Traversa holul murdar pentru prima și sperând a fi ultima oară, robot în propria cuscă se obișnuise deja cu obiectele umbrite de aerul la fel de trist și apăsător ca și ușile închise ,era oare destul să spere că la capătul acestuia îl așteaptă ieșirea sau doar o altă ușă blindată cu promisiuni.Bateriile își pierd cu timpul magnetismul,mecanismul pașilor străbătuți de-a lungul timpului încep să-l doboare cu propriile arme,cuvintele se transformă în țipetele unui ecou la fel de mut si orb ca și procesul ce urma.
La capătul holului nu este testul final,ci doar o altă simulare care te obligă să te obișnuiești cu rutina,un birou mai mare într-o sală de așteptare și desfășurare în care nu există nevinovați,canalii pe care obișnuiai cândva să-i subestimezi acum îți pun catușe și zâmbesc ironic mândri de steluțele lor de plastic.Începi să privești înapoi să te intrebi unde ai greșit într-o secundă în care realizezi că fiecare este vinovat de ceva.Atunci încerci să fii mai treaz decât ai fost vreodată,dar sfârșești prin a fi destul de treaz citind legile care par a fi orice dar nu adevărate.
Ea stă lângă tine cu un chip destul de angelic să convingă toată sala și cu o voce destul de aspră încât să-i asigure tăcerea,pentru câteva minute te lasă să crezi că este îngerul tău păzitor dar abia după ce ai semnat realizezi că a fost pact cu diavolul năucitor.Într-un spectacol sarcastic în care actorii sunt dechizați în animale,ea se luptă să te apere dar la sfârșit se țin toți de mână așteptând aplauzele,și adevărul e că orice scenariu cu dramă și suspans își merită audiența,în orbirea propriilor zâmbete pictate și ucis de mult prea multe tentații îți petreci pentru prima dată noaptea într-o colivie.
Dai cu pumnii în perete sperând că furia este mai rezistentă decât o cărămidă așa cum zidul justiției are numeroase spărturi.Ai cerșit toată viața putină liniște iar acum ești îmbrățișat de o izolare care te arde încet precum razele solare și așteptarea agoniei că ziua de mâine ar putea fi ultima te închide tot mai adânc .Un robot învechit și prăfuit îți deschide celula și intră ea care parcă bucurându-se pentru tristețea ta îți zice că ești liber.
Te uiti la ea și îți amintești prima dată când ai cunoscut-o.O doreai atât de mult dar ea era deja a altcuiva și a trebuit să-i furi viața,să-i furi locul pentru a o câștiga,și acum ai ajuns într-o cursă de șobolani numai pentru că nu ai găsit niciodată puterea de a ceda ispitelor.
Traversa holul și vedea pereții pictați de propriile crime,zgâriați de chipul său vinovat dar care a pledat mereu inocent,acum nu mai e singur,caldura mâinii ei îi topește orice teamă deși știe că ea îi va servi libertatea ca amintirea unei celule uitate.Pe parcursul drumului începi să te întrebi dacă nu era mai bine să rămâi în aceea izolare pașnică,traversezi minciuna de-a lungul sentințelor,nu mai ai timp să asculți sinceritatea adierilor de vânt și te vei privi într-o dimineață în oglinda rece și nu vei mai recunoaște animalul care te privește înapoi.