ochiul meu galben e junglă de pluș
îți rezemi tâmpla de pleoapa venală –
cum te gândești?
mă întreb fără să te întreb răspunsul
adoarme îndată întrebare impersonală

se făcea tâmpla ta cinematograf arhaic
romeo și julieta se-ncolăceau reci reptile
eu te iubeam nu eram mort
tu mă otrăveai iubindu-mă
spectatorii fluierau și înjurau copios
coapsa dezvelită a virginei copile

nimic nu aduce râsul sau fericirea
să ne sinucidem uitând “eu” și “tu”
oamenii nu se nasc oamenii nu nasc
suntem doar boala timpului de rut

n-avem statui nu avem temple
tresăreai în somn visarea nu-i artă
te vedeam aievea cum treceai pe reptile
cu arme de oase cu arme de piatră

întorceai capul la stânga spectatorii
se întorceau cu sală cu tot înspre stânga
leșinai în cadru rămâneau scaunele goale
apele curgeau invers se aburea stânca

de curgeai înspre dreapta țin minte
se împiedica în propriile raze soarele
trunchiul spectatorilor pleca să se culce
rămâneau în sală bizare picioarele

coborai din ecran cu ochiul în palmă
le spălai în umoare vechile bătături
salivau fixându-ți coapsa dezvelită
tu învățai să fluieri și să înjuri

otrăvită oboseai te rezemai îndată
cu tâmpla ochi de jungla de piatră