agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-12-10 | [This text should be read in romana] |
L-au marcat, un timp, cele puse de Nicușor. Parcă-l vedea pe Liviu la închisoare. La un moment dat, imaginația lui a început să-l confunde cu Edmond Dantes , cel care a stat patrusprezece ani în închisoarea castelului d`If. Se gândea chiar și cum o să scape de acolo. Sigur că nu făcând pe mortul, în condițiile de azi nu vede cum ar reuși. Niciun tovarăș de celulă, ca abatele Faria, care să-i
povestească despre o insulă fabuloasă ce să-i aducă, după evadare, bogății fără număr nu va putea avea. Dar va găsi el vreo cale să scape de acolo. Și nici nu trebuie s-o găsească el. Sigur că cei care l-au arestat o să-și dea în curând seama că au greșit, că Liviu n-are cum avea vreo vină. Da, dar până atunci va avea de suferit. Deodată, îi trecură prin minte scene pe care le-a văzut de câteva ori prin gară, cum un om, îmbrăcat în haine vărgate și cu lanțuri la picioare, se chinuia să urce într-un vagon fiind vegheat de aproape de doi milițieni. Vagonul în loc de sticlă la geamuri avea foaie de tablă metalică. Întotdeauna când vedea astfel de scene se întreba, cu ce or fi greșit acei oameni? Poate au fost criminali înrăiți ca acel Policar care a omorât-o pe Vera Stankievici? Să fi fost luptători în munți, împotriva regimului de democrație populară? A auzit și de aceștia, de partizanii din munți. Era prin clasa a cincea, iar cuvântul partizan avea pentru copii o aură eroică. Le aducea aminte de filmele sovietice. Vedeau șirul lung de civili, bărbați femei, chiar și copii, duși prin pădure spre locul execuției când, deodată, de după copaci, apăreau oameni înarmați care îi eliberau. Aceștia erau partizanii care întotdeauna luau apărarea celor năpăstuiți. Soldații hitleriști se speriau și fugeau numai când auzeau cuvântul partizan. La astfel de scene, în sală, se auzeau cuvinte de îmbărbătare când partizanii erau în pericol de a fi prinși de fasciști, ori de admirație când acțiunile lor reușeau. De aceea, nici n-a fost de mirare când auzind că în munți sunt partizani copii mai mărișori sau mai mititei, ce văzuseră filme cu partizani sovietici, se hotărau să meargă la munte, pentru a-i ajuta. Așa au făcut și Nuțu și Liviu. Și-a băgat fiecare în câte o plasă o jumătate de pâine, câte un borcănaș cu magiun de prune, câteva cepe și o bucățică de slănină și au plecat. N-au avut ce face și au trebuit să-i admită și lui Tase, care abia împlinise nouă ani, să-i însoțească. Acesta i-a urmărit în mare taină și doar în tren l-au văzut. Dar n-au ajuns departe, ci până în stația Șelimbăr. Conductorul le-a cerut biletele. Aveau, dar erau vechi și pentru o altă destinație. Au mizat pe faptul că păreau ca noi, iar înscrisul de pe ele, oricât s-au chinuit ei, aproape nu se vedea. Cum o să-l vadă cel ce-i vor controla? După ce s-a uitat, parcă nefiresc de mult la ele, le-a pișcat cu un zgomot metalic și li le-a înapoiat, - Dar ăsta mic, n-are bilet? - Nu i-am mai luat că doamna de la cassă a zis că nu mai are cu prețul de jumătate, iar el n-a împlinit încă șapte ani. - Acuma fiți atenți la mine. Vom coborî toți trei și vom aștepta trenul care merge în sens invers și face cruce cu al nostru aici. Veți urca și, fără nicio discuție, vă veți întoarce la casele voastre. De voie, de nevoie, au coborât înainte de a ajunge trenul care-i va duce în sens invers. Când a sosit, s-au urcat repede trăgând-l după ei și pe cel mic. Pe geam a mai văzut cum cel ce le pișcase biletele îi spunea ceva colegului său din trenul în care ei urcaseră. În câteva minute au ajuns de unde au plecat. Noul conductor i-a însoțit până în sala de așteptare, iar la despărțire n-a uitat să precizeze: - Dacă vă mai prind pe aici, o să anunț miliția gării și atunci va fi vai și amar de voi! A zâmbit Nuțu acestor amintiri, i se părea că au trecut de atunci ani mulți, fără număr, ci nu doar șapte sau opt. Amintirea asta era un secret al lor, Nuțu și Liviu, de câte ori vorbeau despre ea abia își șopteau, parcă de frică să nu-i audă cineva. A ajuns în sfârșit acasă. Mama s-a uitat lung la el și doar l-a mângâiat pe cap, ochii îi sclipeau trădând bucuria de a-l vedea. L-a ospătat apoi cu ce a avut mai bun, supă și ostropel de pui cu mămăliguță. Primise puiul de la uncheșul Ilie încă de la începutul toamnei. A vrut să-l taie atunci când a plecat el la Proștea, să-l aibă pe drum și în prima zi după ce va ajunge acolo. El n-a vrut, zicând că îi este de ajuns slănina și cele câteva ouă fierte. Mai bine să-l țină, să-l hrănească și să se facă mare. Într-adevăr, a crescut puișorul devenind un adevărat cocoș. Azi de dimineață, l-a tăiat fiind aproape sigură că el va sosi, nu degeaba i s-a zbătut toată ziua de ieri ochiul drept. Știa și că-i place ostropelul cu mult usturoi. Au povestit apoi până noaptea târziu trebuind să-i spună, cu lux de amănunte, cu ce se ocupa el acolo. Și-a dat seama, atunci când de-abia a reușit să-și înăbușe un oftat, că nu i-a plăcut unde a locuit și de ce oameni era înconjurat. L-a rugat, și el a fost de acord, să rămână acasă. Va găsi un serviciu cât de cât, dar este important să nu rupă legătura cu studiul în vederea prezentării la un nou examen de admitere. Serviciu și-a găsit destul de repede, Contabil al cantinei fabricii Amylon. Nici legătura cu studiul n-a fost dată uitării, s-a înscris în clasa a XI-a a Școlii medii nr. 2. A fost destul de greu s-o facă pentru că, pe lângă adeverința din câmpul muncii, îi trebuia și un act de studii, ori el nu putea duce decât diploma unei Școli medii tehnice care echivala o Diplomă de maturitate a Școlii medii. Secretara l-a trimis la director care a înțeles repede de ce ținea el să frecventeze cursurile serale. Mai erau câțiva nereușiți la facultate înscriși. După primele zile a început să-i pară rău că pierde timpul pe acolo, ore de română și istorie erau puține și el oricum nu prea avea ce învăța. Tot de bază erau caietul său în care a condensat cartea lui Roller, precum și cel în care erau analizele gramaticale făcute sub supravegherea domnului Gălăteanu. I-au plăcut însă orele de astronomie predate de bătrânul profesor Căruțașu. Erau pentru el adevărate călătorii în spațiile siderale, a început să privească cu interes cerul în nopțile senine. Tot atunci, în acea stagiune, Teatrul de stat a pus în scenă Steaua fără nume. Parcă cu alți ochi îl privea pe actorul Costel Rădulescu când îl vedea pe stradă, el era cel care l-a jucat pe profesorul Miroiu. Nici filmul Stelei fără nume cu Marina Vlady, Claude Rich și câțiva actori de renume români nu i s-a părut superior interpretat față de distribuția teatrului de stat. Cam de aceeași părere era și fostul său coleg, Mihai Tolu, acum student la secția de critică a Institutului de teatru. L-a întâlnit în foaier între două acte. A ținut Mihai să-i arate dintr-un număr al Contemporanului, ce-l ținea sub braț, un articol semnat de el despre filmul O noapte furtunoasă. Crede că n-a reușit să-și ascundă invidia ivită pe chipul său N-a plecat, ci a continuat să meargă aproape seară de seară la școală, și din cauza unor proaspeți colegi cu care începuse a se împrieteni. Unul dintre ei era Ghiță Silea. N-ai fi crezut că sub o aparentă indiferență față de orice, sub o blazare profundă, se ascunde o inteligență, poate ieșită din comun. Terminase Școala profesională ce pregătea muncitori electricieni. În cei trei ani calificativele lui, la teorie cât și la practică, au fost excepționale. N-a mai fost repartizat în producție ca ceilalți. Directorul a reușit să-l rețină ca maistru -instructor. Elevii, cei mai mulți de la țară, îl îndrăgeau. Avea darul înnăscut de a-i învăța pe alții. Dar colegii mai în vârstă, foștii lui profesori și maiștri nu-l priveau cu ochi buni. Au avut el și directorul reclamații la ministerul de resort și la Inspectoratul școlar că îndeplinește o funcție pentru care n-are studiile necesare, cel puțin Școala de maiștri. S-a dus la o astfel de școală și s-a înscris pentru examene la fără frecvență, dar nu în Sibiu, ci în Orașul Stalin. Toate examenele, care trebuiau eșalonate pe trei ani, le-a luat într-o singură sesiune. Liceul seral l-a luat în serios pentru că visul său era să ajungă inginer energetician. Nu știe de ce, dar s-a împrietenit și cu un altul, cu Ioan Cordea. Venise de departe din satul Valea Caselor din comuna Sălciua să se înscrie la Școala Militară. Fusese recomandat de Comitetul executiv al Sfatului Popular și de către Comitetul de Partid. Era, după spusele lui, candidat de partid. Dar n-a putut frecventa școala militară, numai câteva luni, pentru că s-au redus, prin Hotărârea Comitetului Central și a Ministerului, efectivele cadrelor militare. A fost și el afectat de această hotărâre. Mai avea bietul Ion, căruia noii colegi au început a-i zice Jean, un necaz. A fost chemat la secretariat și i s-a pus în vedere că n-are studiile complete pentru a fi înscris în clasa a unsprezecea. Ce-i drept absolvise, conform Foii Matricole eliberată de școala medie din Câmpeni, clasele a opta a noua și a zecea dar, mai jos, pe aceeași foaie, îi lipsea clasa a șasea. Visul său era, acum după ce-și luase gândul de la armată, să termine Școala medie pentru a se putea înscrie la Școala de maiștri pentru Industria alimentară. Avea el acolo la Fabrica de lactate Sibiana un frate care ajunsese șef la sindicat, deci are și el un loc asigurat. Va vedea cum va face, că doar n-o să-l împiedice lipsa unei clase. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy