Un alt gând mai vechi nu-i dădea pace. El, parcă, nu era ca ceilalți colegi ai lui. Învățase, dar mai greu, contabilitatea în partidă dublă, fie că era bugetară, industrială ori agricolă, știa și el, ca aproape toți din clasă, cu ce se ocupă merceologia, acea știință căruia profesorul Liu, ce le-o preda, a numit-o, la prima oră, și în alte limbi: Waren Kunde pe nemțește ori Cours de marchandis pe franțuzește dar care, pentru ei, suna mult mai bine Studiul mărfurilor, știa și el cât de cât ce trebuiau să știe despre Statistică și despre Economia politică. S-a descurcat destul de bine și la caligrafie unde cu tocul muiat în tuș, cu penița redis ori normală, scria texte cu caractere gotice, ronde, ori batarde. Ceilalți aveau timp mai mult și aprofundau toate acestea. El avea mai puțin pentru că citea, citea mult. De la Fiul regimentului a lui Kataev a trecut la trilogia lui Gorki Copilăria mea, La stăpâni și Universitățile mele. Toate acestea le împrumuta de la Biblioteca ARLUS unde fișa lui din cartotecă era plină. A trecut, apoi, la cărțile din podul familiei Novac, despărțit de al lor doar de un gard de scânduri printre care se putea băga foarte ușor mâna. Și erau multe acolo, unele mai groase, legate frumos în coperți de carton ce imitau foarte bine pielea. La început lua câte una, se uita la ea, citea câteva pagini la lumina ce pătrundea cu greu prin lucarnă, apoi o punea cu grijă la loc. Întruna din zile, tocmai când a băgat mâna printre scânduri și se străduia să scoată una mai groasă, a fost surprins de domnul Novac. Dar, minune, acesta, cu toate că ar fi fost imposibil să nu-l vadă, n-a zis nimic, se făcea că nu-l vede și a ieșit din pod. Tare s-a mai minunat Nuțu de atitudinea domnului Novac care, până cu câțiva ani în urmă, fusese comisar de poliție. Acum nu mai avea serviciu și trăia doar din salariul soției, funcționară la primărie. Poate din această cauză, ori poate din altele, fostul comisar era tot timpul încruntat. El, dar și ceilali copii și tineri din vecini, se cam fereau de fostul comisar. Îi certa atunci când făceau gălăgie în orele de liniște ori dacă-i surprindea că aruncă ceva pe jos. Și-i certa destul de tare, de multe ori îi anunța și pe părinți de unele năzbâtii făcute de odraslele lor. Și acum fostul polițist să nu zică nimic dacă l-a surprins cu mâna trecută prin gard în podul lui? N-a zis nici atunci, nici mai târziu așa cum se aștepta Nuțu. Ba mai mult, și-a dat seama că domnul Novac vroia să scape de aceste cărți. Pentru că avea timp berechet, în toamna trecută, a început să ardă în fundul curții, maldărul de frunze uscate ce le adunase. Ba a mai adus din pivniță și câteva coșuri de răchită, aproape putrezite, să le pună și pe ele pe acel foc. A văzut tot atunciNuțu cum printre frunze uscate și coșuri de răchită, vecinul lor de la parter arunca pe foc și file de carte. De abia acum și-a dat seama că ceea ce i-a povestit, în mare taină, colegul său Puiu Armeanu este adevărat. Spunea că în toiul nopții s-au pomenit în casă cu bărbați ce i-au trezit din somn. Nu, nu erau hoți, așa cum au crezut la început. ci milițieni îmbrăcați civil. Au început să răscolească prin casă, mai ales prin dulapul cu cărți. Au luat câteva și au plecat, dar nu singuri, ci însoțiți de tatăl lui, și iată au trecut patru luni de atunci și încă nu s-a întors. După domnul Novac n-a venit încă nimeni, să-l ridice, dar el vrea să scape de cărți. De unele doar?, sau de toate? Nu putea ști. Dar el a putut să ia nestingherit și să citească unele cărți pe care nu le-ar fi găsit la biblioteca ARLUS. A citit astfel ziua, când ar fi trebuit să lucreze la Balanțe și Bilanțuri contabile, de multe ori noaptea, și chiar în clasă la orele de limbă rusă ori la cele de caligrafie și corespondență pe Cei trei mușchetari; După douăzeci de ani; Regina Margot; Vicontele de Bragelona de Alexandru Dumas. Au urmat apoi Mizerabilii; Notre Dame de Paris; Oamenii Mării; Ultima zi a unui condamnat la moarte, Anul 93 de Victor Hugo. Dar carțile care l-au convins să-și pună planul în aplicare și să se înscrie la examenul prentru intrarea în facultatea de română- istorie au fost Comoara regelui Dromichet și Aurul negru I se părea prietenia dintre acel țăran și arheologul Al. Opriș un dar primit de sus, parcă ar fi fost cea dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă. A trăit și visul lui Zaharia Duhu în care apăreau grecii lui Lisâmah și regele Dromichet, i-a păru atît de rău când acesta, gata să afle de la sclavul persan, ascunzătoarea comorii dacilor, a fost trezit de nepotul său Petruță. Ar părea, și poate chiar a fost, inegală lupta țăranului luminat cu magnații petrolului, dar până la urmă tot țăranul învinge. Drama petrecută în Vinerea mare la Biserica din Piscul Voievodesi și descoperirea comorii de către Moș Dromichilă, cum au început să-i spună în derâdere consătenii lui Zaharia Duhu, îl determină pe acesta să ascundă tezaurul găsit în albia pârâului. Comoara descoperită a fost ascunsă pentru a nu avea soarta petrolului, a aurului negru, care a distrus atâtea vieți.
Această operă care îmbina, după părerea lui, atât de bine literatura cu istoria l-a convins. Va termina școala și se va înscrie, pentru a da examen, la facultate de limbă română-istorie de la Universitatea din București. Va fi greu, își zicea. Anul trecut au fost opt pe un loc. Nici anul acesta poate n-or fi mai puțini. I-a spus și mamei despre hotărârea lui. Aceasta a fost imediat de acord.
- Dar n-o să-ți fie greu? Vei putea să-mi cumperi ceea ce voi avea nevoie?
- Nu-ți fă griji, voi putea. Și apoi, după cum te știu eu, poți să primești și bursă. Pensia după tatăl tău ți-a fost tăiată de câțiva ani. Când m-am dus să întreb de ce, mi s-a răspuns că urmașilor celor care au luptat doar pe frontul de est li s-a tăiat acest drept la împlinirea vârstei de paisprezece ani, că, dacă ar fi luptat și în vest, alta le-ar fi fost situația, puteau primi până sunt în școală.
A oftat, așa cum o făcea tot mai des, și n-a mai comentat nimic în legătură cu aceasta.
- Dar vei putea face față examenului?
- Cred că da.
Și i-a povestit cum a îndrăznit să vorbească cu domnul Gălăteanu, fostul lui profesor, cum i-a povestit despre dorința lui să devină student la română și istorie
- Și ce ți-a răspuns?
- Și-a adus aminte de lucrările trimrestriale și de extemporalele ce le dădeam. Zice dumnealui, că întotdeauna au fost bune S-a oferit să vină de câteva ori la noi să mă verifice.
Și a venit domnul Gălăteanu. Prima dată l-a pus să scrie acÈ›iunea romanului Nicoară Potcoavă. ÃŽn aproape o oră a terminat. A cerut apoi domnul profesor cartea È™i a început să compare textul primei pagini a romanuluii cu prima pagină scrierii lui în care zicea „Mihail Sadoveanu își începe astfel romanul“ De la adormirea bătrânului Ștefan-Voievod, părintele Moldovei, trecuseră È™aptezeci È™i doi de ani. Urgii felurite se abătuseră asupra țării... Și tot aÈ™a a citat, fără nicio greÈ™eală prima pagină a cărÈ›ii
Mai ști și alte citate la fel de lungi?
-Da!
- Ia zi-i
A citat din Coana Chirița, din Apus de Soare, din O scrisoare pierdută, din Noaptea furtunoasă, din Lângă apa Vodislavei și din alte câteva
- Toate aceste opere le-ai citit?
- Doar pe cele pe care ni le-ați predat dv. Din unele pot cita, din altele nu. Pot cita și din aproape toți poeții ce i-am studiat la școală.
Ei, asta-i bine. O să punem la punct, dacă va fi cazul, și altele de trebuință