Cea mai hidoasă mască ce mi-e dată,
Cu dinți ciobiți și zâmbet fals de sfântă,
Este a fricii care își împlântă
Săgețile în liniștea de vată.

Pocită frunte, ochi ce înspăimântă,
Scuipând venin prin gura descărnată,
Cu șfichi de bici în carnea mea brăzdată,
Oștiri de spaime-n trup binecuvântă.

Mă sperie privirea ei pustie
Și saltul ei pe-un mal de lut sublim,
Când va preda un șip cu apă vie

Celui născut pe care-l ospețim.
Dar gratii țes oricui o colivie.
De ce mă tem, când toți o să murim ?