Edy, văr-miu, era mezinul echipei de rugby a României. Mezinul e un fel de-a spune, raportat la tinerețea lui, pentru că sub dimensiunile relativ normale se ascundea un pachet de mușchi în care nici cuiul nu intra fără să se strâmbe un pic măcar, dac-ar fi fost să fie bătut cu simț de răspundere, ca pur experiment. Printre alte caracteristici care ți-ar fi sărit în ochi de la prima vedere, să-i zicem disproporționări de ordin estetic colateral, aș menționa doar o față mereu senină, calmă, cu un zâmbet cu strungăreață plăcut și curios în același timp, pentru că era ca un terminal al unui gât tip bulumac pe care, cu puțină intuiție, ai fi putut ghici un cap și doi ochi ascunși sub niște ochelari Police. În rest, era pătrat, dar nu cu mintea, deoarece acolo toate unghiurile erau ascuțite.
Erau în cantonament, undeva pe la Săliștea Sibiului, toată echipa și aveau un program destul de auster, aproape spartan, în sensul rigidității, antrenamentelor dure și mai ales lipsurilor de toate felurile. Lui Edy puteai să-i iei orice, să-l privezi de toate distracțiile, absența răsfățului de orice tip era vizibilă pe fața lui ridată, împachetată parcă în hârtie creponată, dar ar fi fost curată imprudență să amesteci în cafeaua lui de dimineață fiere gratuită și mai ales neprincipialitate ostentativă.
Ei bine, inevitabilul s-a produs într-una din zile, fix înainte de antrenamentul care în dimineața aia se anunțase extrem de complicat, pentru că trebuiau să alerge fiecare cu niște buturugi în brațe pe toate dealurile alea dimprejur. Intrase „non-grata” într-o cârciumioară de-aia comunistă de prin partea locului să-și comande întăritoarele, respectiv proverbiala lui omletă de cincisprezece ouă și năutul, sau ce-or fi avut pe-acolo, numai că s-a nimerit să fie exact timbrul nepotrivit în clasorul „magyar posta” cu o coliță transpirată pe post de ospătar, care mai era la masă cu vreo alți șapte bozgori la fel de supărați pe viață și pe nația noastră interpusă flagrant între realizările și năzuințele lor. Dintr-u simplu motiv că au auzit limba română pe lângă ei, Edy vorbea singur pentru că nimeni nu-i luase comanda făcându-se că nu înțeleg, doi zdrahoni made in Románia festõi (pitorească) i-au arătat hátsó ajtó, adicătelea ușa din dos, pentru că numai pe acolo circulă câinii, punând ostentativ pe toate mesele câte un fenntartott (rezervat), deși nici baua nu mai era pe-acolo. Politicos, omul nostru a ieșit afară și și-a adus buturuga pe care o lăsase la intrare, așezăndu-se liniștit pe ea, precizând că nefiind fițos, nu-i bai, poate să mănânce în viteză și cu blidu-n poale. Numai că s-a trezit înconjurat de toată șleahta și îmbrâncit de coliță. La fel de calm, s-a ridicat, și-a luat buturuga, a dus-o afară, să nu se strice, după care s-a reîntors și le-a explicat cum e cu grămada “mică” la rugby, ieșind cu toată seria cu coliță cu tot și masa la care stăteau, de data asta prin geamul destul de generos, pe care o mână de artist cândva mare scrisese “étterem”. Printre cioburile de pe jos se mai putea citi acum doar niște fețe turtite și un puzzle… “etete…”. Pentru sârguința de a fi început antrenamentul mai devreme, antrenorul l-a propus mijlocaș la grămadă. Nimeni n-a obiectat nimic. Doar “Finul” de 135 kg a spus parcă “etete…”.