agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1468 .



Moartea lui Patty McKormack (II)
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [dan85 ]

2011-09-20  | [This text should be read in romana]    | 



De atunci, Jennifer Fetzer a început să lucreze ore suplimentare la restaurantul unde era chelneriță. Dar, din păcate, sumele mici pe care le economisea astfel nu erau suficiente pentru a-i asigura liniștea. Însă tot efortul acela reușea cumva să imprime un sens fiecărei zile; nu avea de gând să aștepte impasibilă ca necazurile să se abată asupra ei și a lui Patty. Nu îi plăcea să treacă drept o femeie neajutorată, să fie compătimită. Știa că doar ea îi putea oferi un viitor băiețelului, fiind puternică, pregătindu-se pentru ce era mai rău.
Cu timpul, din pricina programului prelungit, cearcăne negre îi întunecaseră chipul. Pielea albă a feței i se întinsese peste pomeții obrajilor, oferindu-le niște trăsături ascuțite, mai ferme, pe care, în momentele de răgaz, și le privea neliniștită în oglindă, gândindu-se că o făceau să pară poate prea severă. Și mâinile i se subțiaseră, evidențiindu-i articulațiile fine ale degetelor. Uniforma albă, cu paspoaluri oranj, și-o ajustase singură în jurul taliei înguste, pentru a scăpa de cutele ciudate pe care le făcea.
Își purta părul brunet, buclat, prins la spate într-o coadă bogată, din care, datorită mișcărilor ei energice, scăpau totdeauna câteva șuvițe rebele. Cu un gest repezit, ce devenise aproape un tic, și le trecea după ureche – iar și iar. Nu obișnuia să își rujeze buzele; nu avea prea multă nevoie de asta. Patty îi moștenise ochii aceia căprui, limpezi, care parcă te curentau cu privirea lor.
– Bine ați venit la Macy’s Kitchen! Cu ce vă servim? își întâmpina ea clienții cu un zâmbet generos, de parcă ar fi urmat să le ofere cea mai bună masă a vieții lor. Nu ar fi lăsat niciodată pe nimeni să-i ghicească problemele.
– O porție din specialitatea casei, scumpete! venea, invariabil, răspunsul. Oricum, meniul restaurantului nu cuprindea altceva mai bun decât friptura cu cartofi pai. La desert, ei puteau alege între plăcinta cu mere sau cea de piersici. Era suficient pentru oamenii din partea locului, care, la fel cum nu pretinseseră prea mult de la viață, nu așteptau nimic deosebit nici de la un prânz sau o cină.
Seara, acasă, încerca să-și ascundă oboseala față de Patty, să fie la fel de veselă, până târziu, când copilul adormea. Îi era tot mai greu să mențină această iluzie a siguranței. Dar nu dorea să adauge greutățile ei celor pe care copilul trebuia să le suporte. Apoi, când în cele din urmă rămânea singură, Jennifer se așeza la masa rotundă din bucătărie, în fața ferestrei larg deschise. Stătea acolo aproape nemișcată, privind minute în șir labirintul acela al străzilor înguste, care se pierdeau în smogul dens ce împrumuta, pe alocuri, culorile stridente ale luminilor orașului. În răstimpuri, se iveau de nicăieri siluetele zdrențăroase ale unor oameni ce rătăceau parcă fără țintă, dispărând în bezna aleilor. Vagabonzi, probabil – ei nu trebuiau să se trezească la primele ore ale dimineții. Din pricina norilor grei ce acopereau cerul, nu se puteau zări nici stelele.
Uneori, ai fi putut crede că acest colț al Springfieldului era tot ce a mai rămas din întreaga lume – un ultim fragment suspendat în vid, păstrând o imagine ca de iad. Abia se puteau ghici, departe, contururile nefirești ale clădirilor părăsite, împungând întunericul cu formele lor. Iar zgomotele stațiilor de purificare a aerului, care erau răspândite pretutindeni, nu încetau niciodată. Îndreptându-se încet către dormitor, fără să vrea, o întrebare i se articulă în minte:
– Până când?
Adormi înainte să se poată gândi la un răspuns.
De cele mai multe ori, Ted Brunner își începea diminețile într-o stare de furie. După un somn chinuit de câteva ore pe noapte, deschidea ochii având senzația că trece dintr-un coșmar în altul. Și nu se putea decide care dintre cele două este mai rău: cel pe care îl lăsa în urmă, retras în negura gândurilor, ori cel în care tocmai era aruncat parcă de o forță străină ce îi urmărea atentă fiecare reacție.
Primul lucru pe care îl conștientiza era răceala piciorului stâng, iar timp de câteva clipe nu putea să îl miște. Doctorii îl atenționaseră că acest lucru era normal la o astfel de proteză: dacă nu primeau nicio comandă într-un interval de treizeci de minute, sistemele sale treceau în standby, pentru a-și conserva energia și a procesa mai eficient datele mișcărilor anterioare – altfel spus, aceasta învăța stilul de mers al lui Ted. Și totul era spre binele lui. În cea mai mare parte a zilei, aproape că o să uite de ea, adăugase medicul ortoped, încercând să-l liniștească. Însă acum, Ted strângea neputincios cearșafurile în pumni, gata să le sfâșie, simțindu-și piciorul atârnându-i greoi pe lângă trup, de parcă acea parte din el ar fi fost a unui cadavru. Amorțeala aceea îl făcea să se considere mai puțin bărbat. Îi era frică să se mai culce lângă o femeie și să se trezească alături de ea în starea aceasta – atât de slăbit.
Apoi, când își recăpăta controlul deplin asupra trupului, își îmbrăca în grabă treningul gri, șifonat, și ieșea apoi afară, pierzându-se pe străduțele întortocheate din Springfield. Alerga până la epuizare, oprindu-se departe, în câmp, în afara orașului. Terenul plat, vast, care se deschidea dinaintea lui, dincolo de parcul artificial, era acoperit numai de pietre, fără niciun fir de verdeață, deasupra cărora vântul înălța mici vârtejuri de praf. Din loc în loc, se mai puteau zări și resturile prăbușite ale unor blocuri, înconjurate de mormane de moloz.
Uneori, fugind astfel, îl întâlnea pe Patty, care parcă se târa către școală. Pentru un moment, privirile li se încrucișau și fiecare vedea în ochii celuilalt aceeași neputință, aceeași spaimă.
În cele din urmă, Brunner se întorcea acasă, mai stăpân pe sine. După ce în Armată n-au mai avut nevoie de el, și-a găsit de lucru pe șantierele de la marginea orașului. Încă se mai căutau oameni pentru demolarea vechilor clădiri și depoluarea terenului. Încercau să recicleze ce se mai putea. Nu era o muncă plăcută, însă câștiga suficient cât să își permită să cineze seară de seară la Macy’s, unde o găsea pe Jennifer – mereu veselă, îi părea lui, la fel ca prima oară când o văzuse.
În ultima zi de august, Patty a mers, ca întotdeauna, cu pași mărunți, către școală. Nu se grăbea niciodată să ajungă acolo; prefera să întârzie, să treacă repede pe culoar, când era mai puțin aglomerat, iar apoi să se strecoare în sala de clasă, doar cu câteva clipe înainte să intre profesoara lor. Încerca să câștige astfel un moment de liniște.
În drumul său, băiatul îl întâlni, ca de obicei, pe Ted. Însă, atunci, se opri surprins. Ceva se schimbase: bărbatul trecea liniștit pe lângă el; Brunner nu mai alerga. Se mișca fără vlagă, dar părea oarecum împăcat, senin. Iar Patty nu îl mai văzuse astfel.
– ’Neța, Ted!
– Hei, puștiule..., îi zise calm Brunner, apropiindu-se.
– De ce nu alergi astăzi? îl întrebă copilul curios.
– Nu ajută la nimic, din păcate. Dar pot să trăiesc și așa, cred..., îi răspunse resemnat bărbatul, încercând să pară optimist.
Auzindu-l, băiatul parcă se mai destinse puțin. Îi zâmbi.
– Înseamnă că ești mai fericit acum, Ted?
Brunner își încruntă ușor sprâncenele, uitându-se îngândurat la pietrele de pavaj gri de sub picioarele lor. Păru că vrea s-o ia din loc, fără să-i mai răspundă, apoi se răzgândi și, aplecându-se, începu să netezească grijuliu cutele hainei băiatului. În timp ce îi îndrepta gulerul, îi spuse încet, ocolindu-i privirea:
– Nu, Patty. Mi-am dat seama că nu mai pot fi fericit. Știi tu... Noi doi suntem oarecum la fel. Du-te acum la școală! Îmi pare rău, zise el, apoi se ridică repede, luând-o în josul aleii.
Dimineața aceea era neobișnuit de răcoroasă, așa că frunzele copacilor de plastic se făcuseră arămii. Vântul le răscolea ușor.
Patty merse o vreme gândindu-se la cuvintele lui Brunner: „noi doi suntem oarecum la fel.” Oare eu mai pot fi fericit? se întrebă, într-un târziu, băiatul. Apoi, o detunătură se auzi, departe, dincolo de parc. Începu să plouă încet. Copilul își grăbi pasul, când, deodată, cineva îl împinse cu putere:
– La o parte, Roboțelule! Nu vreau întârzii din cauza ta! îi strigă, iritat, Shane Williams, trecând în fugă pe lângă el.
Patty se dezechilibră și se prăbuși peste bordură. Caietele sale se împrăștiară pe drum. Stropii de ploaie cădeau peste paginile scrise neîndemânatic, întinzând cerneala. Îngrijorat, copilul încercă să le adune, să le salveze, dar mâna sa dreaptă parcă nu-l mai asculta. Își ridică mâneca îngrijorat: articulația cotului se dislocase. Nu își mai putea mișca brațul. Câteva picături din lichidul acela albicios, consistent, care se scurgea printre fisurile protezei sale, căzură pe pavajul drumului, diluându-se în apa ploii.
– Nu, nu! zise el uitându-se speriat în jur, temându-se să nu îl vadă nimeni astfel, în timp ce încerca să așeze repede la locul lor cele două segmente ale brațului.
Se gândea la mama lui; o să se supere îngrozitor când îl va vedea. Nu se mai putea duce în felul acesta la școală, iar acasă îi era prea greu să se întoarcă. Parcă nimic nu mai avea rost.
În cele din urmă, își strânse caietele ude și se îndreptă către una dintre clădirile părăsite din apropiere. Intră călcând cu grijă printre resturile împrăștiate pe jos și urcă scările căutând un loc mai curat. Ajunse într-o sală mare ce ocupa aproape întregul etaj care, probabil, adăpostise cândva mai multe birouri. Merse către o fereastră neobișnuit de largă, ce începea de la nivelul podelei și se termina în tavanul înalt; se așeză acolo, privind tăcut către parc. Apa se scurgea încet din hainele sale, amestecându-se cu praful gros dimprejur. După un timp, adormi uitându-se la întinderea de frunze de plastic, care fremătau sub rafalele ploii.
– Tot nu cade niciuna, șopti el încet, înainte să închidă ochii.
Câteva ore mai târziu, ploaia încetase. Patty se trezi la zgomotul unor pietricele care loveau geamul. Privi neliniștit în jos, către stradă. Era Mindy Wittier.
– Hei, Patty, ce cauți acolo? îl întrebă fata. Sunt șobolani înăuntru.
– Ba nu sunt, îi răspunse el buimac.
– De ce nu cobori odată? Începe să se întunece...
Băiatul începu să-și adune caietele de lângă el; erau încă umede, iar scrisul devenise ilizibil. Abia acum își dădu seama cât de mult se murdărise. Încercă să își mai aranjeze hainele, să se scuture de praful care se lipise de el, dar nu reuși decât să îl întindă mai rău, prefăcând acele pete maronii în niște dungi dezordonate, care se lungeau acum peste flanelul și pantalonii săi. Îi era rușine să fie văzut astfel, dar nu avea încotro; Mindy avea dreptate: se înserase. Oricum, nu mai putea rămâne prea mult timp aici.
Coborî scările cu grijă și ajunse afară. Acum, după ploaie, aerul era și mai rece. Prea rece pentru o zi de august. Mergând către Mindy, Patty se zgribuli în hainele sale lipicioase.
Era o fată slabă, cu o fețișoară ovală, pistruiată, fruntea înaltă, ochii mari și negri, părul brunet, drept, tuns la nivelul umerilor. La gâtul ei se putea zări gulerul alb, șifonat, al unei cămăși peste care îmbrăcase o bluză albastră cu textură pufoasă, ca de lână. Degetele ei subțiri se jucau cu pliurile rochiei, netezindu-le. Era încălțată cu niște pantofi negri, vechi, scâlciați.
Șovăind, băiatul se apropie de ea. În clipa aceea, înainte să își dea prea bine seama ce se întâmplă, Patty simți că o parte a corpului său se desprinde de el: articulația cotului protezei sale cedă în cele din urmă, iar segmentul antebrațului căzu într-o băltoacă tulbure, maronie. Degetele acelea ciudate se strânseră încet, rămânând încleștate ca niște gheare, iar mâneca flanelului său flutura acum goală în vânt. Un țipăt scurt, ascuțit, îl făcu pe Patty să își ridice privirea: era Mindy. Înspăimântată, fata o rupse la fugă fără să mai privească în urmă.
Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să țipe și el. Ahr!... Să nu te oprești, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le șteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el. Respira tot mai greu. Se hotărî să urce în clădire, la fereastră, și să rămână acolo, o vreme, singur. Nu dorea să se întoarcă acasă.
Ajunse cu greu înapoi la locul său. Își lipi fruntea încinsă de sticla prăfuită, privind în jos, către băltoacă. Uitase caietele acolo, iar ceva sclipea în nămol: mâna sa, probabil. Adormi cuprins de frisoane.
A doua zi, un trecător i-a găsit trupul rece.

* * *

Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să țipe și el. Ahr!... Să nu te oprești, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le șteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el.
Se îndreptă cu pași mărunți către parc, pierzându-se în desișul acela de plastic.
Pătura de nori care acoperise cerul începea să se destrame, împrăștiată de vânt. Patty ajunsese acum aproape de câmpul acoperit cu pietre ce înconjura orașul. Deodată, la câțiva pași în stânga lui, se auzi zgomotul unei sticle spărgându-se de un trunchi, iar băiatul se îndreptă prevăzător către locul acela. Un om stătea jos, cu spatele rezemat de un copac. Era Ted.
– Patty, tu ești? Ce faci aici?
– N-am mai ajuns acasă, zise băiatul, apoi se făcu liniște. Se așeză lângă bărbat. Văzându-i mâneca flanelului murdar atârnând goală pe lângă el, Brunner îl întrebă:
– Ce s-a întâmplat cu brațul tău?
– A rămas într-o baltă, îi răspunse el trist.
A doua zi, un trecător le-a găsit trupurile reci.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!