agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-04-07 | [This text should be read in romana] | Capitolul I - Expediția Am fost și eu Magellan! Prima mare expediție a fost la bostană. Pentru noi, copiii satului, bostana era un fel de magazin cu dulciuri, țara poveștilor sau, de ce nu, Raiul! Să poți să mănânci un pepene întreg, singur, doamne ce fericire! Miezul roșu dispărea ca absorbit apoi ronțăiam coaja până dispărea orice urmă de roz, oricât de palidă. Bostana era departe de sat, dincolo de privirea noastră, a copiilor. Colibele paznicilor păreau turnuri de apărare din care ne pândeau balauri cu șapte capete! Cine fura un pepene devenea Erou pentru mult timp. La spartul bostănii satul era în fierbere. Pepenii se adunau în grămezi uriașe, piramide înălțate din sfere verzi în toate nuanțele sau vărgate, cu pete galbene, scăldate în lumina intensă a verii. Bărbații urcau sacii în căruțe, sub ochiul atent al brigadierului care, cu lista în mână, părea Sfântul Petru! Femeile și copiii cutreierau bostana în căutarea pepenașilor. Hărmălaie, glume, râsete, cai, câini, muște, transpirație, zeamă de pepene pe obraji, pe cămașă, o aglomerație de iarmaroc, o sărbătoare a verii în plin câmp. Ca să ajung la bostană trebuia să merg pe drumul căruțelor sau să traversez un lan de porumb. În bărăgan, un lan de porumb e așa, cât o mare sau cât o țară! Mai ales când“Magellan” avea cam șapte-opt ani, bărbat în toată puterea cuvântului, care ziua patrula prin curte cu sabie și coif, gata să omoare orice balaur, dar la prima adiere de seară arunca bățul din mână și fugea în casă! Prin lan șerpuia o cărare, porumbul era înalt până în slava cerului, frunzele parcă voiau să mă înhațe, să mă oprească... Mergeam aproape inconștient, atras de vraja miezului roșu de pepene, dulce ca zahărul! Când am auzit glas de oameni am luat-o la fugă, țâșnind în lumină! Mama a rămas împietrită, cu colțul basmalei la gură, tata m-a luat la rost: - Măi copchile, ți-am zis să stai acasă, dacă te rătăceai? Nu te mai găsea nimeni în porumb, cât îi hăul! - Ai venit cu altcineva cu căruța? Mă întreabă Costea, vecinul și prietenul meu, cu ochii mijiți de neîncredere. - Sigur a mai fost cu cineva, nu intra singur în porumb, discutau între ei băieții mai mari. Eu îi auzeam vorbind dar nu mă interesa, priveam țintă la pepenele tăiat felii pe un coș răsturnat, lângă căruță. - Hai acum, treci și mănâncă, a zis tata. Ajunsesem în Indii! Înconjurasem pământul! Țineam felia de pepene ca pe un sceptru, în ochii mei încăpea universul! Capitolul II – Odiseea A doua aventură a fost o călătorie peste țări și zări, în care am cunoscut oameni care se minunau de obiceiurile noastre iar noi ne miram de inconștiența lor! Clasa a patra fiind terminată, eram deja “bărbat copt”, cu experiență de viață, puteam să dau piept cu orice dușman sau fiară! Ne-am urcat în camionul Molotof al lui nea Zinofe când Carul Mare încă nu își aplecase oiștea spre aguzii din curtea școlii, era răcoare, stelele ne priveau de sus, părinții de jos, profesorul din cabină! Noi, în remorcă, păream o turmă de berbecuți, înghesuiți unii într-alții! Mergeam în tabără în Oltenia, o țară necunoscută... Nea Zinofe a învârtit manivela, motorul a tușit de câteva ori apoi caroseria a început să tremure, profesorul ne-a spus să nu stăm în picioare și am pornit! Ne uitam unii la alții cu ochii albi ca stelele care străluceau deasupra noastră. - Țăndărei, Țăndărei, am ajuns la Țăndărei, se auzeau vorbe în șoaptă. Atunci am văzut prima dată Orașul! Case una lângă alta, pomi, trotuare, becuri, tuburi de neon roșu scriind COFETÃRIE, tuburi de neon verde scriind FRIZERIE! Priveam cu ochii mari! O așa minunăție nu am întâlnit în cărțile cu povești, niciodată! Dacă mă priviți acum adânc în ochi o să vedeți acolo aceste reclame, tatuate pentru veșnicie! Țăndărei, orașul care m-a fermecat! Mai țin minte un peron de gară, niște roți uriașe de tren care mișcau niște bare de fier într-un balet ciudat, mă gândeam ce meșter făurar scornise încurcătura aceea de roți și pârghii, nea Sile, fierarul satului, se chinuia mult până îndoia o potcoavă, oare cum se face o roată așa mare? Nea Sile bătea cu ciocanul parcă era supărat pe viață, transpira tot, avea fruntea neagră de funingine, când termina o potcoavă se așeza pe o roată răsturnată lângă perete, își aprindea o țigară și trăgea din ea cu atâta sete de săreau scântei! Pe hârtia țigării se vedeau urme negre de la degetele lui. - Hai, urcarea, m-a trezit glasul profesorului din visul edisonian. Banchetă din șipci de lemn lăcuit, fereastră mare, stâlpi care alergau înapoi, case care rămâneau în urmă, deasupra norii, norii verilor mele, poate alții dar eu cred că erau mereu aceeași, nori care își schimbau forma doar ca să se joace cu mine... Am coborât într-o altă țară! Pe drum nu era praf, erau pietre. Ce de pietre pentru praștie! După primii zece pași aveam buzunarele pline, să am la întoarcere, să moară prietenii mei de ciudă! Și pomii, nu se poate așa ceva, pomi la stradă încărcați de fructe? Chemarea străbunilor a răsunat în instincte și ca o furtună ne-am repezit! Până să rostească profesorul prima vocală, eram deja în păr, aruncam pietrele din buzunar, să am unde pune perele! - Stați! A strigat acesta. Ping-țanc... s-a auzit o piatră din buzunarul meu ricoșând în drum. De jur-împrejurul nostru se vedeau fețele oamenilor din zonă, aceștia nu s-au apropiat, nu au zis nimic, doar priveau uimiți să vadă “oameni”, noi ne uitam la ei, mirați că au alte obiceiuri decât pe la noi... Două săptămâni, cât a durat tabăra, m-a durut ceafa, pentru că mergeam numai cu capul întors spre pomii încărcați de fructe; țineam mânile în buzunare, încleștate de cusături, să le stăpânesc. Doar saliva zburda în voie! Atunci am fost Livingstone! Atunci am descoperit teritorii noi, cu locuitori având obiceiuri ciudate! Capitolul III - Zborul Pe a treia planetă de la soare am zburat de curând, spre bătrânețe. Nava era un Volkswagen Transporter, o adevărată navetă spațială, nu atingea viteza luminii dar dacă apăsam îndelung accelerația prindea și uluitoarea viteză warp de peste optzeci de kilometri pe oră! Cum-necum, cu sticle cu apă pentru radiator și cu sârme în trusa de intervenție, am debarcat pe o planetă stranie, Spania! Visul meu de cosmonaut s-a împlinit! Am traversat Pirineii și am intrat într-un ținut nepământean, un ținut pietros, arid, ciudat, cu o pregnantă abatere coloristică spre roșu dar asta se explică, era efectul Doppler datorită vitezei mari cu care mă deplasam! Țin minte că mă întrebam de ce e țara aceea atât de bogată, de vreme ce nu am văzut porumb nici cât aveam noi în spatele curții, pentru floricele, d-apoi să le fi arătat câmpul de la marginea satului! Partea bună e că nu a trebuit să port casca interplanetară, aerul era respirabil! Și erau portocali pe toate drumurile, dar experimentat după odiseea din Oltenia nu m-am mai repezit, întâi fotografiam pomii, îi admiram apoi puteam lua oricâte fructe voiam, localnicii de pe acolo apreciind “preocuparea mea artistică”! Uite-așa, din fotografie în fotografie, am trecut pe lângă o construcție ciudată! Pe lângă – e un fel de a spune, era departe dar prin înălțimea ei mi-a agățat privirea și întorceam capul ca după fructele din copilărie, neatent la drum! Copilotul meu cu ochi verzi și păr roșu a trebuit să mă ghideze, strigând: - Fii atent că ieși de pe autostradă, trage dreapta, da’ ce faci, omuleeee, vezi că intri în parapet, trage dreapta, nuuu, stânga, e un tir lângă noi! Probabil citea manualul cosmonautului începător! Eu eram fixat pe turlele acelea grotești, ca niște trunchiuri de cireș cu cocoloașe de clei, ca niște degete cu negi… brrrr, ce monstruozitate! Arta asta modernă a parazitat tot, Picasso a pictat infirmități, Dali a încrucișat plante cu animale, oameni cu pendule, zebre cu scări de bloc, Tristan Tzara a vrut să vadă cum se face o poezie din cuvinte cu capetele sparte, acum se poartă bikini peste blugi și se scriu poezii cu titlul “Simfonia frânei”… - Frânăăăă, strigă roșcata cu ochi verzi din dreapta mea, uite un panou interesant, parcul Guell, hai să-l vedem! - Bun, zic, tu asigură nava cât îmi încarc eu fazerul și… la drum! Parcul este animat. O fântână arteziană este pur și simplu invadată de vizitatori. Setăm costumele pe “imitare siluete umane” și ne pierdem printre ei. De jur împrejur șerpuiește o... bancă? Da, bancă pare a fi, lungă, strâmbă, placată cu cioburi de ceramică multicolore! Stranie concordanță între caleidoscopul de culori în piatră și mozaicul hainelor vizitatorilor, să fi fost asta intenția artistului? Să fie și o bancă din parc o încercare artistică? Migăloasă munca meșterilor care au aranjat atâtea și atâtea cioburi, or fi avut planuri, schițe cu dispunerea plăcuțelor de ceramică? Ca un magnet vizual, o figură colorată strident îmi atrage privirile. E o... e o șopârlă! Poate antediluviană, prin dimensiuni, tropicală prin culori, aceleași cioburi colorate o acoperă... Ia uite niște umflături, niște... noduli, seamănă cu... să fie o semnătură? Să fie semnul de pe turlele grotești? Privesc iarăși în jurul meu și caut ceva ce ar trebui să lege operele între ele, odată ar fi coloritul în cioburi de lumină, apoi văd banca aceea lungă cum se pliază pe cutele și curbele terenului, nu are nimic drept, rectangular, parcă ar vrea să spună că e naturală, salamandra îmi spune “hei, salut, bine ai venit în lumea vie, am excrescențe pentru că sunt pietrificată, nu din piatră, nu sunt o plăsmuire a imaginarului, arhitectul mi-a zis stai aici și m-am oprit din mișcare, ăăăă, de ce am zis arhitectul? Sunt o statuie, trebuia să spun sculptorul, dar ia uite, sunt și colorată, o fi fost pictor? Auzi, nu e treaba mea cine m-a rugat să stau aici, tu să te lămurești că simt că mă deochi cu privirea ta insistentă, eu am treabă cu vizitatorii, puștiule, nu mă trage de gheare că mă gâdil”... Dealuri, vegetație, statui care vorbesc, bănci sinuoase, un palat spre care duce un pod... pod? Așa pare, un viaduct, dar e natural, nu poate fi făcut de om, uite pietrele așezate de miscările telurice, uite vegetația, uite așa zișii piloni, de fapt coloane rămase după prăbușirea solului sau neerodate de ape sau vânt... iar coloanele alea sunt oblice, un om le-ar fi construit verticale! Uite, de aproape nici nu sunt coloane, sunt trunchiuri de copaci din vremuri imemoriale, e o pădure pietrificată din care au ieșit la suprafață doar câțiva pomi, unii aplecați de vânturi sau bătrânețe... uite, ici-colo rădăcini de agave, frunze cărnoase de aloe, cactuși... O pădure care refuză să moară! - Cine a descoperit această piatră vie a avut scânteie divină. Ce zici, iubito, oare dacă ai pune o asemenea piatră în grădină ar crește o casă? - Da, a rostit o voce lângă mine. Am tresărit și am privit în jur. Un bătrân destul de ponosit îmbrăcat, cu haine vintage, cu barba albă, mă privea. “Un vizionar”, mi-am zis, deși gândisem “un dus cu pluta”! să-i dau un euro, să nu-i dau? - Totul e să crezi, rosti bătrânul, și atunci piatra devine ca trupul de femeie, catifelată, curbată, caldă, ispititoare. Privește orice casă, orice bloc. Linii drepte, colțuri, culori și forme rigide, proprietarul delimitează spațiul personal fără să țină cont de volutele închipuirii, nu simte că sufletul se rănește în toate aceste colțuri și muchii, zăbrele ale unei închisori spirituale... Dumnezeu nu a creat femeia apoi i-a insuflat duh, nu, Dumnezeu a adăugat cu mîinile lui blânde lut peste forma sufletului de femeie! Privește spre femeia ta! Dacă ar avea capul rotund ca o sferă, gâtul cilindric, pieptul ca o cutie, sânii ca niște conuri, ai mai avea privirea asta de îndrăgostit? Aici m-a prins! De câte ori îmi priveam “copilotul” (de fapt o văd mereu, și când nu sunt cu ochii spre ea) mă încălzeam la flacăra pletelor ei rebele, ca niște nori în lumina răsăritului, nori împrăștiați în toate părțile de adierea ochilor mei, plete în care îmi uitam mâinile, mângâindu-i-le, plete pe care i le simt și acum, deși nu le ating, am între degete fiori electrici, mă umplu de drag, de lumină, de mirosul trupului ei cald ca vara, catifelat ca troscotul pe care îl mângâiam stând pe spate și privind norii copilăriei… Fruntea îi este o marmură galbenă selenară, rotunjită de Benvenuto Cellini, ochii sunt tăuri din Yucatan în care magi azteci au ascuns farmecele dragostei și tot jadul și porfirul din lume, în care ard nestins jarul pasiunii, în care încolăciri de anaconde prefigurează nopți fără sfârșit… gâtul, ah, gâtul, nici Phidias, Michelangelo sau Rodin nu au reușit asemenea mlădieri de liane mătăsoase, de câte ori râde își lasă capul pe spate și pielea mă cheamă "mușcă-mă, sărută-mă, soarbe-mă"… gura e ca o semilună roșie pe bolta nopților de vară… - Vezi? Zise bătrânul, bine că e îmbrăcată, altminteri am fi continuat discuția peste trei zile și trei nopți, când v-ați fi trezit din beția carnală, ca în poveștile arabe! Asta ziceam, totul e mlădiere, mișcare, armonie. Femeia ta este casa inimii tale, de ce să aibă colțuri de care să te ferești? Casa nu este decât aura acestui trup de femeie, este prelungirea viselor ei! Totul este viu, totul este nervură, cârcel, petală, ochi! Nimic nu este de prisos în natură, sau fără rost! Numai noi am adunat în jur cuburi, de parcă am fi exponate într-un muzeu, de parcă vrem să ne autonegăm, nu să păstrăm conexiunea cu universal. Hai pe acoperiș! Locul prin care Casa comunică intens cu spațiul este tratat ca o anexă neimportantă, o simplă protecție, de multe ori o ghenă! Eu respect acest loc! Mă uit la omul în vârstă căruia voiam să-i dau un euro, îl ascult cum vorbește cu pasiune despre ceea ce este lângă noi și nu vedem, acum îi cerșesc, mut, cuvintele și ideile… - Par niște personaje din "O mie și una de nopți", zic eu. Războinici, cadâne, djini… - Da, pot fi, răspunse el, pot fi cneji, wikingi, himere, păsări emu… pe aici ies arderile, esențele, aici e interfața energetică, doar până aici ajunge autoritatea omului, reprezentată prin acești războinici, dacă vrei, de aici începe Cerul, având de strajă acești djini, dacă admiți… - Te-ai oprit aici? Mă privește blând, lung, tăcut. Are barbă de patriar, o fi patriarh? A întors capul ca și cum ar fi spus: privește! Capitolul IV - Scara Ați călătorit vreodată prin Bărăgan? Ați văzut silueta unei fântâni cu cumpănă profilându-se pe un orizont tremurător? Ați văzut, de aproape, o lumânărică? Dacă nu, înseamnă că nu știți ce este Spațiul, nu ați simțit niciodată cum stă nemișcat Timpul în arșița verii, înseamnă că nu v-ați mirat cine e creatorul care a putut ridica o tijă firavă la înălțimea unui stat de om, încărcată de muguri umflați ca niște nuci, din care se vor aprinde becurile galbene ale florilor, tijă ca o scrijelire în aer, singulară, vizibilă de departe și care nu se frânge în furtunile violente care înceracă să aline cuptorul solar! Bătrânul de lângă mine nu privea spre coloana de piatră, lumânărică minerală, mai repede o sorbea sau era absorbit, sau amândouă deodată! Ceea ce mi s-a părut grotesc acum era viu, natural, firesc! Era ca o cumpănă de fântână care spune “aici e apa, viața”! Sau chiar era o lumânărică de piatră, mai înaltă decât toate ierburile din jur, cea mai înaltă și mai firavă creație din Bărăganul umanității, cu vârful la cer! Pe acolo cobora și urca EL! Privesc din nou chipul omului de lângă mine. Îl văd ca în videoclipul „Black and white” al lui Michael Jackson, figuri celebre se întrepătrund, ies la suprafață apoi se estompează în ochii acestui misterios bătrân... Parcă am văzut fața lungă a florentinului Leonardo, parcă văd barba lui Esop, fruntea lui Homer... - Cine ești, Omule? - Sunt un simplu arhitect. Nu am plecat niciodată din orașul meu, nu am urmărit opera altora, încerc să exprim ceea ce simt... - Simplu arhitect? Un arhitect care sculptează statui? Care atunci când construiește o vilă sau un palat ține cont de văi și dealuri, de plante, de lumină, de sufletul celui ce va locui acolo și caută să armonizeze culoarea pereților, a acoperișului, feroneria scării, mânerele ușilor, coșurile de fum? A, nu, e mai mult decât arhitectură, nu pot defini dar simt asta! Mai repede ești un creator al propriei lumi! - Nu, nu sunt creator, imitator poate! Dumnezeu ne-a oferit totul, trebuie doar să privim! - Eu văd o lume personală, un parc în care natura nu a fost deloc modificată ci doar redecorată, în care casele se mulează pe sufletul proprietarului, bun, înțeleg până aici. Dar coloanale astea ce reprezintă? - O scară! - Domnule, mă uimești. Dă-mi voie să facem cunoștință. V-o prezint pe soția mea... (mă uit în jur, o caut cu privirea prin mulțime, flacăra părului era departe, cu aparatul foto spre uluitoare frunze de fier forjat), mă scuzați, e ca un copil într-o lume de basm, în lumea creată de dumneavoastră, eu sunt Vasile! - Gaudi, răspunse bătrânul. Am tăcut o clipă, „dus cu pluta” a pâlpâit iar pe ecranul gândului, probabil un sărman care scoate un ban vânzând povești vizitatorilor “aduși cu pluta”, așa ca mine... - Domnule Gaudi, ați construit catedrala într-un stil... stați să încerc, sunt șofer, car piese de tractor de la Brașov la Valencia, dacă nu mă exprim elevat să fiu iertat, ideea este că sunt strâns ca în menghină între admirație și repulsie. După înălțimea sfidătoare și arcul gotic al deschiderilor, stilul e... gotic, evident, după mulțimea de ornamente poate fi și stilul baroc, după eleganța siluetei se trage din templul antic grecesc, după statuile neterminate, care acum par a ieși din stâncă, deduc o tentă renascentistă, vagă dar prezentă, interiorul pare maur, toate aceste stiluri prezente și amestecate îmi dau fiori psihedelici, mulțimea de figuri grotești mă încătușează în oniricul negru, sunteți... ăăă, ați fost contemporan cu art-n0uveau, după mine (mai bătrân ca dumneavoastră cu o sută de ani) este hiper-realistă, dadaistă, un stil ce nu va fi definit nici în următoarea sută de ani de! - Tinere mai bătrân ca mine, când am deschis ochii în arhitectură am fost fermecat de grandoarea catedralelor gotice, de impresionantele înălțimi și spații, de atâtea probleme inginerești rezolvate de meșterii acelor vremi. Am vrut să văd dacă pot duce mai departe măiestria lor. - Ați reușit, și mai departe, și mai sus! E ca o lumânărică! - O... ce? - Lumânărică, e cea mai înaltă plantă din bărăganul meu natal, înălțime raportată la diametrul tulpinii... - A, nu, grâul, trestia... - Maestre (am zâmbit condescendent), acelea cresc în grupuri, lumânărica mea e singură în fața vânturilor turbate precum galopul cailor arăbești... Și-a ridicat privirea spre mine și a zâmbit. - Mai observi ceva? M-a întrebat. - Da, nu are stâlpi exteriori de susținere a pereților, contraforți... Pare un tub continuu... - Gata, m-ai convins, e clar că ai o fire iscoditoare, nimeni nu m-a întrebat atâtea... hai să privim și interiorul. - Maestre, de departe e ciudată, de aproape e... hidoasă! - De ce? - Accept să-mi schimb impresia de noduli canceroși cu imaginea de muguri florali de pe “tulpină”, dar intrarea e înspăimântătoare. - Așa este orice intrare într-o altă lume! - Dincolo de portal este o altă lume? - Cu certitudine. Intră și vei vedea! - Bine, intru, dar poarta pare o uriașă gură de rechin! - Hmmm, nimeni nu a mai spus asta, dar de ce nu te-ai gândit că poate fi gura balenei care l-a salvat pe Iona? - Da, e posibil și așa… dar statuile, niciuna finisată, mai mult creionate decât neterminate… - Omul este o schiță, dragul meu. Putem ști ce are de gând Cel de Sus cu noi? Ne modelează și ne remodelează mereu, o construcție care nu se știe când sau dacă se va termina… - Bine dar majoritatea figurilor exprimă durerea! - De câte ori ai fost fericit, cu adevărat fericit? - Dar decorurile acestea amorfe, simple cute sau frământări în piatră, care mă duc cu gândul spre un tărâm al groazei, al spaimei, al dizolvării, acestea ce sunt? - Vedem ceea ce vrem sau, mai corect, vedem ceea ce suntem pregătiți să vedem! Dacă ai teamă în suflet vei vedea spaime, dacă ai bucurie în suflet vei vedea nașteri, pământ pentru însămânțat, grădinărie divină… Hai să intrăm. Miracol! Totul e lumină, totul e spațiu! Rămân uimit de copacul interior, de crengile care mențin bolta! E clar, afară sunt muguri! Da, e o catedrală vie, care crește! - Nu spui nimic? Mă întreabă Gaudi. - Ba da, am două întrebări. Toate vilele și palatele le-ați finisat până la detalii gen forma și culoarea ușilor, materialele textile ale tapiseriilor sau forma încuietorilor de la ferestre… Aici… cum va fi? Ce mobile ar fi trebuit să fie? Aici nu e nimic din ceea ce este afară, este o altă lume, aici chiar pare a fi Cerul! A zâmbit! - Nu pare, este! Aici nu e nevoie de decorațiuni și de lux, Domnul nu iubește luxul! - Spuneați că ați construit o scară pentru a urca la cer! - Nu, am spus că e o scară. Pe ea a coborât Cerul. - Tu chiar ești Gaudi! Chipul lui s-a estompat ușor, zâmbitor la fel ca în videoclipul “Black and white”, din undele de lumină ce dispărea am întrezărit două frunze verzi apoi un zâmbet cunoscut, o șoaptă ce mă înfioară întotdeauna: - Hei, nu ai scos un cuvânt de când am intrat în parc, ți-a plăcut atât de mult sau, cârcotaș cum te știu, ai notat tot, să scrii pe blog? Am privit-o lung, adânc. Corpul ei de urcior, de violoncel, de clepsidră, l-am văzut acum cu alți ochi, am văzut Graalul! Am strâns-o în brațe puternic, puternic și am sărutat-o lung! Cu ochii mari de uimire mă întreba mutește, “ce faci”? - Ne-am sărutat în cer, iubito, i-am răspuns. - Sfârșit - Notă: textul meu conține fotografii personale, reprezentative pentru fiecare paragraf! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy