rătăcesc într-un labirint al jumătăților de silabă
vocalele au picioarele rupte în dreptul genunchilor
(unele)
(altele) în dreptul sensurilor murmurate în barbă
chipul și asemănarea mea o are numai litera A
(până la identitate)

însă nu mă recunosc în fiecare zi
pământul se învârte în jurul inimii tale
orele așadar nu sunt niciodată egale
(poate numai atunci când iubești)

atâtea roți dințate îmi întind sufletul
ca un arc de oțel
îndură-te: leagă-te cu el
să putem îmbătrâni împreună
numărând fluxurile și refluxurile

de prin cărți literele au ieșit la ocazie
voi opri să iau o poveste sau o poezie
de dragoste
n-avem unde să le urcăm
(protestezi)
iubirea e un vehicul pentru două persoane
poate în portbagajul amintirilor
lângă speranța de rezervă
cricul pentru surâs și cele câteva geamantane
în care am înghesuit picioarele consoanelor
rupte de la genunchi în jos

e noapte iubito și nu mai știu
e lună plină sau am aprins faza mare
razele au accident izbindu-se de ferestre
și greieri morți îmi cad pe spinare

tu nu te speria de-ntâmplarea sinistră
că până la ziuă atât de mult este
te apăr cu mine în brațele calde
și până adormi îți spun

o poveste:

coșare de aur sub berze se frâng
șosea deșirată prin vie și crâng
pustiu călător și țeluri pustii
căței ca o umbră și paznici-copii
se-ntunecă cerul în urmă rămas
iar cerul din față e mai de pripas
se clatină vara sub ceas despărțit
păsări speriate în piept mi-au fugit

castanii mă roagă să dorm sub umbrar
se scutură frunza în cântec și rar
o galbenă floare polenu-și depune
miroase a miere și-a dulce minune
se spânzură apa în ciuturi de jale
îmi sfârtec sutana de piele și zale
iar timpul se-oprește mirat ostenit:
- tu, dragul meu preot, de ce m-ai rănit?

n-am vrut ca să te fac să suferi
(pierdut ești și atunci când stai)
am vrut doar să-ți opresc motorul
și să-ți transform turația în cai
pe care nu-i mai văd decât la circ
or înhămați la dric de om sărman
mă iartă n-am cu tine de-mpărțit
decât bucata mea de geam

sau poate numai sticla unei lămpi
pe care mă tot chinui s-o aprind
bunicii străbunicii au ieșit în drum
iar garduri albe porțile-și deschid
și nu oricare porți acelea mari
pe care le deschid la sărbătoare
nu-și mai încap de bucurie-n straie
c-așa nepot nu are fiecare

ce să le spun: că m-am ajuns poet?
(când să mă mint nici mie nu îmi vine!)
zâmbim stingher și totuși mai sperăm:
- e, lasă, că vorbim și mâine…
dar mâine am să rătăcesc din nou
prin labirintul jumătăților de vorbe
mă simt copil în prag de Anul Nou
îmi ard obrajii de rușine parcă-s sobe

atât a fost și-ar mai fi fost de zis
de celelalte litere (de la genunchi în sus)
dar roțile dințate arcul au întins
și-n crângul dimineților m-am dus
eu jumătate jumătate tu
bunici copii nepoți
dar tată nu