5.

Auzind bătaie în ușă, Iancu Lupu se ridică de la masă și deschise ușa. În prag se ivi Haralambie, în spatele căruia abia se deslușea din cauza întunericului capul lui Roșu.
– Bucuroși de oaspeți? Întrebă vesel Haralambie.
Iancu îi făcu semn lui Roșu, că poate să se retragă la casuța lui, poftindu-l pe Haralambie înăuntru.
– Intră te rog, asemenea oaspeți sunt bineveniți întotdeauna!
– Oaspeții aduc bucurie de două ori: odată când sosesc și a doua oară când pleacă, glumi Haralambie.
– Bei vin sau pălincă? întrebă Iancu încercând să-și ascundă neliniștea ce-i încolțea în suflet.
– Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înțelept, continuă să glumească Haralambie citând din proverbele înțeleptului Solomon.
– Puțini sunt aceia care aleg să rămână înțelepți în fața unui pahar de pălincă cu mărgele ispititoare, râse Iancu.
– Poate bem adălmașul după ce vedeți caii?
– Bem și după, am pregătit deja banii pe car ți-i datoram, sper să batem palma și pentru caii ce i-ai adus acum, ști bine că eu nu mă târguiesc când e vorba de un cal frumos.
– De asta sunt sigur domnule Iancu!
– Atunci câte o pălincă?! întrebă Iancu și fără să mai aștepte răspuns turnă pălincă în două păhărele.
– Ei bine, nici eu nu-s dintre aceia care rămân înțelepți în fața paharului de pălincă.
– Atunci, hai noroc!
– Doamne ajută! închină Haralambie.

Iancu Lupu nu-și mai găsea locul de bucurie, îmbrățișa caii care își zvâcneau capetele când într-o parte, când în cealaltă, parcă ar fi încercat zadarnic, să se smulgă din îmbrățișarea lui.
– Ho-o-o zmeilor! încerca să-i potolească.
Haralambie zâmbea vesel de bucuria lui Iancu care țopăia în jurul cailor ca un copil.
– Ei, cum vi se par caii domnule Iancu?
– Sunt gata să-ți plătesc peste prețul pe care-l vei cere, deși sunt sigur ca nu va fi mic.
– Haideți domnule Iancu, că nu o să vă cer mai mult decât dracul pe maică-sa, glumea în continuare Haralambie. Dar nici mai puțin decât valorează.
– Gata, consideră târgul ca și încheiat! Hai să mergem în casă să-ți dau banii și să bem adălmașul.
Haralambie ieși primul din grajd, făcu câțiva pași și deodată tăcerea nopții fu sfâșiată de o împușcătură. Simțind o durere fierbinte sub umărul stâng, se întorse mirat spre Iancu. Dintr-o privire înțelesese totul! Primul gând care-i trecu prin minte – era să se arunce asupra acestuia și să-l sugrume, însă picioarele nu-l mai ascultau – o căldură aproape plăcută amestecată cu durere și furie i se împrăștia prin tot corpul.
– Acesta e prețul sau adălmașul Iancule? întrebă zâmbind cu furie Haralambie.
În loc de răspuns Iancu mai trase un glonte în pieptul acestuia.
Haralambie simți cum din pieptul său dispar încet căldura, durerea, furia... contururile grajdurilor și coroanele pomilor se învârteau în jurul să, într-un fel de dans straniu, iar lumina stelelor începu să se stingă încetișor, își aduse aminte că la „Potcoava de aur” Ruben îi pregătise rață umplută și că-l aștepta frumoasa Anna care niciodată nu-l va mai primi în brațele sale.

De după grajd se ivi Roșu, Iancu îi făcu semn cu capul spre Haralambie, după care se întoarse cu spatele și porni spre casă.
Roșu privi nedumerit fața lui Haralambie care continua să zâmbească dincolo de viață, sub lumină palida a lunii. Luă trupul fără viață și-l puse în căruța pregătită dinainte, după porunca lui Iancu, îl acoperi cu paie, înhămă un cal bătrân la căruță și porni peste podeț ducând calul de căpăstru, apoi o luă pe drumul ce ducea spre râul Tisa.
Din când în când, roțile căruței scârțâiau jelind parcă moartea hoțului de cai.

Va urma.