ne ștergeam ochii cu marginea câmpului de iriși
alerga un nor ca un caier
printre visele noastre
despre luna de pâine cu crusta trosnindă
ochiul de bufniță ne veghea
liniștea clipelor mute de după
până atunci ne treceau pragul universuri vagaboande
lăcrimau pietrele și nășteau
lacuri fără fund
ne lipeam palmele de arșița nopții până ne încolțeau țipetele
cineva fără chip împărțea
colivă din poartă în poartă
nu ajungea niciodată la noi fiindcă n-aveam decât ferestre
ne lăsam întotdeauna aripile lângă scară
înainte de fiece îmbăiere în raze
strângeam tare în pumni liane feroce care mușcau din zăbală