Tabloul


Venea zilnic la aceiași oră și se strecura neobservată după o mică draperie pentru a se dezbrăca. Nu ieșea niciodată din cuvântul lui. Te rog zâmbește, îi spunea el, foarte bine, acum rotește capul, excelent, bravo. Rămânea nemișcată cu zâmbetul înghețat, minute în șir. Alteori o alinta. Ce ascultătoare și dulce ești !
Dacă ar fi putut, nici n-ar fi respirat să nu-l încurce. Când termina de pozat, se îmbrăca stingheră și nu înțelegea cum de o privește ca pe o mobilă ... O singură dată îndrăznise și se ridicase de pe scaun înainte de a termina ședința. O cuprinsese duioșia privindu-l cu câtă încrâncenare încerca să-i surprindă trăsăturile. Se apropiase tiptil, el nici n-o observase și-l mângâiase pe cap. Petru explodase de-a dreptul.
- Femeie, înțelegi, nu pentru asta te-am adus! O îmbrâncise, adunase desenele și le rupsese clocotind ...
- Gata, s-a terminat ! Dintr-un sertar scosese câteva bacnote și le trântise pe șevalet. Ea le luase indiferentă. O lucire stranie i s-a aprins în privire.
- Un lucru îți mai cer, altceva nimic ! Primește-mă să-ți mai pozez o dată și ce-o ieși, dă-mi mie.
A venit a doua zi la ora fixată și pentru prima oară Petru terminase desenul în câteva minute. Zâmbea mulțumit și o scruta cu alți ochi acum..
Târziu în noapte, fata luase portretul sub braț, strângându-l ca pe un lucru de preț și privindu-l pe pictor fix:
- Dacă vreodată mai ai nevoie de mine, caută-mă! Nu i-a spus unde, în oraș, în Bărăgan, în lumea largă.
Râsese ca de o glumă bună și-o petrecuse protector până în pragul ușii.
- Adio „lumină de abanos sculptat”!
Rămas singur îl cuprinse o neliniște pe care nu și-o putuse explica. Zile, săptămâni de-a rândul, îl urmărise rugămintea ei mută, privirea deznădăjduită. Apoi o întâlnise pe Andra și treptat, uitarea se așternuse peste toate. Trecuse ceva timp de la această întâmplare și alte probleme îl acaparaseră.
Acum, absent, Petru răsfoia agendele vechi de telefoane, citea numele unor femei care nu-i aminteau nimic, și-n cele din urmă renunță.
- Un pui de cuc, asta sunt își spuse coborând treptele în curtea ajunsă în paragină. Călca iarba uscată cu gândul aiurea. Se rezemă de tulpina unui măr, privind peste pomi, case, până se trezi în Retezat, pe stânca unde îi plăcea să se odihnească. Rămase o vreme așa parcurgând în minte întinderile de nesfârșit de la poala stâncii. Acolo îi plăcea să se refugieze în momentele de restriște. Acum nicăieri nu mai era în siguranță ! Norul de la Cernobîl afectase totul. Recomandările pentru a se proteja de iradiere îl lăsaseră indiferent ... Pentru că, orice aș face, zicea el, nu pot fi liniștit ...
Vecinii îl considerau un om ciudat, cu care, e mai bine să n-ai de-a face! Unii îl socoteau chiar nebun, mai ales după ce părinții îi muriseră într-un accident, la câteva luni după dezastrul de la Cernobîl. Zăcuse mai multe zile ca paralizat. Când își revenise, chemase prietenii și împrejurimile răsunaseră de chiolhanul ce a avut loc până după miezul nopții. Umblase ca lunatecul printre invitați, aproape nu le vorbise, se îngrijise doar ca aceștia să aibă mâncare, băutură și muzică, tot timpul muzică.
Spre dimineață i-a adunat în sufragerie pentru un toast. Așteptau cu paharele în mână, dornici să afle ce le spune.
- Pomana s-a terminat! a tunat el, a sosit timpul să plecați!
Credeau că n-au înțeles bine, se uitau când la el, când unii la alții.
- N-ați auzit, cărați-vă, răcnise de data asta.
Abia acum, le era clar că nu mai au ce căuta acolo ... Săracul, s-a țicnit de-adevăratelea, șușoteau în timp ce părăseau casa ... Mulți l-au ocolit după această întâmplare.
Andra rămăsese la fel de prietenoasă.
- Într-un oraș ca al nostru totul se află, se arătase ea revoltată, te-ai făcut de rușine de două ori, prima oară când i-ai invitat, nu ar fi fost momentul, a doua oară când i-ai trimis la plimbare. Nu știu ce-i cu tine Petrule! Ar trebui să te însori, să aibă cineva grijă de tine!
- Draga mea, eu prețuiesc atât creația cât și procreația, dar în ambele cazuri am nevoie de variație! Înțelegi? Prima îmi oferă mai multă libertate, iar drumul cel mai scurt spre libertate este arta!
Zâmbea aducându-și aminte de toate astea. Acum singurătatea îl sufoca. Ar fi vrut să aibă pe cineva alături cu care să împartă bucuriile, necazurile, să-l încurajeze în momentele grele.
- O femeie nu un model se trezi gândind cu voce tare.
Privi iarba înaltă, plină de bălării, care acoperise totul în curtea umbrită de vișini, cireși și meri. Deși era o căldură leșioasă, răcoarea de sub pomi îl înviora. Se așeză pe banca de sub nuc, cu mâinile sub cap. Așa observă vătraiul și grătarul agățate de-o cracă. Își aminti cum ajunseseră acolo, într-o zi de iarnă, cu zăpada de-un metru, după ce pârlise porcul și intrase taraful în curte. Le pusese bine să nu le piardă și nu le mai găsise de atunci.
Își privi ceasul și se sculă înciudat. Nu mai avea poftă de invitații, pe care cu doar câteva ore mai devreme, abia aștepta să-i vadă.
Aduse din curte niște lemne, aprinse focul și aranjă niște table în jurul lui, deși nu se simțea vreo adiere. Mai trebălui o vreme și se lungi încă o dată pe bancă, de data asta cu ochii închiși.
„Tabloul e bun! simt asta fără să pot explica de ce. Unii ajung la adevăr prin teoretizare, eu îl caut, prin intuiție. Doamne, îndoiala asta mă distruge ... am să-mi pun rucsacul în spate și-am să cobor în văile cele mai adânci și-am să mă cațăr pe piscurile cele mai înalte! Am să culeg flori, o să mă tăvălesc prin iarbă, și-am să chiui, am să chiui ... o pietricică îl lovi în plin.
Petru sări ca ars. În primul moment nu își dădu seama unde se află, dar, după ce se dezmetici o luă înspre poartă, bombănind.
- Iartă-ne Maestre, inscripția „Nu deranjați” lipsea, altfel ...
- Să vă ia dracu, nu puteți aștepta până mă trezesc ?
Gândise ca pentru sine, dar o spusese cu voce tare.
- Eu plec, nu-mi stric după amiaza cu-n mitocan! gesticulă Radu enervat.
- Te rog liniștește-te! Simina pronunțase cuvintele calm, dar apăsat și rar.
- Abia mă abțin, știi că nu-l sufăr ...
- Mi-ai promis că nu faci scene! Mă interesează tabloul, vreau să-l văd să aud și alte păreri, ridicase ea tonul.
Avea deseori discuții aprinse cu Radu. Dorea să se afirme în cercul criticilor de artă, lucru cu care era și el de acord, dar se săturase să fie purtat dintr-o expoziție în alta fără să găsească ceva să-i placă.
- Dragilor, azi nici în iad nu se mai intră ușor, se apropie Petru de ei.
- Ce vrei să spui cu asta? se puse Radu în gardă.
- Ar fi minunat să ai certitudinea că după moarte mai există ceva, fie și infernul, continuă el. Poftim, raiul și iadul aici sunt, iar eu fac pe paznicul la împărăția cerurilor.
- De acord, acceptă Radu.
Pictorul îl luă de braț surâzând. Se opriră la masa din mijlocul curții, în jurul căreia erau așezate mai multe scaune și o bancă. Umbra nucului era ca o oază în arșița de amiază care moleșise oamenii, animalele, păsările.
Radu rupsese o creangă și își făcea vânt. Nu se simțea în apele sale în prezența pictorului. Avea tot timpul impresia că îl ia peste picior. Și dacă ar fi fost doar atât!
La una din întâlnirile cu Petru, Simina îl abordase direct:
„Maestre, am fost totdeauna obraznică, aș vrea să vă fac ordine prin casă, mai ales în bibliotecă, acceptați ?
- Desigur, mi-ar face plăcere ... Și zâmbise ridicând sprâncenele.
Radu rămăsese trăznit. „Cum naiba, acasă n-are timp să șteargă praful pe cărțile proprii și pe-ale pictorului vrea să le și ordoneze?!” Când îi ceruse o explicație, răspunsese dusă pe gânduri:
„Este un om atât de bun!”
- Þine minte, apăsase Radu cuvintele, dacă te duci să-i aranjezi „domnului pictor” biblioteca, cu mine ai terminat-o!”
Simina renunțase atunci, dar cine putea să știe până când ?
Radu continua să-își facă vânt cu creanga de nuc. Valurile de căldură aproape îl sufocau.
- Ce ți-a venit să aprinzi focul în miezul verii, se răsti deodată la pictor.
- Aveam nevoie de inspirație.
„Ãsta iar mă ia în bășcălie. Simțea că îl furnică palmele. O urmărea pe Simina cum se alintă povestindu-i pictorului întâmplări știute și neștiute de la vernisajul ultimei expoziții din București.
„Petru țese pânza cu răbdarea păianjenului și ea ca musca se duce direct acolo”. Radu oftă din rărunchi.
Andra și Valentin tocmai deschideau poarta.
Pictorul le ieși în întâmpinare se înclină protocolar și sărută mâna Andrei, uitând o vreme să-i mai dea drumul.
- O „tempora, o mores”! izbucni Valentin după ce scrutase totul în jur. Păi bine artistule, ne aduni la o masă goală ?!
Înțeleg, nu ți-a mers prea bine, dar barem o țuiculiță, puteai să dai?! Dacă-mi spuneai la telefon că ești pe drojdie aduceam eu! Poate ai noroc la pocher, faci o partidă cu mine? Cum nu-i răspundea nimeni, începu să bombăne:
- Maestre, poate altădată mă bagi în seamă ...azi aveam ce să-ți ofer .... scoase o țigară și-ncepu să fumeze.
Indiferent, Radu trăgea cu urechea la discuțiile între fete și pictor.
Mai ales Simina vorbea ...
- Sper să îmi dai dreptate Petrule.
Nu e suficient să surprinzi sentimentele, uneori te poți chiar debarasa de ele, de idee însă, e cu neputință! Doar cunoști replica „lacrimile îmi curg din creier”. Aparține unui actor celebru. În tabloul tău, ideea e în.... ceață, ca să nu spun altfel, îmi scapă cu desăvârșire.
- E primul semn al distincției!
- Nu fi măgar! Apocalipsa atomică! Ce tablou! Iartă-mă că ți-o spun, poate constitui norul atomic o temă?! Pictează natura în splendoarea ei, pictează omul care transformă natura!
- Vorbești în clișee draga mea ...
- N-are rost să discutăm, interveni și Andra plictisită. Petrule, urcăm în atelier, sau aduci tabloul aici ?
- Contemplația și căldura nu rimează, ați uitat ce face oaia pe zăduf? răbufni Radu.
Andra îl săgetă cu o privire cruntă. „Am venit să mă destind și-o să plec cu dureri de cap”.
Căută în geantă și scoase cutiuța cu alifie chinezească. Renunță gândindu-se la mirosul pătrunzător ce i-ar fi făcut pe ceilalți să strâmbe din nas.
„Colac peste pupăză, Petru îi face ochi dulci Siminei ... ”
Îl iubise și crezuse că nu-i este nici ea indiferentă. Deși avusese ocazia, nu i se dăruise, se comporta uneori ca și cum nici n-ar fi existat pentru el! O dată, dornică să-l vadă, îl căutase în atelier.
Izbucnirea lui de atunci o speriase într-atât că se hotărâse pentru Valentin. Acesta îi cumpăra flori, o ducea la concerte, o scotea la plimbare! Petru n-avusese niciodată timp să se ocupe de ea. „Oare o mai fi simțind ceva pentru mine! Mai întâi Natașa, acum Simina!
Andra se învârtea de colo, colo, fără să-și găsească locul. Așa dădu peste damigena și coșul cu bunătăți „ascunse” după tulpina unui măr.
- Ahaa, strigă și bătu ea din palme. Cine să fi pierdut darurile astea ?
- Știam eu că Petru nu ne cheamă la cai verzi pe pereți. Uraa, copii! Să trăiască artistul nostru, izbucni în aplauze Valentin.
Aduse damigeana, paharele și bucățile de carne crudă înfășurate în coli albe de hârtie.
Se înviorară cu toții. Pentru moment, chiar și Radu uită de supărarea care îl rodea. După câteva pahare, Valentin dădu tonul:
„Cavaleri ai mesei pătrate
Să vedem ce scrie la carte ...”
Andra scormonea când și când jarul, întorcea carnea de pe-o parte pe alta și trântea bucățile prăjite direct pe masă. Rumenită de foc, aducea un miros de fum, îmbibat cu un parfum nedefinit. De câte ori se apropia, Petru închidea pentru o clipă ochii prefăcându-se că soarbe din vin.
- Ei drăcie!
Radu își plimba limba peste buzele arse și inspira puternic să le răcorească. Se fripsese c-o bucată de carne abia scoasă din jar. Mai tare îl ardea însă gândul care nu-i da pace. „Am să fiu dur, cât se poate de dur” își spunea el. „Să se termine odată bălăceala asta”. Apucă o cană și-nghiți vinul pe nerăsuflate. O mai umplu o dată și se ridică în picioare.
- Închin în sănătatea prietenului nostru, pictorul. Goli și cana a doua, la fel de hămesit. Se șterse la gură și îndreptă un deget acuzator spre pictor. Priviți! Nu la mine, la el să vă uitați. Pare un urs cumsecade, dar e mai mult șarpe decât urs și cine nu crede se va convinge într-o zi!
- Bravo, bravo, ai avut pietricica în gură? ridică Valentin cana să ciocnească cu el.
Buna dispoziție dispăruse însă.
- Iartă-l Petruț !
- De ce să mă ierte ?! S-a lăudat mereu că iubește adevărul, de ce să nu cunoască părerea mea despre el ?!
Simina se ridică de pe bancă, dădu ocol mesei și se opri lângă pictor. Nu știa ce să-i spună. Își freca tâmplele într-un gest nervos.
- Ia uite, exclamă ea într-un târziu, îți lipsește un nasture.
- Sigur, declarațiile de dragoste așa încep, cu balada nasturelui pierdut!
Simina abia se stăpânea. Strângea buzele, iar mâinile îi tremurau.
- Pe Andra n-o pui la socoteală bătrâne? Poate vrea să cânte și ea balada asta La-la-la, la-la-la începu Valentin pe o notă de bas.
„Þi-am spus că vreau cu tine
Din nou să mă în-curc! Ha! Ha! Ha!
Tu mi-ai răspuns: Draagule!
Încă nu mă pot decide! ...
Dar viața dintr-o dată ne-a fost mai rococo!”
- Ha, ha, ha!
Valentin făcu un gest șmecheresc către Radu, apoi apucă o bucată arsă, pe care o înmuie în grăsimea topită, răspândită din belșug pe frunzele de nuc.
Petru îi privea detașat. Gustul de acreală care îl stăpânise la începutul petrecerii, îi dispăruse treptat. Îl amuza mai ales furia lui Radu. „ce comod e orizontul pentru unii oameni! Serviciu-acasă, nevastă-gelozie, obișnuință-indiferență. Oare nu i-o fi apucând niciodată dorința să caute dincolo de aparențe? Asta e! când sunt singur tânjesc să fiu printre ei, iar când mă aflu în mijlocul lor nu știu cum să intru mai repede în carapacea mea. Totuși, ei mă suportă, așa cum sunt!
Cu un an în urmă fuseseră mult mai prietenoși. Desigur, oricărui om de succes i se face puțină curte. Ce-ar fi să se repete figura cu premiul! Imposibil! Imposibil!
Într-adevăr, atunci îl luase și pe el prin surprindere. Pictase în joacă niște porumbei păzind o bombă. Un uliu uriaș se repezea din înaltul cerului s-o declanșeze prin lovire. În jur, pe o pajiște, zăceau porumbeii răniți și uciși. Din fundal, alte stoluri de porumbei se apropiau. Gândise că mai ales pacea cere jertfe. Tabloul fusese selecționat și expus la Rotondă. Printre critici, generase discuții aprinse, unii îl considerau o naivitate, maniera de abordare a temei fiind proprie școlarilor, alții îi găsiseră numeroase semnificații. Se explicase nebunia uliului kamikaze, care ar fi murit odată cu restul, etc. Iar acum niște cai îngroziți, păduri în flăcări și-un nor atomic care cuprinde totul și n-ai unde să te ascunzi ... Renunță, renunță ... îi suna în urechi glasul dulce, monoton, dar hotărât, al Siminei.
- Alo, mai suntem și noi pe aici, rupse tăcerea Valentin.
- Prietenii mei! Făcu un gest larg, ca și cum ar fi vrut să-i îmbrățișeze pe toți. Avea un zâmbet interior care-i transfigura fața.
Valentin umplu încă o dată paharele.
- Dacă ar fi fost Natașa cu noi ...
N-apucă să continue.
- Altceva decât baraje nu știa, interveni Andra, făcea pe spirituala și ne agasa pe toți. Nu-mi plac oamenii limitați și obraznici, mai ales inginerii!
- La cine e apropoul scumpa mea. Radu făcu o grimasă.
Andra se enervă și mai mult.
- „N-ai decât inginerule, te privește”. Se întoarse spre el, încercând să pară amabilă.
Amețit cum era, Radu nu își da seama dacă își bate joc de el. Ar fi vrut să-i răspundă că asemenea actorului care recită după un text scris, el își pune sufletul ori de câte ori toarnă betonul la o nouă temelie, deși alții au făcut proiectul. Și asta se cheamă artă chiar dacă Simina nu e de aceiași părere. Și ca artist nu-l interesează treptele ierarhice sociale. Își căuta cuvintele dar nu reușea să deschidă gura. Parcă îl hipnotizase. Andra îl privea galeș.
- Hai pupă-mă, doar știi, qui se taquiment, s’aiment.
- „Nu mi-ar strica s-o strâng în brațe. Cel puțin are fund și țâțe, nu ca nevastă-mea, da o spune să-l ațâțe pe pictor, ce, eu nu văd cum îl soarbe din ochi?! Să-l ia dracu, oare ce-or fi găsind toate la el, iar mie îmi scapă ?!”
Andra se ridicase și aplecându-se peste masă îl sărută gâdilându-l cu eșarfa roșie de la gât. Sânii îi tresăriră la această mișcare bruscă în bluza mult prea largă.
- Ei, marea dragoste, mi-ai vărsat cana, ai o singură șansă să te iert, pupă și la mine!
Petru se vroia autoritar. La vederea sânilor, un fior îl străbătuse din creștet până în vârful degetelor. Se ridică scuturându-și pantalonii pătați de vin. Fără să știe de ce, se posomorî iar.
Își mască iritarea aprinzâdu-și o țigară. Fuma și îi privea pe rând. Mai ales pe Valentin îl fixa. „Marele solist care nu a urcat o dată pe scenă, fiindcă n-a fost în stare să învețe un concert până la capăt ...! Și ea, când a fost să aleagă l-a preferat pe el, profesorul de vioară. Radu cel puțin își înnobilează meseria, deși e un primitiv”!
- A pictat iar bombița, simți nevoia Valentin să spună ceva, văzând că e privit cu insistență. De data asta ulii păzesc și porumbeii atacă !
Bătrâne, ascultă la mine, când o plesni bășica n-ai cum să știi! Ha, ha, mi-am adus aminte, merg într-un loc.
Valentin se sculă metehăind și se întoarse după un timp.
- Ce spuneam?! Aa, da! Nu vor fi învingător și învinși!
Umplu paharele și ridică sticla în sus.
- Să trăim clipa! Să ne bucurăm de ea, că mâine s-ar putea să nu mai avem când. Cine dracu a spus asta?
Ceilalți nu răspunseră. Fiecare avea o nemulțumire. Trecuse de miezul nopții și îi cuprinsese o toropeală din care nu voiau să mai iasă. Nu se îndurau nici să plece.
Þânțarăii le dădeau târcoale țiuind. Neștiuți se opreau când pe ceafa unuia, când pe mâinile altuia. Unul s-a așezat pe nasul lui Petru. „Să-l pocnesc, să nu-l pocnesc!” Petru închise ochii, așteptând durerea acului de seringă. „Cât e acolo am o putere absolută asupra lui, eu îi sunt Dumnezeul. Dumnezeul unui țânțar beat” se veseli el.
Își închipui burta străvezie a intrusului care se umflă, se umflă! O lovitură ușoară, îl trezi iar.
- Ce-ai avut cu țânțarul meu?
- Nu mai suportam, parcă îți făcea plăcere, zâmbeai cu atâta desfătare, se scuză Simina.
Radu îi surprinse privirea admirativă și vru să spună iar o mojicie. Se opri, gândind că o să pună el lucrurile la punct, acasă.
- Îmbătrânesc, m-a picnit un somn! Dacă mai stați pe-aici mă-ntorc și eu, spre dimineață, neapărat! Tu poți să rămâi Andra!
Căscând zgomotos, Valentin se pierdu în noapte.
Cu capul pe spate, Andra privea cerul. Petru o urmărea atent. Deși se maturizase rămăsese la fel de plăcută.
„Of doamne ce petrecere fără haz”. Petru își mută privirea asupra Siminei. Se ridicase precipitat.
- Plecăm și noi Petrule, îți mulțumim pentru această seară „superbă”. Îți mulțumim mult.
- Mai ales eu, completă Radu.
- Noapte bună, ură malițios Simina.
Îl luă de braț pe Radu, strângându-l din ce în ce mai tare.
- Asta n-aș fi crezut!
- Nici nu e de mirare, dragă! Ca să fiu și mai dur, tu îl inciți fiindcă îi „critici” opera. Numai că o pictură poate fi judecată doar de aceia care ei înșiși sunt mari creatori. Asta nu o spun eu, a spus-o unul Dürer. Trebuie să recunoști, ăsta a fost într-adevăr pictor mare, nu un amator ca de-alde Petru.
Simina nu răspunse. Își rumega în tăcere gândurile. Apoi îl întrebă dacă o mai plictisește mult cu sfaturi stupide.
După o vreme se topi și murmurul lor în noapte.

x
x x

Petru bâjbâia după întrerupător. La început se bucurase că a rămas și-a acceptat să urce, apoi neliniștea care-l chinuise și n-o înțelegea crescu iar în el.
Andra mai fusese în atelier, dar găsise ordine, nu ca într-o casă normală, însă te puteai descurca printre lucruri. Acum era imposibil să nu te împiedici, să nu te lovești, sau să calci pe ceva. Pretutindeni erau împrăștiate tuburi cu vopsea, schițe mototolite, pe un scaun, zăcea deschis un album despre anatomia calului.
Ar fi vrut să-l certe, însă răceala lui o ținea la distanță.
Preocupat, pictorul căuta printre schițele de pe masă.
- Mi-l arăți, sau vrei să-l găsesc singură?
- Te rog rămâi nemișcată, am prins o linie interesantă. Îmi place mai ales nedumerirea din privirea ta! Sigur, este numai o schiță, n-am mai făcut de mult portrete.
Surprinsă, Andra aștepta să-i treacă capriciul. În nici un caz n-o să rămână mult în poziția asta! Spera să-l suporte o vreme, fără a-l lua în serios.
- Vezi tu, simți el nevoia să se destăinuie, unele desene îmi reușesc, altele ... Fără nici o explicație schimbă tonul.
- De-ajuns Petrule, nu mai suport, arată-mi-l.
- Ai răbdare, schița e reușită, aș vrea să-ți fac și bustul. La tine totul e proporție, armonie! Dezbracă-te!
Andra se întreba dacă nu băuse prea mult. Câtă deosebire între tonul uscat, categoric de acum și patima care-l făcuse cu ani în urmă să-i recite:
„Ce-i veșnicia fără tine
Nemărginirea toată ce-i?
Cuvinte goale și străine
Un templu vast, dar fără zei”
- Petrule, de data asta nu ești inteligent!
- Se poate, dar știu ce vreau. E prima condiție să reușesc. Se pare că tu nu ai știut niciodată ce vrei.
- Deci, când „Măria Sa” pictează, universul trebuie să-i stea la picioare?
- Opera de artă îți dă dreptul să faci pe stăpânul!
Andra își opri cu greu cuvintele aspre care-i veniseră pe buze. Rosti rar, cu ironie:
„Dar Doamne ! Cine să-l cunoască
Ce crunt mai știe să privească!
Ce plin de iad e! Ce-negrit
De uriașă vrășmășie!
Răceală de mormânt adie
De pe obrazul împietrit!”
- Prețiozități! Snobism intelectual, răbufni Petru.
- Tamara a avut norocul de a fi dezamăgită de un demon.
Noi, muritoarele de rând trebuie să ne mulțumim cu capriciile muritorilor de rând când cochetează cu jocul de-a creația ...
Tăcură o vreme. În liniștea nopții se auzeau carii cum săpau galerii în mobila veche. Petru strivea cărbunele în mână.
- Pozează-mi acum și-ți îndeplinesc o dorință, ca în poveste ta.
- Ești inconștient? Dacă ți-aș cere să nu mai pictezi ?
- Să văd că merită! răspunse Petru fără ezitare.
Andra obosise. Era inutil. Intrase în cușca Minotaurului și ca să poată „ieși” trebuia să-i arunce trupul ca pe o pradă.
- Bine, desenează-mă, mâine îmi aleg un tablou. Se dezbrăcă încet, ca și cum ar fi fost singură.
Petru o urmărea concentrat. Îmagini confuze îi treceau prin minte. Modelul nu era nou. O altă linie și totuți familiară. Desenul prindea contur, venea din el viu și cald. Nu avea nevoie de retușuri. Lăsă cărbunele jos și îl privi de la o anume distanță. Își căută o țigară.
Aparent obosită, Andra se îmbrăcă. Apoi o sclipire febrilă de curiozitate îi luci în ochi.
- Vaaii, izbucni ea în râs, pentru asta nu trebuia să mă dezbrac, ai desenat o țigancă, Doamne ! Oricum îmi datorezi tabloul!
- Discutăm mâine despre asta, vino cu Valentin să alegeți!
Când a doua zi, pe la ora unsprezece Andra a apărut singură, Petru n-a fost surprins. Toată noaptea continuase să lucreze, schița devenise tablou și deja îl atârnase în perete. De cum deschisese ușa Andra a rămas pironită de privirea aceea nouă. Se simțea urmărită pretutindeni.
- Să te ajut să alegi? se arătase Petru îndatoritor.
- M-am hotărât, vreau tabloul pentru care ne-ai invitat ieri.
- Da, sigur ... ți-am promis doar!
Andra bătea cu degetele în pervazul ferestrei.
- S-a întâmplat ceva ?
- Fă-mi te rog o cafea, sunt obosită.
Cât lipsi pictorul, pe Andra o apucă din nou furia. Îi povestise totul lui Valentin. Indiferența lui o izbise ca o palmă. Acesta mormăise somnoros :
- Te cunosc bine draga mea, n-o poți face, nu insista, nu în el am încredere, în tine. Să mai dormim, azi e duminică și-mi place să lenevesc.
Ar fi vrut să-l zgâlțâie, să-l facă să priceapă cât de umilită s-a simțit dezbrăcându-se în fața unui bărbat străin și că de acum se va simți mereu goală în fața acestuia.
- Mă duc să iau tabloul? mai întrebase ea.
- Da, da, scuză-mă față de el, din cauza băuturii cred, mă doare îngrozitor capul, până la prânz nu ies.
„Atâta lipsă de considerație față de mine, propria lui soție !”
Andra își dezvelise umerii, lăsând să-i alunece rochia. Când Petru intrase cu ceștile aburinde, o găsise în fotoliu, într-o poziție studiată, puțin lăsată pe spate, cu mâinile atârnând.
- Dragule, vrei să-mi faci o schiță?
Cu mișcări încete, Petru așeză ceștile pe masă.
- Iartă-mă, as’noapte am fost un porc. Se apropie încet, îi luă mâna și i-o sărută înclinându-se. La fel de încet, îngenunche și începu să-i sărute picioarele goale, pântecele, umerii.
Apoi se înlănțuiră cu o furie devastatoare ...
Când patima se potoli, Andra tresări din nou, izbită de privirea stranie a femeii atârnate în perete.
- Petrule, pe cine ai desenat aseară? Are ceva din mine și totuși ...
- E o întâmplare veche, am crezut c-am uitat-o. Rămase cu privirea în zare și treptat se detașă iar. Îmbrăcă un halat și luă din nou cărbunele în mână. Deveni nervos. Femeia pe care o desena acum, se lățea diform, iar zâmbetul îi era hidos! Trânti cărbunele cu furie, se scuză sec și ieși din cameră.
Pentru moment, Andra nu pricepu. Apoi teama care o stăpânise și pe ea toată dimineața, o cuprinse iar. Se îmbrăcă în grabă, ezită să-l privească în ochi când acesta îi aduse pachetul și ieși speriată. Se simțea iarăși atât de umilită! Când ajunse acasă, primul împuls a fost să distrugă tabloul.
Dorea să-l sfâșie, se gândi că ar fi bine chiar să-l ardă, dar nu-și putea stăpâni curiozitatea. Tăie cu mare încetineală sforile, și-l privi în treacăt. Un fior rece o străbătu. Spaima din ochii cailor avea ceva demențial, iar ea era stăpânită de aceiași spaimă care o răscolise fără s-o poată defini. Începu să plângă. Ura tabloul dar nu avea puterea să-l distrugă. Îl agăță în perete și pe măsură ce îl privea, plânsul o zguduia mai tare.
- Liniștește-te dragă, doar nu te-ai țicnit și tu cu aiurelile lui Petru. Valentin intrase pe nesimțite în cameră.
- Asta e în imaginația lui de om bolnav. Doar nu crezi că se poate întâmpla un cataclism nuclear!
Andra continua să plângă c-o intensitate sporită. Treptat, locul cailor îl luase țiganca pictată, privirea ei de spaimă, deznădejde. Întoarse capul ca Valentin să nu-i surprindă aceiași lucire în ochi.
- Spune dragă, ce ai?
- Măseaua de minte, nu mi-am putut închipui și izbucni din nou în hohote.
- Un algocalmin, asta îți trebuie, un algocalmin.

x
x x

Rămas singur, Petru aranjă mai mult mecanic cartoanele, tuburile risipite, încuie ușa și coborî treptele în curtea goală. Căldura de iulie era sufocantă. Trase banca lângă tulpina nucului și se lungi pe ea. Gânduri răslețe îi umblau prin cap. Pe tulpina nucului, două șiruri de furnici coborau și urcau neântrerupt. Le urmări un timp, apoi se apropie și le privi concentrat. Se cățără cu mare greutate în pom și încercă să le urmărească acolo. Treptat, se pierdeau pe ramuri fără să înțeleagă unde. Coborî julindu-și mâinile, se frecă pe burtă și omorî câteva din cele ce-i pătrunseră pe sub cămașă. Îngenunche apoi în iarba uscată. După câțiva metri se pierdeau fără urmă.
„ Să le găsesc mușuroiul ... Spre organizarea supremă, a mușuroiului de furnici și-a galeriilor subterane ca adăposturi antiatomice” se trezi vorbind cu voce tare.
În genunchi, cu soarele dogorindu-i în cap, Petru urmărea prin iarba uscată o furnică.
O minge îl lovi pe neașteptate. Se ridică anevoie, o luă și privi în toate direcțiile.
- Nene, te rugăm frumos, ne dai și nouă mingea aia?
Se încruntă, îl privi pe copil cu mânie, și-apoi zâmbi deodată.
- Mă primiți și pe mine să joc fotbal? Eu contra voastră, a tuturor!
Prin praful care se înălța spre cer, Petru alerga printre copii cu gândul să bage un gol, unul singur.


Nicolae Aurelian Diaconescu