În zilele noastre o țară în care locuitorul ei cîștigă mai puțin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreț țară subdesvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligență nu răspunde la un anumit test că e îîntîrziat mintal! Cine a hotărît să fie numite ast­fel majoritatea popoarelor lumii? Și cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariția aces­tei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiți?
Un poet spaniol din generația mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încrețită de o neliniște și indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Ședea la masă și abia se atin­gea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-și desminți latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca și cînd ar fi vrut să spună că alții au motivele lor să-și încrețească frunțile, în timp ce noi, le „aranjăm" noi pe toate și n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recu­nosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deși ar tre­bui puțin reconsiderată. „Aranjarea" asta ne costă, în momentele de răscruce, vieți omenești. Asta nu mai e „aranjament", ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filozofic, că e o trăsătură specifică a po­porului nostru să ocolească denumirea dezastrelor și să facă haz de necaz. Da, așa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz și cînd nu e cazul, și atunci cînd treburile ne așteaptă și gunoiul s-a adunat maldăr la ușă și nu mai putem ieși din casă. Ce mai e de rîs într-o aseme­nea situație?
Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o între­bare pe care o pun adesea străinilor: care e situația ță­ranilor din țara lor? Domnule, eu sînt țăran de origine și vara asta am petrecut-o la ai mei. Sînt indignat: nu-i mai recunosc. Își pierd demnitatea. Mîndria lor... Își pierd mîndria! Nu mai muncesc ca să-și cîștige exis­tența, ci ca să-i întrețină pe străini... Să cîștige dolari! Citesc în presă că își oferă la cele mai scăzute prețuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile și mormin­tele lor. Își dărîmă frumoasele lor case și construiesc paste ele altele, care seamănă cu hanuri... infame hote­luri... birturi și industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor și să mai vină și la anu... Sînt revoltat, domnule... Sînt gonit din propria mea țară... Sînt un om fără țară, n-am unde să mă mai duc..."
Și poetul spaniol se opri din vorbit și expresia chipu­lui său deveni tragică. O simpatie adîncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era și ceva din exagerarea donchișotească a vestitului hidalgo. Încercai deci să-l aduc pe terenul realităților. „Domnule, îi spusei, înțeleg că o mare ru­șine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. Dar în schimb puteți fi mîndri că ați scăpat în felul acesta de o altă rușine, poate mai mare: nu mai sînteți subdesvoltați. Am citit recent că Spania a depășit ni­velul fatal și a intrat în rîndul țărilor ai căror locuitori cîștigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Ați cîștigat! Sînteți desvoltați! Victorie! Rușinea a Fost spălată. Mîndria spaniolă"...
Dar tragicul poet, după ce mă ascultase cîteva clipe și pesemne dîndu-și seama că i se cîntă același cîntec pe care îl auzise și răsauzise pînă la saturație, își întoarse privirea în sine și încetă să mai fie atent la spusele mele.