Singurătatea îți poate fi prieten sau dușman, depinde cum știi s-o primești, cum te obișnuiești mai apoi cu ea.
Pentru că e știut faptul că, te poate împinge oricând să cazi în deprimare, uneori îți poate găsi binevoitoare un tub cu somnifere sau te poate ajuta, de ce nu, să te perfecționezi, să creezi.
Să-ți imaginezi...

Nina împinge cu piciorul ușa grea de fier ce închide scara blocului unde locuiește.
Urcă apoi gâfâind, cu geanta grea aplecându-i umărul captiv, scările abrupte, numărând mecanic treptele, treisprezece la fiecare etaj.
Simte cum cămașa uniformei, deși subțire, o strânge, i s-a lipit de corp și-o ustură pielea de la transpirație. Ștergându-și în fugă fruntea udă, încearcă să ignore senzația de sufocare rezultată în urma amestecului de oboseala cu căldură, privind pereții scorojiți, pe care zilnic apare un nou graffiti și trăgând cu urechea la zgomotele ce vin de după ușile subțiri și vechi ce se înșiră de o parte și de alta a holului lung, bine luminat datorită ferestrelor dispuse față în față la ambele capete.
Geamurie nu mai au sticlă și curentul flutură perdelele puse din bunăvoință de vreo gospodină mai înstărită, inutil de altfel, poate doar pentru a îmblânzi atmosfera dezolantă a etajului.
Se deschid frecvent uși, tonalități diferite ale vocilor se întrepătrund.
Fiecare cameră deschisă are mirosul ei specific, asa observase ea demult.
Știe mai ales pentru că zilnic în fața ei se deschid destule, nu toate ca acestea triste și vechi ci unele diferite, vopsite deschis, altele lucind de ți-e milă să le atingi sau dimpotrivă macabre, datorită culorii lacului, închis și lucios. Acele uși o duc pe ea cu gândul la sicrie. Toate însă seamănă, într-un fel sau altul, locatarilor cărora aparțin.
Știe pentru că ea duce corespondența, duce vești oamenilor, ea apare în cărțile de tarot sub simbolul valetului, știe de la baba cu fața aproape indescifrabilă din cauza ridurilor ce locuiește la parter.
O dor picioarele, a pedalat mult și când n-a mai putut din cauza caniculei și a mașinilor parcate pe marginea străzilor, a mers pe jos.
În minte i se perindă încă locațiile vizitate, impresiile acelei zile, sarcinile rămase pentru a următoarea zi.
Nu le îndepărteză, imaginile o însoțesc până deschide propria ei ușă, la fel de banala ca și celelalte.
Bicicleta o lasă de obicei la subsol deși locul ăla o înfioară de fiecare dată. Trebuie să coboare câteva trepte, să împingă ușa repede, aproape trântind-o de perete, și să caute apoi comutatorul vechi așezat în interior, pe care îl găsește greu de fiecare dată, tocmai din cauza fricii. Și nu reușeștte să-l pornească mereu din prima și-n întuneric ochii pisicilor strălucesc teribil.
Și trecerea apei prin țevi e înfiorătoare.


Se descalță, își privește o clipă picioarele înroșite, le simte pulsând odată eliberate de duritatea încălțărilor, apucă apoi pantofii și cu gesturi lente scoate tălpicii improvizați dintr-un carton ce i s-a părut a fi tare dar care s-a topit peste zi și s-a adunat în cocoloși umezi pe parcurs.
E seară și puținele zgomote care mai răzbat prin pereții subțiri, se aud înfundat și apatic.
Ultimele zvâcniri ale zilei.

Se apropie de chiuvetă, dă drumul robinetului și rămâne cu ochii fixați la propria imagine ce se reflectă într-o oglindă mică, în timp ce apa se scurge întâi maronie într-o găleată de aluminiu. O varsă și o lasă să se umple din nou. O așează pe aragaz apoi se întinde cu mânile răsfirate deasupra capului pe patul sprijinit de unul din pereți.
Arcurile scârțâie, Nina însă pare să se fi obișnuit cu sunetul strident ce umple fugitiv camera. Cu privirea spre geamul larg deschis îngână un cântec, seara ascunde treptat detaliile încăperii, doar flacăra aragazului rămânând parcă vie în tot acel tablou semiobscur.
Se răzgândește apoi brusc și ia de sub pernă o agendă a cărei coperți roșii, din piele, păreau că dau deodată culoare întregii încăperi. Începe să citească cu tâmplele sprjinite în palme, întoarce paginile cu atenție, timp de câteva minute.
Renunță la fel de brusc, așează cu grijă agenda în același loc și duce găleata cu apă în baie.
Nu schițează nici un gest, lăsându-se să alunece ghemuită în cada mică, umplută doar pe jumătate cu apă. Chipul ei pare intenționat controlat să nu trădeze emoții sau reacții, sub genele dese ochii nu tresar, nu tremură, nu clipesc, doar pulsul îi bate la fel de imperceptibil în tâmple.
Nu rezistă mult, amestecul de aburi cu mucegai o sufocă, îi provoacă tuse și o determină să iasă. Își șterge părul, dă drumul apei, închide luminile și se apropie de ferestră.
Privirile Ninei însă nu-și pot lua zborul, spațiul e închis, se lovesc de griul blocului dn față, se pleacă, se întoarce și ca-ntr-un gest de renunțare se întinde în pat.
Îndepărtează întâi perna, apoi se așează pe spate, își lipește mâinile de corp și rămâne nemișcată cu ochii fixați în tavanul încăperii.
Dacă te-ai fi apropiat de pat, ai fi crezut că nu respiră.
De fapt era un fel de exercițiu al ei, al cărui avantaj consta mai întâi în efectul de îndepărtare a încordării acumulate peste zi, datorată oboselii sau multitudinilor de senzații, firești de altfel.

Odată cu aerul expirat treptat, simte cum din piept se răsfrânge spre extremități ceva asemănător unui val vibrând. În fața ochilor ei închiși între timp, culori vii apar și dispar, de parcă cineva le picură iar ele se-ntind rapid, se succed retrăgându-se spre margini, făcându-și loc haotic una celeilalte.
Corpul ii zvâcnește întâi de parcă s-ar opune apoi, cu fiecare flux- reflux de aer, tras adânc reținut și expirat într-un timp prelungit, amorțește.
Atunci ei i se pare că mai întâi se afundă absurd, cade într-un gol, cunoaște senzația și încearcă mereu să nu tresară atunci când arcurile patului troznesc de parcă ar primi o greutate în plus.
Are impresia că din palme, din tălpi și treptat din tot corpul eliberează valuri de energie caldă, ca niște fâlfâiri, simte cum ele o împing parcă într-o parte sau în alta, apoi o smulg cumva din normal.
O clipă mintea dominată de emoție trimite avertismentul către inimă care începe să-i bată în tâmple, încercând să anuleze efectul anterior. Atunci plămânii cer aer, trebuie să respire sau să lupte cu acea slăbiciune. De multe ori cedează și toate senzațiile se retrag asemeni unor șerpi speriați.
Dar nu în seara asta. Pentru că dacă reușește să depășească acel moment, totul devine întâi alb, apoi galben, tot mai galben, insuportabil de luminos...


*


Lumina prea puternică o face să tresară. Cu ochii închiși pipăie așternuturile, le simte moi, lucioase, reci...
- Hai Nina, am făcut cafeaua, trebuie să plecăm devreme.
Vocea bărbătească se apropie de ea, îi simte suflarea pe lobul urechii, o gâdilă, zâmbește cu fața ascunsă în pernă, apoi se întoarce leneșă spre sursa perturbatoare.
- De ce nu m-a trezit Gina?
- Pentru că, iar ai uitat, azi la ora asta trebuia sa fim deja porniți pe ruta stabilită de tine, ia să văd mai știi? I-am dat drumul Ginei cît vom fi noi plecați.
- Dacă îmi dai agenda știu. Sigur că știu Mihnea, dar avem timp, nu crezi? Și cafeaua e indicat să fie băută rece, altfel facem riduri și îmbătrânim, nu?
Ochii ei albaștri par să se fi încărcat cu toată lumina dimineții, părul lung îi acoperă parțial unul din sâni, spre care privirile bărbatului alunecă interesate. Ea nu se ferește, îi caută privirea, desenând cercuri mici cu degetele pe pieptul lui. Dar când acesta înfierbântat încearcă să o sărute, se rostgolește îndepărtându-se.
- Nu, nu Mihnea, nu mai e timp, n-ai zis tu?

*

În camera întunecată Nina râde, se zbate ca pentru a scăpa de cineva, apoi rămâne la fel de imobilă, doar pe frunte și în locul de sub buza inferioară lucesc picături de transpirație, în lumina palidă a neonului.

(va urma)