Trebuie să recunosc că mi-am făcut bagajul gândindu-mă la Dan. Fuseseram prieteni în liceu iar acum îmi reveneau în minte momente dulci le-aș putea spune față de amarul care îmi stăruia încă în minte după muștruluiala ce mi-o administrase Dorina. Îl iubisem ca pe-un prieten dar mai mult de-o strângere de mână nu fusese nimic între noi; pe-atunci îmi stătea gândul doar la învățat.
Acum eram bucuroasă de reîntâlnire. Dorina mă zorea cu bagajul și avea dreptate pentru că am ajuns în gară ultimele din grupul nostru. Ea fusese mai prevăzătoare ca de obicei și lăsase bagajul la profesorul Roman pe care deja noi îl apelam Dorin. Ei formau cel mai simpatic cuplu: Dorin și Dorina iar diferența de vârstă se observa doar la cele câteva riduri în plus de la colțurile ochilor ale celui care în liceu băga spaima în noi. Dorina glumea adesea: "De ce ți-e frică nu scapi" și râdea dezvelindu-și dantura extrem de albă și regulată. Era o fată extrem de frumoasă și nici Dorin nu se lăsa mai prejos: înalt, atletic, alergau diminețile în parc amândoi și aveau o condiție fizică extrem de bună.
În sfârșit ne-am suit în tren. Eram șapte cu toții: Mircea, Bogdan, Ana , Dan și noi trei: Dorin , eu și Dorina. Am început să jucăm cărți, table, șah. La prima oprire urma să vină și-un prieten de-al lui Dinu pe care nu știu nici până acum cine-l invitase.