...dar cum ziceam, nu este ușor, nici simplu, de cele mai multe ori deloc plăcut, să te uiți în oglindă. S-ar putea să ai mari surprize. Dar când, în ciuda sfaturilor și a propriului interes, te privești în ochi și încerci să stai în povești, sincer, cu tine însuți, rezultatul poate fi complet neașteptat. Și nedorit, aș zice.
Să zicem că într-o dimineață, când toate par să se așeze la locul lor, că greutățile vieții tind să pară mai ușurele, iar dincolo de geamurile prăfuite pare a se lumina de ploaie, într-o dimineașă, zic, când viața parcă-i mai frumoasă și șansele tale de îzbândă nu par chiar atât de nebuloase, dai cu ochii de acest alter-ego. Când credeai că ai scăpat de el, că nu mai există, că și-a căutat, poate, alte coclauri unde să-și arate mutra acră stricând altora ziua, iată că îți dovedește că de el nu poți scăpa chiar atât de ușor. Se pare că este atras tocmai de acest sentiment de liniște, de pace, de fericire... El, acest alter-ego, nu poate suferi așa ceva. Ne-având el însuși parte de pace și liniște – nici vorbă de fericire! – simte instinctiv când este nevoie de el pentru a-ți dovedi că până la Rai mai ai cale lungă...
Cu ce vine? Cu cele mai neașteptate chestii, chestii pe care le crezi de mult dispărute în acest mileniu al 3-lea. Chestii pe care și anticii egipteni, greci sau romani nu le afirmau rânjind cinic, chiar dacă le gândeau. Poate troglodiții să gândească așa, deși lumea nu a dus niciodată lipsă de cinici.
Deci, astăzi, mi-a rânjit din oglinda imaginară, icnind sadic:
„Þi-am spus că va fi război! Degeaba voi, pacifiștii, țipați. Un tun încărcat este un atu mai puternic decât zece mii de demonstranți...”
„Ești scârbos!”, îi zic eu. „Acolo mor copii, femei, bătrâni...”
„Să moară!”, icnește iar în râsul lui ca un nechezat. „Niște luzeri. Ce nevoie are lumea de ei? Or să rămână destui! Prea mulți...”
„Mai bine lasă-mă. Nu am chef de tine astăzi, e destul ce văd la TV.”
„De fapt, nu am venit de asta. Am vorbit cu o tipă, lucră la o companie mare. Zice că la ei se angajează numai pe pile. O mizerie țara asta, Canada. Cum dracu’ ai ajuns aici?”
„Ce să fac, și eu?!”, îi răspund morocănos. În gând îmi spun: „Oh, Doamne, mi s-a dus liniștea! A început și ploaia...”
„Nici nu mă așteptam la altceva!”, se încăpățânează alter-ego. „Și tu ești un ratat, ca toți românii ajunși aici!”
„Ce ai, bre, cu românii?”
„Să-i scuip în gură! Nu-i vezi?! Toți ratații din țară au ajuns aici. Canada, țara socialistă care continuă epoca lui Ceaușescu. Acasă mureau de foame!”
„Nu-i chiar așa. De fapt, și tu ai venit încoace. Dacă ar fi cum zici...”
„Pe mine nu mă pune la socoteală. Eu am venit de prost. Dar eu plec! Voi rămâneți aici, prostituându-vă...”
„Cine se prostituează, fratele meu? Ești nebun! Hai, du-te...”
„Toți, toți vă prostituați! Toți, niște curve! Lingeți tălpile unuia și altuia, doar vă dă și vouă un os de ros.”
„Ce os, bă?”
„Slujbe! Lucrați manageri de bloc, muncitori prin fabrici, tehnicieni în cel mai bun caz, dar trimiteți scrisori acasă, să vă lăudați ce ingineri grozavi ați ajuns voi aici. Mi-e scârbă! De ce nu vrei să recunoști că sistemul e prost?”
„N-o fi mai prost decât cel de-acasă...”
„S-o crezi tu! În România este adevăratul capitalism, nu aici. Acolo se vede cine e tare!”
„Mafioții, ăia sunt tari.”
„Chiar de-ar fi așa. Ce-i rău cu asta? Viața-i o junglă, numai cei tari merită să stea în față. Restul, niște ratați, să țină ciocul mic! Oamenii capabili, ăia să aibă puterea!”
„Securiștii...”
„Ei da, și ce dacă? Ei sunt singurii care știu cum să facă bani, ei au destulă lipsă de scrupule ca să pună mâna pe ce li se cuvine. Moralitate, etică, religie... astea-s pentru proști și ratați!”
„Mai curând niște hoți și bandiți, mafioții tăi. Într-un stat de drept ar sta după gratii.”
„S-o crezi tu! Peste tot în lume cei puternici fac legea. Și să nu te iei de ei! Adevărații securiști au fost jiigodiile alea mizerabile, informatorii, care umblau cu pâra. „Tovarășu’, ăla a zis...” „Tovarășu’, ăla a făcut...” Pe ăștia i-aș împușca pe toți, uite-așa!” Îmi arată cum, bătând cu pumnul în palma stângă. „Pe toți! Ei au făcut rău, fără a face nimic bun. Când au văzut că în țară cei tari le-au luat-o înainte, au fugit încoace. Sunt sigur că toți sunteți niște informatori împuțiți, chiar și tu! Nu vezi ce moacă ai? După față te cunosc!”
„Știi multe despre mine, dar nu totul. Oricum, asta-i o acuzație gravă la adresa românilor din Vancouver...”
„Niște ratați! Ce au realizat de când sunt aici? Doar câțiva au casă, și nici aia nu-i a lor, e-a băncii! Cine are Corvette? Câți stau în West Vancouver? Lasă, o să vin înapoi în câțiva ani, o să vă târâți pe brânci cu toții când o să vedeți câte am realizat eu altundeva! În patru labe o să mergeți în fața mea!”
„Cred că aici te cam înșeli. O mașină luxoasă nu mă face să mă târăsc în fața nimănui, cu atât mai puțin în fața unui alter-ego!”
„Tu ești altfel, nu mă refer la tine. Dacă aș fi în locul tău, m-aș împușca! La vârsta ta nu ai realizat nimic! Nu ai casă, ai o rablă de mașină... Nimeni nu are ideile tale! Nu vezi? V-ați adunat la comunitate o mână de oameni, unul mai luzăr ca altul, și ne dați nouă sfaturi! Nu vezi că din cinci mii de români nu sunt nici o sută care gândesc ca tine?
„Că or gândi ca tine...”
„Nici nu știi! Majoritatea gândesc ca mine. De voi, mai ales de tine, râd la greu. Ba, cei mai mulți, te urăsc. „Cine-i ăsta? Cine se crede el, noul Mesia? Vine să ne dea nouă lecții!” Dar cei mai mulți dintre cei ce s-au realizat, nici nu vă bagă în seamă. Așa ar fi trebuit să fac și eu, să vă ocolesc de departe. Ce folos am avut eu de pe urma voastră?...”
Stau și mă uit în oglindă, trist. Afară cade o ploaie cenușie, fără sfârșit... Următorul ciclu de conferințe poate fi contramandat, cine are nevoie de ele? Telefonul care țârâie de câteva minute poate chiar vestea asta mi-o aduce... Cartea îmi poate fi respinsă la editură... Aș putea zice, ca și Creangă: nici frumos până la 20, nici cuminte până la 30, și nici bogat până la 40. Dar așa de sărac ca acum, ca anul trecut, și de când mă știu, parcă n-am fost niciodată...
Alter-egoul meu a dispărut, bineînțeles. Sunt alți români care, poate, se bucură de viața lor simplă, în liniște și pace, în ciuda ploii nesfârșite. Și cărora le poate strica ziua. Sau poate se întâlnește cu cei ca el, cu alte alter-ego, să-și încarce bateriile de răutate cu seva urii și nemulțumirii. Nu, nu să-i „scuipe în gură”, acest alter-ego al meu este destul de laș să nu o facă. Nu pe față, nu acum, când este o jivină fără putere, cu o spoială de civilizație pe el. Poate o va face mai încolo, când va avea putere. Sau poate va aplica sfatul – urmat cu atâta grijă de cei ca el – de a ocoli de departe comunitatea de români. Dar poate nu, atunci nu va mai avea satisfacția să ne vadă cum ne „târâm pe brânci” în fața realizării lui. Atunci, când va veni cu o mașină nouă. Cu o femeie lângă el, să crape româncele de invidie! Fluturând niște poze cu o casă mare și lipsită de gust...
S-ar oputea realiza acest alter-ego al meu? Probabil, nu are pic de scrupule. Vă rog să mă credeți, eu îl știu cel mai bine. Uneori mă întreb dacă nu aș face schimb cu el. Poate există, undeva, acel elixir misterios care ne poate transforma în Mr. Hyde. Atunci aș putea da și eu buzna peste celălalt alter-ego al meu, ratatul de profesor, să-i stric ziua. Aș fi la fel ca majoritatea românilor, râzând de ratații informatori ajunși pe aici. Urându-i pe cei care nu-s ca mine, ca noi... Urându-ne între noi...
Și totuși, privind ploaia de dincolo de ferestre, îmi imaginez picurii grei de apă schimbându-se în fulgi mari și pufoși, albi, puri. Gândul că aș putea sfârși ca și Creangă, în sunetul colindelor căzând peste dealuri, în universul pur și liniștit, nerealizat, parcă nu mai mi se pare atât de odios. Prin poarta îngustă vom încerca să intrăm împreună, eu, cel gol și ratat, și alter-ego meu, cel realizat. Vom lua cu noi, fiecare, ce vom putea. Cred că abia atunci voi putea privi liniștit, zâmbind, acest alter-ego în ochi, fără să mai simt cum ziua mi se duce pe apa Sâmbetei...
În sfârșit, cred că am deviat puțin de la tematica acestei prelegeri. Să revenim...

[b] [i] Nota redactorului: [/b]
Unii participanți la conferința redată aici au trimis o scrisoare de protest organizatorilor, reclamând anonim firea duplicitară a profesorului Escu, persoană cu trecut dubios și cu probleme grave de conștiință, de o moralitate îndoielnică și care ar trebui să fie cercetat atât de poliție, cât și de doctorii psihanaliști. Ba chiar, unul din semnatarii anonimi a cerut ca așa-zisul profesor să-și mărturisească deschis apartenența religioasă, afirmația lui cum că ar fi un Mesia fiind „diavolească, eretică, și care îi umple de scârbă pe adevărații creștini.” Iar un critic literar, care a preferat de asemenea să-și păstreze anonimatul, a contestat „cu tărie” pretențiile „unui Escu oarecare” de a sfârși ca și „nemuritorul Creangă”.
Tuturor celor care ne-au scris trebuie să le transmitem asigurările noastre: profesorului Escu i s-a reziliat contractul! Într-adevăr, telefonul a cărui țârâit îl auzea în elucubrațiile sale, fără a răspunde, îl anunța că seria de conferințe a fost contramandată... [/i]