Lui Radu în ultimul timp parcă i-se înnecaseră toate corăbiile.
Umbla necăjit tot timpul, nu avea chef de nimic și avea sentimente de nevinovăție nejustificate.
Nu era interesat de nimic. Activitățile care înainte îi făceau plăcere acum îl lăsau rece.
Abandonase în mare parte preocupările sale zilnice, printre care și cititul Bibliei.
Iar rugăciunea?...
Ce-i drept se mai ruga. Dar se putea numi ceea ce făcea el rugăciune? Era mai degrabă o povară pe care se simțea nevoit s-o execute. Nu se mai ducea nici la biserică.
”O să citesc din Biblie câteva capitole și o să-mi fie mai de folos decât predica monotonă a preotului.” se gândi Radu. Însă mintea-i începuse să vagabondeze și nu a reținut aproape nimic din ceea ce a citit.
A doua duminică nici nu se mai gândi la Biblie, iar a treia se duse cu prietenii la iarbă verde, nici nu se mai gândi la biserică.
— Ce-i cu tine Radule?... De ce nu vii la biserică? îl întrebase Laura la telefon.
— Auzi ce chestie, să mă ia la rost și gâsculița asta! se enervă Radu, uitând ca înainte cu numai trei săptămâni Laura i se părea cea mai frumoasă fată din câte văzuse el vreodată.
De atunci Radu începuse să ocolească pe toți aceia care ar fi putut să-i pună întrebări în legătură cu absența lui de la biserica.
Astfel credea că a scăpat de toți aceia care îl necăjeau atâta.
Dar într-o seară la ușa lui sună cineva insistent. Când privi prin vizor, inima începu să-i galopeze ca un cal de curse. La ușă era părintele Iosif. Radu dădu să deschidă ușa, bucuros de vizita bătrânului preot, dar o forță superioară lui, îi blocase mișcările, parcă îl paralizase, și o voce lăuntrică îi șoptea: „Nu deschide! Bătrânul venise să te mustre, să te ia la rost, nu deschide!...”
Bătrânul văzând că nu-i deschide nimeni, a scos creionul și a scris ceva pe un petic de hârtie, vărându-l în ușă. Cum plecă bătrânul, Radu citi biletul.
„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
”Bătrânul vroia să luăm cina împreună!... a fost primul gând ce-i trecu prin cap. Îi păru rău că nu a deschis ușa bătrânului, vroia să fugă după el, dar de acum bătrânul era departe.
Radu ținea foarte mult la părintele Iosif, care adeseori se purta cu el părintește, astfel încât nu simțea lipsa tatălui său, mort într-un grav accident de circulație.
„Iată, Eu stau la ușă, și bat…”
Radu privi încă odată peticul de hârtie și deodată înțelese că aici e vorba de mult mai mult, decât de o simplă cină.
Înțelese că bătrânul a dorit să-i spună ceva foarte important.
Deodată acel petic de hârtie i se păru foarte drag, parcă ținea în mână o comoară.
A deschis Biblia și a citit Apocalipsa capitolul trei. Deodată îi sări în ochi versetul 19: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te!” Radu citi mai departe versetul 20 și 21:„Iată, Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să șadă pe cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”
Lui Radu i se prelinseră pe obraji două lacrimi fierbinți.
Deodată simți o mare nevoie de rugăciune. Căzu în genunchi și se rugă fierbinte, până nu simți o mare ușurare în suflet.
Când se ridicase de pe genunchi era alt om.
Primul lucru care hotărâse era acela de a citi zilnic din Cuvântul Domnului. Chiar în seara aceea citise primele trei capitole din Geneza, iar după miezul nopții a scis o scrisoare părintelui Iosif.
Sau cine știe, poate chiar lui Dumnezeu?...
Scrisoarea era scurtă, cuprindea un singur rând, dar spunea totul.
Iată cuprinsul ei: „Þi-am auzit glasul… dar mi-a fost frică, pentru că eram gol și m-am ascuns” (Geneza 3:10).