stătea pe malul apei
părăsit
cu ecoul vântului în plete
doar apa-i mai înfiora
din când în când rădăcinile
inima-i devenise scorbură
iar privirile trecătorilor
îi creșteau câte un vis
la fiecare secundă verde
o sculptură abstractă-i ținea umbră
pe scoarță
se mai scriau ecuații despre iubire
câte claxoane nu l-au trezit din așteptare
tulburându-i orizontul fictiv
câți nori nu i s-au sprijinit pe umeri
ploile toate se uscau în același suflet
câte curcubeie nu i-au mângâiat retina
înlăcrimându-i tristețea cu rouă
țintuit de capcana lutului galben
în tabloul ființei
nu mai încăpea decât
talpa solitudinii
pășind cu ea
alene
prin vreme