Se vede pe fața lui că e speriat și el. Gura îi e acoperită, la fel și părul. Toate măsurile de siguranță au fost luate. S-au spălat pe mâini, au dezinfectat toate ustensilele. I se văd doar ochii, și în ei pot citi frica, chiar de la cinci metri, prin fereastra aia mult prea mică.
E destul de răcoare aici. În ambele capete ale holului geamurile sunt deschise. E curent. Banca pe care mă aflu a fost martoră a atâtor drame, a fost apăsată în fiecare zi de prea multă durere… Și pereții, pereții ăștia murdari, gri, scrijeliți de atâta timp. Holul a mii de pași. Pași mărunți și timizi, pași grăbiți, pași plânși, uzi.
Eu am intrat aici singură. Te-am așteptat în fața spitalului după ce te-am sunat să-ți spun vestea. Ai spus că îți iei ceva pe tine și vii, să te aștept zece minute, să nu fiu singură. Singură. Ai spus că am fost toată viața singură. Să nu fiu singură acum. Nu acum. Acum. De ce?
Te-am așteptat zece minute. Ploua. Primul contact cu apa m-a făcut să dârdâi. Frigul m-a făcut să plâng. Oamenii care treceau pe lângă mine nu observau că plâng. Le era indiferent, sau poate nu vedeau din cauza ploii. Oamenii trăiesc drama vieții lor în fiecare zi. De ce le-ar păsa lor de drama vieții noastre?
Nu ai venit nici după 25 de minute. Am intrat pe ușă, ușa a făcut un zgomot viu. Apoi liniștea… Ca în mormânt. Liniștea m-a făcut să mă simt atât de singură. Te-am sunat din nou.
Și te aștept să vii. Doctorul a spus că va face ce poate dar nu îi dă multe șanse. Asistentele se uită la mine cu milă, și milă, milă nu vreau!
Te sun din nou:
„Ea- Dragostea”, căci despre ea e vorba, „stă în mâinile doctorului, dragul meu. Se pare că am cam neglijat-o amândoi, și a simțit-o și ea. A încercat să se sinucidă încetul cu încetul, aproape a reușit. M-am întors eu mai repede din Nepăsare și am găsit-o așa… Dragul meu, dacă…dacă...?”
Mă uit prin geamul mic, crăpat, la ea. Acum ceva timp era mică, dar ce repede cresc…
Și ce repede mor.