Trebuia neapărat ca ceva sau cineva să-mi distragă atenția de la sentimentele pe care le încercasem încă din școala generală pentru profu' de desen, un om foarte sensibil dar care nu avusese noroc în dragoste. Pe un perete era trecut un poem în proză ,cusut cu migală pe o etamină subțire.Parcă ar fi fost scris pentru mine:
" Când rămâi singur, atât de singur încât nu mai poți vorbi decât cu nălucile iar conștiința te apasă adânc, tot mai adânc degeaba strigi sau te zbați, nimeni nu te mai ascultă, nici măcar umbra ta.
Încătușat în liane de gânduri negre stai mai rău decât în pușcărie, mai rău decât în celula insalubră și rece.Și asta se întâmplă în fiecare noapte, fie că e lună sau nu, fie că e Lună plină, fie că e Lună nouă.
Oamenii singuri sunt oamenii fără Dumnezeu. Ei au încetat să mai caute sau poate n-au încercat niciodată să vadă de unde le vine greutatea care le apasă conștiința. Iar greutățile acestea sunt atât de adevărate încât nu înșeală niciodată la cântar..." Atunci am știut că trebuie să fie al meu, fie profu', fie poemul.Evident, am cumpărat pânza, dar de profu' de desen nu știam cum să mă apropii, mă mai respinsese odată, când eram la școală, dar acum era altceva!