Stătea cuminte în fața mea, în fața vitrinei unde se găsea viitorul nostru. Se uita la mine de jos, temându-se parcă de reacția mea, atunci când aceasta întârzia atât. Iar eu mă uitam la viitorul expus în vitrină, mă uitam la el, la viitor, la el...
Și viitorul nostru părea destul de fericit, acolo. Nu știu dacă se prefăcea doar pentru a convinge potențialii cumpărători să ia o decizie mai repede, sau dacă era într-adevăr plin de zile cu soare, de râsete fără oprire, de îmbrățișări calde în zile reci, de iarnă. Viitorul nostru era un televizor micuț în acea vitrină, arătând un film amuzant despre viața noastră.
Cunoșteam trecutul nostru. Ne cunoscusem pe o insulă unde râsul se întâmpla la fiecare două minute, fiind un fenomen bine cunoscut. Pe o bancă unde sărutările erau ca la ele acasă. Sub un cer unde căldura unei îmbrățișări o întrecea pe cea a soarelui. Iar lumina... lumina, era chiar ea, dragostea.
Dar viitorul? Filmul arăta tristețe, arăta lacrimi amare pe buze fierbinți, și o lumină chioară, printre zâmbete de împăcare, printre mâini care se strâng din ce în ce mai tare, mai strâns... Un viitor destul de normal, având în vedere că oamenii s-au împăcat cu adevărul : fericirea nu mai există. Acum câțiva ani era pe cale de dispariție, dar oamenii de știință au preferat să investească fondurile în inventarea unui televizor la care se vede de o suta de ori mai clar, care poate și filma (poți să filmezi o scenă de scandal la tine pe canapea, fără să știe protagoniștii, apoi să vinzi caseta pe milioane, unui post tv, spre deliciul unei țări întregi), și desigur, aducând și alte beneficii rasei umane.
Iar eu stau încă în fața vitrinei. Am încetat să mă uit la film, am început să mă uit prin televizor și mă gândesc. O poză din trecut, pe ecran, îmi atrage atenția. Noi doi, la mare. Zâmbeam, și eram amândoi la fel, liberi, fericiți, una și aceași persoană. Ce simple erau toate atunci. Știam că viitorul vine cu pași repezi, știam c-o să ne fie greu, și totuși marea este la depărtare de doar trei luni.
„Viitorul nostru-, m-am decis eu să mă gândesc serios la asta, - e în Engleză, pentru că vorbim limbi diferite. Viitorul nostru e pus sub semnul întrebării de către oameni care n-au nicio idee ce și cum este dragostea noastră. Oameni închiși, înguști la minte, oameni care nici c-ar încerca să ne cunoască, să privească cu un ochi neutru filmul trecutului nostru, fără să strâmbe din nas, de la început până la sfârșit. Viitorul nostru de oameni tineri, va fi mai trist, din cauza țării în care amândoi trăim. O țară care se dă bogată, arătând scump, dar care de fapt moare de foame. O țară în care copilul nostru ar trăi înconjurat de ideea că prostituția e legală deci e perfect normala. O țară în care te duci la școală de mic, petreci doisprezece ani în ea, învățând majoritatea lucrurilor pe care le știi, de unul singur, unde în ultima clasă ți se spune „Învață ca să iei examenul, să intri la facultate, să ajungi cineva.” Și înveți, ai o medie frumoasă, te consideri scăpat și aproape că te și vezi la facultate, pentru ca apoi să ți se spună că trebuie să plătești pentru facultatea aia. O sumă frumoasă, ca media ta. Apoi, te întrebi de ce n-ai intrat la cămin, cu media ta frumoasă. Pentru ca vrei să rămâi un om decent. Într-o lume plină de gunoaie. Dupa câțiva ani, termini facultatea. Îți spui „Ah, acum trebuie să fi scăpat!”. Și nu-ți găsești loc de muncă.”
- Dragul meu, noi cum o să trăim?
Continuă să mă privească de jos, cu spatele la televizorul ăla blestemat, la vitrină.
- Dragule, viitorul nu arată prea roz. Dar tot ce știu e că arată și mai gri fără tine, așa că eu zic să-l cumpărăm...
Că un viitor mai strălucit e mai scump, și noi n-avem bani, suntem tineri.