Brrr..…, e frig! Suflu pe geamul aburit și, prin cercul format de respirația caldă, mă uit afară cu un ochi.
A nins, totul este alb și intact, natura a încremenit. În fața ferestrei, pe o ramură înghețata, două vrăbii se ceartă fără rost, poate așa se încălzesc.
Cu piciorușe în cizme ca de cosmonauți, apar doi copii, mici, rotunzi, în pufoaicile groase se rostogolesc parcă prin nămeții albi.
Se opresc uimți de atâta lumină și se sfătuiesc ca doi moși, ce să înceapă cu atâta zăpadă.
Cu mânuțele stângace, el rostogolește un bulgăre alb și-l trântește în fund. Hmmm…, pentru mărimea lui exact bine! Se luptă iar cu nămeții până la marginea drumului, caută cu buzele strânse de concentrație și cu obrăjorii roșii până găsește satisfăcut ce căuta.
Mândru se întoarce la construcția lui și-și desăvârșește opera, punând două pietre bulgărelui de zăpadă, cam la aceiași înalțime cu ochii lui.
Mulțumit și mândru se uită la ea așteptând o reacție.
Ea, tăcută și îmbufnată, rostogolește un bulgăre de zăpadă profitând de avantajul că poate cât de cât să-i copieze ideea.
Cu mânuțele înghețate reușește de abia să trântească lângă omul lui de zăpadă o femeie de zăpadă, cam la fel de înaltă.
Cu patru bețișoare pe care le pune cruciș închide ochii femeii și cu degețelele roșii de frig îi bagă stângace o frunză uscată printre buzele de gheață. Așa!!..acum nici nu-l mai vede și mai scoate și limba, semn că nu-i pasă.
El se uită nedumerit și pune la rândul lui două bețișoare, sprâncene mirate, la omul lui de zăpadă.
Caută cu greu printre cutele pufoaicei și scoate din buzunar o mână de pietre.
Alege una mai lungă și o schimbă cu piatra din ochiul drept. Acum omul lui de zăpadă face și cu ochiul, șmecherul!
Ea râde și cu ochii țintă la vârful cizmelor spune hotărît.
O cheamă Levănțica, așa și miroase! Levăn…, Levăn…, se bâlbâie el, și deodată luminat la față spune repede: Păi, și pe-al meu îl cheamă Levănțel!...
Amîndoi râd, împacațI, se iau de mână și se rostogolesc ca două bile colorate prin nămeți, spre casă.
În hol, sub becul bolnav și palid din tavan, ea îl sărută cu buze umede și moi pe obrazul îmbujorat.

Aud ușa.
Cu o carte în mână mă așez încet pe canapea, ca și cum acolo am încremenit de aseară.
El intră în cameră tăcut, visător, cu ochii umezi de frig sau de altceva. Fără un cuvânt, trece pe lângă mine urmând cu mânuțele o linie imaginară prin aer. Trage un scaun la fereastră și, în genunchi, privește visător în curte.
Eu sigur că habar nu am de nimic și încerc, pe ascuns, să aflu ce carte am în mână.
Afară, Levănțel picotit de soare, se reazămă ușurel de Levănțica și-i face cu ochiul.

Epilog
________________________________________
Stă pe marginea patului, strânge la piept cutia din lemn iar încheieturile degetelor sunt albite de efort dar ea nu simte nimic
Închide ochii și conținutul cutiei îi apare în gând cu o claritate dureroasă....
O agrafă, un elastic de păr colorat, un bilet de autobuz ( nu mai știe de unde ) un bilet de cinematograf, rupt la un colț ( pe spatele lui un număr de telefon ) cinci bile din sticlă colorată, o frunză uscată, o piatră lunguiață, patru bețișoare și o poză....
Poza este cu fața în jos, vede numai partea îngălbenită ( nici prin gând nu-i trece să o întoarcă )
Cu un oftat pune cutia în poală și trece cu degetele subțiri peste lemnul mătăsos.
Își adună tot curajul și deschide încet capacul.
Amintirile o învăluie dintr-o dată și o poartă pe aripi moi în trecut. Cu ochii în depărtare vede o grădină...
Este iarnă, totul este alb, undeva deasupra capului aude vrăbii stând de zor la vorbă, doi copii sunt în curte, mici și rotunzi, două biluțe vii și colorate, foarte ocupați meșteresc în tăcere ceva din zăpadă.
El are ochii mari și plini de admirație, ea face pe îmbufnata dar pe sub pleoape îi urmărește orice mișcare.
Apoi...un hol întunecos, o lumină palidă face umbre pe obrăjorii moi și reci.
Mână în mână, degetele fluturând vorbesc în lumina palidă o altă limbă decât în cruzimea albă a zăpezii.
O tresăltare de inimă, un sărut în fugă, o ușă trântită.
Ceva mai tîrziu află că el s-a mutat cu părinții în alt oraș.
Cu inima goală,singură, caută în curte urmele jocului lor de iarnă.
Pe iarbă Levănțel și Levănțica, topiți în două izvorașe susurând, se preling printre pietre uniți pentru totdeauna.
O ușă se trântește, ea tresare, închide automat cutia și amintirile se strecoară prin crăpătura capacului la locul lor.
Un băiețel cu piciorușe grăbite și ochii mari intră fericit în cameră... Mami!...afară a nins!...
facem un om de zăpadă?...