Dorina era o fată slăbuță, pirpirie, cu ochi mari, de un căprui palid.Nu era nici pe departe o frumusețe, însă cu excepția înălțimii cam același lucru se putea spune și despre domnul director Roman.Domnul Roman o ștersese însă englezește, fără nici un pretext.Dorina era acum puțin supărată.Era o fire volubilă, calitate pe care o au în general toate fetele micuțe, poate tocmai pentru a atrage atenția asupra lor dar nu înțelegea sărmana de ea cum se putea îndrăgosti de un om așa "ciudat"(acest lucru mi l-a spus ceva mai târziu, când lucrurile deja avansaseră între ei).
Sala în care urma să intrăm era sala poeților, o sală destul de mare, cu ferestre franțuzești dar lipsite de geam pe alocuri. Se stârnise un curent teribil mai ales că afară era vijelie. Vijelie era și în sufletele noastre , al meu și-al Dorinei pentru că ne plecaseră iubiții.Al meu cu alta, al ei cine știe unde.
Rămăsesem împreună doar eu, Dorina și profu'. Cred că se făcuse deja ora 10 și eu simțeam o nevoie acută să beau o cafea, mai ales după episodul de mai înainte.De dimineață mă luase Dorina în grabă și uitasem și să mananc si să-mi beau cafeaua. Pe urmă obosisem ținându-mă după ea...fostă mare campioană de atletism.