Rochiile de argint dansează în ritm de săbii
ca-ntr-un ritual al morții gata să se-ntâmple
Bărbații se uită sub ele nu văd nimic
uimiți se întorc la casele alungite

...nu uita când pleci să iei fotografia alb-negru
poza noastră în care îți făceam cu mâna

Îmi spuneai că acolo stă o pasăre uriașă cu gheare de onix
că gestul a fost cândva prin zilele noastre și atât
Tu erai într-unul din acele ouă negre
pregatit să ieși cu ochii ca două boabe de amărăciune
Și mă-ndemnai să fug până nu se face frig în cutia noastră de sticlă
până nu-ți amintești povestea idioată cu fata tristă -
el o aruncase de pe ultima treaptă a întâmplării
Lumea adunată într-o baltă de lacrimi la fel de curioasă
cum eram eu uneori când mă duceam la ultima filă a cărții
să văd care dintre cei doi a rămas în viată
și cum își îmbracă celălalt singurătatea în haine de lună
cum se izbește ca un prefăcut de dunga parfumului
face dragoste cu nimeni apoi pleacă în trupul unui șarpe batrân de noapte
Pentru că nici măcar nebunia nu împarte o bucată de vreme cu el

Oamenii smulgeau penele tăbăcite
să cadă peste ele sărutul
ca un trăsnet spart în solul arid

Pe urmă fata începuse un cântec fără noimă
eu nu sunt femeia cu privirea aspră ca de pământ
am ochii negri n-ai înțeles de ce așa
țiganii aceia se ceartă din dragoste amplifică totul
copiii plâng
ei nu cresc

se luminează miroase a mir
cineva mă strigă pe alt nume
trebuie să ard lumina ca și cum aș pune
capăt capătului

nu sunt prințese nici rochii
un sunet ascuțit crapă zorii