Totul începe cînd între joacă și lene, din gene-ți, un rest de umbră joacă pe lucruri. Știi că nu e decît o iluzie, dar ții să o repeți, să o întîrzii, să o prefaci. Dacă te lași pradă acestei viclenii, nu e nevoie de multe întîmplări ca iluzia să devină suverană: nuanțele-ți apar mereu majore și, între evlavie și neputință, te încearcă sacră uimirea.

Se-ntîmplă să te uiți într-un asfințit prin frunziș către soare și în acel loc lumina nu poate pătrunde decît desfăcîndu-se într-un roi de albine, ce, odată trecute, se-nfoaie ca o coadă de păun care prinde să se învîrtească, furnicînd ochiul cu bîzîit de scînteieri. Știi că acest miracol poate fi curmat făcînd un singur pas pe drumul întrerupt, dar zăbovești întru slava farmecului, sărbătorindu-ți norocul pieritor.

Am urcat de multe ori colinele din apropiere cuprins mereu de o mirare plină de încîntare. Numai cîteva minute de mers și o diferență de nivel aproape neînsemnată și priveliștea – aproape aceeași – suferea schimbări semnificative, de o inexplicabilă plasticitate și expresivitate. Mult timp, mirarea încîntată dintîi s-a însoțit de o a doua nemulțumită și neînțelegătoare, încuviințînd-o pe prima și totuși refuzînd-o ca inacceptabilă, imposibilă, inadmisibilă.

Încercam să cred că efortul urcușului, prospețimea născută din freamătul sîngelui, din întețirea răsuflării sînt vinovate de frecvența împrospătării imaginilor. În disperare de cauză, am pus totul pe seama variației infinitezimal subtile a unghiurilor din care privirea relua peisajul.

Mi-au trebuit ani de zile ca să înțeleg că e vorba de straturile subțiri de aer cu diferențe neglijabile de temperatură și umiditate, hotărîtoare însă pentru privirea ce le străbate în răsfrîngeri care se repercutează abil asupra imaginilor pentru a isca revelații neanalizabile, la limita perceptibilului, impunînd însă sufletului să se petreacă-n poveste.

Multă vreme am privit cu o nedumerire înfiorată, fascinată, dar și descumpănită, cum, odihnind în priviri o scenă apropiată – primplanul haotic al îmbrățișării ramurilor dezgolite, pădurea de iarbă în care roiau gîngănii –, depărtarea se tulbura, culorile se amestecau, devenind confuze, duritățile, claritățile, limpezimile se estompau, contururile se ștergeau, lucrurile dispăreau într-o masă amorfă și diafană.

Dacă acum ieșeam din păienjenișul clar și lămurit al planului apropiat sau dacă îmi impuneam să privesc numai depărtarea, ea devenea la fel de deslușită, distinctă și limpede ca și planul apropiat vizat înainte – obiectele își dobîndeau relieful și asprimile, culorile personalitatea, puritatea și strălucirea.

Bănuiam că se petrece ceva similar cu ceea ce se întîmplă într-o fotografie, în care claritatea primplanului face ca planul îndepăratat să fie tulbure, neclar. La fel ca neglijența în reglarea profunzimii sau limitele de construcție ale obiectivului fotografic, acomodarea cristalinului pe primplan producea tulburarea fundalului. Și totuși nu acesta era adevărul.

Se întîmplă uneori ca, mutînd privirea de pe culori pregnante, vîrtoase, pămîntene pe culorile vaporoase ale cerului, să zărești pentru scurt timp o nuanță transparentă, care apoi se șterge de pe fața celei ce persistă în adîncime. Dacă repeți gestul, nuanța reapare în același joc, ca și cum ar folosi privirea doar ca pe un vehicul, coborînd la stație ca să se mistuie-n văzduh.

Ambele împrejurări, tulburarea aparentă a fundalului și nuanța pasageră așternută peste depărtări, au privilegiul ciudat și instructiv de a înlesni vederea aerului. Asemenea subterfugii ale receptării m-au îndemnat să resping iluzia transparenței necondiționate a aerului și să recunosc că aerul de rigoare – prin care se petrece ceremonialul privirii – nu e decît un anume chip al străvezimii, plin de culoare și de personalitate.

Toamna tîrziu sau în iernile cu zăpezi abundente, cînd totul devine contrast de alb și negru sau infinite amestecuri și gradări de griuri, privirea se simte atrasă spre locul unde înțelesul se șterge, se destramă, se pierde în neînțeles. Acolo se iscă tulburări diafane de griuri, umbre de culoare joacă presimțiri pe lucruri, trîmbe de fum îngînă amintiri, sub voal de ceață se prepară incredibilul, iluzia. Sînt gingășii de culoare în care totul se bănuiește – se șterge sau se zămislește? Negrul de pregnanță mată se pierde-n emanații, cuprins de febră aiurează indigo.

Înveți treptat că realitatea nu este decît iluzia obișnuinței, neatenției, comodității noastre vinovate: platitudinea, banalitatea, placiditatea. Că adevărat, real, autentic, viu, efectiv e numai ce ademenește și-ncîntă, minte și prostește. Dar totodată afli că fără disponibilitate și abandon, fără atenție și îngrijoare, fără a presimți întîmplarea și destinația ei plină de înțelepciune, fără încercarea la care te supun darurile și fără osteneala harnică ce le răzbună și le răsplătește, fără generozitatea ce iscă destin, realitatea e mai ireală decît iluzia.