Munca și viața în spirit românesc


Înainte de 1989, condiția principală a reușitei sociale sau cel puțin a unui trai decent era una comportamentală, de supunere, de participare la construcția sistemului în mizerie morală specifică, căruia îi dedicai propria disponibilitate spre mizerie.
Lichelismul românilor a fost cel mai permisiv lichelism din tot spațiul estic, implantarea comunismului în România s-a făcut chiar cu bucurie. E adevărat, în sărăcie se prind ușor speranțele...
Nu cred în consistența spiritului democratic din perioada interbelică. Viteza și ușurința cu care societatea a trecut la un alt sistem, de factură diferită, nu mi-ar da dreptate. Pe de o parte, în comunism, lucrurile contau, aveau importanță doar prin ceea ce păreau că sunt. Realitatea era întruchipată din impresii induse, din aparențe. Realitatea nu trebuia promovată, himera fiind susținută cu precepte dogmatice.
Pe de altă parte, inclusiv în ceea ce privește baza de formare și de existență a oricărui sistem social, care este munca, nu se dorea împlinirea ei în realitate, ci numai în convingeri induse și minciună. Fiecare "om al muncii", indiferent de domeniu, trebuia să știe să se prefacă, într-o manieră personală sau impusă, că muncește. Prin această atitudine, el era chemat să consolideze iluzia, măcar să n-o boicoteze. Pe aceste criterii se făceau chiar și promovările. Din acest punct de vedere, posibil ca marea Chină să nu se fi prefăcut că muncește, că există, și astfel e posibil să determine în viitorul apropiat o parte a mersului lumii. Insinuarea Chinei în democrația mondială o văd ca pe un proiect foarte interesant.
Astăzi, după implozia revoluției în specificul românesc, pentru a exista în noul sistem social, trebuie să faci cârdășie, să furi în echipă. Simpla vorbire despre această realitate simplă te situează într-o adversitate definitivă, devii un fel de virus al organismului social creat, pentru înlăturarea sau inhibarea căruia se pot lua grabnic decizii.
Toate acestea duc, pe lângă sărăcirea continuă a maselor, la o vulnerabilitate statală a României și la diluarea apartenenței la etnicul românesc. După cum cred că nu este popor a cărui structură să fi permis cu atâta lejeritate comunismul, nici nu cred că este popor care să fi asimilat cu atâta pasiune relele și urâtul din occidentul actual. Împroprietărirea cu valorile acestui sistem este mereu amânată, problemele noastre cotidiene fiind de fiecare dată altele.
Acest fel de a fi, indiferent de provocări, alterează etnicitatea, spiritul de grup etnic. Deși sunt convins că va continua să existe populație românească, nu sunt sigur că va mai exista peste două-trei secole un popor român. Ce se întâmplă cu un copac ale cărui rădăcini sunt tăiate din pământ?-- În cele mai nobile situații se face mobilă. Deocamdată, românilor li se îndepărtează solul dimprejur, iar mâinile lor bătrâne, cu care se prind de acest univers, sunt din ce în ce mai libere... Revenind, putem spune cu destulă siguranță: puterea comuniștilor se manifesta prin ignoranță, a celor de acum se face prin sfidare. Ce-ți rămâne de spus sau de făcut atunci când, pe aceste străzi românești, te întâlnești cu propagandistul ignorant transformat în capitalist sfidător? Ieșirea de pe stradă! Dar aceasta nu schimbă realitatea, adică nu e o soluție. După părerea mea, în România, pe lângă circularea sintagmelor "spălarea creierelor" și "spălarea banilor" ar trebui impusă și sintagma "spălarea caracterelor".
Așa am teoretiza sintetic încă o cauză a conjuncției dintre veșnica "proastei moștenire" și neputincioasa tranziție.


Gorjului de azi, nr. 16, 9 aprilie 2004