Astă noapte, sculptor mă visam
și într-o marmură ciopleam
o statuie fermecătoare
cum alta nu mai e sub soare.

Din piatra mea săreau scântei
căci eu, cioplisem ochii ei,
în așchii piatra se rupea
și gata eram cu statuia mea.

O chituiam și-o gletuiam
și de sfârșit m-apropiam,
când am văzut atunci în ea,
că este chiar făptura ta.

Un fulger de flăcări și scântei
ieși țâșnind din ochii ei,
statuia-n soare s-a scăldat
și prinse viață imediat.

Înmărmurit atunci eu,
aplecat murmuram mereu...
„rămâi așa și fii a mea
și dăruiește-mi fericirea”.

Mută și cu adâncă privire
ai aprins un joc vrăjit...
mi-ai dat un strop de fericire...
și scurt, vraja s-a sfârșit.