L. N. Tolstoi
RÃZBOI ȘI PACE



Volumul 1

Partea întâi

I
— EH BIEN, MON PRINCE, Genes et Lucques ne sont plus que des apanages, des moșii de la familie Buonaparte. Non, je vous préviens que și vous ne me dites pas que nous avons la guerre, și vous vous permettez encore de pallier loutes les infamies, toutes les atrocités de cet Antichrist (ma parole, j'y crois) – je ne vous connais plus, vous n'etes plus mon ami, vous n'etes plus robul meu credincios, comme vous dites.1 Dar, mai întâi, bună seara, bună seara! Je vois que je vous fais peur.2 Ia te rog loc și să stăm puțin de vorbă.
Cu aceste cuvinte îl întâmpina în iulie 1805, bine cunoscuta Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare și confidenta împărătesei Maria Feodorovna, pe marele demnitar prințul Vasili, sosit cel dintâi la serata pe care ea o dădea. Anna Pavlovna tușea de câteva zile: avea gripă, după cum spunea ea („gripă” era pe atunci un termen nou, folosit numai de puțină lume). În invitațiile trimise de dimineață printr-un lacheu în livrea roșie scrisese pentru toți, fără deosebire: „Si vous n'avez rien de mieux a faire, M. le comte (sau mon prince), et și la perspective de passer la soirée chez une pauvre malade ne vous effraye pas trop, je serai charmée de vous voir chez moi entre 7 et 10 heures. Annette Scherer.”3
— Dieu, quelle virulente sortie!4 exclamă prințul intrând, fără să pară câtuși de puțin intimidat de o asemenea primire, cu o expresie senină pe obrazul lătăreț, sigur de sine în strălucitoarea lui uniformă de curtean, cu fireturi, cu decorații pe piept, pantofi și ciorapi de mătase.
Vorbea franceză aleasă, în care bunicii noștri nu mai că se exprimau, dar în care și gândeau, și o rostea cu acele intonații molcome, cu nuanțe de condescendență, caracteristice oamenilor cu vază, îmbătrâniți pe lângă Curte și în înalta societate. Păși spre Anna Pavlovna îi sărută mâna, își întinse chelia parfumată și lucioasă ca să i-o sărute, apoi se așeză tacticos pe canapea.
— Avant tout, dites-moi comment vous allez, chere amie5? Liniștește-mă, rosti el fără să-și schimbe tonul, care, sub etichetă și compasiune, ascundea indiferență și chiar ironie.
— Cum poți fi sănătos… când sufletește nu faci decât să te zbuciumi? E oare cu putință ca un om simțitor să rămână nepăsător în zilele noastre? Zise Anna Pavlovna. Rămâi, sper, toată seara la mine, nu?
— Dar recepția ambasadorului Angliei? Azi e miercuri! Trebuie să fac act de prezență, răspunse prințul. Va trece fiică-mea pe-aici ca să mă ia.
— Credeam că recepția de astăzi s-a amânat. Je vous avoue que toutes ces fetes et tous ces feux d'artifice commencent a devenir insipides6.
— Dacă s-ar fi știut că dorești aceasta, recepția ar fi fost amânată, rosti prințul ca un automat, spunând din obișnuință lucruri pe care nici măcar n-avea pretenția să le creadă cineva.
— Ne me tourmentez pas. Eh bien, qu'a-t-on décidé par rapport a la dépeche de Novosilzoff? Vous savez tout7.
— Cum să-ți spun? Răspunse prințul pe un ton rece și plictisit. Qu'a-t-on décidé? On a décidé que Buonaparte a brulé ses vaisseaux, et je crois que nous sommes en train de bruler les nôtres8.
Prințul Vasili vorbea totdeauna alene, cum rostesc actorii un rol dintr-o piesă învechită. Anna Pavlovna Sherer, dimpotrivă, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi, era plină de vioiciune și de elan.
De altfel, își datora faima ei în societate, pasiunii cu care discuta întotdeauna; uneori trebuia să pară entuziastă chiar când nu era dispusă la asta, pentru a nu înșela așteptările celor care o cunoșteau. Zâmbetul reținut ce flutura necontenit pe fața Annei Pavlovna, deși nepotrivit cu trăsăturile ei de femeie trecută, arăta, întocmai ca la copiii răsfățați, conștiința limpede a acestui cusur plin de farmec, de care ea nu voia, nu putea și nici nu găsea cu cale să se dezbare.
În toiul acestei discuții politice, Anna Pavlovna se înflăcăra.
— Ah, nu-mi vorbi de Austria! Poate nu înțeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată și nu dorește nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaște înalta sa chemare și-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului și minunatului nostru suveran îi revine acest măreț rol în lume; și el e așa de virtuos și de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi și-l va ajuta să-și împlinească menirea de a strivi hidra revoluției, întruchipată de acest ucigaș și scelerat, și care în clipa de față e și mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea? Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înțelege, și, de altfel, nici nu e în stare să înțeleagă toată măreția sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acțiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilțov? Nimic. N-au înțeles și nu pot înțelege spiritul de abnegație al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuși și vrea totul pentru binele omenirii. Și ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a și declarat că Bonaparte e de neînvins și că Europa întreagă n-are nici o putere în fața lui… Eu nu cred nici o vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, și nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n'est qu'un piege9. Nu cred decât în Dumnezeu și în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa!
Se opri deodată, și pe chipul ei se ivi un zâmbet de ironie la adresa propriei sale înflăcărări.
— Sunt încredințat, zise prințul zâmbind, că dacă în locul simpaticului nostru Wintzengerode ai fi fost trimisă dumneata, ai fi smuls consimțământul regelui prusac. Ești atât de elocventă! Îmi dai un ceai?
— Numaidecât. A propos, adăugă ea, domolindu-se iarăși, voi avea astăzi la mine doi oameni deosebit de interesanți, le vicomte de Mortemart, il est allié aux Montmorency par les Rohans10, una dintre cele mai bune familii ale Franței. Este unul dintre emigranții de seamă, dintre cei autentici. Și apoi, l'abbé Morio11…, îl cunoști? E un spirit profund. Știi c-a fost primit de suveran?
— A! Voi fi foarte fericit să-l cunosc, zise prințul. Dar spune-mi, adăugă el, ca și cum și-ar fi adus întâmplător aminte de un lucru fără nici o însemnătate, când de fapt întrebarea aceasta era principalul scop al vizitei sale, e adevărat că l'impératrice-mere12 dorește numirea baronului Funke în postul de prim-secretar al ambasadei din Viena? C'est un pauvre sire, ce baron, a ce qu'il paraât13.
Prințul Vasili râvnea să-și vadă fiul în postul acesta, în care alții stăruiau, prin împărăteasa Maria Feodorovna, să-l numească pe baron.
Anna Pavlovna își ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu în măsură să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac împărătesei.
— Monsieur le baron de Funke a été recommandé a l'impératrice-mere par sa soeur14, atât își îngădui ea să răspundă, cu glas mohorât și rece.
În clipa când rosti numele împărătesei, chipul Annei Pavlovna căpătă o expresie de sincer și adânc devotament și respect, îmbinat cu o tristețe care i se citea pe față de fiecare dată când aducea vorba despre înalta ei protectoare. Mai spuse că majestatea-sa a binevoit să arate beaucoup d'estime15 baronului Funke și din nou privirea i se învălui într-un nour de tristețe.
Prințul tăcu, nepăsător. Anna Pavlovna, cu prezența de spirit și cu îndemânarea ei de femeie și de curteană, care-i erau caracteristice, vrând să-l și înțepe puțin pe prinț pentru cutezanța de a fi vorbit astfel pe seama unei persoane recomandate împărătesei și, în același timp, să-l și consoleze, schimbă vorba:
— Mais, a propos de votre familie16, zise ea. Știi că fiica dumitale, de când a început să iasă în lume, fait les délices de tout le monde. On la trouve belle, comme le jour17.
Prințul se înclină în semn de respect și recunoștință.
— Adeseori mă gândesc, continuă Anna Pavlovna după o clipă de tăcere, apropiindu-se cu scaunul de prinț și zâmbindu-i cu prietenie, ca și cum prin asta ar fi vrut să arate că discuția cu subiect politic și monden era încheiată și că puteau trece la chestiuni familiale, mă gândesc cât de nedrept e împărțit câteodată norocul în viață. De ce ți-a dăruit soarta doi copii atât de buni (nu vorbesc de Anatol, fiul dumitale cel mic, pe care nu-l iubesc, hotărî ea, fără drept de apel, ridicând din sprâncene), doi copii atât de adorabili? Iar dumneata, la drept vorbind, îi prețuiești mai puțin decât oricine și de aceea nici nu ești vrednic de ei!
Și pe chip îi apăru nelipsitul zâmbet entuziast.
— Que voulez-vous? Lavater aurait dit que je n'ai pas la bosse de la paternité18, spuse prințul.
— Lasă gluma! Aveam de gând să stau de vorbă cu dumneata cu toată seriozitatea. Știi, sunt nemulțumită de fiul dumitale cel mic. Între noi fie spus (fața ei luă din nou o expresie de întristare), s-a vorbit despre dânsul la majestatea-sa și ai fost compătimit…
Prințul Vasili nu răspunse, dar ea aștepta tăcută, privindu-l cu înțeles. El se posomorî.
— Ce pot să fac? Vorbi el în cele din urmă. Știi doar, am făcut pentru educația lor tot ce poate face un tată, amândoi au ieșit des imbéciles19. Ippolit, la urma urmei, e un prost liniștit, iar Anatol un prost neastâmpărat. Asta-i toată deosebirea, zise el și zâmbi mai afectat și mai firesc ca de obicei, din care pricină zbârciturile adâncite din jurul gurii îi dădură o expresie antipatică și neașteptată de vulgaritate.
— Mă întreb de ce le mai dă Dumnezeu copii unor oameni ca dumneata? Dacă n-ai fi tată, n-aș avea nimic să-ți reproșez, zise Anna Pavlovna ridicându-și privirea și căzând pe gânduri.
— Je suis votre20 rob credincios, et a vous seule je puis l'avouer21. Copiii mei, ce sont les entraves de mon existence22. Asta o fi crucea mea. Așa socot eu! Que voulez-vous23? și tăcu, arătându-și printr-un gest resemnarea în fața cruzimii destinului.
Anna Pavlovna tot pe gânduri stătea.
— Nu ți-ai zis niciodată că trebuie să-ți însori fiul, pe Anatol al dumitale? Se spune, urmă ea, că fetele bătrâne ont la manie des mariages24. Eu nu-mi simt această slăbiciune, dar am în vedere o petite personne25, care e tare nefericită lângă tatăl ei, une parente a nous, une princesse26 Bolkonskaia.
Prințul Vasili nu spuse nici un cuvânt, dar cu puterea de pătrundere a oamenilor de lume, arătă printr-o simplă mișcare capului că a luat cunoștință de aceste lămuriri.
— Nu știi poate că acest Anatol mă costă patruzeci de mii de ruble pe an? Zise el, neputând pesemne să-și stăpânească șuvoiul gândurilor amare.
Și, după o tăcere:
— Ce are să se întâmple peste cinci ani dacă lucrurile merg tot așa? Voila l'avantage d'etre pere27. E bogată prințesa dumitale?
— Tatăl ei e strașnic de bogat și grozav de zgârcit. Trăiește la țară. Știi, faimosul prinț Bolkonski, pus în retragere încă de pe timpul domniei răposatului împărat și poreclit „regele Prusiei”. Foarte deștept om, dar plin de ciudățenii și cu un caracter nesuferit. La pauvre petite est malheureuse, comme les pierres28. Are și un frate, cel care s-a însurat nu demult cu Lise Meinen; e aghiotantul lui Kutuzov. Vine și el astă-seară aici.
— Ecoutez, chere Annette29, spuse prințul Vasili, apucând deodată mâna celei cu care vorbea și trăgându-i-o în jos fără nici un rost. Arrangez-moi cette affaire et je suis votre, cel mai credincios rob, a tout jamais30 („rop”, comme mon vătaf m'écrit des31 dări de seamă: r-o-p, cu p). Fata e de familie bună și e bogată. Asta-i tot ce-mi trebuie!
Și cu mișcările libere, familiare și grațioase, care-i erau caracteristice, luă mâna doamnei de onoare, i-o sărută, i-o scutură ușor și apoi se răsturnă pe speteaza jilțului, privind în altă parte.
— Attendez, spuse Anna Pavlovna, chibzuind. Chiar în astă-seară am să vorbesc cu Lise (la femme du jeune Bolkonski)32. S-ar putea să și punem lucrul la cale! Ce sera dans votre famille, que je ferai mon apprentissage de vieille fille33.
II.
SALONUL ANNEI PAVLOVNA începuse încetul cu încetul să se umple. Venise toată protipendada Petersburgului; erau oameni diferiți ca vârstă și caracter, dar asemănători prin mediul social în care trăiau. Veni și fiica prințului Vasili, frumoasa Hélene, grăbită să-și ia tatăl la recepția ambasadorului. Era în rochie de bal și purta cifra imperială; își făcu intrarea și tânăra, cunoscută drept la femme la plus séduisante de Pétersbourg34, mica prințesă Bolkonskaia, căsătorită abia de iarna trecută, care din cauza sarcinii numai ieșea acum în înalta societate, dar tot mai lua parte la unele serate în cerc restrâns. Veni și prințul Ippolit, fiul prințului Vasili, împreună cu Mortemart, pe care îl prezentă celor de față; nu lipsea nici abatele Morio, nici mulți alții.
— N-ați văzut-o încă„, sau „N-ați cunoscut-o pe ma tante35?” repeta Anna Pavlovna de fiecare dată, întâmpinându-și invitații nou sosiți, și-i conducea cu multă gravitate în fața unei bătrânele gătite cu funde înfoiate, care-și făcuse apariția dintr-o odaie alăturată de îndată ce începuseră să se adune oaspeții; le rostea numele, plimbându-și grăbită privirea de la musafir la ma tante și apoi se depărta.
Toți oaspeții îndeplineau ritualul ploconirii în fața acestei mătuși necunoscute care nu interesa pe nimeni și nu era nimănui de vreun folos. Anna Pavlovna urmărea cu nostalgică și solemnă participare aceste temenele, dându-le aprobarea ei tacită. Ma tante repeta fiecăruia tot aceleași și aceleași formule despre sănătatea lor, despre sănătatea ei și despre sănătatea majestății sale împărăteasa, care în seara aceea era, slavă Domnului, mai satisfăcătoare. Toți acei care se apropiau de ea nu trădau, din politețe, nici o grabă, dar încercau un plăcut sentiment de ușurare, ca după împlinirea unei grele obligații, atunci când se depărtau de bătrânică, pentru ca pe urmă toată seara să nu se mai întoarcă nici măcar o dată la ea.
Tânăra prințesă Bolkonskaia venise cu lucrul de mână, pus într-un săculeț de catifea brodat cu un fir de aur. Delicioasa ei buză de sus, ușor umbrită de un pufuleț brun, era cam scurtă, așa că-i lăsa dinții descoperiți, ceea ce o făcea cu atât mai drăgălașă când se ridica și mai ales când se țuguia, pentru a se lăsa pe buza de jos. Așa cum se întâmplă întotdeauna cu femeile încântătoare, acest mic cusur – buza prea scurtă și gura întredeschisă – părea a fi farmecul deosebit al frumuseții ei. Era pentru fiecare o plăcere să privească această viitoare mamă, drăgălașă, plină de viață și de sănătate, care-și purta cu atâta grație sarcina. Bătrânilor ca și tinerilor blazați și morocănoși, li se părea că încep a se molipsi de farmecul ei de îndată ce se apropiau de dânsa și schimbau câteva vorbe cu ea. Oricine-i vorbea, și vedea, la fiecare cuvânt ce-i adresa, zâmbetul ei luminos și dinții albi strălucitori mereu descoperiți, își închipuia că în seara aceea fusese deosebit de amabil. Și fiecare, la rândul lui, credea același lucru.
Legănându-se, mica prințesă ocoli cu pași mărunți și repezi masa, cu săculețul de lucru în mână și, potrivindu-și cu voioșie rochia, se așeză pe canapea, în preajma samovarului de argint, ca și cum tot ce făcea ea n-ar fi fost decât o partie de plaisir36 pentru ea și pentru toți cei în mijlocul cărora se afla.
— J'ai apporté mon ouvrage37, spuse ea, dezlegându-și săculețul și adresându-se tuturor deodată.
— Vezi, Annette, ne me jouez pas un mauvais tour, se adresă ea stăpânei casei. Vous m'avez écrit, que c'était une toute petite soirée; voyez, comme je suis attifée38.
Și-și desfăcu brațele ca să-și arate rochia elegantă gri cu dantelă, încinsă ceva mai jos de sâni cu o panglică lată.
— Soyez tranquille, Lise, vous serez toujours la plus jolie39, îi răspunse Anna Pavlovna.
— Vous savez, mon mari m'abandonne, continuă ea pe același ton, adresându-se unui general, il va se faire tuer. Dites moi, pourquoi cette vilaine guerre40? Întrebă ea pe prințul Vasili și, fără să mai aștepte răspuns, se întoarse spre fiica acestuia, frumoasa Hélene.
— Quelle délicieuse personne, que cette petite princesse! 41 spuse prințul Vasili încet Annei Pavlovna.
Curând după mica prințesă își făcu intrarea un tânăr spătos și gras, cu părul tuns scurt și cu ochelari. Purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, joben înalt și frac de culoare cafenie. Tânărul acesta voinic era fiul nelegitim al faimosului demnitar de pe vremea împărătesei Ecaterina, contele Bezuhov, care era acum pe moarte la Moscova. N-avea încă nici o funcție; de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, și apărea pentru prima oară în societate. Anna Pavlovna îl salută, cu acea înclinare a capului, cu care avea obiceiul să salute persoanele mai mărunte în rang care-i veneau în casă. Dar, în pofida acestui salut dintre cele mai puțin condescendente, la vederea lui Pierre, pe chipul Annei Pavlovna se zugrăvi o neliniște amestecată cu teamă, așa cum se întâmplă la vederea unui lucru ieșit din măsura cuvenită și cu totul nelalocul său. Deși Pierre era ceva mai voinic decât toți ceilalți bărbați dintre oaspeții ei, pricina acestei temeri nu putea fi decât privirea lui inteligentă și timidă în același timp, scrutătoare și dreaptă, care-l deosebea de toți cei aflați în acest salon.
— C'est bien aimable a vous, monsieur Pierre, d'etre venu voir une pauvre malade42, i se adresă Anna Pavlovna, schimbând priviri speriate cu mătușa ei, către care îl conducea.
Pierre îngăimă ceva neînțeles și continuă să caute pe cineva cu privirea. Zâmbi bucuros, înseninat, salutând-o pe mica prințesă, ca pe o cunoștință apropiată, și păși înspre bătrâna mătușă. Teama Annei Pavlovna nu fusese cu totul lipsită de temei, căci Pierre, fără să dea ascultare până la capăt discursului mătușichii despre sănătatea majestății sale, o părăsi. Anna Pavlovna, înspăimântată, îl opri cu vorbele:
— Nu l-ai cunoscut pe abatele Morio? Foarte interesant om…
— Da, am auzit vorbindu-se de planul lui pentru statornicirea păcii eterne; e foarte interesant, dar e greu de știut dacă e realizabil.
— Credeți? făcu Anna Pavlovna, doar ca să spună ceva și să se poată întoarce din nou la îndatoririle ei de amfitrioană; cu aceasta Pierre săvârșise o a doua nepolitețe.
Înainte, plecase fără să dea ascultare vorbelor bătrânei lui interlocutoare; acum imobiliza gazda, căreia obligațiile îi dictau să plece de lângă dânsul. Cu capul în piept și depărtându-și picioarele lungi, începuse să-i argumenteze Annei Pavlovna de ce socotea el că planul abatelui nu era decât o himeră.
— Discutăm noi asta mai pe urmă, se scuză cu un surâs Anna Pavlovna.
Și, descotorosindu-se astfel de acest tânăr care nu știa să se poarte în lume, se întoarse la îndatoririle ei de amfitrioană și începu din nou să-și ascută auzul și să se uite în toate părțile, gata în orice clipă să intervină acolo unde conversația lâncezea. Așa cum patronul unui atelier de filatură, după ce și-a împărțit lucrătorii pe la locurile lor, se plimbă prin atelier și, de îndată ce bagă de seamă că vreun fus nu mai merge, sau aude vreun zgomot neobișnuit, un scârțâit ciudat, ori un sfârâit prea puternic, dă fuga și încetinește învârtirea, sau caută să-i imprime o mișcare normală, tot așa și Anna Pavlovna, plimbându-se prin salonul ei, se alătura când unui grup care nu mai găsea ce să discute, când altuia, unde convorbirea era prea însuflețită și, doar printr-un cuvânt sau printr-o ușoară deplasare de persoane, regla dibaci mersul, măsurat după cuviință, al complicatei mașinării a conversațiilor. Dar și în vâltoarea acestor griji tot i se mai putea citi pe chip o teamă grozavă față de purtarea lui Pierre. Îl urmări cu priviri îngrijorate când îl văzu că se duce să asculte ce se vorbește în grupul din jurul lui Mortemart și că se îndreaptă apoi spre un alt grup, în mijlocul căruia perora abatele. Pentru Pierre, care-și făcuse educația în străinătate, serata Annei Pavlovna era prima la care avea prilej să ia parte în Rusia. Știa că se afla întrunită aici toată elita intelectuală a Petersburgului și ochii îi fugeau de colo-colo, ca unui copil care intră într-un magazin de jucării. Îi era mereu teamă să nu-i scape cumva discuțiile pline de duh pe care le-ar fi putut auzi. Observa siguranța de sine și aerele de distincție de pe figurile celor adunați aici, și se tot aștepta să audă ceva deosebit de inteligent. În cele din urmă se apropie de Morio; discuția din grupul abatelui i se părea plină de interes și se opri, așteptând prilejul să-și spună și el părerile, așa cum le place de obicei tinerilor.
III.
SERATA ANNEI PAVLOVNA era în toi. Zgomotul fuselor se auzea din toate părțile uniform și continuu. Afară de ma tante, lângă care nu mai rămăsese decât o doamnă în vârstă, cu fața trasă și plânsă, oarecum străină de această strălucită adunare, societatea se împărțise în trei grupuri. Punctul central al unui grup, alcătuit mai mult din bărbați, era abatele; altul, al tinerilor, se formase în jurul frumoasei prințese Hélene, fiica prințului Vasili, și a drăgălașei și rumeioarei prințese Bolkonskaia, puțin cam prea durdulie pentru vârsta ei; în al treilea, tronau Mortemart și Anna Pavlovna.
Vicontele era un tânăr plăcut la vedere, cu trăsături și mișcări estompate, vădit pătruns de însemnătatea și faima persoanei sale, însă, ca un om bine crescut ce era, lăsând cu modestie societatea în care se găsea să se bucure de prezența lui. Anna Pavlovna, se vedea cât de colo, îl servea oaspeților ei ca pe o mâncare rară. Așa cum un bun maâtre d'hôtel îți prezintă ca pe un lucru cu totul deosebit și frumos halca de carne de vacă pe care nici n-ai fi vrut s-o atingi dacă ai fi văzut-o într-o bucătărie murdară, tot așa Anna Pavlovna le servise în seara aceea musafirilor ei mai întâi pe viconte, și după aceea pe abate, ca pe cine știe ce rarități nemaiîntâlnite. În cercul lui Mortemart se vorbea acum despre asasinarea ducelui d'Enghien. Vicontele susținea că ducele d'Enghien căzuse victimă propriei sale mărinimii și că existaseră pricini cu totul neobișnuite ca să-l aducă pe Bonaparte la turbare.
— Ah! Voyons. Contez-nous cela, vicomte43, zise Anna Pavlovna, simțind cu bucurie cum expresia aceasta: contez-nous cela, vicomte, suna întrucâtva a la Louis XV.
Vicontele se înclină în semn de supunere și zâmbi curtenitor. Anna Pavlovna îi puse să facă cerc în jurul vicontelui și îi rugă pe toți să asculte ce avea să povestească.
— Le vicomte a été personnellement connu de monseigneur44, îi șopti unuia dintre ei Anna Pavlovna. Le vicomte est un parfait conteur45, mai strecură ea altcuiva. Comme on voit l'homme de la bonne compagnie46, spuse ea unui al treilea; și, astfel, vicontele fu prezentat societății în lumina cea mai prielnică și mai frumoasă ce-și putea dori, ca un rosbif pe un taler încălzit, și presărat pe deasupra cu verdețuri.
Vicontele se și pregătea să-și înceapă povestirea și surâse subtil.
— Vino și dumneata aici, chere Hélene47, îi spuse Anna Pavlovna frumoasei prințese, care se afla prin preajmă, formând centrul unui alt grup.
Prințesa Hélene zâmbea; se ridică, având întipărit pe chip același zâmbet – al femeii ce se știe desăvârșit de frumoasă – zâmbetul pe care și-l păstrase de când intrase în salon. Foșnindu-și ușor mătasea rochiei albe, de bal, cu o garnitură în chip de frunze de iederă și de mușchi verde, și făcând să-i iasă în evidență strălucirea umerilor albi, a pletelor lucitoare și a briliantelor pe care le purta, păși dreaptă prin mijlocul bărbaților care-i făceau loc și, cu toate că nu se uita la nimeni, surâdea necontenit tuturor; apoi, ca și cum ar fi acordat tuturora cu mărinimie dreptul de a se bucura de frumusețea staturii ei învoalte și a umerilor ei rotunzi, de farmecul sânilor și al spatelui său, după moda timpului foarte dezgolite, ca și cum ar fi adus cu ea toată strălucirea balului, se apropie de Anna Pavlovna. Hélene era atât de frumoasă, încât nu numai ca nu era în ea nici o umbră de cochetărie ci, dimpotrivă, parcă era puțin rușinată de frumusețea ei care îi uluia și îi stăpânea pe toți cei dimprejur. S-ar fi părut – mai mult – că ea dorea chiar să micșoreze efectul frumuseții ei, dar nu izbutea.
— Quelle belle personne!48 exclamau toți când o vedeau.
Vicontele, ca surprins de ceva neobișnuit, strânse din umeri și-și plecă ochii în jos când ea se așeză dinainte-i și-l lumină și pe el cu nelipsitul ei zâmbet.
— Madame, je crains pour mes moyens devant un pareil auditoire49, zise el, înclinându-se cu un surâs.
Prințesa își sprijini de tăblia unei măsuțe brațul plin, dezgolit, și nu găsi cu cale să spună ceva. Zâmbea, în așteptare. Tot timpul cât ținu povestirea stătu dreaptă, privind rând pe rând când la brațul ei frumos și plin, ușor lăsat pe masă, când la și mai frumosul ei piept, pe rotunjimea căruia își potrivea mereu colierul de briliante. Își îndrepta mereu cutele rochiei, iar când povestirea o impresiona mai mult, se uita la Anna Pavlovna și chipul ei lua întocmai expresia care se citea pe chipul doamnei de onoare, ca să se liniștească apoi din nou, în strălucirea unui zâmbet.
Pe urmele prințesei Hélene venise aici, de la masa de ceai, și micuța prințesă Liza.
— Attendez-moi, je vais prendre mon ouvrage50, rosti ea. Apoi, adresându-se prințului Ippolit: Voyons, a quoi pensez-vous? Apportez-moi mon ridicule51.
Zâmbind și vorbind cu toți deodată, prințesa stârnise brusc o mișcare generală și, așezându-se pe canapea, se cuibărise veselă, cum e mai comod.
— Acum mă simt bine, spuse ea și, rugându-l pe viconte să povestească, începu să lucreze de zor.
Prințul Ippolit, care îi adusese săculețul de lucru, își împinse apoi fotoliul mai aproape de ea și se așeză alături.
În pofida neobișnuitei lui asemănări cu frumoasa-i soră, le charmant Hippolyte52 era de o urâțenie uimitoare. Trăsăturile chipului său erau aceleași ca ale surorii sale, dar, pe când întreaga ei făptură era mereu luminată de un zâmbet tineresc, plin de bucuria vieții, de mulțumire de sine și de frumusețea neobișnuită, clasică, a corpului ei, chipul lui, dimpotrivă, era întunecat de un aer tâmp și exprima o blazare îngâmfată, iar trupul îi era deșirat și fără vlagă. Ochii, nasul, gura, toate se strângeau parcă într-o singură strâmbătură, nelămurită, de plictiseală, iar mâinile și picioarele lui luau întotdeauna poziții nefirești.
— Ce n'est pas une histoire de revenants?53 întrebă el, așezându-se alături de prințesă și ducându-și grăbit la ochi lornionul, ca și cum fără de acest instrument n-ar fi putut începe să vorbească.
— Mais non, mon cher54, zise povestitorul, strângând din umeri cu mirare.
— C'est que je déteste les histoires de revenants55, spuse prințul Ippolit cu o intonație din care se vedea bine că abia după ce rostise aceste vorbe își dăduse seama de înțelesul lor.
După siguranța de sine cu care vorbise, nimeni nu știa dacă spusese ceva deosebit de inteligent sau o curată gogomănie. Purta un frac verde-închis, pantaloni de culoarea cuisse de nymphe effrayée56, după cum spunea chiar el, ciorapi lungi și pantofi cu cataramă.
Le Vicomte57 povesti cu mult farmec o anecdotă care făcuse pe atunci înconjurul saloanelor, că, anume, ducele d'Enghien ar fi avut obiceiul să vină în taină la Paris pentru a se întâlni cu mademoiselle George58, că odată s-ar fi întâmplat să dea la ea acasă de Bonaparte, care se bucura și el de favorurile renumitei actrițe, și că, dând cu ochii de duce, Napoleon ar fi căzut într-unul dintre acele leșinuri de care era cuprins adeseori, și s-ar fi aflat deci în mâinile ducelui, prilej de care ducele însă nu profitase, iar mai târziu, Bonaparte s-ar fi răzbunat tocmai pentru mărinimia aceasta și ar fi pus la cale omorârea ducelui.
Felul său de a povesti era încântător și plin de interes – mai ales când ajunse acolo unde rivalii se recunosc deodată unul pe altul – și doamnele, după cât părea, erau foarte mișcate.
— Charmant59, spuse Anna Pavlovna, uitându-se întrebător la mica prințesă.
— Charmant, șopti mica prințesă, înfigându-și acul în lucrul de mână, voind parcă să arate prin aceasta că povestirea îi stârnise într-atâta interesul, încât o împiedica să continue lucrul.
Vicontele aprecie acest omagiu mut și, surâzându-i recunoscător, își urmă povestirea. În acest timp însă Anna Pavlovna, tot uitându-se la Pierre, tânărul care o neliniștea mai mult, observă, că acesta vorbea cam însuflețit și tare cu abatele, și se grăbi spre locul unde se ivise primejdia, cu gândul să intervină. Într-adevăr, Pierre izbutise să lege cu abatele o discuție asupra problemei echilibrului politic, iar abatele, cucerit, se vede, de înflăcărarea naivă a tânărului, își desfășura în fața lui ideile sale favorite. Și unul, și celălalt ascultau cu prea multă naturalețe și vorbeau cu prea multă însuflețire, și acest lucru nu-i era pe plac Annei Pavlovna.
— Întrebi de mijloace? Mijloacele sunt: echilibrul european și le droit des gens60, spuse abatele. Ar fi de ajuns ca o împărăție puternică, cum este Rusia, a cărei barbarie o trâmbițează toți, să se pună dezinteresat în fruntea unei coaliții având drept scop echilibrul european, și pacea ar fi salvată!
— Dar cum vreți dumneavoastră să găsiți formula unui asemenea echilibru? Își începuse Pierre argumentarea, când iată că se apropie Anna Pavlovna și, aruncându-i o privire severă tânărului, îl întrebă pe italian cum suportă clima Rusiei.
Fața italianului își schimbă brusc expresia și luă un aer respingător de ipocrizie mieroasă, obișnuită la el, se vede, ori de câte ori vorbea femeilor.
— Sunt atât de încântat de strălucirea spiritului și de cultura societății în care am avut fericirea să fiu primit, și mă refer mai cu seamă la societatea femeilor, încât n-am avut încă vreme să mă mai gândesc și la climă, spuse el.
Nemai slăbindu-i din ochi, nici pe abate, nici pe Pierre, Anna Pavlovna, ca să-i poată supraveghea mai lesne, îi trase pe amândoi spre grupul comun.
IV.
Între timp se ivise în salon o figură nouă. Această figură nouă era tânărul prinț Andrei Bolkonski, soțul micii prințese Liza. Prințul Bolkonski era un tânăr nu prea înalt și foarte frumos, cu trăsături bine conturate și severe. Totul în ființa lui, începând cu privirea, obosită și plictisită, și până la pasul liniștit și măsurat, prezenta cel mai izbitor contrast cu făptura micii și vioaiei sale soții. Se vedea bine că toți cei din salon nu numai că-i erau prea bine cunoscuți, dar îl și plictiseau până-ntr-atât, încât nici să se uite la dânșii ori să-i asculte vorbind nu mai era în stare decât cu greu. Dintre toate aceste chipuri ce-i erau de nesuferit, chipul drăgălașei sale soții, pe cât se părea, îl plictisea cel mai tare. Cu o grimasă, care-i schimonosea obrazul frumos, el își întoarse fața de la ea. Sărută mâna Annei Pavlovna și, uitându-se printre gene, îmbrățișă cu privirea întreaga adunare.
— Vous vous enrôlez pour la guerre, mon prince?61 întrebă Anna Pavlovna.
— Le général Koutouzoff, spuse Bolkonski, apăsând pe ultima silabă, zoff, așa cum fac francezii, a bien voulu de moi pour aide-de-camp…62
— Et Lise, votre femme?63
— Va pleca la țară.
— Cum de vă lasă inima să ne lipsiți de fermecătoarea dumneavoastră soție?
— André, i se adresă soția lui, cu aceeași cochetărie cu care se adresa și celorlalți, nu știi ce istorie ne-a povestit vicontele despre mademoiselle George și Bonaparte!
Prințul încruntă sprâncenele și întoarse capul. Pierre, care din clipa intrării prințului Bolkonski nu-și mai luase de la el privirea prietenoasă și plină de bucurie, se apropie și-l prinse de braț. Fără să se întoarcă, prințul Andrei își strâmbă din nou obrazul într-o grimasă de nemulțumire și dojană pentru acela care-l apuca așa de braț, dar, dând cu ochii de chipul zâmbitor al lui Pierre, îi răspunse printr-un surâs neașteptat de blând și de prietenos.
— Ia te uită! Iată-te și pe tine pășind în înalta societate! Îi spuse el.
— Știam că ai să fii și dumneata aici, răspunse Pierre. Vin astă-seară la masă la dumneata, adăugă el încet, ca să nu-l stingherească cumva pe vicontele care-și continua povestirea. Se poate?
— Nu, nu se poate, spuse prințul Andrei râzând, și-i strânse mâna spre a-i da lui Pierre să înțeleagă că nici nu trebuie să mai întrebe.
Voi să mai spună ceva, dar în aceeași clipă se ridicară prințul Vasili și fiica lui, iar bărbații se sculară și ei în picioare ca să le facă loc să treacă.
— Pe mine vă rog să mă iertați, scumpul meu viconte, spuse prințul Vasili franțuzului, trăgându-l îndatoritor de mânecă în jos, spre a-l împiedica să se ridice de pe scaun. Această nesuferită recepție a ambasadorului pe mine mă lipsește de o plăcere, iar pe dumneavoastră vă întrerupe. Îmi pare foarte rău că trebuie să părăsesc încântătoarea dumneavoastră serată, se adresă el Annei Pavlovna.
Fiica lui, prințesa Hélene, ținându-și grațios faldurile rochiei de bal, își făcu drum printre scaune, iar zâmbetul strălucea și mai luminos pe frumosul ei chip. Pierre se uita cu ochi plini de admirație, aproape speriați, la această frumusețe, când ea-i trecu pe dinainte.
— E foarte frumoasă! Spuse prințul Andrei.
— Foarte! Răspunse Pierre.
În tăcere, prințul Vasili îl luă pe Pierre de braț și se adresă Annei Pavlovna:
— Domesticește-mi ursul acesta, spuse el. Uite-l, de o lună de zile stă la mine și de-abia azi îl văd ieșind în lume pentru întâia dată. Nimic nu e mai necesar unui tânăr decât societatea femeilor inteligente.
V.
ANNA PAVLOVNA ZÂMBI și făgădui să se ocupe de Pierre, despre care știa că se înrudește după tată cu prințul Vasili. Doamna în vârstă, care stătuse până atunci cu ma tante, se ridică grăbită și-l ajunse pe prințul Vasili în vestibul. De pe fața ei dispăruse interesul prefăcut de până atunci. Blândă și plânsă, figura ei nu mai exprima decât îngrijorare și teamă.
— Un moment, alteță! N-ai nimic să-mi spui cu privire la Boris al meu? (Pronunță numele de Boris, accentuând pe o.) Nu mai pot zăbovi în Petersburg. Spune-mi, te rog, ce vești pot duce bietului meu băiat?
Neluând în seamă faptul că prințul Vasili o asculta în silă și într-un chip aproape nepoliticos, dând chiar semne de nerăbdare, doamna în vârstă îi zâmbea blând și mișcător și, ca să nu plece, îl apucă de mână.
— E de ajuns să spui o vorbă suveranului și va fi mutat numaidecât în gardă, se rugă ea.
— Te rog să crezi că fac tot ce-mi stă în putere, prințesă, răspunse prințul Vasili, dar îmi vine greu să-l rog pe suveran; eu te-aș sfătui să te adresezi lui Rumianțev, prin prințul Golițân; ar fi mai nimerit!
Doamna în vârstă purta numele de prințesa Drubețkaia, numele uneia dintre cele mai bune familii ale Rusiei, dar era săracă, ieșise demult din înalta societate și-și pierduse vechile relații. Venise acum să ceară mutarea unicului ei fiu în garda imperială. Numai pentru a se putea vedea cu prințul Vasili se invitase singură și venise la serata Annei Pavlovna; numai pentru asta ascultase povestea vicontelui. Cuvintele prințului o speriaseră. Fața ei, frumoasă odinioară, căpătă o expresie de mânie, care însă nu dură decât câteva clipe. Ea zâmbi din nou și strânse și mai tare mâna prințului Vasili.
— Ascultă-mă, alteță, rosti ea, eu nu te-am rugat niciodată nimic și nici nu te voi mai ruga vreodată; niciodată nu ți-am amintit de prietenia pe care tatăl meu ți-a arătat-o. Dar acum, pentru numele lui Dumnezeu, fă asta pentru fiul meu și vei fi salvatorul nostru, se grăbi ea să adauge. Nu, te rog nu te supăra, făgăduiește-mi! L-am rugat pe Golițân, dar m-a refuzat. Soyez le bon enfant que vous? Vez été64, spuse ea, străduindu-se să zâmbească, în timp ce ochii i se umplură de lacrimi.
— Papa, întârziem! Spuse, întorcându-și frumosul cap pe umerii ei de statuie antică, prințesa Hélene, care aștepta la ușă.
Dar în lumea mare, influența este un capital pe care trebuie să știi să-l păstrezi, ca să nu-l irosești. Prințul Vasili știa aceasta și, cum înțelegea că dacă ar fi intervenit pentru toți cei care veneau să-l roage ar ajunge curând să nu mai poată cere nimic pentru el însuși, se folosea rareori de influența lui. În cazul prințesei Drubețkaia el simți totuși, după înnoirea rugăminții ei, ceva ca o mustrare de conștiință. Îi adusese aminte un lucru adevărat: primii lui pași în carieră și-i datora tatălui ei. În afară de asta, băgase de seamă după purtările ei că era una dintre acele femei, și mai ales dintre acele mame care, odată ce și-au pus în gând ceva, nu se lasă până nu izbutesc; iar dacă nu izbutesc, sunt gata să recurgă în fiecare zi, în fiecare ceas, la stăruințe și chiar la scene. Această ultimă considerație îl înduplecă.
— Chere Anna Mihailovna, spuse el cu obișnuita-i familiaritate și plictiseală în glas, pentru mine, ceea ce mă rogi e aproape cu neputință de îndeplinit, dar, ca să-ți arăt cât de mult țin la dumneata și cât respect memoria răposatului dumitale tată, voi face imposibilul: fiul dumitale va fi transferat în gardă, ai cuvântul meu! Dă mâna! Ești mulțumită?
— Scumpul meu, ești un binefăcător! Nu m-am îndoit niciodată de dumneata; știam eu cât ești de bun!
Prințul dădu să plece.
— Mai stai încă puțin; două cuvinte numai. Une fois passé aux gardes…65 Ea ezită. Ești în termeni buni cu Mihail Ilarionovici Kutuzov; recomandă-i-l pe Boris ca aghiotant. Atunci aș fi liniștită și atunci ai fi chiar…
Prințul Vasili zâmbi.
— Asta nu pot promite. Dumneata nu știi cât e de asaltat Kutuzov, de când a fost numit comandant suprem. Mi-a spus chiar el că toate cucoanele din Moscova s-au înțeles să-i dea lui odraslele drept aghiotanți.
— Nu, promite-mi, altfel nu te las, scumpul meu binefăcător.
— Papa, repetă cu același ton frumoasa fată, întârziem!
— Ei, au revoir66, iartă-mă. Vezi? Mă cheamă.
— Atunci, mâine îi vorbești suveranului?
— Negreșit; cât despre Kutuzov, nu promit nimic.
— Nu, nu se poate, făgăduiește-mi, Basile! Spuse Anna Mihailovna în urma lui, cu un surâs de tânără cochetă, care, de bună seamă, îi fusese cândva firesc, dar care acum nu se mai potrivea deloc cu fața ei ofilită.
Își uitase, se vede, vârsta, și folosea acum, din obișnuință, armele femeiești de odinioară. Dar, de îndată ce prințul ieși, fața ei își recapătă expresia rece, studiată, pe care o avusese mai înainte. Se întoarse la grupul în care vicontele continua să povestească și se prefăcu iarăși că ascultă, așteptând momentul potrivit ca să plece, de vreme ce scopul și-l atinsese.
— Ei, cum găsiți această ultimă comedie du sacre de Milan? întrebă Anna Pavlovna. Et la nouvelle comédie des peuples de Genes et de Lucques, qui viennent présenter leurs voeux a M. Buonaparte. M. Buonaparte, assis sur un trône, et exauçant les voeux des nations! Adorable! Non, mais c'est a en devenir folle! On dirait, que le monde entier a perdu la tete.67
Prințul Andrei zâmbi ironic, privind drept în ochii Annei Pavlovna.
— Dieu me la donne, gare a qui la touche„, spuse el (cuvintele lui Bonaparte din clipa încoronării). On dit qu'il a été tres beau en prononçant ces paroles,68 adăugă el, și de data aceasta repetă aceleași cuvinte în italienește: „Dio me la dona, guai a chi la tocca”.
— J'espere enfin, urmă Anna Pavlovna, que ça a été la goutte d'eau qui fera déborder le verre. Les souverains ne peuvent plus supporter cet homme, qui menace tout.69
— Les souverains? Je ne parle pas de la Russie, spuse vicontele curtenitor și urmă deznădăjduit: Les souverains, madame! Qu'ont ils fait pour Louis XVII, pour la reine, pour madame Elisabeth? Rien, continuă el cu însuflețire. Et croyez-moi, ils subissent la punition pour leur trahison de la cause des Bourbons. Les souverains? Ils envoient des ambassadeurs complimenter l'usurpateur.70
Și-și schimbă iar poziția pe scaun, oftând disprețuitor. Prințul Ippolit, care până atunci îl măsurase îndelung pe viconte prin lornion, se întoarse deodată spre mica prințesă, îi ceru un ac și începu să-i arate, desenând cu acul pe masă, blazonul familiei Condé. Îi tălmăcea acest blazon cu un aer atât de important, ca și cum prințesa l-ar fi rugat să i-l deseneze.
— Bâton de gueules, engrelé de gueules d'azur, maison Condé,71 o lămuri el.
Prințesa, surâzătoare, asculta.
— Dacă cumva Bonaparte rămâne încă un an pe tronul Franței, reluă vicontele firul convorbirii, cu aerul omului care nu ascultă spusele altora și, în chestiuni cunoscute de el, mai bine decât de oricine, își urmează numai șirul gândurilor, atunci lucrurile vor ajunge mult prea departe. Prin intrigi, violențe, deportări și execuții, societatea franceză și înțeleg prin asta buna societate – va fi nimicită pentru totdeauna și atuncea…
El strânse din umeri și-și desfăcu larg brațele. Pierre ar fi voit să spună și el ceva: discuția îl interesa și pe el; dar Anna Pavlovna, care-l escorta ca o sentinelă, îi tăie vorba:
— Împăratul Alexandru, spuse ea cu gravitatea cu care vorbea ori de câte ori pomenea de familia imperială, a declarat că va da francezilor putința de a-și alege singuri forma de guvernământ. Și eu cred că nu poate fi nici o îndoială că întreaga națiune, odată eliberată de sub jugul acestui uzurpator, se va arunca în brațele regelui legitim, adăugă Anna Pavlovna, încercând să fie amabilă cu emigrantul regalist francez.
— E îndoielnic, spuse prințul Andrei. Monsieur le vicomte72 consideră, absolut pe bună dreptate, că lucrurile au fost împinse cu mult prea departe. Eu socotesc că va fi greu să se mai revină la vechea stare de lucruri.
— După câte am auzit, se amestecă Pierre în discuție, înroșindu-se tot, aproape întreaga nobilime a și trecut de partea lui Bonaparte.
— Asta o spun bonapartiștii, zise vicontele, fără să se uite la Pierre. Astăzi e greu să cunoști opinia publică din Franța.
— Buonaparte l'a dit73, rosti Andrei cu un zâmbet ironic. (Se vedea că vicontele nu-i era pe plac și că, deși nici nu se uita la dânsul, lui îi era adresată animozitatea din vorbele sale.) „Je leur ai montré le chemin de la gloire”, își urmă el gândul după o scurtă tăcere, repetând iarăși cuvintele lui Napoleon, „ils n'en ont pas voulu; je leur ai ouvert mes antichambres, ils se sont précipités en foule”… Je ne sais pas a quel point il a en le droit de le dire.74
— Aucun75, ripostă vicontele. După asasinarea ducelui, până și cei mai părtinitori dintre oameni au încetat de a mai vedea în el un erou. Si meme ça a été un héros pour certaines gens, zise vicontele, adresându-se Annei Pavlovna, depuis l'assassinat du duc il y a un martyr de plus dans le ciel, un héros de moins sur la terre.76
Nici nu avuseseră timpul, Anna Pavlovna și ceilalți, să arate printr-un zâmbet că prețuiau aceste cuvinte ale vicontelui, și Pierre se amestecă din nou în discuție, iar Anna Pavlovna, cu toate că presimțise că avea să rostească iar ceva ce nu se cuvenea, nu-l mai putu împiedica.
— Executarea ducelui d'Enghien, spuse Pierre, a fost o necesitate de stat; și eu văd chiar un act de generozitate în faptul că Napoleon n-a pregetat să ia asupra sa răspunderea întreagă a acestei fapte.
— Dieu! Mon Dieu!77 șopti, înspăimântată, Anna Pavlovna.
— Comment, M. Pierre, vous trouvez que l'assassinat est grandeur d'âme78, vorbi mica prințesă, zâmbind și trăgându-și lucrul spre ea.
— Ah! Oh! Se auziră câteva voci.
— Capital!79 exclamă prințul Ippolit în englezește, lovindu-se cu palma peste genunchi.
Vicontele ridică doar din umeri.
Pierre măsură solemn toată societatea, privind pe deasupra ochelarilor.
— Am motive să vorbesc așa, continuă el cu înverșunare, pentru că Burbonii au fugit din fața revoluției, lăsând poporul pradă anarhiei; numai Napoleon a știut să înțeleagă revoluția, s-o biruiască, și, de aceea, pentru binele obștesc, el nu putea să se oprească în fața vieții unui singur om.
— Nu doriți să treceți la masa cealaltă? Interveni Anna Pavlovna.
Dar Pierre, fără să-i răspundă, își continuă discursul.
— Nu, rosti el cu însuflețire crescândă, Napoleon este mare, fiindcă el s-a ridicat deasupra revoluției, fiindcă el i-a înăbușit abuzurile, păstrând tot ceea ce era bun în ea, egalitatea cetățenilor, și libertatea cuvântului, și a presei, și numai de aceea a dobândit puterea!
— Da, nimic de zis, dacă el, luând puterea, nu s-ar fi folosit de ea pentru asasinat, ci ar fi trecut-o regelui de drept, spuse vicontele; atunci și eu l-aș fi socotit un om cu adevărat mare.
— Asta n-ar fi putut-o face! Poporul i-a dat lui puterea tocmai pentru ca să-l scape de Burboni și fiindcă vedea în el un titan! Revoluția a fost un fapt măreț, continuă monsieur Pierre, dându-și pe față prin această frază îndrăzneață toată tinerețea lui clocotitoare și dorința de a-și face cunoscute cât mai curând ideile.
— Revoluția și regicidul sunt fapte mărețe? După aceea… dar nu voiți să treceți la masa cealaltă? Repetă Anna Pavlovna.
— Contrat social80, surâse blând vicontele.
— Eu nu vorbesc de regicid. Eu vorbesc de idee!
— Da, ideea jafului, a omorului și a regicidului, întrerupse iarăși o voce ironică.
— Acestea au fost excese, bineînțeles, dar nu în ele stă adevărata însemnătate a revoluției; însemnătatea ei stă în drepturile omului, în emanciparea de prejudecăți, în egalitatea cetățenilor. Și toate aceste idei Napoleon le-a păstrat neștirbite.
— Libertatea și egalitatea, spuse cu dispreț vicontele, ca și cum s-ar fi hotărât în sfârșit, în mod serios, să-i arate acestui tinerel toată prostia spuselor lui.
— Ele nu sunt decât vorbe răsunătoare, care s-au compromis demult. Cui nu-i place libertatea și egalitatea? Însuși Mântuitorul ne-a propovăduit libertatea și egalitatea. Oare după revoluție oamenii au devenit mai fericiți? Dimpotrivă. Noi voiam libertatea, iar Bonaparte a sugrumat-o.
Prințul Andrei se uita, cu un zâmbet pe buze, când la Pierre, când la viconte, când la gazdă. În primul moment, după izbucnirea lui Pierre, Anna Pavlovna, cu tot tactul ei modern, se înspăimântase; dar când văzu că, neluând în seamă ieșirea lui Pierre și cuvintele lui profanatoare, vicontele nu-și pierduse cumpătul, și când își dădu seama că atenția nu mai putea fi abătută de la vorbele acestea, ea își adună puterile și, alăturându-se vicontelui, tăbărî pe orator:
— Mais, mon cher monsieur Pierre81, spuse ea, cum justifici dumneata pe un om mare, care a fost în stare să execute fără judecată și fără vină un duce sau, în sfârșit, măcar și un om de rând?
— Iar eu aș întreba, zise vicontele, cum justifică monsieur evenimentele din 18 Brumar? Nu sunt ele o înșelătorie? C'est un escamotage, qui ne ressemble nullement a la maniere d'agir d'un grand homme82.
— Dar prizonierii din Africa, pe care i-a ucis? Întrebă mica prințesă. Ce îngrozitor!
Și strânse din umeri.
— Cest un roturier, vous aurez beau dire83, intră în vorbă prințul Ippolit.
Monsieur Pierre nu știa cui să răspundă mai întâi; se uită la toți pe rând și zâmbi. Zâmbetul la el n-avea însă aceeași semnificație ca la ceilalți oameni; nu era o simplă trecere de la gravitate la veselie. La el, dimpotrivă, atunci când i se ivea zâmbetul, fața lui, pierzându-și deodată expresia serioasă și oarecum ursuză pe care o avusese, apărea cu desăvârșire o alta: copilăroasă, blândă, prostuță chiar, și având acrul că cere iertare.
Pentru viconte, care-l vedea atunci întâia dată, deveni limpede că acest iacobin e departe de a fi la fel de cumplit cum îi erau cuvintele. Tăcuseră cu toții.
— Cum vreți să vă răspundă la toți deodată? Zise prințul Andrei. Și, afară de asta, între acțiunile unui bărbat de stat trebuie să deosebim acțiunile omului de onoare, acelea ale comandantului de oști și acelea ale împăratului. Mie așa mi se pare.
— Da, da, se-nțelege, încuviință Pierre, bucuros că îi venise cineva în ajutor.
— E cu neputință să nu recunoaștem, continuă prințul Andrei, că Napoleon, ca om, e mare la podul de la Arcola sau în lazaretul din Jaffa unde dă mâna cu ciumații, dar… dar mai sunt și alte fapte, care cu greu îi pot fi justificate.
Prințul Andrei, care era vădit că dorise să atenueze lipsa de abilitate din vorbele lui Pierre, se ridică să plece și făcu un semn soției sale.
În clipa aceea, prințul Ippolit se ridică deodată în picioare și, făcând semn cu mâinile, îi opri pe toți și stărui să mai șadă puțin, spunându-le:
— Ah! Aujourd'hui on m'a raconté une anecdote moscovite, charmante: il faut que je vous en régale. Vous m'excusez, vicomte, il faut que je raconte en russe. Autrement on ne sentira pas le sel de l'histoire.84
Și prințul Ippolit începu să vorbească rusește, în jargonul în care vorbesc francezii care n-au stat mai mult de un an în Rusia. Cu atâta însuflețire și atât de insistent ceruse prințul Ippolit să-i fie ascultată povestirea, încât toată lumea rămase pe loc.
— La Moscou este o cucoană, une dame. Și ea este foarte sgârcit. La ea trebuie doi valets de pied85 pentru cupeu. Dar să fie statur foarte înalt. Acest era gustul ei. Și la ea fost une femme de chambre86 și mai înalt de statur. Ea zise…
Aci prințul stătu să se gândească: se vedea cu câtă trudă își chibzuia cuvintele.
— Ea zise… da, ea zise: „Fetițo (a la femme de chambre), îmbracă livrea și mergi cu mine cu cupeu fair des visites”87.
Aci prințul Ippolit pufni în râs și râse cu hohote, luând-o cu mult înaintea ascultătorilor săi, ceea ce făcu o impresie cu totul în defavoarea povestitorului. Totuși, mulți zâmbiră, și printre aceștia erau și doamna în vârstă, și Anna Pavlovna.
— Ea a plecat. Dar brusc început mare vânt, fetița pierdut pălăria, și părul lung despletit…
Aici, nu se mai putu stăpâni și izbucni deodată într-un râs sacadat, adăugind printre hohote:
— Și toată lumea aflat…
Cu asta se sfârșea anecdota. Deși ar fi fost greu de înțeles pentru ce o povestise, și mai ales pentru ce trebuise neapărat să o povestească pe rusește, totuși Anna Pavlovna și ceilalți apreciară iscusința omului de lume, a prințului Ippolit, care făcuse astfel să se încheie atât de plăcut izbucnirea nelalocul ei și cu totul lipsită de tact a lui monsieur Pierre. Discuția care urmă după anecdotă se risipi în mărunțișuri fără însemnătate, în nimicuri în legătură cu balul viitor sau cu acela care avusese loc, ori în legătură cu spectacolele și cu întrebarea: când și unde se vor vedea fiecare unul cu altul.
VI.
MULÞUMIND ANNEI PAVLOVNA pentru această charmante soirée88, invitații începură să se retragă.
Pierre se purtă stângaci. Înalt, gras, spătos, cu mâinile mari și roșii, el nu se pricepea nici să intre într-un salon și mai puțin încă să iasă, adică să spună și el ceva plăcut înainte de plecare. Pe lângă aceasta, mai era și distrat.
La plecare, în locul pălăriei luă tricornul cu panaș al unui general și-l ținu în mână, trăgând mereu de pompon, până când generalul se văzu nevoit să i-l ceară. Dar toată această purtare distrată și toată nepriceperea lui de a-și face intrarea și de a conversa într-un salon, erau compensate de bunătatea, de simplitatea și de modestia lui.
Anna Pavlovna se întoarse către el, îi făcu semn cu capul și, arătându-i cu creștinească blândețe că-i iertase izbucnirea de adineauri, îi spuse:
— Nădăjduiesc să te mai văd, dar nădăjduiesc de asemenea că-ți vei schimba părerile, dragul meu monsieur Pierre.
Când o auzi vorbindu-i astfel, el nu-i răspunse nimic; se înclină doar și-și mai arătă încă o dată zâmbetul bun, care nu voia să spună decât atât: „Părerile ca părerile, dar vedeți ce băiat bun și de treabă sunt!” Și cu toții, chiar și Anna Pavlovna, simțiră fără să vrea acest lucru.
Prințul Andrei ieșise în vestibul și, lăsându-și umerii în voia valetului care-i punea pelerina în spinare, asculta cu indiferență flecăreala soției lui cu prințul Ippolit, care ieșise și el în antreu, gata de plecare. Acesta sta în fața drăgălașei prințese însărcinate și o privea stăruitor, prin lornion.
— Du-te, Annette, să nu răcești, spuse mica prințesă, despărțindu-se de Anna Pavlovna. Cest arreté89, adăugă ea încet.
Anna Pavlovna izbutise tocmai să pună la cale împreună cu Liza căsătoria dintre Anatol și cumnata micii prințese.
— Mă bizui pe dumneata, scumpă prietenă, spuse Anna Pavlovna tot în șoaptă, întâi scrie-i ei și spune-mi apoi comment le pere envisagera la chose. Au revoir90, și ieși din vestibul.
Prințul Ippolit se apropie de mica prințesă și, aplecându-se mult spre ea, începu să-i spună ceva pe șoptite.
Doi valeți, unul al prințesei, celălalt al lui, unul ținând un șal, celălalt un pardesiu, așteptau sfârșitul discuției, și le ascultau franțuzeasca pe care n-o pricepeau, având aerul că înțeleg, numai că nu vor să arate. Prințesa, ca întotdeauna, vorbea zâmbind și asculta râzând.
— Sunt foarte bucuros că nu m-am dus la ambasador, spuse prințul Ippolit, curată plictiseală! A fost o seară minunată. Nu-i așa? Minunată!
— Se spune că balul va fi splendid, zise prințesa, ridicându-și puțin buza umbrită de puf. Toate femeile frumoase din societatea bună vor fi acolo.
— Nu toate, de vreme ce nu vei fi și dumneata acolo; nu toate, spuse prințul Ippolit, râzând încântat și, luând șalul din mâna valetului pe care numai cât nu-l îmbrânci, începu să-l potrivească pe umerii prințesei. Și, din neîndemânare sau făcând anume (nimeni n-ar fi putut spune), el lăsă să-i zăbovească mâinile cam prea mult pe umerii ei, chiar după ce șalul era gata așezat, dând impresia că o îmbrățișează.
Cu multă grație și zâmbind întruna, ea se desprinse, se întoarse și-și privi soțul. Prințul Andrei stătea cu ochii închiși: văzându-l așa, l-ai fi crezut obosit și somnoros.
— Ești gata? O întrebă el, ocolindu-i privirile.
Prințul Ippolit își trase grăbit pe mâneci pardesiul care, la dânsul, așa cum cerea ultima modă, atârna până mai jos de călcâie și, împiedicându-se în el, dădu fuga la scară pe urma prințesei, pe care valetul o ajuta să se urce în cupeu.
— Princesse, au revoir91, strigă el, încurcându-se în limbă tot așa cum se încurca în picioare.
Ferindu-și rochia, prințesa intră în întunericul cupeului; bărbatul ei își potrivea sabia la șold; prințul Ippolit, sub motiv că vrea să le ajute, îi încurca pe toți.
— Dați-mi voie, stimate domn, i se adresă sec și neprietenos, în rusește, prințul Andrei, pe care prințul Ippolit îl împiedica să treacă.
— Te aștept, Pierre, răsună, prietenoasă și blândă de data aceasta, aceeași voce, a prințului Andrei.
Vizitiul trase de hățuri și cupeul se urni huruind. Prințul Ippolit râdea sacadat, stând pe scară și așteptând să vină vicontele, căruia îi promisese să-l conducă acasă.
— Eh bien, mon cher, votre petite princesse est tres bien, tres bien, spuse vicontele, luând loc în cupeu lângă Ippolit. Mais tres bien, și-și sărută vârfurile degetelor. Et tout-a-fait française.92
Ippolit râse pe înfundate.
— Et savez-vous que vous etes terrible avec votre petit air innocent? Continuă vicontele. Je plains le pauvre mari, ce petit officier, qui se donne des airs de prince régnant.93
Ippolit pufni din nou și spuse printre hohotele de râs:
— Et vous disiez, que les dames russes ne valaient pas les dames françaises. Il faut savoir s'y prendre.94
Sosit puțin înaintea gazdei, Pierre, ca prieten al casei, intrase în cabinetul prințului Andrei și se trântise pe divan. Luase dintr-un raft prima carte care-i venise la îndemână (erau comentariile lui Caesar) și, proptit în coate, începuse, deschizând-o la întâmplare, s-o citească de pe la mijloc.
— Ce ți-a venit să te porți așa cu mademoiselle Scherer? Să știi că acum are să se îmbolnăvească de-a binelea, rosti, intrând în cabinet, prințul Andrei, frecându-și mâinile albe și mici.
Pierre se răsuci cu tot corpul, făcând să trosnească arcurile divanului sub el, își întoarse fața jovială spre prințul Andrei, îi zâmbi și-i făcu un semn cu mâna.
— Nu, fără glumă, abatele ăsta e un om foarte interesant, numai că înțelege lucrurile oarecum altfel… După mine, pacea eternă este posibilă, dar… nu știu cum să-ți explic asta… dar nu printr-un echilibru politic.
Pe prințul Andrei nu-l interesau, se vede, problemele acestea abstracte.
— Nu se poate, mon cher95, să spui oriunde tot ce-ți trece prin cap. Ei, ai luat în sfârșit o hotărâre? Intri în cavaleria de gardă sau preferi diplomația? Întrebă prințul Andrei după o scurtă tăcere.
Pierre se ridică, așezându-se cu picioarele strânse sub el.
— Închipuiește-ți că tot nu știu încă! Niciuna, nici alta nu-s pe placul meu.
— Dar în fine, trebuie să te hotărăști pentru ceva! Tatăl tău așteaptă.
Pierre fusese trimis încă de la vârsta de zece ani în străinătate, însoțit de preceptor, un abate, și rămăsese acolo până la douăzeci de ani. Când se înapoie la Moscova, tatăl său îl concedie pe abate și îi spuse tânărului: „Acuma, du-te și tu la Petersburg, ia aminte la ce vezi și alege. Eu sunt de acord cu orice alegi. Iată scrisoarea către prințul Vasili, iată bani. Scrie-mi despre toate și te voi ajuta în toate”. Trecuseră trei luni de când Pierre își tot alegea o carieră și nu făcea nimic. Despre această alegere îi vorbea acum prințul Andrei. Pierre își frecă ușor fruntea.
— Să știi că trebuie să fie mason, spuse el, tot cu gândul la abatele pe care-l întâlnise la serată.
— Toate astea-s prostii, îl întrerupse prințul Andrei din nou. Să vorbim mai bine despre ceea ce te interesează. Ai fost la regimentul de gardă-călare?
— Nu, n-am fost, dar iată ce mi-a trecut prin cap și voiam să-ți spun și dumitale. Suntem în plin război împotriva lui Napoleon. Dacă ar fi vorba de un război pentru libertate, aș fi înțeles și m-aș fi dus cel dintâi să mă înrolez în armată; dar să ajuți Anglia și Austria împotriva celui mai mare om din lume… asta nu se cade…
Prințul Andrei nu putu decât să ridice din umeri la vorbele copilărești ale lui Pierre. Voia să-i dea să-nțeleagă că la asemenea prostii nici nu încape răspuns; și într-adevăr, la această întrebare naivă cu greu ar fi putut găsi cineva alt răspuns decât ceea ce i se păru prințului Andrei nimerit să spună:
— Dacă toți ar lupta numai după convingerile lor personale, atunci n-ar mai fi război, zise el.
— Minunat ar fi! Zise Pierre.
Prințul Andrei zâmbi.
— Se prea poate să fie minunat, dar asta nu se va întâmpla niciodată…
— Uite, dumneata de pildă, pentru ce pleci în război? Întrebă Pierre.
— Pentru ce? Nici eu nu știu! Așa trebuie. Și în afară de asta eu plec… și se opri… eu plec pentru că viața asta, pe care o duc aici, viața asta nu e pentru mine!
VII.
DIN ODAIA ALÃTURATA se auzi foșnetul unei rochii. Prințul Andrei tresări, ca și cum s-ar fi dezmeticit, și fața lui căpătă aceeași expresie pe care o avusese în salonul Annei Pavlovna. Pierre își dădu jos picioarele de pe divan. Prințesa intră. Avusese timpul să-și pună altă rochie, de casă, dar tot atât de elegantă și de proaspătă. Prințul Andrei se ridică, oferindu-i, politicos, fotoliul.
— Pentru ce, mă gândesc adesea, începu ea în franțuzește ca totdeauna, în timp ce se așeza grăbită și cu grijă în fotoliu, pentru ce nu s-a măritat Annette? Cât sunteți de nătângi, messieurs, că nu v-ați însurat niciunul cu ea! Vă rog să mă iertați, dar nu vă pricepeți defel la femei. Și dumneata, arțăgos mai ești, monsieur Pierre!
— Mă cert și cu soțul dumneavoastră mereu; nu înțeleg pentru ce vrea să plece în război, spuse Pierre, adresându-se prințesei fără urmă de jenă (destul de firească în relațiile dintre un bărbat tânăr și o femeie, la fel de tânără).
Prințesa avu o tresărire. De bună seamă, cuvintele lui Pierre îi scormoniseră rana.
— Sigur, și eu îi spun același lucru! Răspunse ea. Nu înțeleg, hotărât, nu sunt în stare să înțeleg pentru ce bărbații nu pot trăi fără război? Pentru ce noi, femeile, nu cerem nimic și n-avem nevoie de nimic? Iată, fii arbitrul nostru. Îi tot spun mereu: aici e aghiotantul unchiului meu, are cea mai strălucită situație. Toți îl cunosc și-l prețuiesc. Nu mai departe decât zilele acestea, în casa Apraxinilor, am auzit cu urechile mele cum întreba o doamnă: c'est ça le fameux prince André?” Ma parole d'honneur!96 Râse. Așa e primit în toate părțile! Ar putea foarte ușor să ajungă și aghiotant imperial. Știi, împăratul i-a vorbit foarte binevoitor. Am discutat și cu Annette: lucrul acesta s-ar putea aranja foarte ușor. Dumneata ce crezi?
Pierre se uită la prințul Andrei și, băgând de seamă că discuția aceasta nu era pe placul prietenului său, nu răspunse nimic.
— Când plecați? Întrebă el.
— Ah! Ne me parlez pas de ce départ, ne m'en parlez pas. Je ne veux pas en entendre parler97, rosti prințesa, cu tonul acela capricios și cochet pe care-l avusese în discuția din salon cu Ippolit și care se vedea bine că nu se potrivea deloc aici, în cercul acesta de familie, din care Pierre părea că face parte. Astăzi, când m-am gândit că va trebui să mă lipsesc o vreme de aceste relații care-mi sunt dragi… Și pe urmă, știi, André? Și-și privi cu înțeles bărbatul: J'ai peur, j'ai peur!98 șopti ea, înfiorându-se.
Prințul Andrei se uită la ea ca și cum ar fi fost surprins că, în afară de el și de Pierre, s-ar mai afla cineva în cameră; totuși, cu o politeță rece, se adresă soției sale:
— De ce ți-e frică, Liza? Nu pot înțelege de ce ți-e frică! Zise el.
— Ce egoiști sunt bărbații! Toți, toți sunt egoiști! Pentru o toană, un capriciu al lui, Dumnezeu știe pentru ce, mă părăsește, mă înmormântează la țară!
— Cu tatăl meu și cu sora mea, nu uita, spuse liniștit prințul Andrei.
— Sunt ca și singură fără prietenii mei… Și-ai vrea să nu-mi fie frică!
Tonul ei era acum mânios; buza i se ridicase, nemaidând feței o expresie veselă, ci o înfățișare de sălbăticiune, de veveriță. Ea tăcea acum, ca și cum ar fi găsit nepotrivit să vorbească de sarcină în fața lui Pierre, când de fapt tocmai asta o frământa cel mai mult.
— Totuși n-am înțeles de quoi vous avez peur99, rosti prințul Andrei răspicat, fără să-și ia privirile de la soția lui.
Prințesa se înroși toată și făcu un gest disperat cu mâna.
— Non, André, je dis que vous avez tellement, tellement changé…100
— Doctorul te-a sfătuit să te culci devreme, zise prințul Andrei. Ar fi bine să te duci la culcare.
Prințesa nu răspunse și deodată buza ei mică, umbrită de un pufuleț, începu să-i tremure. Prințul Andrei se ridică, strânse din umeri și începu să măsoare odaia cu pasul.
Pierre se uita prin ochelari, mirat și naiv, când la el, când la prințesă, și schiță o mișcare, ca și cum ar fi vrut să se ridice și el, dar se răzgândi încă o dată.
— Ce-mi pasă că monsieur Pierre e aici! Izbucni mica prințesă, și obrazul frumos i se schimonosi deodată a plâns. De mult voiam să te întreb, André: de ce te-ai schimbat așa de mult față de mine? Ce ți-am făcut? Pleci la război; n-ai milă de mine! Pentru ce?
— Lise! Numai atât zise prințul Andrei, dar în cuvântul acesta era și rugăminte, și amenințare și, mai ales, siguranța că se va căi ea singură de ce-i spusese; totuși prințesa continuă, pripindu-se:
— Te porți cu mine de parc-aș fi o bolnavă, sau un copil. Crezi că eu nu văd? Așa erai acum câteva luni?
— Lise, te rog să încetezi, spuse prințul Andrei și mai semnificativ.
Pierre, din ce în ce mai tulburat pe măsură ce înainta discuția, se ridică și se apropie de prințesă. Se vedea că nu putea suporta vederea lacrimilor și era cât pe-aci să-l apuce și pe el plânsul.
— Liniștiți-vă, prințesă. Vi s-a părut așa, fiindcă, vă încredințez, mi s-a întâmplat chiar mie să mă întreb… de ce… pentru ce… Nu, iertați-mă, un străin e de prisos… Nu se poate, liniștiți-vă… Pe mine să mă iertați…
Prințul Andrei îl opri, apucându-l de mână.
— Nu se poate, rămâi, Pierre! Prințesa, care e atât de bună, nu va voi să mă lipsească de plăcerea de a petrece o seară cu tine.
— Numai la dânsul se gândește! Zise prințesa, nemaiputându-și reține lacrimile.
— Lise, rosti sec prințul Andrei, ridicând așa fel tonul, încât să arate că era la capătul răbdării.
Deodată aerul de veveriță înfuriată de pe chipul frumos al prințesei făcu loc unei fermecătoare expresii de teamă, ce nu putea trezi decât compătimire; ea își privi bărbatul pe sub sprâncene, cu ochii ei minunați, și pe chipul ei se așternu acea expresie de sfială și supunere a câinelui care se știe vinovat și dă repede, dar timid, din coada lăsată în jos.
— Mon Dieu! Mon Dieu!101 exclamă prințesa și, potrivindu-și cu o mână cutele rochiei, se apropie de soțul ei și-l sărută pe frunte.
— Bonsoir, Lise102, spuse prințul Andrei ridicându-se și, respectuos, ca unei persoane străine, îi sărută mâna.
VIII.
Cei doi prieteni rămaseră tăcuți. Niciunul, nici celălalt nu deschidea discuția. Pierre se uita la prințul Andrei; prințul Andrei își freca ușor fruntea cu mâna lui mică.
— Haidem să cinăm, spuse el cu un oftat, ridicându-se și îndreptându-se spre ușă.
Intrară într-o sufragerie elegantă, bogat mobilată. Totul, de la șervete până la argintărie, porțelanuri și cristaluri, purta pecetea aceea deosebită a lucrurilor noi, caracteristică gospodăriilor de tineri căsătoriți. Cina era în toi când prințul Andrei se sprijini cu coatele de masă și, ca un om care demult are ceva pe suflet și se hotărăște brusc să se destăinuie, într-o stare de iritare nervoasă în care Pierre nu-și văzuse până atunci niciodată prietenul, începu să vorbească:
— Niciodată, niciodată să nu te însori, dragă prietene; ține minte sfatul meu: nu te însura până când nu-ți vei fi spus că ai făcut tot ce ai putut, până când nu vei fi încetat să iubești femeia pe care ți-ai ales-o, până când nu o vei fi cunoscut bine; altfel vei greși amarnic și fără putință de îndreptare. Însoară-te la bătrânețe, când nu mai ești bun de nimic… Altfel se prăpădește tot ce este în tine bun și înălțător. Se irosește totul în nimicuri. Da, da, da! Nu te uita la mine cu atâta uimire. Dacă vrei să realizezi ceva în viață, vei simți la fiecare pas că totul s-a sfârșit pentru tine, că toate drumurile îți sunt închise, afară de drumul saloanelor, unde vei sta alături de toți lacheii de curte și de toți cretinii… Dar, ce să-ți mai spun!
Făcu un gest energic cu mâna.
Pierre își scoase ochelarii, ceea ce făcu să i se schimbe fața, exprimând și mai multă bunătate, și-și privi uluit prietenul.
— Nevastă-mea, continuă prințul Andrei, e o femeie minunată. E una dintre acele femei rare, cu care poți fi liniștit în ce privește onoarea! Dar, Dumnezeule, ce n-aș da acum să nu fiu însurat! Tu ești primul și singurul om căruia îi destăinuiesc asta, fiindcă mi-ești drag.
Spunând aceasta, prințul Andrei semăna și mai puțin cu acel Bolkonski care, tolănit în fotoliul Annei Pavlovna, rostea printre dinți, cu ochii pe jumătate închiși, fraze franțuzești. Pe fața lui uscățivă, fiecare mușchi tremura de încordare nervoasă; ochii lui, în care cu câteva clipe mai înainte părea că se stinsese focul vieții, străluceau acum cu cea mai curată și mai vie lumină. Se vedea că, pe cât de apatic se arăta de obicei, pe atât de însuflețit era în clipele de emoție.
— Tu nu înțelegi pentru ce vorbesc eu așa, urmă el. Dar vezi că asta-i toată istoria vieții omenești. Tu vorbești întruna de Bonaparte, de cariera lui, făcu el, deși Pierre nici nu-i pomenise de Bonaparte. Vorbești de Bonaparte, dar Bonaparte, când înfăptuia ceva, înainta pas cu pas spre ținta lui. El era liber; nu-l preocupa nimic altceva, în afară de scopul urmărit și, de aceea, și-a ajuns scopul. Dar leagă-ți viața de o femeie și-ți pierzi toată libertatea, ca un ocnaș pus în lanțuri. Și tot ce e în tine nădejde și forță, toate nu vor mai însemna altceva decât apăsare și chin al remușcărilor. Saloane, bârfeli, baluri, vanități, nimicuri, iată cercul vrăjit din care nu mai poți ieși. Acum plec în război, în cel mai mare război care s-a pomenit vreodată, dar nu știu nimic și nu sunt bun de nimic. Je suis tres aimable et tres caustique103, continuă prințul Andrei, și sunt foarte ascultat la Anna Pavlovna. Societatea asta neghioabă fără de care nevastă-mea nu poate trăi… femeile astea… Dacă ai ști ce-s aceste toutes les femmes distinguées104 și, în general, femeile! Tatăl meu are dreptate. Egoism, vanitate, stupiditate, micime în toate, asta sunt femeile, atunci când se arată așa cum sunt. Te uiți la ele când ies în lume și ți se pare că e ceva de capul lor; în realitate însă nu sunt bune de nimic, nimic, nimic! Așa, să nu te însori, dragul meu, să nu te însori, sfârși prințul Andrei.
— Mi se pare caraghios, zise Pierre, că tocmai dumneata, dumneata socotești că nu mai ești capabil de nimic și vorbești de viața dumitale ca de o viață distrusă. Ai totul în față. Și dumneata…
Nu-și sfârși gândul, dar până și tonul cu care vorbise arăta cât de mult își prețuia prietenul și cât aștepta de la el în viitor.
„Cum poate vorbi așa”? Gândea Pierre. Îl socotea pe prințul Andrei drept întruchiparea tuturor perfecțiunilor tocmai din pricină că prințul întrunea în cel mai înalt grad toate calitățile care-i lipseau lui și care puteau fi exprimate cel mai bine prin cuvintele; puterea voinței. Pierre admirase întotdeauna calmul prințului Andrei, purtarea lui egal de măsurată față de oamenii de orice rang, memoria lui ieșită din comun, erudiția lui (citise totul, știa totul, de toate avea idee); și, mai presus de orice, puterea lui de muncă și râvna de a învăța. Iar adeseori, când lipsa de aptitudini pentru filosofia abstractă de care dădea dovadă prințul îl surprindea pe Pierre (care avea o deosebită înclinare pentru aceasta), el nu vedea aici slăbiciune, ci forță.
În cele mai curate, cele mai prietenești relații, ca și în legăturile obișnuite, măgulirile și laudele sunt tot atât de trebuincioase ca și unsoarea la osii pentru o căruță.
— Je suis un homme fini105, zise prințul Andrei. Ce rost are să mai vorbim de mine? Hai mai bine să vorbim despre tine.
Tăcu apoi și prinse a zâmbi resemnării pe care și-o surprindea. Zâmbetul acesta se reflectă în aceeași clipă pe chipul lui Pierre.
— Dar despre mine parcă are rost să vorbim? Spuse Pierre, lățindu-și gura într-un zâmbet senin și voios. Ce sunt eu? Je suis un bâtard!106 Și se îmbujora deodată, rușinat. Se vedea că făcuse mari sforțări ca să rostească aceasta. Sans nom, sans fortune.107 Ce e drept însă… dar nu mai spuse ce e drept. Deocamdată sunt liber și mă simt bine. Numai că habar n-am de ce-aș putea să mă apuc! Aș fi vrut să mă sfătuiesc serios cu dumneata.
Prințul Andrei se uita la el cu ochi blânzi, dar în privirea lui prietenoasă, mângâietoare, se simțea totuși conștiința superiorității sale.
— Tu mi-ești drag, mai cu seamă pentru faptul că ești singurul om viu în toată lumea asta, a noastră. Zici că te simți bine. Alege ce poftești; e totuna. Vei fi bun oriunde. Doar atâta te-aș sfătui: nu te mai duce la Kuraghinii aceia, termină odată cu viața asta! Nici nu-ți șade bine să te tot ții de chefuri, de viața asta de husar și de toate celelalte…
— Que voulez-vous, mon cher, spuse Pierre, strângând din umeri, les femmes, mon cher, les femmes!108
— Nu înțeleg, răspunse prințul Andrei. Les femmes comme il faut109, asta-i altceva! Dar les femmes ale lui Kuraghin, les femmes et le vin110, asta nu mai înțeleg!
Pierre locuia la prințul Vasili Kuraghin și lua parte la petrecerile dezmățate ale fiului acestuia, Anatol, acela pe care, ca să-l cumințească, voiau să-l însoare cu sora prințului Andrei.
— Știi ce? Spuse Pierre, ca și cum i-ar fi venit pe neașteptate o idee fericită: îți vorbesc serios; m-am gândit demult la asta! Cu viața pe care o duc, nu sunt în stare de nimic; nici să hotărăsc ceva, nici să mă gândesc la ceva. Mă doare și capul, n-am nici bani. Sunt invitat și astă-seară la Anatol, dar n-am să mă duc.
— Îmi dai cuvântul de onoare că nu te mai duci pe-acolo?
— Pe cuvânt de onoare!
IX.
Era trecut de ora unu noaptea când Pierre ieși de la prietenul lui. Noaptea era luminoasă, cum sunt la Petersburg nopțile de iunie. Pierre se urcă într-o trăsură de piață, cu gândul să se ducă acasă. Dar cu cât se apropia de casă, cu atât simțea că-i va fi cu neputință să adoarmă în noaptea aceasta, asemănătoare mai degrabă cu un amurg, sau cu zorile. Vederea străbate departe, prin străzile pustii. Pe drum, Pierre își aduse aminte că în seara asta la Anatol Kuraghin trebuia să se adune societatea obișnuită a jucătorilor de cărți, după care avea să înceapă, ca de obicei, cheful, încheiat cu una dintre distracțiile preferate ale lui Pierre.
„Bine-ar fi să mă duc la Kuraghin”, se gândi el, dar își aminti numaidecât de cuvântul dat prințului Andrei, că nu se va duce la Kuraghin.
În aceeași clipă însă, așa cum se întâmplă cu oamenii ziși fără caracter, simți o dorință nebună să mai guste, o dată măcar, din viața aceea dezmățată, atât de bine cunoscută lui, încât se hotărî pe loc să se ducă. Și tot în același moment, îi trecu prin minte că nu avea nici o valoare cuvântul de onoare dat, de vreme ce, înainte de a și-l da prințului Andrei, și-l mai dăduse, tot așa, prințului Anatol, făgăduindu-i că va fi invitatul său; în sfârșit, își spuse că toate aceste cuvinte de onoare nu sunt decât niște lucruri convenționale, care nu au nici un sens prohibitiv, mai cu seamă dacă stai și te gândești că, poate chiar mâine, poți să mori, sau să ți se întâmple ceva, atât de neobișnuit, încât nici vorbă n-ar mai putea fi de onoare ori de dezonoare. În prada acestui chip de a judeca, care îi zădărnicea toate planurile și toate hotărârile, Pierre se afla adeseori. Se duse deci la Kuraghin.
Ajuns în fața portalului unei case mari, de lângă cazărmile regimentului de gardă-călare, unde se afla locuința lui Anatol, Pierre urcă scara luminată și intră pe ușa deschisă. În antreu nu era nimeni; doar sticle goale pe jos, pelerine, galoși; duhnea a vin; și răsunau, ca din depărtare, glasuri și strigăte.
Jocul și ospățul se sfârșiseră, dar invitații încă nu plecaseră. Pierre își scoase pelerina și intră în prima cameră, unde zăceau pe masă rămășițele supeului și unde un lacheu, crezând că nimeni nu-l observă, deșerta pe furiș vinul nebăut din pahare. Dintr-o a treia cameră se auzeau hârjoneli, râsete, strigăte de voci cunoscute și un mormăit de urs. Vreo opt tineri se înghesuiau foarte agitați lângă o fereastră deschisă. Alți trei se jucau cu un pui de urs, pe care unul dintre ei îl ținea de lanț, speriindu-i pe ceilalți.
— Pontez o sută pe Stevens! Strigă unul.
— Ia seama să nu se sprijine! Strigă altul.
— Eu pontez pe Dolohov! Strigă al treilea. Kuraghin, taie!
— Ia lăsați-l pe Martin în pace! Aici pariem!
— S-o bei dintr-o răsuflare, altfel ai pierdut! Strigă un al patrulea.
— Iakov! Dă sticla, Iakov! Strigă și gazda, un tânăr înalt și chipeș, care stătea în mijlocul grupului, numai cu o cămașă subțire pe el, descheiată la piept. Stați, domnilor! Iată, a venit și scumpul nostru prieten Petrușa – zise el, uitându-se la Pierre.
Un alt glas, glasul unui om potrivit de statură, cu ochi albaștri limpezi, un glas care se distingea dintr-o dată, prin rezonanța lui normală de om treaz, de toate celelalte voci de bețivi, se auzi strigând dinspre fereastră:
— Vino aici, taie rămășagul!
Era Dolohov, un ofițer din regimentul Semionovski, renumit jucător și mare duelgiu, care locuia împreună cu Anatol. Pierre privi înveselit în jurul său și zâmbi:
— Nu pricep nimic! Despre ce-i vorba? Întrebă el.
— Stați, el nu e beat! Dă-ncoa sticla! Spuse Anatol și, luând de pe masă un pahar, se apropie de Pierre.
— Mai întâi și-ntâi, bea!
Pierre începu să golească pahar după pahar, uitându-se pe sub sprâncene la musafirii beți, care se îngrămădiseră acum din nou la fereastră, și ascultând la cele ce spuneau. Anatol îi tot turna la vin și-i povestea că Dolohov făcuse un rămășag cu Stevens, ofițerul de marină englez care se afla acolo, susținând că el, Dolohov, avea să bea o sticlă întreagă de rom, șezând pe fereastră la etajul al treilea, cu picioarele atârnându-i în afară.
— Bea-l tot, spuse Anatol îmbiindu-l pe Pierre cu ultimul pahar, altfel nu te las!
— Nu, nu mai vreau, spuse Pierre, îmbrâncindu-l pe Anatol, și se apropie de fereastră.
Dolohov ținea mâna englezului în mâna lui și repeta răspicat condițiile rămășagului, adresându-se în special lui Anatol și lui Pierre.
Dolohov era un om de statură mijlocie, cu păr creț și ochi albaștri, luminoși. Să fi tot avut douăzeci și cinci de ani. Mustăți nu purta, ca toți ofițerii de infanterie, și gura lui, cea mai caracteristică trăsătură a feței, avea arcuiri delicate. Mijlocul buzei de sus cădea energic cu o proeminență ascuțită peste buza de jos, cărnoasă, iar în colțuri i se forma fără încetare o cută, ceva care aducea a zâmbet – două zâmbete deodată în amândouă colțurile gurii; și totul laolaltă la acest om, dar mai ales privirea lui inteligentă, hotărâtă și arogantă, făcea o atâta de puternică impresie, încât era cu neputință să nu-i remarci figura. Dolohov nu era bogat și n-avea nici un fel de relații. Și în ciuda faptului că Anatol cheltuia zeci de mii de ruble, Dolohov, care locuia cu el împreună, reușise să se impună în așa fel, încât toți acei care-i cunoșteau îl stimau pe Dolohov mai mult decât pe Anatol. Dolohov juca toate jocurile de noroc și aproape întotdeauna câștiga. Oricât de mult ar fi băut, el nu-și pierdea niciodată mințile. Și Kuraghin, și Dolohov erau vestiți pe atunci în lumea feciorilor de bani gata și a chefliilor din Petersburg.
Sticla cu rom fusese adusă; în pervazul ferestrei, muncindu-se să scoată cercevelele, care ar fi împiedicat pe cineva să se așeze, trudeau de zor doi lachei, vădit intimidați de îndemnurile și strigătele boierilor dimprejur, care-i grăbeau necontenit.
Anatol, cu aerul lui de învingător, se apropie de fereastră. Îi venise poftă să spargă ceva. Îmbrânci lacheii și zgâlțâi cercevelele, dar cercevelele nu cedau. Sparse geamul.
— Ei, să te vedem pe tine, atletule, se adresă el lui Pierre.
Acesta se apucă de cercevele, trase, și fereastra de stejar, trosnind, se frânse ici și colo, sau numai plesni pe alocuri.
— Toată, scoate-o toată, altfel au să creadă că mă țin de ea, spuse Dolohov.
— Englezul face pe grozavul… ai? Foarte bine! zise Anatol.
— Foarte bine, spuse Pierre, privind la Dolohov, care luă sticla de rom în mână și se apropie de fereastră, dincolo de care se vedea cerul de noapte în luptă cu zorile.
Dolohov, cu sticla de rom în mână, sări pe prichiciul ferestrei.
— Atenție! strigă el, stând în picioare pe pervaz, cu fața către interiorul odăii. Toți tăcură. Fac prinsoare (vorbea franțuzește ca să-l înțeleagă și englezul și nu se exprima tocmai bine în limba aceasta), fac prinsoare pe cincizeci de imperiali… poate vrei pe o sută? Adăugă el, adresându-se englezului.
— Nu, pe cincizeci, zise englezul.
— Bine! Pe cincizeci de imperiali, că voi bea toată sticla de rom, dintr-o răsuflare, până-n fund, stând pe partea din afară a ferestrei, iată aici, pe locul ăsta (se aplecă și arătă ieșitura de zid povârnită, de pe marginea ferestrei) și fără să mă țin de nimic… E bine?
— Foarte bine, făcu englezul.
Anatol se răsuci spre englez, îl apucă de un nasture al fracului și, privindu-l de sus (englezul era mărunțel), începu să-i repete în englezește condițiile rămășagului.
— Stai puțin, strigă Dolohov, ciocănind cu sticla în pervazul ferestrei pentru a atrage atenția asupra lui. Stai puțin, Kuraghin! Ascultați! Dacă mai face la fel cineva, eu îi dau o sută de imperiali! S-a-nțeles?
Englezul dădu din cap, fără să lase să se înțeleagă dacă are sau nu intenția să primească acest nou rămășag. Anatol încă nu dăduse englezului drumul și, fără să ia în seamă că englezul tot dădea mereu din cap pentru a-i arăta că înțelesese, îi traduse în englezește propunerea lui Dolohov. Un băiețandru firav, husar din escorta imperială, care pierduse în seara aceea la joc, se cațără pe fereastră, aplecându-se să privească în jos.
— O! ho… ho! exclamă el, uitându-se pe fereastră la lespezile trotuarului.
— Liniște! Strigă Dolohov și-l trase înapoi de la geam pe ofițerul care, împiedicându-se în pinteni, făcu un salt stângaci în mijlocul odăii.
Așezând sticla pe pervaz, astfel încât să o poată ajunge mai ușor, Dolohov intră apoi binișor, cu toată luarea-aminte, în cadrul ferestrei. După ce-și scoase picioarele pe geam, lăsându-le să-i atârne în afară, și se sprijini cu mâinile de marginile tocului ferestrei, se cumpăni, se așeză cum e mai bine, apoi își dete drumul mâinilor, se mișcă puțin spre dreapta, spre stânga, și apucă sticla. Anatol aduse două lumânări aprinse și le puse pe pervaz, cu toate că afară se luminase de-a binelea. Spinarea lui Dolohov, în cămașă albă, și ceafa lui cu părul creț erau luminate din amândouă părțile. Toți se îngrămădiseră în jurul ferestrei. Englezul se postase în frunte. Pierre surâdea și nu spunea nimic. Unul dintre cei de față, mai în vârstă, cu figură de om speriat și supărat, se repezi deodată drept înainte-i și dădu să-l apuce pe Dolohov de cămașă.
— Domnilor, asta-i curată nebunie! Ar putea să-și frângă gâtul, rosti acesta, un om mai cu scaun la cap.
Anatol îl opri.
— Nu-l atinge! Poți să-l sperii și-l dai gata! Cade! Și atunci? Ha?
Dolohov se întoarse puțin, se cumpăni ca să-și mențină echilibrul și se prinse iar cu mâinile de tocul ferestrei.
— Dacă-l mai prind pe vreunul că-și vâră nasul unde nu-i fierbe oala, spuse el rar, printre dinți, îl arunc pe loc de aicea, jos. Uite-așa!
Și, spunând „uite-așa”, se întoarse la loc, își desprinse iar mâinile, apucă sticla, o duse la gură, își lăsă capul pe spate, și-și ridică în aer mâna liberă, pentru a-și ține echilibrul.
Unul dintre lachei, care tocmai începuse să strângă cioburile geamului, rămase îndoit de mijloc, nemaiputându-și lua ochii de la fereastră și de la spinarea lui Dolohov. Anatol, neclintit, privea cu ochi mari. Englezul se uita pieziș, țuguindu-și buzele. Cel care voise să-l oprească fugise într-un colț al camerei și se trântise pe divan, cu fața la perete. Pierre își acoperi fața cu mâinile; zâmbetul abia schițat îi împietrise pe fața care exprima acum doar groază și temere pentru Dolohov. Toți tăceau. Pierre își luă mâinile de la ochi. Dolohov se afla tot în aceeași poziție; numai capul și-l dăduse mai pe spate, așa încât buclele îi atingeau gulerul cămășii, iar mâna cu sticla se ridica tot mai mult și mai mult, tremurând din cauza sforțării. Sticla de rom venea văzând cu ochii mai aproape de verticală, pe măsură ce se golea și, împreună cu ea, capul lui Dolohov se lăsa tot mai pe spate. „De ce naiba ține atâta?” gândi Pierre. I se părea că trecuse mai bine de jumătate de oră. Dolohov, la un moment dat, avu o mișcare a spinării, un zvâcnet, și mâna îi tremură nervos; această tresărire fu de ajuns pentru a deplasa întreg corpul, care sta pe ieșitura înclinată a ferestrei. Alunecă în jos și se foi să revină la loc, și tot mai mult îi tremurau din pricina sforțării mâna și capul. Cealaltă mână se ridică să se apuce de tocul ferestrei, dar se lăsă iarăși în jos. Pierre închise din nou ochii și-și puse hotărât în gând să nu-i mai deschidă cu nici un chip. Apoi, deodată, simți în jur mișcare. Privi: Dolohov era în picioare pe pervazul ferestrei, fața îi era palidă, dar veselă.
— E goală!
El aruncă sticla englezului, care o prinse îndemânatec, și sări de pe fereastră. Duhnea tare a rom.
— Minunat! Bravo! Ãsta rămășag! Așa mai zic și eu! V-a pus în cofă pe toți! E dat dracului! Se auzea din toate părțile.
Englezul își scoase punga și-i numără banii. Dolohov era încruntat și tăcea. Pierre sări pe pervazul ferestrei.
— Domnilor! Cine face rămășag cu mine? Fac și eu la fel, strigă el deodată. Dar ce zic eu, nici nu-mi trebuie mie rămășag, i-auzi colo! Să mi se dea o sticlă. Fac și eu! zi să-mi aducă!
— Lăsați-l, lăsați-l! Spuse Dolohov, zâmbind.
— Ce, ai înnebunit? Cine te lasă? Tu și pe scări amețești și ți se învârte capul, săriră toți din toate părțile.
— O beau, dați-mi o sticlă de rom! Strigă Pierre, lovind în spătarul scaunului cu un gest hotărât, de om beat, și dădu să intre în cadrul ferestrei.
Câțiva îl apucară de mâini, dar era atât de puternic, încât îi îmbrânci cât colo pe toți câți se apropiaseră de el.
— Nu așa, pe ăsta nu-l îndupleci așa, cu una, cu două, spuse Anatol. Stați puțin că îl înșel eu! Ascultă, fac eu rămășag cu tine, dar nu azi… mâine; fiindcă acum mergem cu toții la c…!
— Haidaa, chiui Pierre, hai, să mergem! Îl luăm și pe Moș Martin cu noi…
Și, înșfăcând ursul, începu să se învârtească cu el în brațe prin odaie.
X.
PRINÞUL VASILI ÎȘI ÎNDEPLINI făgăduiala dată prințesei Drubețkaia la serata Annei Pavlovna cu privire la transferarea unicului ei fiu, Boris. În urma unui raport prezentat suveranului, tânărul fu mutat, în mod excepțional, ca stegar111 în regimentul de gardă Semionovski. Dar nu fu numit nici aghiotant și nici în statul-major al lui Kutuzov, cu toate stăruințele și demersurile Annei Mihailovna. Curând după serata Annei Pavlovna, Anna Mihailovna se înapoie la Moscova, unde trase de-a dreptul la bogata familie a Rostovilor, în casa cărora locuia de obicei, și unde crescuse de mic și stătuse cu anii adoratul ei Borenka, abia intrat ca stegar în armată și trecut, cu același grad, în regimentul de gardă. Garda nu mai era la Petersburg încă din 10 ale lui august, și fiul ei, care întârziase la Moscova pentru echipare, trebuia să-și ajungă din urmă regimentul pe drum, spre Radzivilov.
Familia Rostovilor era în fierberea sărbătoririi onomasticii celor două Natalii, mama și fiica cea mai mică. Începând de dimineață încă, trăsurile musafirilor care veneau să-și prezinte felicitările nu mai conteneau să treacă într-un veșnic du-te-vino prin fața casei impozante, știute de toată Moscova, a contesei Rostova, din strada Povarskaia. Contesa și frumoasa ei fiică mai mare stăteau cu musafirii care nu mai sfârșeau să se perinde, unul după altul, în salon.
Contesa era o femeie cu trăsături orientale și fața slabă, ca la vreo patruzeci și cinci de ani, istovită pesemne de atâtea nașteri, ca una ce avusese doisprezece copii, încetineala mișcărilor și a vorbirii ei, pricinuite de slăbirea puterilor, îi dădeau un aer de distincție care impunea respect. Prințesa Anna Mihailovna Drubețkaia, în calitatea ei de om de-al casei, luase și ea loc tot acolo, ajutând-o în această grea îndeletnicire a primirii și întreținerii musafirilor. Tineretul rămăsese în încăperile de din dos, negăsind necesar să asiste la primirea vizitelor. Contele îi întâmpina și-i conducea pe musafiri, invitându-i pe toți la dejun.
— Îți mulțumesc foarte, foarte mult, ma chere sau mon cher (el spunea ma chere sau mon cher tuturor fără excepție, fără cea mai ușoară nuanță de deosebire, atât celor superiori ca situație, cât și celor inferiori), în numele meu și în numele scumpelor noastre sărbătorite. Dar vă rog să vă considerați invitați la masă. Altfel mă jigniți, mon cher! Vă rog din toată inima, în numele întregii familii, ma chere. Aceste cuvinte, rostite cu aceeași expresie pe fața lui grăsună, surâzătoare și proaspăt bărbierită, dimpreună cu aceeași puternică strângere de mână, deopotrivă pentru toți, și cu repetate înclinări, el le spunea tuturor, invariabil și fără excepție.
După ce petrecea pe vreunul dintre musafiri, contele se apropia de unul sau de altul dintre cei care se aflau în salon; își trăgea un fotoliu și, cu aerul unui om ce iubește viața și știe să trăiască, așezându-se voinicește, cu picioarele rășchirate și cu mâinile pe genunchi, începea să-și legene cu importanță trupul și să emită prevestiri despre vreme, sau să dea sfaturi pentru sănătate, când pe rusește, când într-o franțuzească în care se exprima foarte prost, dar cu deplină siguranță de sine, pentru ca mai apoi să se ridice din nou, cu aerul omului obosit, dar neclintit în împlinirea datoriei sale, să-și potrivească firele rare de păr de pe chelie și să înceapă iarăși a-i pofti pe toți la masă. Uneori, întorcându-se din vestibul, se abătea prin seră și oficiu, în marea sală de marmoră, unde se pregătea o masă cu optzeci de tacâmuri și – după ce arunca o privire spre lacheii care veneau cu argintăria și porțelanurile, puneau unele lângă altele mesele și întindeau fețele de masă bogate, de damasc, îl striga la el pe Dmitri Vasilievici, un nobil care-i administra toate afacerile, și-i spunea:
— Vezi, vezi, Mitenka, bagă de seamă să fie totul cum trebuie. Așa, așa, făcea el, cuprinzând dintr-o privire, cu satisfacție, imensa masă întinsă. Principalul este felul cum se servește. Da, da… și o luă iar înspre salon, oftând cu mulțumire de sine.
— Maria Lvovna Karaghina cu fiica! Anunță, cu voce de bas profund, uriașul lacheu al contesei, apărând în ușa salonului.
Contesa căzu pe gânduri și luă o priză de tabac dintr-o tabacheră de aur emailat, cu portretul soțului ei.
— M-au îmbolnăvit vizitele astea! Zise ea. Dar pe asta o mai primesc. Prea-i de tot ceremonioasă! Să poftească… spuse ea lacheului cu o tristețe în glas, de parcă ar fi spus: „Haide, dați-i drumul și isprăviți odată cu mine!”
O doamnă înaltă, voinică și cu înfățișare mândră, însoțită de fiica ei, cu fața rotundă și surâzătoare, intrară, foșnindu-și rochiile, în salon:
— Chere comtesse, il y a și longtemps… elle a été alitée la pauvre enfant… au bal des Razoumowsky… et la comtesse Apraksine… j'ai été și heureuse…112 se auziră printre hârșâituri de scaune mișcate din loc și foșnete de rochii voci femeiești ce se întrerupeau cu vioiciune unele pe altele.
Începu una dintre acele conversații care se înfiripă doar cu scopul ca, după prima pauză, invitatele să se ridice, să-și potrivească cu foșnet rochiile și să spună: „Je suis bien charmée; la santé de maman… et la comtesse Apraksine”113, și apoi din nou, cu foșnete de rochii, să treacă în vestibul să-și ia blana sau pelerina și să plece. Conversația ajunsese la evenimentul cel mai important la ordinea zilei în oraș: boala bătrânului conte Bezuhov, reprezentant al epocii împărătesei Ecaterina, vestit prin bogăția și frumusețea lui, și situația fiului său nelegitim, Pierre, care avusese o purtare atât de puțin cuviincioasă la serata Annei Pavlovna Scherer.
— Îl compătimesc din suflet pe bietul conte, spuse Maria Lvovna Karaghina. După ce e și-așa destul de bolnav, mai are de suferit și de pe urma fiului său; ăsta are să-l omoare!
— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă contesa, ca și cum n-ar fi știut la ce anume face aluzie, cu toate că auzise de vreo cincisprezece ori vorbindu-se de necazul contelui Bezuhov.
— Iată educația din ziua de azi. Odată expediat în străinătate, continuă Maria Lvovna, tânărul acesta a fost lăsat de capul lui, și-acum, la Petersburg, se zice că atâtea grozăvii a făcut, încât au fost nevoiți să-l scoată cu poliția din oraș.
— Nu mai spune! Făcu contesa.
— N-a știut să-și aleagă prietenii, se amestecă în vorbă prințesa Anna Mihailovna. Fiul prințului Vasili și un oarecare Dolohov; cu ei, se zice, ar fi făcut Dumnezeu știe ce. Și amândoi au pățit-o! Dolohov a fost degradat și făcut simplu soldat, iar fiul lui Bezuhov a fost surghiunit la Moscova. Anatol Kuraghin a scăpat mai ușor: l-a scos basma curată tatăl său. Totuși, l-au îndepărtat și pe el din Petersburg.
— Dar ce să fi făcut, oare, așa de grav? Întrebă contesa.
— Sunt niște bandiți, nu altceva! Mai cu seamă Dolohov, zise doamna venită în vizită. E fiul Mariei Ivanovna Dolohova, o femeie atât de onorabilă; și, totuși… vă puteți închipui: tustrei au găsit, nu știu unde, un urs, l-au luat cu ei în trăsură și s-au dus în vizită la niște actrițe. A sărit poliția să-i potolească. Dar ei au prins comisarul, l-au legat spinare la spinare cu ursul și i-au dat drumul ursului în râu, în Moika; ursul înota, și bietul comisar, pe spatele lui.
— Nostimă mutră trebuie să fi făcut, ma chere, bietul comisar, izbucni contele, prăpădindu-se de râs.
— Ah, ce grozăvie! Ce găsești așa de hazliu, conte?
Dar și doamnele, fără să vrea, începură să râdă.
— Cu chiu, cu vai l-au putut scăpa pe nenorocitul de comisar, continuă Maria Lvovna. Iată în ce chip inteligent își petrece fiul contelui Kirill Vladimirovici Bezuhov timpul, adăugă ea. Și-i mai ieșise și faima că-i deștept și bine crescut cum nu se mai poate! Iată educația străinătății unde te duce! Nădăjduiesc că aici, la Moscova, n-are să-i îngăduie nimeni să-i calce pragul, cu toată bogăția lui. Au vrut să mi-l prezinte și mie și am refuzat categoric: am fete de măritat.
— Nu înțeleg pentru ce spuneți că e atât de bogat acest tânăr? Întrebă contesa, ferindu-se să nu audă fetele, care își luară pe loc un aer distrat, ca să arate că nu ascultă. După câte știu, contele are numai copii nelegitimi. Și, pe cât se pare… și Pierre e nelegitim.
Maria Lvovna dădu din mână cu dispreț.
— Are vreo douăzeci de copii nelegitimi, după socoteala mea.
Prințesa Anna Mihailovna se amestecă și ea în discuție, mai mult ca să-și arate relațiile și cunoștințele precise asupra celor ce se petrec în lumea bună.
— Iată cum stau lucrurile, rosti ea cu înțeles și tot cu jumătate de voce. Reputația contelui Kirill Vladimirovici este bine cunoscută… Câți copii are, le-a pierdut și socoteala, dar acest Pierre a fost copilul inimii lui.
— Ce bine arăta bătrânul până mai anul trecut! Spuse contesa. Nici n-am văzut bărbat mai frumos!
— Acum e cu totul schimbat, spuse Anna Mihailovna. Da' ce voiam eu să spun, continuă ea, e că prințul Vasili, cu care se înrudește prin soție, îi este moștenitor direct și legatar universal, pe Pierre însă l-a iubit foarte mult tatăl său, care s-a îngrijit de educația lui și i-a scris chiar împăratului… așa că nimeni nu poate ști, în caz că moare (starea lui este atât de gravă, încât se așteaptă lucrul acesta din moment în moment; l-au adus și pe Lorrain de la Petersburg), cui îi va rămâne această imensă avere: lui Pierre, sau prințului Vasili. E vorba de patru zeci de mii de suflete și de mai multe milioane de ruble. Știu foarte bine lucrul acesta, fiindcă mi l-a spus chiar prințul Vasili. De altfel și Kirill Vladimirovici îmi este, după mamă, unchi de-al treilea grad. El mi l-a botezat pe Borea, adăugă ea, cu aerul că n-ar acorda acestei împrejurări nici un fel de importanță.
— Prințul Vasili a sosit la Moscova aseară. Vine într-o inspecție, după cât mi s-a spus, zise Maria Lvovna Karaghina.
— Da, dar entre nous, răspunse prințesa, acesta e numai un pretext; în realitate, aflând cât de rău se simte contele Kirill Vladimirovici, a venit să-l vadă.
— Totuși, ma chere, trebuie să recunoști că isprava asta e strașnică! Zise contele. Și, băgând de seamă că invitata lui cea vârstnică nu-i dădea nici o atenție, se adresă fetelor: Nostimă mutră trebuie să mai fi făcut comisarul! Parcă-l văd.
Și, închipuindu-și cum dădea polițistul din mâini, purtat înot de urs în spinare, izbucni din nou în hohote, cu un râs sonor de bas profund, care-i cutremura tot trupul îndesat și plin, cum râd de obicei oamenii cărora le-a plăcut întotdeauna să mănânce bine și, mai cu seamă, să bea bine.
— Așadar, vă rog să vă socotiți invitate la noi la masă, adăugă el.
XI.
SE AȘTERNU O TÃCERE stânjenitoare. Contesa se uita la oaspetele ei și-i zâmbea amabil, fără a-și da totuși osteneala să-și ascundă simțământul că n-ar fi mâhnită câtuși de puțin dacă oaspetele s-ar ridica și ar pleca. Fiica invitatei își tot potrivea cutele rochiei, uitându-se întrebător la mama ei, când, deodată, dinspre odăile vecine se auziră prin ușă fugărindu-se pași iuți, piciorușe de copil, pași de femei și pași bărbătești, zgomotul unui scaun răsturnat în drum, și în încăpere intră în fugă o fetiță de vreo treisprezece ani, care, ascunzând ceva în cutele rochiței ei scurte de muselină, se opri în mijlocul salonului. Se vedea bine că numai din întâmplare nimerise atât de departe, numai fiindcă fugise fără să știe încotro. În ușă se mai iviră, în aceeași clipă, un student într-o uniformă cu guler de culoarea zmeurei, un ofițer de gardă, o fetiță de vreo cincisprezece ani și un băiețel voinic și rumen, într-o hăinuță cum poartă copiii.
Contele se ridică și, legănându-se, cuprinse larg cu brațele pe după mijloc pe fetița care venise în fugă.
— Iat-o și pe ea, strigă el râzând. Sărbătorita! Ma chere sărbătorită.
— Ma chere, il y a un temps pour tout114, spuse contesa, luându-și o înfățișare severă. Prea o alinți, Elie, adăugă ea, adresându-se bărbatului ei.
— Bonjour, ma chere, je vous félicite,115 îi spuse invitata; și, apoi, către mamă: quelle délicieuse enfant!116 adăugă.
Cu ochi negri și cu gura mare, nu prea frumoasă, dar vioaie, fetița, cu umerii ei de copil dezgoliți, ieșiți din corsaj de atâta alergătură, cu buclele-i negre încâlcite de fugă pe spate, cu brațele subțiratice și goale și cu piciorușele în pantalonași de dantelă și în pantofiori deschiși, era tocmai la vârsta gingașă când o fată nu mai e copil, iar copilul nu-i încă o fată. Desprinzându-se din brațele tatălui ei, alergă la maică-sa și, fără să acorde vreo atenție asprelor ei observații, își ascunse fața, roșie de fugă, în șalul de dantelă al mamei, pufnind în râs. Râdea și îngâna ceva privitor la păpușa pe care o scosese de sub faldurile rochiței.
— O vezi? Păpușa… Mimi… Uită-te!
Mai mult de-atâta nu mai putu spune Natașa (ei toate i se păreau de râs). Se azvârli în brațele mamei sale și se porni pe râs, atât de tare și de răsunător, încât toți, fără să vrea – și până și doamna cea afectată – se molipsiră de râsul ei.
— Hai, du-te, pleacă de-aici cu monstrul ăsta! Spuse mamă-sa, împingându-și cu prefăcută supărare fiica. Este mezina mea, se adresă ea invitatei.
Natașa, ridicându-și o clipă fața din șalul dantelat al mamei, se uită de jos în sus la ea printre lacrimi de râs, dar își ascunse iar la loc fața, numaidecât.
Nevoită să contemple cu aer amabil această drăgălașă scenă de familie, invitata găsi de cuviință să caute a juca și ea un rol aici:
— Spune-mi, drăguțo, zise ea, adresându-se Natașei, ce fel de rudă îți este ție Mimi? E fetița ta, nu-i așa?
Natașei nu-i plăcu tonul de maimuțăreală a limbajului copilăresc cu care i se adresase această doamnă venită în vizită. Nu-i răspunse nimic și se mulțumi să se uite grav la ea.
Între timp, tot tineretul acesta – Boris, ofițerul, fiul prințesei Anna Mihailovna; Nikolai, studentul, feciorul cel mare al contelui; Sonia, o fetișcană de vreo cincisprezece ani, nepoata contelui, și micul Petrușa, fiul mezin al acestuia – toți își făcură intrarea în salon: era vădit că se străduiau să se mențină în limitele cuviinței, cu zburdălnicia și veselia ce emana încă în fiecare trăsătură a chipurilor lor. Se vedea bine că dincolo, în încăperile de din dos, de unde veniseră alergând atât de năbădăios, fusese vorba de lucruri cu mult mai vesele, decât cele de care se vorbea aici, adică mai vesele decât bârfelile din oraș, decât părerile despre vreme și despre comtesse Apraksine. Din când în când ei își aruncau unul altuia priviri furișe, abia stăpânindu-și râsul.
Doi dintre tineri, studentul și ofițerul, prieteni din copilărie, erau de aceeași vârstă și amândoi frumoși, dar fără să se asemene unul cu altul. Boris era un băiat înalt și blond, cu trăsăturile chipului calm și frumos desenate regulat și distinse. Nikolai era un tânăr de statură potrivită, cu părul negru și creț și cu o expresie deschisă de sinceritate pe față. Deasupra buzei de sus începuse să-i mijească un puf negru și toată ființa lui respira numai avânt și entuziasm. Cum intră în salon, Nikolai se înroși tot. Se vedea că își frământă mintea să spună ceva, dar nu găsea ce; Boris, dimpotrivă, începu de îndată să vorbească, liniștit și glumeț, despre această Mimi, păpușa pe care el o cunoscuse de pe când era fetiță mică și cu nasul încă întreg, și să spună cât îmbătrânise ea de mult în cei cinci ani de când n-o mai văzuse și ce rău îi ședea cu capul spart. Spunând toate astea, trăgea cu ochiul la Natașa. Natașa însă îi întoarse spatele, foarte atentă la fratele ei mai mic, care, cu ochii mijiți, râdea pe-nfundate, și, nemaiputându-se ține de râs, fetița făcu un salt și ieși din salon în grabă, cât o țineau picioarele. Boris se stăpâni și nu râse.
— Mi se pare că și dumneata voiai să pleci, maman! Să-ți chem cupeul? Spuse el, întorcându-se spre mama sa cu un surâs pe buze.
— Da, du-te, du-te și spune să fie gata, răspunse ea, zâmbind.
Boris ieși fără grabă din salon pe urmele Natașei; grăsunul cel mititel se luă după el, morocănos, parcă înciudat de întreruperea ivită în ocupațiile sale.
XII.
DINTRE TINERI, în afară de fiica mai mare a contesei (care era cu patru ani mai în vârstă decât sora ei și-și dădea aere de domnișoară), și în afară de domnișoara venită în vizită, în salon mai rămăsese doar Nikolai și Sonia, nepoata contelui. Sonia era o brunetă zveltă, miniaturală, cu privirile galeșe umbrite de gene lungi, cu părul negru, bogat, împletit într-o coadă lungă rotită de două ori în jurul capului, și cu o paloare dulce a tenului și mai ales a pielii de pe gât și de pe brațele ei slabe, dar pline de grație. Prin mișcările ei line, prin mlădierile ușoare ale membrelor ei delicate, ca și prin felul ei de a fi, reținut și puțin șiret, care-i erau proprii, Sonia îți amintea de un pisoi frumos, încă nu de tot format, dar care făgăduia să ajungă curând o adorabilă pisicuță. Ea găsea cuviincios pesemne să-și arate participarea la discuție printr-un zâmbet continuu; dar, fără voia ei, ochii de sub genele-i lungi și dese nu se mai puteau dezlipi de chipul vărului ei, acest cousin117 care avea să plece nu peste multă vreme în armată, și-l învăluiau cu o adorație atât de feciorelnic pasionată, încât zâmbetul ei nu putea nici pe departe înșela pe cineva și se vedea cât de colo că pisicuța rămăsese pe loc doar ca să poată face o și mai energică săritură și să-și stârnească la joacă tânărul cousin, de îndată ce și ei, așa cum făcuseră Boris și Natașa, vor fi scăpat din salonul acesta plicticos.
— Da, ma chere, zise bătrânul conte, adresându-se musafirei și arătând spre fiul său, Nikolai. Boris, prietenul lui, a obținut de curând gradul de ofițer, iar el, din prietenie pentru dânsul, nu vrea să se lase mai prejos; părăsește universitatea, mă părăsește și pe mine, bătrân cum sunt, și pleacă la oaste, ma chere. Tocmai când îi aranjasem un post bun, la arhivele statului… Ce ziceți de prietenia asta? Spuse contele, întrebător.
— Și tocmai acum când se spune că războiul e ca și declarat! Făcu doamna.
— De când se tot vorbește de asta! Răspunse contele. Și se va tot vorbi și iar se va vorbi, dar de făcut război tot n-o să se facă. Da, ma chere, asta-i prietenie! Repetă el. Se face husar!
Doamna, care nu știa ce să mai răspundă, clătină din cap.
— Dar nu-i vorba de nici o prietenie, răspunse Nikolai, care se grăbise să intervină, ca și cum ar fi vrut să risipească o învinuire rușinoasă ce plana asupra lui. N-are nimic de-a face aici prietenia; pur și simplu, îmi simt vocația pentru cariera armelor.
Se uită la verișoara lui și la domnișoara cea străină: amândouă se uitau la el cu un zâmbet de încuviințare.
— Astăzi ia masa la noi colonelul Schubert, comandantul regimentului de husari din Pavlograd. A fost aici în permisie și, întorcându-se, îl va lua cu dânsul și pe Nikolai. Ce să-i faci? Spuse contele, ridicând din umeri și luând în glumă un lucru care, se vedea bine, îi pricinuise multă amărăciune.
— Þi-am mai spus doar, tăticule, spuse feciorul lui, că dacă dumneata nu vrei să mă lași, rămân aici. Dar știu bine că nicăieri nu sunt mai la locul meu decât în armată. Nu-s bun de diplomat, nici de funcționar; nu mă pricep de fel să țin ascuns ceea ce simt, adăugă el, tot uitându-se lung, cu cochetărie de tânăr care se știe frumos, la Sonia și la domnișoara venită în vizită.
Pisicuța, care îl sorbea din ochi, părea că stă la pândă, gata în orice clipă să înceapă hârjoana și să-și arate întreaga ei fire de pisică.
— Bine! Bine! Mormăi bătrânul conte. Așa se înflăcărează toți… La toți le-a sucit capul Bonaparte; nu mai au toți decât un gând: cum a făcut el s-ajungă din locotenent împărat. Ce să-i faci? Cum o vrea Dumnezeu, adăugă el, fără să ia în seamă surâsul ironic al musafirei.
Cei vârstnici vorbiră mai departe despre Bonaparte. Julie, fiica doamnei Karaghin, se adresă tânărului Rostov:
— Ce păcat că n-ai fost joi la Arharovi! Mi-a fost urât fără dumneata, spuse ea, zâmbindu-i galeș.
Măgulit, tânărul, cu zâmbetul cochetăriei tinerești pe față, se dădu mai aproape de ea și, așezându-se alături, începu cu surâzătoarea Julie o conversație în doi, fără să-i treacă măcar prin gând că acest zâmbet involuntar al său înfipsese cuțitul geloziei în inima Soniei, care se înroșise toată și surâdea prefăcut. În mijlocul convorbirii cu Julie, Nikolai îi întâlni căutătura. Sonia îl săgeta pătimaș, cu privirea furioasă, abia reținându-și lacrimile care făceau să-i strălucească ochii, dar cu același surâs fals pe buze se ridică și ieși din odaie. Toată însuflețirea lui Nikolai pieri. El așteptă cel dintâi moment de lâncezeală a convorbirii și, cu înfățișare de om neliniștit, se ridică și plecă în căutarea Soniei.
— Ce cusute cu ață albă sunt secretele tinerilor ăstora! Zise Anna Mihailovna, arătând spre Nikolai, care tocmai ieșea din salon. Cousinage, dangereux voisinage118, adăugă ea.
— Da, rosti contesa când raza de soare, pătrunsă în salon odată cu acești tineri din noua generație, se stinse, și, ca și cum ar fi răspuns unei întrebări pe care nu i-o pusese nimeni, dar care nu-i dădea pace tot timpul, adăugă: Câte suferințe, câte griji până să ajung să mă bucur de ei! Dar și acum, la drept vorbind, am mai multe temeri decât bucurii. Mi-e frică și iar mi-e frică! E vârsta la care îi pândesc atâtea primejdii, și pe fete, și pe băieți!
— Totul depinde de educația primită, spuse invitata.
— Da, aveți dreptate, urmă contesa. Până acum am fost, slavă Domnului, prietena copiilor mei și mă bucur de toată încrederea lor, spuse contesa, repetând greșeala multor părinți care cred că odraslele lor nu au nici un fel de taine față de ei. Sunt sigură că eu voi fi întotdeauna cea dintâi confidente a fetelor mele și că, dacă până și Nikolenka, cu temperamentul lui arzător, s-ar întâmpla să facă vreo năzdrăvănie (și nu s-a pomenit băiat care să nu-și mai dea în petec), nu va face, orice-ar fi, ceea ce au făcut domnii aceia la Petersburg.
— Da, minunați, minunați copii, întări contele, rezolvând ca întotdeauna problemele de neînțeles pentru el prin afirmația că găsește totul minunat. Acum, bunăoară, vrea să intre în corpul de husari! Ei, ce poți să-i faci, ma chere!
— Ce ființă drăgălașă este fetița dumneavoastră cea mică! Zise invitata. Argint-viu, nu altceva!
— Curat argint-viu, răspunse contele. Îmi seamănă mie! Și ce voce are! E fata mea, e drept, dar cu toate astea, fără falsă modestie, vă spun: va fi o mare cântăreață, o a doua Salomoni. I-am luat un italian să-i dea lecții de canto.
— Nu e cumva prea devreme? Se zice că nu e bine pentru voce să-nceapă de la vârsta asta.
— Da' de unde, ce devreme! Zise contele. Dar mamele noastre cum se măritau la doisprezece-treisprezece ani?
— Ea e de pe-acum îndrăgostită de Boris. Ce zici de asta? Întrebă contesa, zâmbind calm și uitându-se la mama lui Boris. Apoi, ca și cum ar fi răspuns acelorași gânduri care o frământau neîncetat, urmă: Vezi, uite, dacă aș fi ținut-o din scurt, dacă i-aș fi pus opreliști… Dumnezeu știe ce s-ar mai fi întâmplat între ei pe ascuns (contesa lăsa să se înțeleagă că ei s-ar fi sărutat), dar așa, eu îi cunosc fiecare gând. Vine ea singură, seara, și-mi spune totul. Poate că, într-adevăr, o cam răsfăț, dar, știu eu, parcă tot mai bine-i așa, după câte am auzit. Pe cea mare am ținut-o mai din scurt.
— Da, eu am fost cu totul altfel crescută, spuse zâmbind frumoasa Vera, fiica cea mai mare a contesei.
Dar zâmbetul acesta, departe de a înfrumuseța figura Verei, așa cum se întâmpla de obicei, îi dădu, dimpotrivă, o expresie nefirească și cu totul neplăcută. Fata cea mai mare, Vera, de frumoasă era frumoasă, inteligentă era de asemenea, învățase bine și avea o educație aleasă; glasul îi era plăcut și ceea ce spusese era absolut corect și la locul său; cu toate acestea, lucru ciudat, doamna cea străină și contesa se uitară la dânsa, ca și cum s-ar fi mirat că ea putuse spune așa ceva, și se simțiră mai puțin la largul lor.
— Întotdeauna se întâmplă să fii mai sever cu primii copii; am vrea să facem din ei cine știe ce oameni extraordinari, spuse doamna.
— De ce să ne ascundem greșelile, ma chere! Ce e drept, contesa a fost foarte severă cu Vera, zise contele. Ei, dar ce are a face! A ieșit cu toate astea un copil minunat, adăugă el, făcând cu ochiul, în semn de aprobare, către Vera.
Oaspeții se ridicară și plecară, promițând să vină la masă.
— Ce maniere! Cât au stat și nu se mai îndurau să plece! Spuse contesa după ce-și petrecu oaspeții.
XIII.
CÂND NATAȘA IEȘISE în fugă din salon, ea nu fugise decât până-n seră. Ajunsă aici, se oprise, trăgând cu urechea la conversația din salon și așteptând să iasă Boris. Tocmai începuse să-și piardă răbdarea și, bătând din picior, era gata să plângă că nu vine și el numaidecât, când desluși pașii, nici rari, nici repeziți – cuviincioși – ai tânărului. Natașa sări repede printre ciuberele cu flori de seră și se ascunse.
Boris se opri în mijlocul încăperii, se uită de jur împrejur, își scutură ceva de pe mâneca tunicii și se apropie de oglindă, contemplându-și chipul frumos. Natașa, din ascunzătoarea ei, pândea pe furiș, ținându-și respirația, așteptând să vadă ce va face. El stătu câtva timp în fața oglinzii, își zâmbi și se îndreptă apoi spre ușă. Natașa voi mai întâi să-l strige, de pe urmă se răzgândi.
„Lasă-l să mă caute”, își zise ea. Dar nici n-apucase bine Boris să iasă din cameră, că pe altă ușă se ivi, îmbujorată toată la față și șoptind mânios ceva printre lacrimi, Sonia. Natașa, care era gata să fugă spre ea, își reținu acest prim impuls, se opri și rămase în ascunzătoarea ei, uitându-se, ca de sub căciula fermecată care te face nevăzut, la ceea ce se petrece pe lume. Simțea astfel o nouă și deosebită plăcere, necunoscută până atunci. Sonia tot murmura ceva, uitându-se spre ușa salonului. În ușă apăru Nikolai.
— Sonia, ce-i cu tine? Se poate una ca asta? Rosti Nikolai, alergând spre ea.
— Nu-mi spune nimic, n-ascult nimic, lasă-mă în pace! Și începu să plângă.
— Nu te las! Știu eu ce ai!
— Dacă știi, foarte bine; du-te atunci la ea!
— Sooonia! Un cuvânt numai! Se poate, oare, să mă chinuiești tu pe mine, și pe tine, așa, numai din pricina unor închipuiri? Îi vorbi Nikolai, luând-o de mână.
Sonia nu-și trase mâna din mâna lui și conteni din plâns.
Natașa, din ascunzătoarea ei, fără să facă nici o mișcare și oprindu-și respirația, îi privea cu ochi strălucitori. „Ce-are să se întâmple acum?” se întreba ea.
— Sonia, lumea întreagă de mi-ar da-o cineva, n-am nevoie de ea! Tu ești totul pentru mine, spuse Nikolai. Þi-o voi dovedi.
— Nu-mi place când vorbești așa.
— N-am să mai fac. Dar iartă-mă, Sonia!
Și el o trase spre sine și o sărută.
„Ah, ce bine trebuie să fie!” gândi Natașa și, când Sonia și Nikolai ieșiră din seră, ea se strecură pe urma lor și-l chemă pe Boris.
— Boris, vino-ncoace, zise ea cu înțeles, luându-și o înfățișare șireată. Trebuie să-ți spun ceva. Aici, aici, spuse ea, și-l conduse prin seră, printre flori, până la locul dintre ciubere unde stătuse ascunsă adineauri.
Boris zâmbea și mergea după ea.
— Spune-mi ce-i acel ceva? O întrebă el.
Ea deveni sfioasă, privi împrejur și, văzându-și păpușa aruncată pe un ciubăr de flori, o luă în brațe.
— Sărută păpușa! Zise ea.
Boris, atent și plin de duioșie, se uită la fața ei îmbujorată și nu răspunse nimic.
— Nu vrei? Atunci vino-ncoace, zise ea, afundându-se tot mai mult printre flori și aruncând cât colo păpușa. Mai aproape, și mai aproape! Șopti ea.
Îl apucă pe Boris de manșetele tunicii, și pe chipul ei îmbujorat se așternu o expresie de solemnitate și de teamă.
— Dar pe mine vrei să mă săruți? Murmură ea abia auzit, uitându-se la el pe sub sprâncene, cu zâmbetul pe buze, dar gata-gata să izbucnească în plâns de emoție.
Boris se înroși.
— Nostimă mai ești! Îi zise el și, aplecându-se spre ea, din ce în ce mai roșu la față, dar fără să facă vreun gest, așteptă.
Și Natașa sari deodată pe un ciubăr, așa încât acum era mai înaltă decât el și-l cuprinse cu amândouă brațele ei subțirele și goale, înnodându-și-le pe după gâtul lui și, dându-și părul pe spate cu o mișcare iute a capului, îl sărută drept pe buze.
Alunecă apoi ușoară printre glastre, de cealaltă parte a serei, dincolo de flori, și rămase așa, cu capul plecat.
— Natașa, spuse el, știi bine că te iubesc, dar…
— Ești îndrăgostit de mine? Îl întrerupse Natașa.
— Da, sunt îndrăgostit, dar te rog să nu mai facem ce-am făcut adineauri… Încă patru ani… Atunci voi veni să-ți cer mâna.
Natașa rămase pe gânduri.
— Treisprezece, paisprezece, cincisprezece, șaisprezece… făcu ea, socotind pe degetele-i subțiratice. Bine! Ne-am înțeles, nu?
Și un zâmbet de bucurie și de împăcare îi lumină fața înviorată.
— Ne-am înțeles! Răspunse Boris.
— Pentru totdeauna? Mai zise fata. Până la moarte?
Și, luându-l de braț, cu fața strălucitoare de fericire, merse liniștit cu el alături până în odaia cu divane turcești.
XIV.
PE CONTESÃ O OBOSISERÃ atât de mult vizitele, încât hotărî să nu mai primească pe nimeni și trimise doar poruncă portarului să-i invite la masă pe toți acei care ar mai fi venit de-acu-nainte s-o felicite. Contesa avea chef să stea de vorbă între patru ochi cu prietena ei din copilărie, prințesa Anna Mihailovna, pe care nici n-apucase s-o vadă mai de-aproape, de la înapoierea acesteia din Petersburg. Anna Mihailovna, cu chipul ei plăcut și ars de-atâtea lacrimi, își trase un scaun mai aproape de jilțul în care ședea contesa.
— Cu tine voi fi absolut sinceră, zise Anna Mihailovna. Doar am rămas puține dintre prietenele vechi! De aceea, îți și prețuiesc atât de mult prietenia.
Anna Mihailovna se uită la Vera și se opri din vorbă. Contesa îi strânse prietenei sale mâna.
— Vera, spuse contesa, întorcându-și privirile spre fiica ei cea mare, care, după cât se vedea, nu era copilul ei favorit. Se poate să n-ai nici un pic de bun-simț? Nu-ți dai seama că ești de prisos aici? Du-te la surorile tale, sau…
Frumoasa Vera zâmbi disprețuitor; se vedea că nu se simte câtuși de puțin jignită de vorbele mamei sale.
— Dacă-mi spuneai mai demult, mămico, plecam numaidecât, spuse ea și plecă spre odaia ei.
Dar, trecând prin fața încăperii cu divane, băgă de seamă că înăuntru se aflau două perechi simetric așezate, fiecare în dreptul unei ferestre. Stătu pe loc și zâmbi cu dispreț. Sonia se așezase foarte aproape de Nikolai, care-i transcria în album versuri din primele lui încercări poetice. Boris și Natașa se așezaseră la cealaltă fereastră și tăcură de îndată ce intră Vera. Sonia și Natașa se uitară întrebător la Vera; chipurile celor două fete exprimau și fericire, și vinovăție.
Era o priveliște veselă și duioasă vederea celor două fetișcane îndrăgostite, dar aspectul lor nu trezi pe cât se pare nici un simțământ plăcut în sufletul Verei.
— De câte ori nu v-am rugat, zise ea, să nu-mi mai luați lucrurile mele; doar aveți fiecare camera voastră!
Și luă din fața lui Nikolai călimara.
— Un moment, un moment, spuse el și-și mai muie o dată penița.
— Voi nu știți să faceți, toți, decât lucruri nelalocul lor, zise Vera. Intrarea voastră, netam-nesam, din fugă, în salon, ne-a făcut pe toți de râs.
Fie că nu luau în seamă spusele Verei, sau poate tocmai fiindcă tot ce spunea ea erau lucruri foarte adevărate, nimeni nu-i răspunse și se mulțumiră să se uite toți patru unii la alții. Vera își făcea de lucru prin cameră, zăbovind cu călimara în mână.
— Și ce secrete pot exista, la vârsta aceasta, între Natașa și Boris, și chiar între voi? Numai prostii!
— Ei, ce-i treaba ta, Vera? Interveni cu glas domol, în apărarea tuturora, Natașa.
În ziua aceea ea le apărea, tuturor celor din jurul ei, și mai bună, și mai duioasă ca de obicei.
— Foarte urât, zise Vera, mi-e rușine mie pentru voi! Ce secrete mai sunt și astea?
— Fiecare cu secretele lui! Noi, pe tine, nu te lăsăm în pace cu Berg al tău? Îi întoarse Natașa, cu aprindere, vorba.
— Cred și eu că mă lăsați în pace, zise Vera, fiindcă în toate purtările mele n-o să puteți găsi niciodată nimic rău. Dar ai să vezi tu c-am să te spun mămichii cum te porți tu cu Boris.
— Natalia Ilinișna se poartă foarte frumos față de mine, zise Boris. N-am să mă plâng de nimic!
— Lasă, Boris, tu ești așa de diplomat (cuvântul diplomat, era foarte des folosit pe atunci la ei, într-un înțeles deosebit pe care ei îl dădeau acestui cuvânt), încât diplomația ta începe să mă plictisească, spuse Natașa cu necaz și tremur în glas. Ce are ea să se lege de mine? Tu n-ai să poți înțelege niciodată asta, mai zise ea, adresându-se Verei, pentru că tu n-ai iubit niciodată pe nimeni; tu n-ai inimă, tu ești madame de Genlis (această poreclă, considerată ca foarte jignitoare, fusese dată Verei de către Nikolai), și mulțumirea ta cea mai mare este să le faci celorlalți neplăceri. Dar să știi că poți să cochetezi cu Berg cât poftești, adăugă ea repede.
— Da, numai că eu, vezi, n-am să m-apuc să fug nici odată, în fața musafirilor, după băieți…
— Ei bine, acuma fii mulțumită, se amestecă Nikolai, ai spus tuturora lucruri neplăcute și ai reușit să-i indispui pe toți. Haideți să mergem în camera copiilor!
Și toți patru dintr-o dată, ca un stol de păsări zburătăcite, se ridicară și ieșiră din odaie.
— Voi mi-ați spus mie lucruri neplăcute, și eu nu vă făcusem nici unuia nimic, mai apuca să zică Vera.
— Madame de Genlis! Madame de Genlis! Se auziră voci batjocoritoare de dincolo de ușă.
Frumoasa Vera, care indispunea pe toți cei cu care avea de-a face și care irita pe toată lumea, zâmbi și, fără să se sinchisească de cele ce-i fuseseră zvârlite în obraz, trecu în fața oglinzii și-și potrivi eșarfa și pieptănătura: uitându-se la chipul ei frumos, deveni văzând cu ochii și mai rece, și mai liniștită.
În salon, convorbirea își urma cursul.
— Ah, chere, spuse contesa, nici în viața mea tout n'est pas rose. Crezi oare că eu nu bag de seamă, că, du train, que nous allons119, averea noastră n-are să ne mai ajungă multă vreme? Și toate acestea, doar din pricina bunătății lui și din pricina clubului aceluia. Locuim la țară, dar crezi că ne tihnește? Teatru, partide de vânătoare și Dumnezeu mai știe ce! Dar ce să-ți mai vorbesc atâta tot despre mine! Ei, ia spune-mi mai bine cum ți-ai aranjat lucrurile? De multe ori stau și mă minunez de tine, Annette, cum de mai poți tu, la vârsta ta, să călătorești întruna, singură prin diligențe, când la Moscova, când la Petersburg, să cutreieri pe la toți miniștrii și pe la toți demnitarii; cum știi tu să te descurci în toate e uimitor, zău așa! Spune-mi, cum ți-ai aranjat lucrurile? Iată, eu, de pildă, nu mă pricep de fel la treburi din astea…
— Ah, draga mea! Răspunse prințesa Anna Mihailovna. Să nu dea Dumnezeu să știi și tu ce greu e când rămâi văduvă și fără nici un sprijin, cu un fiu pe care-l iubești până la adorație! Cu toate te-ai deprinde, continuă ea cu un fel de mândrie. Procesul meu m-a învățat multe. Dacă am nevoie să intru la vreun demnitar, scriu un bilețel: „Princesse une telle120 dorește să vadă pe cutare”, și o pornesc. Singură, în trăsură de piață, mă duc o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, și nu mă las până nu reușesc să obțin ceea ce am nevoie. Mi-e totuna ce-ar putea gândi ei despre mine.
— Bine, dar ce fel și la cine ai intervenit pentru Borenka? Întrebă contesa. Uite, băiatul tău a și fost primit ca ofițer în gardă, pe când Nikolușka de-abia acum intră ca iuncher. Cine să alerge pentru el? Tu pe cine ai rugat?
— Pe prințul Vasili. A fost foarte drăguț. A fost de acord numaidecât cu toate și a raportat împăratului, spuse Anna Mihailovna, fălindu-se, ca și cum ar fi uitat cu desăvârșire toate umilințele prin care trecuse ca să-și poată ajunge scopul.
— Cum e prințul Vasili? A îmbătrânit mult? Întrebă contesa. Nu l-am mai văzut de când jucam împreună teatru, la Rumianțevi. Cred că m-a și uitat. Il me faisait la cour121, zâmbi unei amintiri contesa.
— E tot așa cum îl știi, răspunse Anna Mihailovna, curtenitor, serviabil. Les grandeurs ne lui ont pas touriené la tete du tout122. „Regret că nu pot face decât atât de puțin pentru dumneavoastră, scumpă prințesă, mi-a spus el, porunciți!” Nu, orice s-ar spune, e un om minunat și o rudă admirabilă. Și tu știi, dragă Nathalie, cât de mult îmi iubesc eu băiatul. Nu știu ce n-aș face pentru fericirea lui! Dar situația mea financiară e așa de proastă, spuse trist, cu voce scăzută Anna Mihailovna, așa de mizerabilă, încât în momentul de față sunt groaznic de încurcată. Procesul acela nenorocit îmi înghite tot ce am și nu înaintează defel. N-am, uneori, a la lettre123, nici un ban, închipuiește-ți! Nu știu nici cu ce-l voi echipa pe Boris. Își duse la ochi batista și începu să plângă. Ar trebui să scot cinci sute de ruble și eu n-am decât o singură hârtie de douăzeci și cinci. Sunt într-o situație… Toată nădejdea mi-e acum la prințul Kirill Vladimirovici Bezuhov. Dacă nu va voi să-și ajute finul – doar el l-a botezat pe Boris – și să-i lase și lui ceva pentru întreținere, atunci toată alergătura mea rămâne zadarnică; nu voi avea cu ce să-l echipez.
Contesa scăpă o lacrimă și, tăcută, începu să se gândească cine știe la ce.
— Adeseori mă gândesc… poate că e păcat… spuse prințesa, dar mă gândesc adeseori: uite, prințul Kirill Vladimirovici Bezuhov! Trăiește singur… cu averea lui imensă… la ce i-o mai fi folosind să trăiască? Pentru dânsul viața e o povară, iar Boris abia începe să trăiască.
— Cu siguranță c-are să-i lase el ceva și lui Boris, zise contesa.
— Dumnezeu știe, chere amie!124 Bogătașii aceștia și oamenii sus-puși sunt atât de egoiști! Totuși am de gând să mă duc chiar acum la el, împreună cu Boris, și să-i spun fără înconjur despre ce este vorba! Las' să creadă lumea despre mine ce-o vrea, zău așa, mi-e totuna, când soarta băiatului meu depinde de asta. Prințesa se ridică. Acum e ora două, și la voi masa se servește la patru. Până la masă, am timp să mă și întorc.
Și, cu aerul unei femei de afaceri din Petersburg, care cunoaște valoarea timpului, Anna Mihailovna trimise după fiul ei și se îndreptă împreună cu el spre vestibul.
— La revedere, draga mea, zise ea contesei, care o conduse până la ușă; urează-mi succes, adăugă ea în șoaptă, ferindu-se să n-o audă băiatul.
— Vă duceți la prințul Kirill Vladimirovici, ma chere? Strigă contele din sufragerie, venind și el în vestibul. Dacă cumva se simte mai bine, invitați-l pe Pierre la noi la masă. Doar a mai fost pe la mine, a dansat cu copiii. Cheamă-l negreșit, ma chere. Să vedem cu ce se laudă astăzi Taras. Spune că nici la contele Orlov nu s-a pomenit masă ca aceea pe care ne-a pregătit-o nouă astăzi.
XV
— MON CHER BORIS, spuse prințesa Anna Mihailovna către fiul ei după ce cupeul contesei Rostov, în care se aflau, străbătu o stradă așternută cu paie și intră în curtea vastă a contelui Kirill Vladimirovici Bezuhov. Mon cher Boris, repetă ea, scoțându-și mâna de sub haina învechită și mângâind cu mișcări ușoare mâna fiului ei, fii amabil, fii atent. Gândește-te că, oricum, contele Kirill Vladimirovici îți este naș și de el atârnă soarta ta în viitor. Þine minte asta, mon cher, și fii drăguț, așa cum știi tu să fii…
— Dacă aș ști că din toate acestea ne-am alege cu altceva decât cu umilințe… răspunse fiul cu răceală. Dar ți-am făgăduit-o și voi face asta pentru dumneata.
Portarul, făcându-se a nu băga de seamă că trăsura se oprise la scară, se uită la mamă și la fiul ei (care, fără să ceară să fie anunțați, intraseră de-a dreptul în vestibulul cu geamlâc, printre cele două rânduri de statui așezate în firide), privind cu înțeles blana cam roasă a vizitatoarei, și le puse întrebarea pe cine vor să vadă, pe prințese sau pe conte; aflând că la conte veniseră, le spuse că luminăția-sa se simte azi mai rău și că luminăția-sa nu primește pe nimeni.
— Atunci putem pleca, zise Boris în franțuzește.
— Mon ami!125 zise mama cu voce rugătoare, punându-și din nou mâna pe mâna fiului ei, ca și cum această atingere ar fi avut puterea să-l liniștească sau să-l întărite.
Boris tăcu și, fără să-și scoată mantaua, privi nedumerit la mama sa.
— Dragă, zise cu glasul ei cel mai dulce Anna Mihailovna, adresându-se portarului, știu că contele Kirill Vladimirovici e foarte bolnav… de aceea am și venit… sunt o rudă de-a lui… N-am să-l supăr, drăguțule… Aș vrea numai să-l văd pe prințul Vasili Sergheevici, care locuiește tot aici. Anunță-l, te rog.
Portarul trase în silă de șnurul clopoțelului și se întoarse cu spatele.
— Prințesa Drubețkaia, la prințul Vasili Sergheevici, strigă el unui valet, în frac, pantofi deschiși și ciorapi lungi, care se ivise de-a fuga în capul scării.
Mama își îndreptă cutele rochiei de mătase revopsită, se privi din cap până-n picioare în oglinda venețiană din perete și păși curajos, cu pantofii ei scâlciați, pe covorul scării în sus.
— Mon cher, vous m'avez promis126, se adresă din nou fiului ei, dându-i curaj printr-o atingere a mâinii.
Băiatul, cu privirile în pământ, păși răbdător în urma ei.
Intrară într-un salon, din care una dintre uși ducea în apartamentul rezervat prințului Vasili.
În timp ce mama și fiul, ajunși în mijlocul încăperii, se pregăteau să întrebe pe un valet bătrân care le ieșise în întâmpinare, ce drum să ia, mânerul de bronz al uneia dintre uși se răsuci, și în cadrul ei, prințul Vasili în haină de catifea, cu o singură stea – ținută de casă – apăru, petrecând spre ieșire un bărbat chipeș, cu părul negru.
Bărbatul acesta nu era altul decât celebrul doctor Lorrain, din Petersburg.
— C'est donc positif? Întrebă prințul.
— Mon prince, „errare humanum est”, mais…127, răspunse doctorul, graseind și pronunțând cuvintele latinești cu accent francez.
— C'est bien, c'est bien…128
Zărind-o pe Anna Mihailovna cu fiul ei, prințul Vasili părăsi cu o înclinare a capului pe doctor și se îndreptă în tăcere, dar cu un aer întrebător, spre ei. Boris băgă de seamă cum, dintr-o dată, durerea cea mai adâncă se imprimă pe chipul mamei lui, și zâmbi ușor.
— Vai, în ce triste împrejurări ne este dat să ne întâlnim, prințe… Ce face scumpul nostru bolnav? Spuse ea, ca și cum n-ar fi observat privirea rece și jignitoare a prințului, ațintită asupra ei.
Prințul Vasili continuă să se uite întrebător, intrigat până la nedumerire, mai întâi la mamă, apoi la fiu. Boris se înclină respectuos. Prințul Vasili, fără să-i răspundă la salut, se întoarse din nou spre Anna Mihailovna și, la întrebările ei repetate, dădu răspuns doar prin câteva mișcări vagi din cap și strâmbături din buze, ceea ce însemna că nu mai era nici o nădejde de însănătoșire pentru bolnav.
— Nu mai spune! Exclamă Anna Mihailovna. Ah, asta e groaznic! Mi-e frică până și să mă gândesc… Acesta e fiul meu, adăugă ea, arătând spre Boris. A ținut să-ți mulțumească personal.
Boris se înclină încă o dată, cu tot respectul.
— Crede-mă, prințe, că inima mea de mamă nu va uita niciodată ce ai făcut pentru noi!
— Mă bucur că ți-am putut face un serviciu, scumpa mea Anna Mihailovna, zise prințul Vasili, potrivindu-și jaboul și dându-și, prin gesturile și vocea sa gravă, în fața protejatei sale Anna Mihailovna, aici la Moscova, un aer încă și mai important decât acela pe care-l avusese la Petersburg, la serata Annettei Scherer.
— Dă-ți silința să-ți faci datoria cum se cuvine și să fii vrednic, adăugă el sever, adresându-i-se lui Boris. Mă bucur… Ești aici în concediu? Scandă el pe același ton convențional.
— Aștept ordinul, excelență, să mă prezint la noua mea unitate, răspunse Boris, fără să se arate nici nemulțumit din pricina tonului tăios al prințului, și nici dornic de a mai continua conversația, ci atât de liniștit și de cuviincios, încât prințul, interesat, îl privi cu atenție.
— Locuiești cu mama dumitale?
— Locuiesc la contesa Rostov, răspunse Boris, adăugind iarăși „excelență”.
— E vorba de Ilia Rostov, cel care s-a căsătorit cu Nathalie Șinșina, spuse Anna Mihailovna.
— Știu știu, zise prințul Vasili cu vocea lui monotonă. Je n'ai jamais pu concevoir, comment Nathalieie s'est décidée a épouser cet ours mal-léché. Un personnage completement stupide et ridicule. Et joueur a ce qu'on dit.129
— Mais tres brave homme, mon prince130, observă Anna Mihailovna, zâmbind cu înduioșare, ca și cum ar fi vrut să spună că știa ea destul de bine că un om cum era contele Rostov putea îndreptăți asemenea păreri, dar cerea totuși indulgență pentru bietul bătrân.
— Ce spun doctorii? Reluă prințesa după o scurtă tăcere și din nou se întipări o mâhnire nețărmurită pe chipul ei plâns.
— Puține speranțe, răspunse prințul.
— Eu aș fi ținut atâta să-i mai mulțumesc odată unchiului pentru tot binele ce ne-a făcut, mie și lui Boris! C'est son filleuil131, adăugă ea pe un ton care-ar fi avut aerul să spună că vestea aceasta trebuie să-l bucure extrem de mult pe prințul Vasili.
Prințul Vasili rămase gânditor și încruntat. Anna Mihailovna pricepu că el se temea să nu găsească în ea o concurentă la moștenirea contelui Bezuhov. Se grăbi, așadar, să-l liniștească.
— Dacă dragostea și devotamentul meu față de bietul unchi n-ar fi sincere, zise ea, pronunțând cu multă siguranță de sine și degajare cuvântul „unchi”, eu îi cunosc caracterul, firea nobilă și dreaptă… și, apoi, lângă el sunt numai prințesele… ele sunt încă tinere… Ea își înclină puțin capul și adăugă în șoaptă: Și-a îndeplinit oare ultima îndatorire, prințe? Cât de prețioase sunt aceste ultime clipe! Mai rău decât atâta nu-i poate fi, trebuie să-l pregătim, dacă starea lui este atât de gravă! Noi, femeile, prințe, zâmbi ea cu duioșie, ne pricepem mai bine, cum se spune, la asemenea lucruri. Trebuie să-l văd negreșit. E drept că îmi vine foarte greu, dar m-am obișnuit să sufăr.
Prințul înțelesese probabil, și înțelesese tot așa de bine ca și la serata Annei Scherer, că de Anna Mihailovna cu greu te poți descotorosi.
— Numai să nu-i facă rău cumva această întrevedere, chere Anna Mihailovna, zise el. Să zăbovim până diseară. Doctorii se așteaptă la o criză.
— Dar nu e vreme de pierdut, prințe! Pensez, il? Va du salut de son îme… Ah! C'est terrible, les devoirs d'un chrétien…132
O ușă dinspre apartamentele private ale contelui se deschise și intră una dintre prințese, o nepoată a acestuia, cu chipul ursuz și rece și bustul disproporționat de lung în raport cu picioarele.
Prințul Vasili se întoarse spre ea.
— Ei, cum îi mai este?
— Tot așa. Și apoi, ce vrei, cu gălăgia asta… răspunse prințesa, uitându-se la Anna Mihailovna ca la o necunoscută.
— Ah, chere, je ne vous reconnaissais pas, rosti cu un zâmbet fericit Anna Mihailovna, apropiindu-se cu pas ușurel, grăbită, de nepoata contelui. Je viens d'arriver et je suis a vous pour vous aider a soigner mon oncle. J`imagine, combien vous avez souffert133, adăugă ea, închizând ochii cu compătimire.
Prințesa nu-i răspunse nici o vorbă, nici măcar nu-i zâmbi, și ieși numaidecât din cameră. Anna Mihailovna își scoase mănușile și, ca să marcheze că avea o poziție cucerită, se instală într-un jilț și-l pofti și pe prințul Vasili să se așeze lângă dânsa.
— Boris! Se adresă ea fiului ei zâmbindu-i. Cât stau eu în camera contelui, la unchiul, tu du-te și-l vezi pe Pierre, mon ami, până mă-ntorc, și nu uita să-i transmiți invitația Rostovilor. L-au poftit la masă. Dar sper că nu se va duce? Se adresă ea prințului.
— Dimpotrivă, răspunse prințul, care, se vedea cât de colo, nu mai era în apele lui. Je serais tres content și vous me débarrassez de ce jeune homme…134 A venit aici, dar contele n-a întrebat de el nici o singură dată măcar.
Ridică din umeri. Valetul îl conduse pe tânărul ofițer, mai întâi coborând scara, apoi urcând pe alte scări, spre camera lui Piotr Kirillovici.
XVI.
PIERRE NU IZBUTISE să-și aleagă o carieră cât timp stătuse la Petersburg, și de acolo fusese într-adevăr surghiunit la Moscova, pentru provocare de scandal public. Toate câte se spuseseră despre el în casa conților Rostov erau adevărate. Pierre luase parte într-adevăr la isprava cu comisarul și cu ursul. Sosise de câteva zile și se stabilise, ca întotdeauna, în casa tatălui său. Deși bănuia că povestea avusese timp să facă înconjurul Moscovei și că femeile din jurul contelui, care niciodată nu-l văzuseră cu ochi buni, se folosiseră de acest prilej pentru a-l întărita pe tatăl său împotriva lui, se duse totuși să-l vadă, chiar în ziua sosirii. Intrând în salon unde își petreceau de obicei timpul prințesele, el le salută. Erau toate trei: două lucrau la gherghef, și a treia le citea cu voce tare o carte. Cea mai în vârstă dintre ele, tocmai prințesa cu talie lungă, cu ținută îngrijită și față severă, care se arătase la sosirea Annei Mihailovna, era cea care citea; celelalte două, mai mici, amândouă rumene și frumușele, ne deosebindu-se una de alta decât prin faptul că una dintre ele avea deasupra buzei o aluniță, ce de altminteri o prindea de minune, brodau la gherghef. Pierre fu întâmpinat ca un strigoi sau ca un ciumat. Prințesa mai în vârstă își întrerupse lectura și-l privea acum tăcută, cu ochi înspăimântați; a doua, cea fără aluniță, luă și ea aceeași expresie de spaimă; singură cea mică, cea cu alunița, fire veselă și șugubeață, se aplecă deasupra gherghefului ca să-și ascundă zâmbetul, provocat, desigur, de scena hazlie care avea să urmeze și a cărei izbucnire o prevedea. Se tot apleca spre pânza gherghefului, din ce în ce mai jos, și-și ascundea fața, chipurile, chinuindu-se să descifreze modelul, și de-abia se stăpânea să nu pufnească în râs.
— Bonjour, ma cousine, zise Pierre, vous ne me reconnaissez pas?135
— Te recunosc prea bine, prea bine.
— Cum mai merge cu sănătatea contelui? Îl pot vedea? Întrebă Pierre, stângaci ca întotdeauna, dar fără să se intimideze.
— Contele suferă fizicește, și moralmente; și, pe cât se pare, ai avut dumneata grijă să-i pricinuiești cât mai multe suferințe morale.
— Pot să-l văd și eu pe conte? Repetă Pierre.
— Hm! Dacă vrei să-l omori, să-l omori de-a binelea, poți intra. Olga, du-te și vezi dacă supa unchiului e gata; se apropie ora când trebuie să mănânce, adăugă ea, voind să-i arate prin aceasta lui Pierre că, în timp ce ele sunt ocupate până peste cap, și nu ocupate cu orice, ci cu alinarea suferințelor tatălui său, el n-are altă treabă, pesemne, decât să-i sporească necazurile.
Olga ieși. Pierre mai zăbovi puțin, uitându-se pe rând la cele două surori și, înclinându-se, rosti:
— Mă duc atunci în apartamentul meu. Îmi veți spune dumneavoastră când voi putea să-l văd.
Ieși din salon. Râsul sonor, dar înăbușit pe jumătate, al verișoarei cu aluniță, se auzi în urma lui.
A doua zi sosi prințul Vasili și se instala în casa contelui. El îl chemă la sine pe Pierre și îi spuse:
— Mon cher, și vous vous conduisez ici comme a Petersbourg, vous finirez tres mal; c'est tout ce que je vous dis.136 Contele e foarte, foarte bolnav; nu se poate să-l vizitezi cu nici un chip.
De atunci încoace, lui Pierre nu-i mai tulburase nimeni liniștea și el stătea și-și petrecea toată ziua sus, singur în camera sa.
În momentul când Boris intră la el, Pierre se plimba prin cameră, oprindu-se din când în când în vreun colț și făcând gesturi amenințătoare spre perete, ca și cum ar fi străpuns un dușman nevăzut cu sabia; apoi, uitându-se încruntat pe deasupra ochelarilor, pornea din nou să-și facă raita prin cameră, rostind vorbe fără nici un înțeles, ridicând din umeri și gesticulând larg cu mâinile.
— L'Angleterre a vécu, cuvânta el, încruntându-se și arătând parcă spre cineva cu degetul. M. Pitt comme traâtre a la nation et au droit des gens est condamiené a…137
Dar nu avu timpul să pronunțe condamnarea lui Pitt (se închipuise în clipa aceea însuși Napoleon, după săvârșirea primejdioasei traversări a strâmtorii Pas-de-Calais și după cucerirea Londrei), că văzu deodată intrându-i în cameră un ofițer tânăr, zvelt și frumos. Se opri. Pierre îl lăsase pe Boris copil de paisprezece ani și, hotărât, nu-l mai ținea minte; cu toate astea, veni spre el cu gesturile repezi și joviale care-i erau caracteristice și, luându-i mâna, îi surise prietenește.
— Mă ții minte? Spuse Boris cu zâmbetul lui calm și plăcut. Am venit cu mama ca să-l vedem pe conte, dar, mi se pare, nu-i tocmai sănătos.
— Da, se spune că nu e tocmai sănătos! Toți cei din jurul lui îl indispun, răspunse Pierre, străduindu-se să-și amintească cine-o fi tânărul ăsta.
Boris simți că Pierre nu-l mai recunoaște, dar nu găsi de cuviință să-și spună numele și, fără să se simtă câtuși de puțin intimidat, i se uită țintă în ochi.
— Contele Rostov vă roagă să veniți astăzi la masă la el, zise în sfârșit după o tăcere destul de lungă și stânjenitoare pentru Pierre.
— A, contele Rostov! Repetă vesel Pierre. Așadar, ești fiul lui, Ilia? Închipuie-ți că în primele clipe nu te mai recunoșteam! Îți mai amintești de excursia noastră făcută cu Madame Jacquot pe dealurile Vorobiovî? E mult de-atunci.
— Te înșeli, răspunse fără grabă, cu un zâmbet îndrăzneț și oarecum ironic, Boris. Eu sunt Boris, fiul prințesei Anna Mihailovna Drubețkaia. Ilia e numele lui Rostov tatăl; pe fiul lui îl cheamă Nikolai. Iar eu n-am cunoscut nici o Madame Jacquot.
Pierre începu să dea din mâini și din cap, de parcă l-ar fi năpădit un roi de țânțari sau de albine.
— Ei, nu, asta-i! Ce-i cu mine?! M-am încurcat de tot. Aici la Moscova am atâtea rude! Dumneata ești Boris, care va să zică… da. Bun! Acum ne-am lămurit. Ei, ce părere ai despre expediția de la Boulogne? Vai de capul englejilor, dacă Napoleon s-apucă să traverseze canalul! Eu cred că expediția aceasta e foarte posibilă. Numai Villeneuve cumva să n-o scrântească!
Boris habar n-avea de expediția de la Boulogne, căci nu citea gazetele; cât despre Villeneuve, era pentru prima oară când auzea pomenindu-i-se numele.
— Noi, aici, la Moscova, ne ocupăm mai mult de mese și de bârfeli decât de politică, zise el, fără să-și părăsească obișnuitul ton, liniștit și ironic. Eu sunt cu totul străin de toate acestea și n-am nici o părere. Moscova e preocupată mai mult decât de orice altceva de cancanuri, continuă el. Acum, de pildă, dumneata și contele sunteți cei mai forfecați.
Pierre prinse a zâmbi cu zâmbetul lui plin de bunătate, ca și cum s-ar fi temut pentru interlocutorul său, să nu cumva să-i scape vreo vorbă pripită, de care să-i pară rău mai târziu. Dar Boris vorbea măsurat, rece și clar, uitându-se drept în ochii lui Pierre.
— Moscova nu face nimic altceva decât să colporteze bârfelile, continuă el. Toți sunt preocupați de moștenirea contelui; se discută cui își va lăsa contele averea, cu toate că s-ar putea întâmpla ca el să trăiască mai mult decât noi toți, ceea ce îi doresc din toată inima…
— Da, toate astea sunt cât se poate de neplăcute, îl întrerupse Pierre, foarte neplăcute!
Pierre se temea necontenit ca ofițerul să nu se pună într-o situație delicată prin vorbele nesăbuite ce-ar fi rostit.
— Dar dumneata trebuie să ai, de bună seamă, impresia… zise Boris, roșind puțin, fără însă să-și schimbe vocea și atitudinea, dumneata trebuie să ai impresia că toți sunt preocupați doar de dorința de a obține câte ceva de la bogătaș.
„Chiar așa”, gândi Pierre.
— Iar eu tocmai de acest lucru vreau să-ți vorbesc, pentru a evita orice neînțelegere: vreau să-ți spun că te înșeli dacă ne consideri, pe mine și pe mama mea, din rândul acestor oameni. Noi suntem foarte săraci, e drept, dar – vorbesc cel puțin în ceea ce mă privește – tocmai fiindcă tatăl dumitale este atât de bogat, eu nici nu-l consider ca fiindu-mi rudă, și te asigur că nici eu și nici mama mea nu vom cere și nu vom primi de la el nimic.
Pierre nu reuși mult timp să priceapă despre ce era vorba, dar, de îndată ce înțelese, sări în sus de pe divan și-l apucă pe Boris de mână, cu repeziciunea și neîndemânarea care-i erau caracteristice și, înroșindu-se tot, cu mult mai aprins la față decât Boris, începu să-i vorbească, cu un sentiment tulbure, de jenă și de părere de rău.
— Ce ciudat! Adică eu, oare, să fi… dar cine se putea gândi… Știu prea bine că…
Dar Boris îl întrerupse din nou:
— Mă bucur că ți-am spus tot ce-am avut de spus. Poate că n-a fost tocmai plăcut pentru dumneata, te rog să mă ierți, zise el, liniștindu-l, în loc să se lase el liniștit de Pierre, dar sper că nu te-am jignit. Am obiceiul să spun totul fără înconjur… Atunci, ce răspuns să le dau? Vii la Rostovi la masă?
Și Boris, vădit ușurat de greaua lui îndatorire și ieșit cu bine dintr-o situație stânjenitoare, după ce pusese pe altul în încurcătură, se arătă din nou foarte amabil.
— Ascultă, zise Pierre, liniștindu-se. Ești un om uimitor. Ceea ce mi-ai spus mie acum e foarte frumos, deosebit de frumos. Bineînțeles, pe mine nu mă cunoști! De atâta timp nu ne-am văzut doar, de când eram copii… Așa că poți presupune că eu… Te înțeleg, te înțeleg foarte bine! Eu n-aș fi făcut asta, mie mi-ar fi lipsit poate tăria, dar e minunat! Mă bucur foarte mult că am făcut cunoștință cu dumneata. E curios, adăugă el zâmbind, după o mică pauză, că ai putut să mă bănuiești! Apoi începu să râdă! Ei, dar ce-are a face! Vom avea timp să ne cunoaștem mai bine, noi doi. Te rog. Și-i strânse mâna. Știi, n-am fost măcar o dată să-l văd pe conte. Nu m-a chemat… Îmi pare foarte rău de el, ca om… Dar ce pot face?
— Și dumneata crezi într-adevăr că Napoleon va izbuti să traverseze canalul cu toată armata? Întrebă Boris zâmbind.
Pierre înțelese că Boris voia să schimbe vorba și, ca să-l ajute, începu să expună sorții de reușită și obstacolele expediției de la Boulogne.
Un lacheu îl anunță pe Boris că-l așteaptă prințesa. Prințesa era pe punctul de a pleca. Pierre îi promise că va veni la masă la Rostovi, mai ales pentru a-l putea cunoaște mai îndeaproape pe Boris, îi strânse mâna cu căldură și-l privi prin ochelari, prietenos, în ochi… După plecarea acestuia, Pierre se mai plimbă încă multă vreme prin cameră, dar fără să mai străpungă vreun dușman nevăzut cu spada, ci zâmbind cu plăcere la amintirea acestui simpatic tânăr inteligent și dârz.
Așa cum se întâmplă în prima tinerețe și mai cu seamă cu oamenii constrânși la singurătate, el simțea o duioșie cu totul nemotivată față de acest tânăr și-și făgădui să se împrietenească negreșit cu el.
Prințul Vasili o conducea pe prințesă până la ușă. Prințesa își ținea batista la ochi și fața îi era scăldată în lacrimi.
— E groaznic! Groaznic! Spunea ea. Dar oricât mi-ar fi de greu, eu îmi voi face datoria. Voi veni să stau la noapte aici. Nu se poate să-l lăsăm așa. Fiecare clipă e prețioasă! Nu înțeleg deloc pentru ce tărăgănează atâta prințesele lucrul acesta. Poate că îmi va ajuta mie Dumnezeu să găsesc mijlocul să-l pregătesc… Adieu, mon prince, que le bon Dieu vous soutienne…138
— Adieu, ma bonne139, răspunse prințul Vasili, luându-și rămas bun de la ea.
— Ah, e într-o stare îngrozitoare, spuse mama către fiu în momentul când se aflară din nou unul lângă altul în cupeu. Aproape că nu mai cunoaște pe nimeni.
— Eu nu înțeleg, măicuță, care-s relațiile dintre el și Pierre? Întrebă fiul.
— Testamentul ne va spune totul, dragul meu; de el depinde și soarta noastră…
— Dar pentru ce crezi că ne va lăsa și nouă ceva?
— Ah, dragul meu! E atât de bogat, iar noi suntem atât de săraci!
— Bine, dar acesta nu poate fi un motiv destul de puternic, mamă!
— Ah, Doamne Dumnezeule! În ce stare e! Se tângui mama.



XVII.
DUPÃ CE PLECÃ Anna Mihailovna cu fiul ei la contele Kirill Vladimirovici Bezuhov, contesa Rostova rămase multă vreme singură, tot ștergându-se cu batista la ochi. Într-un târziu, sună.
— Ce-i cu dumneata, dragă, spuse ea supărată fetei, care se lăsase așteptată câteva minute. Nu vrei să mă mai servești? Atunci să-ți găsesc alt loc!
Contesa era necăjită de nefericirea și înjositoarea sărăcie în care se zbătea prietena ei, Anna Mihailovna, și, din pricina asta, nu se simțea în apele sale, ceea ce la ea se exprima întotdeauna în termenii cu care se adresa fetei din casă: „dragă” și „dumneata”.
— Am greșit, iertați-mă, apuse camerista.
— Roagă-l pe conte să vină până la mine.
Contele, legănându-se greoi, veni, ca de obicei, lângă soția sa cu un aer de vinovăție.
— Ei, micuța mea contesă! Știi ce sauté de ierunci au madere140 vom avea la masă, ma chere! L-am gustat; n-am dat degeaba o mie de ruble pe Taraska. Face!
Se așeză lângă soția lui, își sprijini tinerește coatele pe genunchi și-și ciufuli cu o mână părul cărunt.
— Ce poruncești, contesina mea?
— Iată ce e, dragul meu, dar ce e pata asta de pe vesta ta? Zise ea, arătând spre jiletca soțului. Ãsta-i probabil sauté-ul, adăugă ea, zâmbind. Iată ce e, conte: am nevoie de bani.
Chipul ei se mohorâse dintr-o dată.
— Ah, contesină, numai atâta?
Și contele își descheie haina, scoțându-și portvizitul.
— Îmi trebuie mult, conte, îmi trebuiesc cinci sute de ruble.
Și, scoțând o batistă fină de olandă, șterse cu ea pata de pe jiletca bărbatului.
— Numaidecât, numaidecât! Ei, e careva pe-acolo? Strigă el, cu tonul pe care-l au doar oamenii obișnuiți să strige, convinși că cei la care strigă vor alerga într-un suflet la chemarea lor. Trimiteți-mi-l aici pe Mitenka!
Mitenka, feciorul de nobil scăpătat, care fusese crescut în casa contelui și care-i administra acum afacerile, intră în salon cu pași ușori.
— Iată ce este, dragul meu, se adresă contele tânărului care intrase respectuos. Să-mi aduci… stătu să se gândească puțin. Da, adu-mi șapte sute de ruble, în cap. Dar vezi să nu-mi aduci din alea rupte și murdare cum mi-ai adus atunci; să fie dintre cele noi, frumoase; ca pentru contesă!
— Da, Mitenka, fii bun, te rog, să fie mai curățele, spuse contesa, oftând trist.
— Luminăția voastră, când aveți nevoie de ele? Întrebă Mitenka. Binevoiți să luați la cunoștință că… Dar, bine voiți vă rog să nu vă îngrijorați, adăugă el, văzându-l pe conte că și începuse să sufle greu, accelerându-i-se respirația, ceea ce era întotdeauna la el un semn prevestitor al mâniei. Eram să uit că… Să le aduc chiar acum?
— Da, da, chiar acum. Și să le dai contesei.
— Aur, nu altceva, este pentru mine Mitenka ăsta, adăugă contele, zâmbind, după ce tânărul ieșise. Nu există la el ceva care să nu fie cu putință. Știe că eu nu pot admite așa ceva! Totul e posibil!
— Ah, banii, conte, banii! Câtă suferință din pricina lor pe lume! Zise contesa. Mare nevoie am de banii aceștia!
— Contesină mea, se știe că ești o mare risipitoare, zise galant contele și, după ce-i sărută mâna, se-ntoarse iar în cabinet.
Când Anna Mihailovna reveni de la Bezuhov, banii erau demult la contesă, numai hârtii noi-nouțe, puși pe măsuță, sub batistă, și Anna Mihailovna își dădu seama că era ceva care o tulbura pe contesă.
— Ei, ce s-aude, dragă prietenă? O întrebă contesa.
— Ah, dacă-ai ști în ce stare îngrozitoare e! Aproape de nerecunoscut! Îi e rău, rău de tot; l-am văzut un moment, dar nu i-am putut spune nici două vorbe…
— Annette, pentru Dumnezeu, te rog să nu mă refuzi, zise deodată contesa, roșind, ceea ce părea destul de straniu pe chipul ei ruinat de vârstă și atât de grav de obicei, și scoase de sub batistă banii.
Înțelegând fulgerător despre ce era vorba, Anna Mihailovna se și aplecase puțin, pentru a fi gata la momentul cuvenit să o îmbrățișeze drăgăstos pe contesă.
— Uite, pentru Boris, de la mine, să-și comande uniformele…
Anna Mihailovna o și îmbrățișase și-și dăduse drumul lacrimilor. Plângea și contesa. Plângeau amândouă pentru că erau prietene, plângeau pentru că aveau inimi bune și mai plângeau pentru că ele, prietene din tinerețe, erau obligate să se ocupe de lucruri atât de mărunte ca banii; și, pe deasupra, pentru că tinerețea lor trecuse… Și lacrimile le făceau amândurora bine…
XVIII.
CONTESA ROSTOVA ÎMPREUNÃ cu fetele ei și cu un mare număr de invitați se aflau în salon. Contele condusese bărbații în cabinetul său, punându-le la dispoziție colecția sa de pipe și ciubuce turcești. Din când în când, ieșea și întreba: „N-a venit încă?” O așteptau pe Maria Dmitrievna Ahrosimova, supranumită în societate „Le terrible dragon”141, femeie renumită nu prin bogăția sau prin rangul ei, ci prin curajul ei de a spune adevărul în față și prin simplitatea firească a atitudinii ei. Pe Maria Dmitrievna o cunoștea familia imperială, o cunoșteau toată Moscova și întreg Petersburgul, și amândouă orașele, admirând-o, se distrau în ascuns pe seama manierelor ei din topor și povesteau despre ea anecdote; dar aceasta nu împiedica să o stimeze toți fără deosebire și să-i știe de frică.
În cabinetul plin de fum se încinsese o discuție despre războiul care fusese anunțat printr-o proclamație și despre mobilizare. Proclamația încă n-o citise nimeni, dar toți știau că fusese publicată. Contele sta pe un divan turcesc între doi fumători, aprinși de discuție. Contele era singurul care nu fuma și nici nu vorbea, ci dădea doar din cap în semn de încuviințare, când spre unul, când spre celălalt dintre vecinii lui, uitându-se cu vădită satisfacție la acești fumători și ascultând convorbirea celor doi invitați ai săi, pe care-i ațâțase să discute între ei.
Unul dintre cei doi interlocutori era un civil, al cărui obraz zbârcit și palid era slăbănog și ras, un om îmbrăcat ca un tinerel care se poartă după ultima modă, deși trecuse demult de floarea vârstei și se apropia cu pași mari de bătrânețe; el ședea cu picioarele ridicate pe divan, cu aerul unui om de-al casei și, lăsându-și privirile să se strecoare printre gene, pufăia dintr-o pipă cu ciubuc de chihlimbar, adânc înfiptă în colțul gurii. Era bătrânul holtei Șinșin, vărul contesei; limbă veninoasă, cum era cunoscut prin saloanele Moscovei. Avea aerul că face o mare cinste celuilalt, primind să stea de vorbă cu el. Celălalt, un proaspăt și rumeior ofițer de gardă, încorsetat, spilcuit și pieptănat impecabil, ținea ciubucul pipei în mijlocul gurii și trăgea din el tacticos, rotunjindu-și frumoasele lui buze roze ca să scoată mici inele de fum. Era acel sublocotenent Berg, ofițer al regimentului Semionovski, cu care Boris trebuia să-și ajungă din urmă regimentul și cu care Natașa o necăjise pe Vera, fiica mai mare a contesei, spunând că i-ar fi logodnic. Contele ședea între ei și-i asculta cu luare-aminte. Cea mai plăcută îndeletnicire a contelui, în afară de bostonul142 care-i plăcea grozav, era situația de simplu ascultător, mai cu seamă atunci când izbutea să ațâțe doi musafiri vorbăreți la o discuție.
— Ei, va să zică așa, neică, mon tres honorable143 Alfons Karlâci, zicea Șinșin, punând laolaltă și împletind în conversație cele mai simple expresii populare rusești cu fraze alese franțuzești (ceea ce și făcea caracterul ieșit din comun al limbajului său). Vous comptez vous faire des rentes sur l'état144, să mai pui și câte ceva deoparte din soldă?
— Nu, permiteți-mi, Piotr Nikolaevici, vreau doar să dovedesc că a fi cavalerist e mult mai puțin avantajos decât să fii în infanterie. Iată, de pildă, situația mea…
Berg vorbea totdeauna foarte precis, calm și respectuos. În discuție, nu aducea decât propria sa persoană și tăcea întotdeauna, fără greș, de îndată ce se discuta de orice alt lucru care nu avea directă legătură cu el. Putea să tacă astfel ore întregi, fără să se simtă stingherit și fără să pricinuiască altora cel mai mărunt neajuns. Dar pe dată ce discuția atingea chestiuni ce-l priveau personal, începea să-și desfășoare pe larg, și cu o vădită plăcere, darul vorbirii.
— Închipuiți-vă situația mea, Piotr Nikolaici: dacă aș fi ofițer de cavalerie, n-aș avea o soldă mai mare de două sute ruble trimestrial, chiar dacă aș fi avansat la gradul de locotenent, pe când acum primesc două sute treizeci, spuse el cu un zâmbet plăcut, trecându-și vesel privirile de la Șinșin la conte, ca și cum pentru el ar fi fost vădit și neîndoielnic că succesele lui trebuiau să constituie principalul obiect al dorințelor tuturor oa menilor.
— În afară de aceasta, Piotr Nikolaici, dacă trec la gardă, ies mai bine în evidență, continuă Berg, iar posturi vacante în infanteria de gardă se ivesc infinit mai des. Pe urmă, cum singur vă puteți da seama, pot eu face față numai cu două sute treizeci de ruble? Eu, însă, mai pun și ceva deoparte, cu toate că mai trimit și tatii, urmă el, dând drumul unui inel de fum.
— La balance y est… Neamțul își macină de-o turtă pe muchia toporului, comme dit le proverbe145, spuse Șinșin, mutându-și ciubucul pipei în celălalt colț al gurii și făcând cu ochiul contelui.
Contele izbucni în hohote de râs. Ceilalți oaspeți, văzând că Șinșin conduce discuția, se apropiară să-l asculte. Berg, fără să bage de seamă nici zeflemeaua, nici indiferența lor, continua să explice cum, prin transferarea lui în garda imperială, câștigase un grad înaintea camarazilor săi de promoție, cum, în timp de război, comandantul companiei poate fi ucis, iar el, rămânând cel mai mare în grad din toată compania, poate foarte ușor ajunge comandant de companie, și cum, în sfârșit pe el îl iubește toată lumea la regiment, și cât de mulțumit e tatăl lui de dânsul. Berg, se vedea cât colo că era atât de încântat de toate cele ce spunea, încât s-ar fi zis că nu putea concepe că și alți oameni ar mai putea avea, ca și el, interese personale.
Dar tot ce povestea era atât de minuțios și de bine cumpănit, naivitatea egoismului său tineresc era atât de evidentă, încât dezarma pe cei ce-l ascultau.
— Ei, nenișorule, dumneata, oriunde-ai fi, și la infanterie, și la cavalerie, tot ai să-ți faci drum: îți prezic eu. Mare lucru, spuse Șinșin, bătându-l pe umăr și dându-și jos picioarele de pe divan.
Berg zâmbi fericit. Contele, și după el toți ceilalți oaspeți, trecură în salon.
Era tocmai momentul dinainte de începutul ospățului, când invitații, așteptându-se din clipă în clipă să fie poftiți la gustări, nu se mai angajau în discuții de durată, ci, în loc de asta, socoteau de cuviință să se plimbe de colo-colo, fără să tacă totuși, pentru a arăta că nu sunt deloc nerăbdători să se așeze la masă. Amfitrionii se tot uitau către ușă și, din când în când, schimbau între ei priviri. Invitații căutau să ghicească după aceste priviri cine mai e așteptat, sau ce mai e de așteptat: vreo rudă importantă și întârziată, sau mâncărurile care nu-s încă gata.
Pierre sosise chiar în preajma mesei și se așezase, neîndemânatic, în cel dintâi fotoliu care-i căzuse sub ochi, drept în mijlocul salonului, încurcând trecerea. Contesa voia să-l facă să vorbească, dar el se uita cu aer naiv, prin ochelarii lui, în toate părțile, ca și cum ar fi căutat pe cineva, și răspundea monosilabic la toate întrebările contesei. Stingherea pe toată lumea și era singurul care nu-și dădea seama de acest lucru. Cea mai mare parte dintre invitați, care știau istoria cu ursul, se uitau curioși la acest tânăr înalt, rotofei și foarte așezat, fără să poată pricepe cum un om atât de potolit și de greoi putuse săvârși o ispravă ca aceea cu polițistul.
— Ați venit de curând, nu? Îl întrebă contesa.
— Oui, madame146, răspunse el, privind mereu în jur.
— Pe bărbatul meu nu l-ați văzut?
— Non, madame147, și zâmbi cu totul nelalocul lui.
— Dumneavoastră v-ați întors, pe cât se pare, nu demult de la Paris? Cred că e foarte interesant.
— Foarte interesant!
Contesa schimbă priviri cu Anna Mihailovna. Aceasta înțelese că era rugată să se ocupe de acest tânăr și, așezându-se lângă el, începu să-i vorbească despre tatăl lui; dar, ca și contesei, el îi răspundea doar în monosilabe. Musafirii erau toți ocupați între ei.
— Les Razoumowsky… Ça a été charmant… Vous etes bien bonne… La comtesse Apraksine…148 se auzea din toate părțile.
Contesa se ridică și ieși pe sală.
— Maria Dmitrievna? Se auzi de acolo vocea ei.
— Chiar ea în persoană, se auzi răspunzându-i o voce aspră de femeie și îndată după aceea intră în salon Maria Dmitrievna.
Toate domnișoarele și chiar doamnele, afară doar de cele mai bătrâne, se ridicară în picioare. Maria Dmitrievna se opri în ușă și, de la înălțimea trupului ei obez, ținându-și sus capul cu buclele încărunțite de cei cincizeci de ani câți număra, își roti privirea pe deasupra tuturor invitaților și făcu un gest, ca și cum ar fi vrut să-i suflece mânecile largi ale rochiei. Maria Dmitrievna vorbea întotdeauna numai rusește.
— Dragă sărbătorită, să-ți trăiască copiii, rosti ea cu vocea ei puternică și gravă, al cărei sunet le acoperea pe toate celelalte. Dar tu ce mai faci, păcătos bătrân, se adresă ea contelui, care-i săruta mâna, te plictisești, hai, aici, la Moscova? Îți lipsește haita de câini și vânătoarea? Ce să-i faci, nene; ia te uită: ca mâine păsărelele astea se fac mari și… continuă ea, arătând spre fete, vrei, nu vrei, va trebui să le găsești logodnici.
— Ce mai faci, cazacule? (așa o alinta Maria Dmitrievna pe Natașa: cazac), zise ea, dându-i Natașei, care se apropiase fără sfială și cu voioșie, mâna să i-o sărute. Te știu eu bine: ești un drăcușor de fată, dar tot te iubesc!
Scoase din uriașa ei sacoșă o pereche de cercei cu safire în formă de pară și, dându-i Natașei, care se îmbujorase și strălucea de bucurie ca o adevărată sărbătorită, se întoarse pe dată cu spatele la ea și se adresă lui Pierre.
— Ei, mata, drăguțule! Ia poftim oleacă-ncoace, spuse ea cu glas prefăcut, subțiat și îndulcit. Vino-ncoa, drăguțule!
Și-și ridică tot mai amenințător mânecile, tot mai sus. Pierre se apropie, uitându-se naiv la ea, prin ochelari.
— Apropie-te, apropie-te, drăgălașule! I-am spus eu și lui taică-tău, când făcea d-astea, tot adevărul în față, d-apoi ție!
Și tăcu. Tăcură toți, așteptând ce-avea să urmeze și simțind că asta nu era decât introducerea.
— Frumos, nimic de spus! Bun băiat! Taică-său zace pe moarte, iar el n-are altă treabă decât să lege comisarii pe spinarea urșilor! Rușine, măi băiete, rușine! Mai bine te-ai fi dus și tu la război!
Pe urmă se întoarse și dădu brațul contelui, care abia se mai putea ține de râs…
— Ei, ce s-aude cu masa? I-o fi timpul, hai? Zise Maria Dmitrievna.
Porniră, întâi contele cu Maria Dmitrievna, apoi contesa, condusă de colonelul de husari, un om de care aveau nevoie, în tovărășia căruia Nikolai trebuia să-și ajungă din urmă regimentul; Anna Mihailovna venea cu Șinșin. Berg dăduse brațul Verei. Surâzătoarea Julie Karaghina, de braț cu Nikolai, se îndreptau spre sufragerie. După ei se înșirau alte perechi, iar la urmă, unul câte unul, copiii, preceptorii lor și guvernantele. Valeții începură să forfotească, să hârșâie scaunele pe parchet, pe estradă orchestra începu să cânte și musafirii se așezară la locurile lor. Muzicii de casă a contelui îi luară locul zăngănitul cuțitelor și furculițelor, conversația mesenilor și pașii ușori ai lacheilor. Într-un capăt al mesei, prezidând, stătea contesa. În dreapta ei, Maria Dmitrievna, și în stânga, Anna Mihailovna, după care urmau alte invitate. La celălalt cap al mesei ședea contele, având în stânga pe colonelul de husari, iar în dreapta pe Șinșin; urmau ceilalți oaspeți bărbați. Pe una dintre laturile mesei acesteia lungi stătea tineretul: Vera lângă Berg, Pierre alături de Boris; pe cealaltă latură, copiii cu preceptorii și cu guvernantele. Contele se uita printre cristaluri, sticle de vin și vaze cu fructe, la soția lui și la boneta ei înaltă, cu funde albastre, și turna sârguincios vecinilor săi vin, fără să uite să-și toarne și lui. Contesa, care nu-și uita nici ea îndatoririle de gazdă, își săgeta cu priviri pline de înțeles, printre ananașii aflați în fața ei, bărbatul, a cărui chelie și al cărui obraz i se părea că se înroșiseră prea din cale-afară și contrastau izbitor cu părul lui albit. La capătul de masă unde ședeau doamnele, convorbirea înainta într-un zumzet reținut și monoton; la cel al bărbaților, vocile se auzeau tot mai tare și mai zgomotos, mai ales cea a colonelului de husari, care mânca și bea atât de mult, înroșindu-se din ce în ce la față, încât contele îl da drept pildă, îndemnându-i și pe ceilalți invitați. Berg, cu un zâmbet gingaș îi spunea Verei că dragostea nu este un simțământ pământesc, ci unul ceresc… Boris îi înșira lui Pierre, noul său prieten, numele oaspeților care se aflau la masă și-și încrucișa din când în când privirea cu a Natașei, care stătea în fața lui. Pierre nu prea vorbea, ocupat să se uite la chipurile noi pentru el, și mânca vârtos. Începând cu cele două supe, din care-și alesese supa de la tortue149, urmată de kulebeaka150, și până la ierunci, nu lăsase să-i scape nici un fel de mâncare și niciunul dintre vinurile cu care un valet, ținând în mână sticlele înfășurate în șervete, îl îmbia discret peste umărul vecinului, spunându-i: „Dry Madera”, sau „Tokay”, sau „Rheinwein”. El punea la întâmplare mâna pe unul dintre cele patru pahare de cristal gravate cu blazonul contelui, care se afla pe fiecare tacâm, îl ținea să i se toarne și-l bea cu plăcere până la fund, uitându-se cu un aer din ce în ce mai satisfăcut la oaspeți. Natașa, care stătea în dreptul lui, se uita la Boris așa cum se uită o fată de treisprezece ani la băiatul de care e îndrăgostită și cu care abia a schimbat întâiul sărut. Aceeași privire și-o îndrepta din când în când și spre Pierre, căruia, simțind ațintiți asupra lui ochii acestei fetițe vioaie și pline de haz, îi venea să râdă, fără să știe nici el de ce.
Nikolai se așezase departe de Sonia, lângă Julie Karaghina, și cu același zâmbet involuntar pe buze îi tot spunea nu știu ce. Sonia zâmbea numai de formă, dar de fapt era roasă de gelozie; când se făcea palidă, când se îmbujora toată, și se căznea din toate puterile s-audă ce aveau atât de discutat între ei Nikolai și Julie. Guvernanta se uita cu un aer neliniștit, gata să sară la harță, dacă cumva ar fi avut careva intenția să-i necăjească copiii. Preceptorul neamț, sârguincios, se străduia să țină minte toate mâncărurile, deserturile și vinurile, pentru ca să le poată descrie celor rămași acasă, în Germania, când le va trimite scrisori; și era, mai presus de orice, supărat pe faptul că lacheul cu sticla înfășurată în șervet îl ocolea mereu. Neamțul stătea încruntat, vrând să arate prin asta că el nici nu dorea să i se toarne și lui din acel vin, dar că se simțea jignit de faptul că nimeni nu voia să înțeleagă că nu pur și simplu pentru a-și potoli setea, sau din lăcomie, avea nevoie de acest vin, ci doar dintr-o conștiincioasă curiozitate științifică.
XIX.
ÎN PARTEA MESEI ocupată de bărbați conversația devenea din ce în ce mai vie și mai însuflețită. Colonelul povestea că proclamația către țară, anunțând declararea războiului, era în acest moment publicată la Petersburg și că un exemplar, pe care îl văzuse el cu ochii lui, îi venise comandantului suprem chiar în acea zi printr-un curier.
— Și la ce oare ne-o fi-mpingând necuratul să ne batem cu Bonaparte? Făcu Șinșin. Il a déja rabattu le caquet a l'Autriche. Je crains, que cette fois ce ne soit notre tour.151
Colonelul era un neamț înalt, vânjos și sangvin; bun soldat și patriot, pe câte se vedea. Se simți jignit de vorbele lui Șinșin.
— Pentru că, preastimate tomn, începu el, pronunțând cu un vizibil accent străin, pentru că împăratul își tă pine seama de tot ce săfârșește. În proclamație este spus că el nu poate vetea nepăzător primeștia care aminințe Rusia și că sicuranța imperiului, temnitatea lui și salvgardarea cu zvințenie a alianțelor… urmă el, apăsând mai cu seamă pe cuvântul „alianțe”, ca și cum în el ar fi stat toată însemnătatea discuției.
Apoi, cu acea memorie infailibilă a textelor oficiale, care-l caracteriza, el repetă pe de-a-ntregul cuvintele cu care începea proclamația…: „Și dorința suveranului, unicul și nestrămutatul său țel, care este acela de-a instaura în Europa o pace pe temelii trainice, l-a hotărât să trimită astăzi peste hotare o parte din armată și să facă noi sforțări pentru realizarea intenției sale”.
— Iată pentru ce, tomnul meu, cu voia tomniei-tale, încheie el sentențios, deșertându-și paharul și căutând din ochi un semn de aprobare din partea contelui.
— Connaissez-vous le proverbe152: „Erioma, Erioma, mai bine stăteai acasă și-ți vedeai de lâna toarsă”, rosti Șinșin, încrețindu-și fruntea și zâmbind: Cela nous convient a merveille.153 Cât a fost el Suvorov de mare, tot l-au bătut a plate couture;154 dar unde mai avem noi astăzi oameni ca Suvorov? Je vous demande un peu155, zise el, amestecând necontenit zicătorile rusești în frazele franțuzești.
— Suntem tatori să ne patem până la cea din urmă picătură de sânge, spuse colonelul cu accentul lui nemțesc, bătând în masă, și să murrrim pentru împăratul nostru; apia atunci, va fi pentru toți pine. Și să jutecăm cât se poa-a-ate (tărăgănă în special cuvântul „poate”), cât se poa-a-ate mai puțin, își încheie el discursul, uitându-se din nou la conte. Așa zocotim noi, pătrânii huzari! Așa, și nu altfel! Tumneata cum zocotești, tinere, că doar ești tânăr huzar? Întrebă el, întorcându-se spre Nikolai, care, auzind că se vorbea de război, uitase și de Julie, numai ochi și urechi la cele ce spunea colonelul.
— Sunt cu totul de acord cu dumneavoastră, răspunse Nikolai, care se fâstâci de tot, răsucindu-și farfuria dinainte și mutând din loc paharele cu un gest atât de repezit și de dârz, de parcă cine știe ce mare primejdie l-ar fi amenințat chiar în clipa aceea, eu sunt pătruns de adevărul că rușii trebuie sau să moară, sau să învingă… zise el, simțind, ca toți cei de față, de altfel, că fusese prea din cale-afară de solemn și de patetic pentru situația în care se afla și, prin urmare, stângaci.
— Cest bien beau ce que vous venez de dire156, rosti vecina lui de masă, Julie, oftând.
Tot timpul cât vorbise Nikolai, Sonia se înroșise până în vârful urechilor și până și umerii i se îmbujoraseră; iar Pierre, care ascultase vădit interesat perorația colonelului, dădu aprobator din cap.
— Asta-i foarte frumos! Exclamă el.
— Adevărat huzar, tinere! Strigă colonelul, lovind iar în masă.
— Ce v-a apucat, de faceți atâta gălăgie? Se auzi deodată, din partea cealaltă a mesei, vocea de bas a Mariei Dmitrievna. Ce-ți veni să izbești așa în masă? Se adresă ea husarului. Nu zău, la cine te rățoiești așa? Ori ai început să vezi numai franțuji în fața ochilor.
— Eu zpun atevărul, zise husarul, zâmbind.
— Se discută despre război, îi strigă contele din cealaltă parte a mesei. Doar am și eu un băiat care pleacă pe front, Maria Dmitrievna.
— Da' eu n-am? Patru feciori am la oaste și nu mă mai tânguiesc atâta! Toate-s cu voia Domnului; poți muri tolănit pe cuptor acasă și poți scăpa teafăr din foc, cu mila lui Dumnezeu, rosti limpede și fără nici o sforțare, din partea cealaltă a mesei, vocea groasă a Mariei Dmitrievna.
— Ai dreptate!
Și conversația se despărți din nou: discuțiile femeiești la un capăt al mesei și treburile bărbătești la celălalt.
— Nu, nu te cred c-ai să-ntrebi, îi tot spunea fratele mai mic Natașei. Să vezi că n-ai să întrebi!
— Ba am să-ntreb! Îi răspundea Natașa.
Fața i se îmbujorase deodată, înveselită, exprimând o hotărâre plină de cutezanță. Se ridică și, după ce îl rugă din ochi pe Pierre să fie atent, se adresă mamei ei:
— Mamă! Răsună peste toată masa vocea ieșită din pieptul de copil al Natașei.
— Ce-i cu tine? Întrebă contesa, speriată; dar, înțelegând după figura ei că e vorba de o ștrengărie, îi făcu un semn sever din mână și dădu dojenitor și amenințător din cap.
Discuția se opri.
— Mamă, ce desert avem? Răsună și mai hotărât, fără să se sinchisească, glăsciorul Natașei.
Contesa ar fi vrut să se încrunte, dar nu putu. Maria Dmitrievna o amenință cu degetul ei butucănos.
— Cazacule! Îi spuse ea răstit.
Cei mai mulți dintre oaspeți se uitau la părinți, neștiind cum să interpreteze această ieșire.
— Îți dau eu ție! Zise contesa.
— Mamă! Ce desert avem? Strigă tot mai îndrăzneț, cu un aer glumeț de copil răsfățat Natașa, încredințată dinainte că i se va face pe plac.
Sonia și cu Petea grăsunul râdeau pe înfundate.
— Vezi că am întrebat? Șopti Natașa fratelui ei mai mic, Petea, și lui Pierre, căruia-i aruncă o nouă privire.
— Avem înghețată, numai că tu te-ai lins pe bot de ea, spuse Maria Dmitrievna.
Natașa vedea bine că n-are de ce se teme și nici Maria Dmitrievna nu-i prea insufla teamă.
— Ce fel de înghețată, Maria Dmitrievna? Mie înghețata de vanilie nu-mi place.
— De morcovi!
— Nu, zău, spune-mi ce fel? Spune-mi, Maria Dmitrievna, ce fel de înghețată? Începu să scâncească ea. Vreau eu să știu!
Maria Dmitrievna și contesa începură să râdă și, după ele, toți invitații. Râdeau toți, nu de răspunsul Mariei Dmitrievna, ci de lipsa de sfială și de vioiciunea nestingherită a acestei fetițe, care era în stare să-și permită a se purta astfel cu Maria Dmitrievna.
Natașa n-o slăbi până ce nu i se spuse că aveau înghețată de ananas. Înainte de înghețată se servi șampanie. Muzica începu din nou, contele se sărută cu soția sa, iar musafirii, ridicându-se, făcură urări contesei, închinând pentru ea și ciocnind peste masă cu contele, cu copiii și între ei. Lacheii forfotiră din nou, și iarăși hârșâiră pe parchet scaunele când se îndreptară toți spre salon și spre cabinetul contelui, în aceeași ordine în care veniseră, dar cu fețele ceva mai îmbujorate.
XX.
MESELE DE BOSTON fură întinse și se formară numaidecât partidele, iar oaspeții contelui se răzlețiră în cele două saloane, în camera cu divanuri și în bibliotecă.
Contele, răsfoindu-și în evantai cărțile de joc, râdea mereu, abținându-se cu greu de la obișnuita lui siestă de după prânz. Răspunzând îndemnului contesei, tineretul se adună lângă clavicord și harpă. Rugată de toți, Julie cea dintâi cântă la harpă o mică piesă cu variațiuni și după aceea, împreună cu celelalte fete, începu să se roage de Natașa și de Nikolai, cunoscuți ca având talent la muzică, să cânte și ei ceva. Natașa, căreia i se adresau întocmai ca unei persoane mari, era vădit măgulită și foarte mândră, dar în același timp se simțea intimidată.
— Ce cântăm? Întrebă ea.
— Izvorul”, răspunse Nikolai.
— Atunci să începem mai repede. Boris, vino încoace, zise Natașa. Dar unde-i Sonia?
Își roti privirea de jur împrejur și, văzând că prietena ei nu era în odaie, dădu fuga după ea.
Alergă în camera Soniei, dar nu-și găsi prietena acolo. Natașa o căută și în camera copiilor, dar nici acolo nu era. Înțelese atunci că Sonia trebuie să fie pe cufărul din coridor. Acest cufăr din coridor era zidul plângerilor pentru toate fetele din casa Rostov, în clipele de necaz. Într-adevăr, Sonia, cu vaporoasa ei rochie trandafirie, se afla acolo pe cufăr, întinsă cu fața în jos pe o pernă murdară de-a dădacei și, ascunzându-și fața în palme, după degetele ei mici, plângea cu sughițuri, zgâlțâindu-și umerii goi. Chipul Natașei, însuflețit de toată bucuria zilei sale onomastice, se schimbă deodată: ochii îi rămaseră ficși, gâtul părea că i se îngroșase de încordare, iar colțurile buzelor i se lăsară în jos.
— Sonia, ce-i cu tine? Ce-i, ce ai? U-u-u-u…!
Și Natașa, cu colțurile gurii ei mari lăsate în jos, urâțită cu totul, începu să plângă, hăulind ca un copil, fără să știe de ce, numai așa, fiindcă plângea Sonia. Sonia voi să-și ridice capul, voi să răspundă, dar nu putu și-și ascunse și mai mult fața. Natașa plângea, întinsă și ea pe perna albastră a dădacei și îmbrățișându-și prietena. Sonia își adună puterile și, ridicându-se, începu să-și șteargă lacrimile și să povestească:
— Nikolenka pleacă… de azi într-o săptămână… i-a venit… hârtia… mi-a spus chiar el. Și tot n-aș fi plâns… (îi arătă o hârtie pe care o ținea în mână: erau versurile scrise de Nikolai) și tot n-aș fi plâns, dar tu nu poți… nimeni nu poate înțelege… ce suflet are el…
Și începu iarăși să plângă, fiindcă Nikolenka avea un suflet atât de frumos.
— De tine e bine… eu nu sunt invidioasă… eu te iubesc; îl iubesc și pe Boris, zise ea, făcând sforțări să se mai liniștească puțin, e drăguț… vouă nu vă stă în cale nici o piedică. Dar Nikolai – e văr… trebuie să… numai mitropolitul ar putea… și nici așa nu se poate. Și apoi, dacă mămica… (Sonia, pe contesă o numea și o considera drept mamă)… dacă are să spună că-i stric cariera lui Nikolai, că n-am inimă, că sunt nerecunoscătoare! Dar, uite, zău (își făcu cruce), eu o iubesc atât de mult, vă iubesc și pe voi, pe toți; numai pe Vera nu pot s-o… Pentru ce? Ce i-am făcut eu? Vă sunt atât de recunoscătoare tuturor, pentru tot ce-ați făcut voi pentru mine, încât bucuros m-aș învoi să sacrific totul, dar n-am ce…
Sonia nu mai putu spune nimic și-și ascunse din nou capul în mâini și în pernă. Natașa începuse să se mai liniștească, dar se vedea pe fața ei că înțelesese toată grozăvia durerii prietenei sale.
— Sonia! Zise ea deodată, ca și cum ar fi ghicit adevărata cauză a durerii neașteptate a verișoarei ei. Spune-mi, așa-i că Vera a vorbit cu tine astăzi după ce ne-am ridicat de la masă? Da?
— Da, versurile acestea mi le-a scris chiar Nikolai cu mâna lui, iar eu am mai copiat și altele; ea a și dat peste ele, scotocind pe masa mea, și mi-a spus că are să le arate mămichii, și mi-a mai spus că sunt o nerecunoscătoare și că mămica nu-i va da lui niciodată voie să se însoare cu mine și că el are să se însoare cu Julie. Ai văzut și tu cum a stat toată ziua cu ea… Natașa! Pentru ce?
Și iarăși începu să plângă și mai tare decât până atunci. Natașa o ridică, o îmbrățișă și, zâmbind printre lacrimi, începu s-o liniștească.
— Sonia, să n-o crezi, scumpa mea, n-o crede pe Vera. Nu-ți aduci aminte ce-am vorbit noi toți trei, noi și Nikolenka, atunci seara, după cină, în odaia cu divane, îți aduci aminte? Știi că am hotărât ce-are să fie. Eu nu mai țin minte ce-am spus, dar ți-aduci aminte cât de bine era și cum credeam cu toții că o să se poată? Uite, fratele unchiului Șinșin s-a însurat cu o vară primară, iar noi, Boris și cu mine, suntem veri de-al doilea. Și Boris spunea că se poate foarte bine. Știi, eu lui i-am spus tot. E așa de înțelept și de bun, zise Natașa… Haide, Sonia, nu mai plânge, puișorule drag, suflețelule, Sonia mea – și o sărută, râzând. Da, Vera-i rea, dar las-o în plata Domnului! Să vezi că totul va fi bine și că n-are să-i spună nimic mămichii; Nikolenka are să-i spună singur; și el nici nu s-a gândit vreodată la Julie!
Și o sărută pe creștet. Sonia se ridică, și pisicuța se învioră; ochii începură să-i lucească, și acum părea că iar e gata-gata să dea din coadă, să facă o săritură, căzând pe lăbuțele ei moi, și să se joace cu ghemul, așa cum îi ședea ei bine.
— Crezi tu? E-adevărat? Zău? Zise ea, îndreptându-și repede rochia și părul.
— Zău, e adevărat! Răspunse Natașa în timp ce potrivea la loc o șuviță de păr pe capul prietenei ei.
Și începură amândouă să râdă.
— Hai acum să cântăm „Izvorul”.
— Hai!
— Știi ce caraghios e Pierre, grăsunul acela care stătea în fața mea! Spuse deodată Natașa, oprindu-se în loc. Îmi vine mereu să râd!
Și Natașa o luă la fugă pe coridor.
Sonia, scuturându-și scamele care i se prinseseră de rochie și ascunzând versurile în sân, aproape de gât unde se vedeau oasele proeminente ale pieptului, fugi și ea pe urma Natașei, pe coridor, îmbujorată la față, cu pași ușori și voioși, până în odaia cu divanuri.
La rugămintea musafirilor, tinerii cântară quartetul „Izvorul”, care le plăcu tuturora foarte mult; pe urmă Nikolai cântă un cântec învățat de curând: „În noaptea frumoasă cu lună, Te simți fericit dacă știi.
Că poate mai este pe lume.
Cineva ce la tine-ar gândi.
Că și ea, când mâna-i frumoasă.
Pe coardele harfei și-o ține, Cu flacăra ei armonioasă.
Pe tine te cheamă, pe tine!
O zi încă, două, și pe-urmă.
Deschide-și-va porțile raiul.
Dar, vai! Căci prietenei, traiul.
Curând i se curmă, se curmă…”
Și Nikolai nu-și sfârșise bine cântecul, când în salonul cel mare tineretul începu să se pregătească de dans, iar pe estradă prinseră să tropăie și să tușească, gata să-nceapă, muzicanții.
Pierre își găsise loc în salon, unde Șinșin, știindu-l abia venit din străinătate, începuse cu dânsul o discuție politică, foarte plictisitoare pentru Pierre, în care se amestecară curând și alții. Când muzica începu să cânte, Natașa intră în salon și, ducându-se drept la Pierre, îi spuse, râzând și roșindu-se toată:
— Mama m-a trimis să vă invit la dans.
— Mi-e frică să nu mă încurc în figuri, spuse Pierre, dar dacă vrei cumva să-mi fii profesoară…
Și, aplecându-se mult ca să fie la înălțimea ei, își oferi brațul gros delicatei fetițe.
Câtă vreme se formau perechile și muzicanții își acordau instrumentele, Pierre și cu mica lui parteneră se așezară pe câte un scaun. Natașa era în culmea fericirii; dansa cu un om mare și încă venit din străinătate! Se așezase în așa fel, încât să fie mai în văzul lumii, și discuta cu el cu un aer de domnișoară. Cu un evantai în mână, pe care i-l dăduse o invitată, își luase o poză dintre cele mai mondene (Dumnezeu știe de unde și când o învățase) și, în timp ce vorbea cu cavalerul ei, își tot agita evantaiul, zâmbindu-i prin penele de struț.
— Ei, cum vă place, mă rog! Priviți-o! Uitați-vă la ea, spuse contesa, care tocmai trecea prin salon, arătând-o pe Natașa.
Natașa se înroși și începu să râdă.
— Ei, lasă, mamă! Ce ți se pare așa de neobișnuit la mine? De ce te miri așa?
Pe la jumătatea celei de-a treia ecossaise se auziră scaune mutate în salonașul în care contele, Maria Dmitrievna și cea mai mare parte a oaspeților mai de seamă jucaseră cărți; cei mai în vârstă, obosiți de joc și de ședere, după ce se mai dezmorțiră și-și puseră la loc în buzunare portvizitele și pungile, se arătară în ușa salonului mare. În fruntea tuturora veneau contele cu Maria Dmitrievna, amândoi bine dispuși. Contele, cu un gest glumeț și amabil, ca de balet, îi oferi Mariei Dmitrievna brațul său dolofan. Călca țanțoș, și pe chipul lui strălucea un zâmbet deosebit de tânăr și de ștrengăresc. Odată ajunși în ușa salonului, cum se dansa tocmai sfârșitul ultimei figuri a ecossaise-ei, el strigă spre vioara întâi:
— Semioane! Mai știi Danilo Kupor?
Era dansul favorit al contelui, care se dansa pe vremea când era el tânăr („Danilo Kupor” era o figură din l'anglaise).
— Ia uitați-vă la papa, strigă Natașa cât putu mai tare întregului salon, îndoindu-se de râs până-i ajunse capul cârlionțat la genunchi (uitase cu totul că dansa cu un om mare).
Într-adevăr, toți cei aflați în salon priveau cu un zâmbet de bucurie pe veselul bătrânel, care alături de impunătoarea lui parteneră, Maria Dmitrievna, cu un cap mai înaltă decât el, își rotunjea brațele, scuturându-le în tactul muzicii, și-și îndrepta umerii, răsucindu-și picioarele și tropăind ușor, în vreme ce zâmbetul tot mai deschis și mai senin de pe fața lui rotundă era menit să pregătească spectatorii pentru ceea ce avea să urmeze. La primele acorduri vesele și îmbietoare ale dansului Danilo Kupor care aducea mult cu vestitul trepaciok157 rusesc, toate ușile salonului se umplură, de o parte cu capetele zâmbitoare ale servitorilor, veniți să-și vadă stăpânul petrecând, iar de altă parte cu cele ale slujnicelor.
— Vultur, boierul nostru, nu altceva! Rosti tare dădaca din pragul unei uși.
Contele dansa frumos și era conștient de asta; dar partenera lui nu era în stare și nici nu-și dădea osteneala să danseze la fel de frumos. Trupul ei uriaș rămânea țeapăn, cu mâinile atârnate în jos (sacul și-l lăsase contesei). Singur chipul ei sever, dar frumos, se putea spune că dansa. Ceea ce contele exprima cu tot trupul lui rotofei, la Maria Dmitrievna se vădea pe fața-i din ce în ce mai zâmbitoare, cu nasul mult ridicat în sus. Dar, pe când contele se aprindea din ce în ce mai tare, fascinându-și spectatorii cu piruetele lui îndemânatice și neașteptate și cu ușoarele salturi ale picioarelor lui mlădioase, Maria Dmitrievna izbutea să producă o impresie tot atât de puternică printr-o abia schițată mișcare a umerilor sau o slabă rotunjire a mâinilor în momentele întoarcerilor sau bătăilor pe loc, merit pe care toți i-l apreciau, cu atât mai mult, cu cât fiecare îi știa proverbiala ei gravitate și-i cunoștea obezitatea purtată triumfal pretutindeni. Dansul se însuflețea din ce în ce. Perechile care le făceau vis-a-vis nu puteau atrage o singură clipă luarea-aminte a privitorilor asupra lor și nici măcar nu-și mai dădeau osteneala. Contele și Maria Dmitrievna erau în centrul atenției. Natașa îi trăgea de mânecă sau de rochie pe toți cei de față, care și-așa nu-și mai luau privirile de la perechea dansatoare, și-i îndemna să se uite la tăticu. Contele, în scurtele pauze ale dansului, își potolea cu greu respirația accelerată și cerea muzicanților, strigând la ei, să iuțească ritmul. Mai iute, mai iute, mai iute, piruetele contelui deveniră din ce în ce mai amețitoare; contele se învârtea când pe vârfuri, când pe călcâie, tot mai iute și mai iute, în jurul Mariei Dmitrievna și, în sfârșit, după ce-și conduse la locul ei partenera, mai făcu un ultim „pas”, ridicându-și piciorul mlădios îndărăt și înclinându-și capul asudat, cu fața zâmbitoare, spre spectatori, cu un gest larg al mâinii drepte, în mijlocul ropotului de aplauze și al râsetelor, în care Natașa îi întrecea pe toți. Amândoi dansatorii abia își mai puteau trage răsuflarea și-și ștergeau fața cu batistele lor fine.
— Uite, așa se dansa pe vremea noastră, ma chere, spuse contele.
— Ah, ce mai Danilo Kupor! Exclamă Maria Dmitrievna, trăgându-și cu greu răsuflarea într-un oftat lung și suflecându-și mânecile.
XXI.
ÎN TIMP CE LA ROSTOVI în salon se dansa a șasea anglaise în sunetele melodiei cântate fals de lăutari, din pricina oboselii, iar lacheii și bucătarii, istoviți și ei, pregăteau cina, contele Bezuhov avu a șasea criză. Medicii declarau că nu mai e nici o speranță. Primise să i se dea dezlegarea păcatelor și luase împărtășania, iar acum tocmai se făceau pregătirile pentru maslu și în casă domnea forfoteala și neliniștea așteptării, obișnuite în asemenea împrejurări. Dincolo de zidurile casei, la porți, se înghesuiau dricarii, ferindu-se de echipajele care nu mai conteneau să sosească, și așteptând o comandă importantă în legătură cu înmormântarea contelui. Generalul comandant al garnizoanei din Moscova, care până atunci își trimisese mereu aghiotanții să se intereseze de starea bolnavului, veni în persoană în seara acea să-și ia rămas bun de la celebrul demnitar al Ecaterinei, contele Bezuhov.
Somptuoasa sală de festivități a palatului era plină de lume. Toți se ridicară respectuoși la apariția comandantului garnizoanei, care rămăsese singur între patru ochi cu bolnavul timp de o jumătate de oră și care acum ieșea, răspunzând din fugă temenelelor și căutând să treacă cât se poate mai repede printre privirile iscoditoare, ațintite asupra lui, ale medicilor, fețelor bisericești și rudelor. Prințul Vasili, palid și slăbit de oboseala ultimelor zile, îl conducea pe comandantul garnizoanei și-i tot repeta ceva în șoaptă.
După ce-l conduse pe generalul-comandant, prințul Vasili se retrase într-un salon, singur, și se așeză pe un scaun, picior peste picior, cu cotul sprijinit pe genunchi și cu fața în mâini. După ce stătu așa câtva timp, se ridică și, aruncând jur împrejurul său priviri speriate, o porni cu pași grăbiți de-a lungul coridorului care nu se mai sfârșea, înspre aripa din dos a casei, către apartamentul prințesei celei mai în vârstă.
Cei care se găseau în semiîntunericul sălii de festivități, ce dădea în odaia muribundului, vorbeau între ei într-un șopot continuu și nedeslușit și, de câte ori se auzea un cât de ușor scârțâit al ușii, amuțeau și, cu priviri în care se citeau întrebările, se uitau spre canaturile deschise o clipă înspre camera bolnavului, când se întâmpla să intre ori să iasă cineva de acolo.
— Viața omenească, spunea un bătrânel, față bisericească, de altfel, către o doamnă care se așezase lângă el și-l asculta cu naivitate, viața omenească are un prag; dacă ajungi la pragul acesta, mai departe n-ai cum merge!
— Mă gândesc, oare nu e cumva prea târziu pentru maslu, părinte? Întrebă doamna, având aerul că nu are nici o părere în această privință.
— Taică, taică, este lucru mare! Răspunse duhovnicul, netezindu-și cu mâna chelia pe care i se învolburaseră, zburlite, câteva fire de păr pe jumătate sure.
— Cine a fost? Chiar generalul comandant? Se auziră voci din celălalt capăt al încăperii. Ce tânăr pare!
— Și totuși se apropie de șaptezeci de ani! E adevărat ce se spune, că bătrânul conte n-ar mai recunoaște pe nimeni? Au de gând să-i facă maslu?
— Știu eu un caz când i s-a făcut unuia de șapte ori maslul.
A doua prințesă, cea mijlocie, ieși din camera bolnavului cu ochii plânși și se așeză lângă doctorul Lorrain, care, într-o atitudine grațioasă, își găsise un loc sub portretul împărătesei Ecaterina și se sprijinea într-un cot de măsuță.
— Tres beau, zise doctorul, răspunzând la întrebarea prințesei cu privire la vreme, tres beau, princesse, et puis, a Moscou on se croit a la campagne.158
— N'est-ce-pas?159 zise prințesa, oftând. Așadar îi pot da, să bea?
Lorrain se gândi puțin.
— A luat medicamentul?
— Da.
Doctorul se uită la ceas.
— Luați un pahar cu apă fiartă și puneți în el une pincée (arătă cu degetele lui subțiri ce însemnează une pincée) de cremor tartari…160
— Nu fost caz, spunea un doctor neamț unuia dintre aghiotanți – nu fost caz el reziste tupă trei crize atac, al patrulea atac gata.
— Și ce bărbat voinic era! Zise aghiotantul. Oare cui îi va rămâne atâta avere? Adăugă el în șoaptă.
— Se găsești amatori testul! Răspunse neamțul râzând.
Toți se uitară iarăși spre ușa care scârțâise; prințesa mijlocie pregătise băutura recomandată de Lorrain și intra acum cu ea la bolnav. Doctorul neamț se apropie de Lorrain.
— Crezi că mai poate rezista până mâine dimineață? Întrebă neamțul, stâlcind cuvintele într-o franțuzească aspră.
Lorrain strânse buzele și făcu discret și sever cu degetul în dreptul nasului un semn negativ.
— Până la noapte, mai mult nu! Spuse el încet, cu un zâmbet de discretă mulțumire de sine, pentru că știa să înțeleagă atât de bine și să exprime atât de clar starea bolnavului. Apoi se îndepărtă.
Între timp prințul Vasili crăpă ușa care dădea în odaia prințesei.
În cameră era semiîntuneric; două candele doar ardeau în fața icoanelor și mirosea frumos a hârtie de afumat și a flori. Încăperea era toată ticsită de mobile mici: dulăpioare, scrinulețe, măsuțe. După un paravan se vedea așternutul alb al unui pat înalt și moale. Se auzi lătratul unui cățel.
— A, dumneata erai, mon cousin?
Prințesa se ridică și-și îndreptă cu un gest părul care la ea veșnic, chiar și acum, era atât de lins, încât părea făcut dintr-o bucată cu capul și dat pe deasupra cu lac.
— Ce este? S-a întâmplat ceva? Întrebă ea. Sunt atât de speriată mereu, de-o bucată de vreme!
— Nimic nou; toate-s ca mai-nainte; venisem doar să mai stau de vorbă cu tine, Catiche, despre chestiunea aceea zise prințul, așezându-se obosit în fotoliul din care se ridicase prințesa. Ce cald e la tine, făcu el – ia stai colea, causons161.
— Mi-a fost teamă să nu se fi întâmplat ceva! Zise prințesa și se așeză în fața prințului, gata să-i dea ascultare, dar tot cu expresia ei aspră, împietrită, pe față. Am încercat să ațipesc puțin, mon cousin, dar n-am putut.
— Ei, ce s-aude, draga mea? Spuse prințul Vasili, luând prințesei mâna și trăgându-i-o în jos, după obiceiul lui.
Era evident că acest „ce s-aude” se referea la multe, pe care, deși nu le numeau, le înțelegeau amândoi.
Prințesa, cu talia ei disproporționat de lungă, uscată și dreaptă, îl privi rece pe prinț, drept în față, cu ochii ei bulbucați, cenușii. Ea clătină din cap și, oftând, se uită la icoane. Gestul acesta putea fi interpretat și ca o exprimare a mâhnirii și a devotamentului ei, dar putea fi și expresia oboselii și a nădejdii într-o apropiată odihnă. Prințul Vasili interpretă acest gest ca pe o expresie a oboselii.
— Dar mie, zise el, crezi oare că-mi vine mai ușor? Je suis éreinté, comme un cheval de poste162. Cu toate acestea trebuie să-ți vorbesc, Catiche, și încă foarte serios.
Prințul Vasili tăcu și pe obrajii săi se ivi, când într-o parte, când în alta, un mic tremur nervos, dând chipului său o expresie urâcioasă, care nu i se vedea pe față când era în saloane. Ochii lui, de asemenea, nu mai erau aceiași ca de obicei: când exprimau un cinism plin de umor, când, dimpotrivă, priveau cu spaimă împrejur.
Prințesa își ținea cățelul pe genunchi cu brațele ei uscate și slabe și se uita sfredelitor drept în ochii prințului Vasili; era însă limpede că n-ar fi întrerupt printr-o întrebare tăcerea, chiar dacă ar fi trebuit să aștepte până la ziuă.
— Uite, vezi, scumpa mea prințesă și verișoară, Katerina Semionovna, își prelungi prințul Vasili introducerea, trecând nu fără o vădită luptă interioară la continuarea discursului său, în clipe cum sunt cele pe care le trăim astăzi, trebuie să te gândești la toate. Trebuie cumpănit bine viitorul, situația voastră… Eu vă iubesc pe toate trei ca pe copiii mei, tu știi asta.
Prințesa se uita cu aceiași ochi nemișcați și șterși la el.
— În sfârșit, trebuie să mă gândesc puțin și la familia mea, urmă prințul, împingând cu enervare măsuța de lângă el, fără să se uite la prințesă. Tu știi, Catiche, că voi, cele trei surori Mamontov, sunteți împreună cu soția mea singurele moștenitoare directe ale contelui. Știu, știu cât de greu îți vine să te gândești la aceste lucruri și să vorbești despre ele. Nici mie nu-mi este mai ușor; dar, draga mea, eu merg cu pași repezi spre vârsta de șaizeci de ani și trebuie să fiu pregătit pentru orice întâmplare. Ai prins oare de veste că eu am trimis după Pierre și că bătrânul conte a arătat întruna, drept la portretul lui, cerând ca el să-i fie adus la căpătâi?
Prințul Vasili o scruta întrebător pe prințesă, dar nu putea să-și dea seama dacă se gândea la cele ce-i spusese el, sau se uita pur și simplu la el fără nici un gând…
— Eu de-un lucru mă rog și tot mă rog întruna lui Dumnezeu, mon cousin, spuse ea; să se milostivească de el și să ajute sufletului său mare să părăsească liniștit această…
— Da, ai dreptate, urmă nerăbdător prințul Vasili, frecându-și chelia și trăgând înapoi spre el cu furie măsuța împinsă înainte cu câteva clipe, dar, în sfârșit… În sfârșit, vorba e că tu singură știi foarte bine că încă de iarna trecută contele a scris un testament prin care tot avutul lui, în dauna moștenitorilor direcți, adică a noastră, rămâne lui Pierre.
— Parcă n-a mai scris el atâtea testamente! Răspunse liniștită prințesa. Dar lui Pierre nu-i poate lăsa nimic! Pierre e nelegitim!
— Ma chere, începu brusc prințul Vasili, trăgând tot mai aproape de el măsuța, însuflețindu-se și rostind vorbele din ce în ce mai precipitat, ce-ai zice dacă ai afla de o scrisoare, scrisă de conte împăratului, prin care contele ar cere înfierea lui Pierre? Înțelegi, având în vedere serviciile aduse în trecut de conte, cererea lui ar fi fără îndoială satisfăcută…
Prințesa zâmbi, așa cum zâmbesc oamenii care sunt încredințați că ei știu mai multe în chestiunea respectivă decât cei cu care vorbesc.
— Pot să-ți spun ceva mai mult, urmă prințul Vasili, apucând-o de mână, scrisoarea a și fost scrisă, și, deși n-a fost încă trimisă, suveranul are cunoștință de ea. Chestiunea stă doar în această întrebare: a fost sau nu distrusă această scrisoare? Dacă nu, atunci, de îndată ce totul se va sfârși… prințul Vasili oftă, dând de înțeles prin asta ce anume voia el să spună prin cuvintele: totul se va sfârși. Vor scotoci prin hârtiile și actele contelui, testamentul și scrisoarea vor fi predate suveranului și dorința lui va fi, de bunăseamă, împlinită. Pierre, ca fiu legitim, moștenește totul.
— Dar partea noastră? Întrebă prințesa, zâmbind ironic, ca și cum ar fi vrut să spună că orice s-ar putea întâmpla, numai asta nu.
— Mais, ma pauvre Catiche, c'est clair comme le jour.163 El va fi atunci singurul moștenitor legal, iar voi nu veți rămâne nici cu atâtica. Tu trebuie să știi, draga mea, dacă testamentul și scrisoarea au fost scrise și dacă au fost distruse sau nu. Iar dacă cine știe prin ce întâmplare vor fi fost cumva uitate pe undeva, tu trebuie să știi unde pot fi, și să le găsești, pentru că altfel…
— Asta ne-ar mai lipsi! Îl întrerupse prințesa, zâmbind sardonic, fără să-și schimbe defel expresia ochilor. Sunt femeie; după părerea voastră, a bărbaților, noi femeile suntem toate niște proaste; dar după câte știu eu, un copil nelegitim nu are drept de moștenire… Un bâtard164, adăugă ea, socotind că traducerea acestui termen va dovedi în mod concludent prințului netemeinicia părerii lui.
— Cum se poate să nu pricepi, Catiche, tu care ești așa de deșteaptă, cum de nu pricepi că în cazul când contele i-a scris suveranului și-l roagă să-i recunoască fiul ca legitim, Pierre va începe să nu mai fie Pierre, ci contele Bezuhov, și atunci, după cum sună și testamentul, va moșteni el tot? Și, dacă testamentul și scrisoarea n-au fost distruse, atunci, în afară de meritul și mângâierea de a fi fost la înălțime et tout ce qui s'en suit165, nu-ți va rămâne nimic altceva. Asta e sigur.
— Eu știu bine că testamentul e scris, dar mai știu de asemenea că el n-are nici o valoare și s-ar zice că dumneata mă crezi prea proastă, mon cousin, răspunse prințesa cu ifosele cu care vorbesc de obicei femeile când cred că au spus vreo vorbă caustică și spirituală.
— Scumpa, draga mea prințesă Katerina Semionovna! Reluă cu nerăbdare prințul Vasili. Eu n-am venit la tine ca să ne înțepăm unul pe altul, ci ca să discut cu tine frumușel, cu binișorul, așa cum se discută cu o rudă bună și dragă, cu o rudă adevărată, despre interesele tale proprii. Îți repet pentru a zecea oară că dacă scrisoarea către suveran și testamentul în favoarea lui Pierre se află printre hârtiile contelui, atunci tu, draga mea, împreună cu surorile tale, nu mai sunteți moștenitoare. Iar dacă pe mine nu mă crezi, atunci trebuie să-i crezi cel puțin pe cei ce se pricep în afaceri de acestea: chiar adineauri am vorbit cu Dmitri Onufriici (acesta era numele avocatului casei), și el mi-a spus același lucru.
Văzând cu ochii, ceva se schimbă deodată în mintea prințesei; buzele-i subțiri se făcură albe (ochii îi rămaseră însă aceiași, tot șterși), iar vocea ei căpătă, cât timp vorbi, intonații pe care nu și le bănuise nici ea, se vedea bine.
— Asta ar fi frumos! Spuse ea. Eu n-am pretins și nici nu pretind ceva!
Aruncă de pe genunchi cățelușul și-și potrivi cutele rochiei.
— Iată care e mulțumirea, iată recunoștința față de oamenii care au sacrificat totul pentru el, rosti ea. Foarte frumos! Splendid! Eu n-am nevoie de nimic, prințe!
— Bine, dar tu nu ești singură, ai și tu surori, îi puse în vedere prințul Vasili.
Dar prințesa nu-l mai asculta.
— Da, știam eu asta de multă vreme, numai că uitasem că în afară de josnicie, de înșelăciune, de intrigi, în afară de nerecunoștință, de cea mai neagră nerecunoștință, n-avem nimic bun de așteptat în casa asta…
— Știi sau nu știi unde este testamentul? Întrebă iar prințul Vasili, cu un tremur din ce în ce mai accentuat al obrajilor.
— Da, am fost o proastă că am mai putut crede în oameni și că i-am iubit și m-am sacrificat. În viață reușesc numai aceia care pot fi ticăloși și mișei. Știu eu ale cui sunt intrigile acestea.
Încercă să se ridice, dar prințul o ținu de mână. Prințesa avea înfățișarea omului dezamăgit dintr-o dată de tot neamul omenesc: își privea interlocutorul cu ciudă.
— Mai este încă timp, scumpă prietenă. Nu uita, Catiche, că toate acestea le-a făcut fără premeditare, într-un moment de furie, bolnav fiind, și că pe urmă poate să fi și uitat. Datoria noastră, draga mea, este să-i îndreptăm greșeala, să-i ușurăm ultimele clipe, nelăsându-l să facă o asemenea nedreptate și nedându-i prilejul să moară nemângâiat că i-a făcut nefericiți tocmai pe aceia care…
— Pe aceia care au jertfit totul pentru el, întrerupse prințesa și încercă din nou să se ridice, dar prințul n-o lăsă, și pe care n-a știut niciodată să-i prețuiască. Nu, mon cousin, adăugă ea oftând, acum m-am convins și-mi voi aduce totdeauna aminte că pe lumea asta nu trebuie să te aștepți la nici o răsplată, că pe lumea asta nu există nici cinste, nici dreptate. În lumea asta trebuie să fii viclean și rău.
— Et voyons166, liniștește-te! Știu ce suflet mare ai.
— Nu-i adevărat, în adâncul inimii sunt rea.
— Știu ce suflet mare ai, repetă prințul, îți prețuiesc prietenia și aș dori să ai și tu despre mine aceeași părere. Liniștește-te și parlons raison167, cât mai e timp, poate o zi, poate un ceas; spune-mi tot ce știi despre testament și, mai cu seamă, dacă știi unde se află; tu trebuie să știi. Îl vom arăta numaidecât contelui. El, probabil, o fi și uitat de el și, când îl va vedea, va voi să-l distrugă. Înțelegi doar că singura mea dorință este aceea de a-i împlini cu sfințenie voința; de aceea am și venit aici. Sunt aici numai pentru ca să vă fiu de ajutor lui și vouă.
— Acum înțeleg eu totul! Știu eu cine a vârât intrigi. Știu! Spuse prințesa.
— Dar nu despre asta-i vorba, draga mea.
— E această protégée a dumitale, scumpa dumitale Anna Mihailovna, femeia aceasta scârboasă și josnică, pe care eu n-aș ține-o nici servitoare.
— Ne perdons point de temps168.
— Ah, nu-mi mai spune nimic! Iarna trecută și-a vârât coada la noi în casă și i-a spus contelui atâtea grozăvii, atâtea murdării despre noi toate, mai ales pe socoteala bietei Sophie (nu le pot nici reproduce), încât contele s-a îmbolnăvit și vreme de două săptămâni n-a vrut să ne mai vadă. Atuncea, știu eu, atuncea a și scris hârtia aceea ticăloasă, murdară; dar eu credeam că peticul acela de hârtie n-are nici o valoare.
— Nous y voila169. Dar pentru ce nu mi-ai spus nimic până acum?
— În geanta de piele pe care o ține sub pernă, spuse prințesa, fără să-i răspundă la întrebare. Da, dacă am vreun păcat, și încă un păcat mare, este că n-o pot suferi pe nemernica asta! Spuse ea aproape țipând, cu totul desfigurată. De ce s-o mai fi furișând ea aici și-acuma? Dar are să vină și timpul meu odată, să-i spun în față tot, tot! Îmi vine și mie apa la moară!
XXII.
ÎN TIMP CE ÎN SALA de primire și în camera prințesei aveau loc aceste discuții, cupeul care-l aducea pe Pierre (după care se trimisese) împreună cu Anna Mihailovna (care găsise necesar să-l însoțească) intra în curtea contelui Bezuhov. Când roțile vehiculului huruiră ușor pe paiele așternute sub ferestrele casei, Anna Mihailovna, adresându-se tovarășului ei de drum cu câteva bine simțite cuvinte de îmbărbătare, își dădu seama, după ce le rosti, că acesta dormea, cuibărit în colțul trăsurii, și trebui să-l deștepte. Dezmeticindu-se, Pierre coborî din trăsură după Anna Mihailovna și-abia atunci se gândi pentru prima dată la întrevederea cu tatăl său muribund, care-l aștepta. Observă mai întâi că se opriseră nu la intrarea principală, ci la o intrare dosnică. În clipa în care pășise pe peron de pe scara trăsurii, mai observase doi oameni îmbrăcați ca târgoveții, care se îndepărtaseră în grabă de ușa de la intrare, ascunzându-se în umbra zidului. Apoi, privind cu luare-aminte, Pierre mai desluși în umbra casei, de amândouă părțile ușii, alți câțiva oameni cu aceeași înfățișare. Dar nici Anna Mihailovna, nici lacheul, nici vizitiul, care nu se putea să nu-i fi văzut, nu păreau să-i bage în seamă. „Poate că așa trebuie să fie”, hotărî în sinea sa Pierre și păși pe urmele Annei Mihailovna. Cu pași grăbiți, ea urcă treptele de piatră slab luminate ale scării înguste de serviciu, îndemnându-l întruna pe Pierre, care rămânea mereu în urmă, să se grăbească. Pierre, cu toate că nu prea înțelegea pentru ce trebuia neapărat să vină să-l vadă pe conte, și mai cu seamă pentru ce era nevoie să intre pe scara de din dos, judecând după siguranța și graba Annei Mihailovna, trase din nou în sinea lui concluzia că toate lucrurile nu se puteau petrece decât așa. Pe la jumătatea scării erau cât pe-aci să se izbească de picioarele unor oameni care, cu cizmele lor grele, tropăiau, coborând aceeași scară de piatră, cu niște căldări în mână. Aceștia se lipiră de perete ca să facă loc lui Pierre și Annei Mihailovna și nu dădură nici cel mai mic semn de mirare la vederea lor.
— Aici la mezanin e apartamentul prințeselor? Întrebă Anna Mihailovna pe unul dintre ei.
— Aici, răspunse lacheul, cu voce îndrăzneață și puternică, ca și cum ar fi vrut să dea de înțeles că în asemenea clipe totul e permis. Ușa din stânga, măicuță!
— Dar poate contele nici nu m-a chemat! Spuse Pierre când ajunseră pe platforma de la capătul scării. Mai bine m-aș duce la mine în cameră.
Anna Mihailovna se opri o clipă ca să poată fi în rând cu Pierre.
— Ah, mon ami! Spuse ea, strângându-i mâna cu același gest pe care-l avusese în scena cu fiul ei în dimineața aceleiași zile; croyez que je souffre autant que vous, mais soyez homme170.
— Chiar să mă duc la el? Întrebă Pierre, uitându-se prin ochelari la Anna Mihailovna cu un aer blajin.
— Ah, mon ami, oubliez les torts qu'on a pu avoir envers vous, pensez que c'est votre pere… peut-etre a l'agonie. Și oftă. Je vous ai tout de suite aimé comme mon fils. Fiez vous a moi, Pierre. Je n'oublirai pas vos intérets171.
Pierre nu înțelegea nimic, dar odată mai mult îi apăru limpede că toate acestea trebuiau să se întâmple așa, că nu puteau fi altfel și, supus, o urmă pe Anna Mihailovna, care și ajunsese la o ușă, deschizând-o în aceeași clipă.
Ușa dădea într-un hall al aripii din dos. Aici, într-un colț, stătea un bătrânel, slugă de-a prințeselor, și împletea la ciorap. Pierre nu mai fusese niciodată în această jumătate a casei și nici nu bănuia existența acestor încăperi. Anna Mihailovna întrebă despre sănătatea prințeselor pe o fată care îi ajunsese din urmă, ținând pe tavă o carafă (i se adresase cu „drăguță” și „scumpă”), și-l conduse pe Pierre mai departe, prin coridorul pardosit cu lespezi mari de piatră. Din coridor, prima ușă la stânga ducea în camerele de locuit ale prințeselor. Fata cu carafa de apă, în graba ei (cum se făceau în casă de altfel toate, în aceste clipe de zăpăceală), lăsase ușa deschisă, așa că Pierre și Anna Mihailovna, trecând prin dreptul ei, putură să vadă fără voia lor, în interiorul camerei, cum prințesa cea mai în vârstă sta foarte aproape de prințul Vasili, discutând unul lângă altul. Zărindu-i pe cei ce treceau, prințul Vasili făcu enervat o mișcare și se aplecă pe spate; prințesa sări în sus, se repezi la ușă și, ieșită din fire, o trânti din toate puterile.
Gestul acesta fusese atât de neașteptat față de calmul de totdeauna al prințesei, iar spaima ce se citea pe chipul prințului Vasili, atât de puțin obișnuită pentru mândria pe care-o afișa, încât Pierre, oprindu-se, se uită întrebător dindărătul ochelarilor la călăuza lui. Anna Mihailovna nu arătă nici o mirare. Zâmbi doar ușor și oftă, ca și cum ar fi vrut să arate că se aștepta la una ca asta.
— Soyez homme, mon ami, c'est moi qui veillerai a vos intérets172, spuse ea, răspunzând privirii lui și iuțind și mai mult pasul.
Pierre nu înțelegea despre ce-i vorba și cu atât mai puțin pricepea ce puteau însemna cuvintele veillerai a vos intérets, dar era încredințat că toate acestea trebuiau să se petreacă astfel. Prin coridor ajunseră într-un salonaș luminat numai pe jumătate, alături de sala de recepție a contelui. Salonașul acesta era una dintre acele încăperi reci și luxoase pe care Pierre le cunoscuse cu prilejul unor recepții. Dar până și în încăperea aceasta, chiar în mijloc, era trântită o cadă goală și fusese vărsată apă pe covor. Din partea opusă îi întâmpinară, umblând în vârful picioarelor, o slugă și un țârcovnic cu o cădelniță în mână, care trecură pe lângă ei, fără să-i bage în seamă. Intrată într-o sală de recepții bine cunoscută lui Pierre, cu două mari ferestre italiene ce dădeau spre seră, cu un bust imens și cu un portret în mărime naturală al împărătesei Ecaterina. Găsiră aceleași persoane, aproape în aceleași poziții, stând în sala de recepții și vorbind în șoaptă. Toți tăcură și se uitară la Anna Mihailovna cu chipul plâns și palid, și la voinicul și corpolentul Pierre, care o urma supus, cu capul în piept. Pe chipul Annei Mihailovna se citea conștiința deplină a faptului că sosise clipa hotărâtoare. Ea intră în încăpere cu ifosele doamnelor aferate din lumea mare a Petersburgului, și mai sfruntate decât le avusese de dimineață. Nu-l slăbea nici un pas pe Pierre. Avea sentimentul că, atâta vreme cât ea era aceea care-l aducea pe acel așteptat de muribund, dreptul ei de a intra era indiscutabil. Aruncându-și în treacăt ochii la cei din încăpere și zărindu-l printre ei pe duhovnicul contelui, nu numai că se înclină adânc, dar se și făcu parcă mai mică, se repezi cu pași mărunți spre el și, cu toată evlavia cuvenită unei fețe bisericești, îi ceru întâi lui binecuvântarea, apoi și celuilalt preot care se afla de față.
— Slavă Domnului că am putut ajunge la timp, zise ea către preot. Noi, toate rudele lui, am fost foarte îngrijorați. Iată, tânărul acesta este fiul contelui, adăugă ea mai încet. Înfricoșătoare clipe!
Și, spunând aceste cuvinte, se apropie de medic.
— Cher docteur, îi zise ea, ce jeune homme est le fils du comte… y a-t-il de l'espoir?173
Doctorul, tăcut, își ridică printr-o mișcare iute, odată cu privirile, și umerii. Anna Mihailovna, cu exact același gest, înălță și ea din umeri, ridicându-și privirile înspre cer, încât nu i se mai văzu decât albul ochilor, apoi oftă și, lăsându-l pe medic, se apropie de Pierre. Pe un ton deosebit de respectuos, de duios și de trist, i se adresă:
— Ayez confiance en Sa miséricorde!174 îi spuse ea și, arătându-i o canapea, pe care să se așeze și s-o aștepte, se apropie singură, cu pași ușori, de ușa spre care erau ațintite privirile tuturor și, odată cu zgomotul aproape neauzit al ușii, dispăru îndărătul ei.
Pierre, hotărât să se supună întru totul călăuzei și sfătuitoarei sale, se îndreptă spre canapeaua pe care i-o arătase ea. Cum dispăru Anna Mihailovna, el băgă de seamă că toți cei dimprejur îl priveau cu niște ochi care spuneau ceva mai mult decât simplă curiozitate și compătimire. Observă că toți șușoteau între ei, arătând spre el din ochi, cu teamă și chiar cu lingușire parcă. I se arăta un respect pe care niciodată nu i-l arătaseră: o doamnă necunoscută, care șezuse de vorbă cu preoții, se ridicase și-i oferise locul; aghiotantul îi ridicase mănușa scăpată jos și i-o dăduse; doctorii tăcuseră respectuos când trecuse pe lângă ei și se dăduseră la o parte ca să-i facă loc. Pierre avusese de gând să se așeze în altă parte, ca să n-o stingherească pe doamna aceea, ar fi vrut să-și fi ridicat singur mănușa și i-ar fi ocolit bucuros pe doctori, care, de altfel, nici nu-i stăteau în cale; înțelesese însă printr-o străfulgerare că asta ar fi fost nepoliticos din partea lui, că el în noaptea aceea era un personaj obligat să săvârșească nu știu ce ritual înfricoșător, așteptat de toată lumea, și că pentru acest motiv el trebuia să primească serviciile tuturora. Luase deci fără o vorbă mănușa din mâinile aghiotantului, se așezase în locul doamnei, punându-și mâinile-i mari pe genunchii alăturați simetric, într-o poză naivă de statuie egipteană, și trăsese în sinea lui concluzia că toate acestea erau absolut de neînlăturat, că în seara aceea, ca să nu-și piardă cumpătul și să nu facă vreo prostie, nu se cădea să se poarte așa cum i-ar fi convenit lui, ci trebuia să se prezinte cu totul după voia acelora care-l conduceau.
Nu trecură nici două minute și în cameră intră maiestuos, cu fruntea sus, prințul Vasili, îmbrăcat într-un caftan cu trei stele pe piept. Părea și mai slăbit decât dimineață. Ochii lui se făcură mari de tot când, rotindu-și privirea prin odaie, îl văzu pe Pierre. Se apropie grăbit de el, îi luă mâna (lucru pe care până atunci nu-l mai făcuse niciodată), și i-o trase în jos cu putere, ca și cum ar fi voit să i-o încerce dacă se ține bine în încheieturi.
— Courage, courage, mon ami. Il a demandé a vous voir. C'est bien…175 și voi să plece.
Pierre găsi de cuviință să-l întrebe:
— Cum îi este…
Se opri însă încurcat, neștiind dacă se cădea să dea titlul de conte muribundului; să-i spună „tată” îi era rușine.
— Il a eu encore un coup, il y a une demi-heure. A mai avut un atac. Courage, mon ami…176
Pierre era atât de răvășit și de tulbure la minte, încât, auzind cuvântul „atac”, se gândise în primul moment la atacul cine știe cărui corp de trupe. Fără să priceapă nimic, se uită la prințul Vasili, și abia în urmă își dădu scama că atacul se referea la boală. Prințul Vasili mai spuse în treacăt câteva cuvinte lui Lorrain și intră pe ușă în vârful picioarelor. Nedeprins să meargă în vârful picioarelor, el se sălta stângaci din tot corpul. Îndată după dânsul intră prințesa cea mai în vârstă, apoi intrară fețele bisericești și țârcovnicii, în sfârșit alții (servitorii casei) intrară și ei pe ușă. Îndărătul ușii se auzi forfoteală mare și, în cele din urmă, având pe chipul ei palid întipărită aceeași hotărâre neclintită în împlinirea datoriei, apăru în fugă Anna Mihailovna și, atingând cu mâna ei mâna lui Pierre, îi spuse:
— La bonté divine est inépuisable. C'est la cérémonie de l'extreme onction qui va commencer. Venez177.
Pierre intră pe ușă și, pășind pe covorul moale, observă că și aghiotantul, și doamna cea necunoscută, și încă vreo câțiva servitori îl urmaseră, ca și când acuma nu mai era nevoie să ceară cuiva îngăduința de a intra în această cameră.
XXIII.
PIERRE CUNOȘTEA BINE încăperea aceasta mare, așternută toată cu covoare persane și împărțită în două, printr-o arcadă cu coloane. Partea de dincolo de coloane a încăperii, în care erau așezate de o parte un pat înalt de mahon cu perdele de mătase, și de cealaltă, un imens chivot de icoane, era puternic luminată în roșu, așa cum sunt luminate bisericile în timpul slujbelor de vecernie. Sub ferecăturile sclipitoare de metal ale chivotului se afla un fotoliu Voltaire, și în jilț, pe perne albe ca zăpada, neatinse, care se vedea că de-abia fuseseră înfățate, era întinsă, învelită până la jumătate într-o plapomă de culoare verde-aprins, persoana impunătoare și atât de cunoscută lui Pierre a contelui Bezuhov, tatăl său, cu același păr alb și stufos deasupra frunții late, aureolând-o ca o coamă de leu, și cu aceleași cute adânci care-i brăzdau frumoasa-i față roșie-galbenă, dându-i un caracter de mare noblețe. Zăcea chiar dedesubtul icoanelor, și amândouă mâinile lui, mari și puternice, îi fuseseră scoase pe deasupra plapomei și odihneau, lipsite de viață, pe verdele ei. În mâna dreaptă, pe care o ținea cu palma în jos, între degetul arătător și degetul cel mare îi vârâseră o lumânare de ceară, pe care, aplecându-se de la locul său dindărătul fotoliului, i-o susținea un bătrân servitor. În fața jilțului se înșiraseră mai mulți preoți cu plete lungi ce le atârnau pe spate, îmbrăcați în odăjdii strălucitoare și majestuoase, cu lumânări aprinse în mâini, oficiind solemn, în surdină. Ceva mai în urma lor, cu batiste în mâini sau la ochi, stăteau două dintre prințese, cele mai tinere și, în fața lor, cea mai în vârstă, Catiche, cu un aer hotărât și răzbunător, neîngăduindu-și să-și desprindă nici măcar pentru o clipă ochii de la icoane, ca și cum ar fi vrut să spună tuturor că nu răspunde de actele sale în cazul în care ar fi silită să arunce o privire în juru-i. Anna Mihailovna, cu un aer copleșit și resemnat, stătea lângă ușă, alături de doamna necunoscută. Prințul Vasili își găsise loc de cealaltă parte a ușii, mai aproape de fotoliu, în dosul unui scaun cu încrustături și pernă de pluș, pe care-l întorsese cu spătarul spre el și, sprijinindu-și de scaun mâna stângă în care ținea o lumânare aprinsă, se închina cu mâna dreaptă, ridicându-și ochii spre cer de fiecare dată când își ducea cele trei degete la frunte. Chipul lui exprima numai evlavie și calmă supunere față de voia Domnului. „Dacă voi nu puteți pricepe aceste simțăminte, părea că vrea să spună chipul lui, cu atât mai rău pentru voi.”
În spatele lui erau aghiotantul, medicii și servitorii; ca la biserică: bărbații de o parte, și femeile de alta. Toată lumea se închina, tăcută, și nu se auzeau decât citaniile bisericești, cântarea tristă și joasă, de bas reținut, iar în scurtele clipe când se întrerupea, se auzea câte un suspin și zgomotele făcute de cei ce se schimbau de pe un picior pe altul. Anna Mihailovna, cu aerul ei important, care voia să spună că știe ea bine ce face, străbătu întreaga încăpere, până la Pierre, și-i puse în mână o lumânare. El o aprinse și, distrat de tot ce se petrecea în jurul lui, prinse a se închina de zor cu aceeași mână în care ținea lumânarea.
Prințesa Sophie, mezina, cea cu alunița pe fața rumenă, veșnic pusă pe râs, sta tot cu ochii pe el. Ea zâmbi, își ascunse fața în batistă și rămase așa mai multă vreme; dar cum se uita la Pierre, iar îi venea să râdă. Nesimțindu-se pesemne în stare să se mai uite la el fără să pufnească în râs și neputându-se stăpâni să-l privească, trecu încet, ca să alunge ispita aceasta, în dosul unei coloane. Pe la jumătatea slujbei, glasurile preoților tăcură deodată; fețele bisericești își spuseră ceva în șoaptă unul altuia; servitorul cel bătrân, care susținea mâna contelui, se ridică și spuse ceva către grupul doamnelor. Anna Mihailovna ieși în față și, aplecându-se deasupra bolnavului, chemă la sine, cu un semn al mâinii întinse îndărătul ei, pe doctorul Lorrain. Francezul, care stătea rezemat de o coloană, fără lumânare în mână, în atitudinea respectuoasă a străinului care vrea să arate că, deși de altă credință, înțelege toată însemnătatea ceremoniei ce se săvârșește sub ochii săi, și o aprobă chiar, se apropie de bolnav cu pașii ușori ai unui om în floarea vârstei, luă între degetele lui albe și subțiri mâna liberă a bolnavului de pe plapoma verde și, întorcând capul, îi pipăi, pe gânduri, pulsul. Bolnavului i se dădu apoi să bea ceva; în jurul lui, se produse oarecare forfotă, dar toți trecură numaidecât la locurile lor și slujba reîncepu. În timpul acestei scurte întreruperi, Pierre băgă de seamă că prințul Vasili ieșise de la locul său, de după spătarul scaunului și, cu același aer care voia să spună că știe el ce face și că e cu atât mai rău pentru cei ce nu-l înțeleg, se apropiase nu de bolnav, ci de prințesa mai în vârstă, și se îndreptaseră împreună spre partea din fund a dormitorului, cea cu patul înalt sub perdelele de mătase. De lângă patul cu polog amândoi, și prințul, și prințesa, se furișară afară printr-o ușă dosnică, dar înainte de sfârșitul slujbei se întoarseră unul după altul și-și ocupară iarăși locurile. Pierre nu dădu nici acestui fapt mai multă atenție decât dăduse altor fapte petrecute până atunci, fiindcă el hotărâse odată pentru totdeauna în sinea lui că tot ce avea să se petreacă în seara aceea sub ochii săi era neapărat necesar și de neînlăturat.
Sunetele monotone ale cântărilor bisericești încetară, și un preot plin de respect făcu bolnavului urări pentru taina primită. Bolnavul, însă, continuă să rămână la fel de nemișcat, parcă lipsit de viață. Toți din jurul lui începură să se miște; se auziră pași și șoapte, dintre care ale Annei Mihailovna se deslușeau mai răspicat decât toate.
Pierre o auzi cum spunea:
— Trebuie dus negreșit în pat; aici nu va putea cu nici un chip…
Bolnavul era atât de înconjurat de medici, de prințese și de servitori, încât Pierre nu-i mai putea vedea acum chipul palid cu vine roșii și cu coamă albă, pe care, cu toate că urmărise ce făceau ceilalți, nu-l pierduse nici o clipă din ochi în tot timpul slujbei. Pierre înțelese, după mișcările domoale ale celor ce înconjurau fotoliul, că muribundul era ridicat și purtat pe sus.
— Þine de mâna mea, dacă vrei să nu-l scapi, se auzi până la el vocea speriată a unuia dintre servitori. De jos. Încă unul! Se auziră alte voci, și respirația grea a servitorilor și pașii lor mărunți se îndesiră, ca și cum povara pe care o purtau era mult peste puterile lor.
Cei ce-l purtau, din rândul cărora era și Anna Mihailovna, trecură pe lângă Pierre, și el putu zări o clipă, pe deasupra capetelor lor aplecate, pieptul mare, puternic și dezgolit al bolnavului, umerii lui mușchiuloși puțin ridicați în sus de mâinile celor care-l țineau de subsuori și capul lui leonin cu bucle albe. Capul acesta, cu fruntea înaltă și pomeții obrajilor neobișnuit de lați, cu gura frumoasă și senzuală, cu privirea rece și impunătoare, nu era defel desfigurat de apropierea morții. Avea același chip pe care i-l știa Pierre de acum trei luni, când contele îl trimisese la Petersburg. Numai că acum, capul acesta se clătina, fără putere, după pasul inegal al celor ce-l purtau, iar privirea lui, rece și nepăsătoare de obicei, nu știa pe ce să se oprească.
După câteva momente de agitație în jurul patului, servitorii care-l purtaseră pe bolnav se retraseră. Anna Mihailovna îl luă pe Pierre de mână și-i spuse: „Venez”178. Pierre se apropie odată cu ea de patul în care fusese așezat bolnavul, într-o atitudine de zile mari, potrivită cu momentul solemn al tainei primite cu puțin înainte. Era întins în pat, cu capul sprijinit pe pernele înălțate anume. Mâinile îi fuseseră așezate simetric cu palmele în jos, peste plapoma de mătase verde. Când Pierre se apropie, contele se uită drept la el, dar cu o privire al cărei rost și tâlc nu-i e dat omului să-l pătrundă. Sau nu spunea nimic altceva privirea aceasta decât că omul, atâta timp cât are ochi, trebuie să se uite și el undeva – oriunde – sau, dimpotrivă, spunea nespus de multe. Pierre se opri locului, neștiind ce se cuvenea să facă, și întoarse întrebător capul spre îndrumătoarea lui, Anna Mihailovna. Ea îi făcu iute din ochi un semn spre mâna bolnavului și, țuguindu-și buzele și scrutând aerul, îi arătă că trebuie să i-o sărute. Pierre, întinzând anevoie gâtul, ca să ferească plapoma, îi urmă sfatul și atinse cu buzele mâna cărnoasă și cu oase zdravene a părintelui său. Nici mâna, și nici măcar un singur mușchi de pe fața contelui, nu se clinti. Pierre întoarse din nou capul, întrebător, spre Anna Mihailovna, ca pentru a-i cere să-i spună ce mai avea acum de făcut. Anna Mihailovna îi arătă din ochi un fotoliu care se afla lângă pat. Pierre se resemnă să ia loc în fotoliu, supus, continuând să întrebe din ochi, dacă nu cumva făcuse altceva decât se cuvenea. Anna Mihailovna dădu aprobator din cap. Pierre luă din nou o poză stângace, simetrică, de statuie egipteană și, regretând pesemne faptul că trupul său vânjos și greoi ocupa atâta loc, își dădea toată osteneala să pară cât mai mic cu putință. Se uită la conte. Bătrânul rămăsese tot cu privirile spre locul unde fusese fața lui Pierre, câtă vreme stătuse în picioare lângă pat. Anna Mihailovna arăta prin expresia ce adoptase că avea conștiința însemnătății acestei ultime clipe de despărțire a părintelui de fiu. Mai trecură așa două minute, care îi părură lui Pierre fără sfârșit. Deodată, în cutele mușchilor puternici de pe fața contelui se ivi un tremur. Tremurul acesta se accentuă, gura frumoasă a bătrânului se strâmbă – abia atunci înțelese Pierre cât de aproape de moarte se afla tatăl său – și din gura lui strâmbă ieși un sunet nelămurit, un horcăit. Anna Mihailovna privea stăruitor în ochii bolnavului, străduindu-se să-i citească în priviri de ce anume avea nevoie, și arăta când la Pierre, când spre băutura de la căpătâiul patului, când plapoma, și, abia șoptind, rostea numele prințului Vasili. Ochii și fața bolnavului exprimau nerăbdare; el făcu o sforțare ca să se poată uita la servitorul ce ședea pironit la căpătâiul patului.
— Vrea să-l întoarcem pe partea cealaltă, șopti servitorul, și-l ridică, încercând să întoarcă trupul greu al contelui cu fața spre perete.
Pierre sări în picioare, să-i ajute.
Cât timp îl întorceau ei, contelui îi alunecă, în jos, fără vlagă, o mână, și făcu sforțări zadarnice să și-o ridice. Va fi băgat oare bolnavul de seamă expresia de groază cu care Pierre se uitase la mâna lui fără viață, sau poate cine știe ce alt gând îi străbătuse în acea clipă conștiința muribundă, căci el își privi mâna care nu-i mai da ascultare, apoi se uită la expresia de groază de pe chipul lui Pierre pe urmă din nou la mână, și pe față i se ivi un zâmbet slab, chinuit, la fel de nepotrivit cu trăsăturile figurii lui, ca și când i-ar fi exprimat, ironic, compătimirea față de propria-i neputință. Pe neașteptate, la vederea acestui zâmbet, Pierre simți cum i se zguduie pieptul, simți ca niște pișcături în nări, și ochii i se umplură deodată de lacrimi. Bolnavul, acum întors cu fața la perete, scoase un oftat.
— Il est assoupi179, zise Anna Mihailovna, văzând pe una dintre prințese care venise să-i înlocuiască. Allons180.
Pierre ieși.
XXIV.
ÎN SALA DE RECEPÞII nu mai era nimeni, în afară de prințul Vasili și de prințesa cea mai în vârstă, care, stând amândoi sub portretul împărătesei Ecaterina, vorbeau între ei cu multă însuflețire. Dar cum îl văzură pe Pierre și pe sfătuitoarea lui, tăcură. Prințesa căuta să ascundă ceva, după cât i se păru lui Pierre, și spuse în șoaptă:
— Nu pot s-o văd în ochi pe femeia asta!
— Catiche a fait donner du thé dans le petit salon, zise prințul Vasili către Anna Mihailovna. Allez, ma pauvre? Anna Mihailovna, prenez quelque chose, autrement vous ne suffirez pas181.
Lui Pierre nu-i spuse nimic; se mulțumi doar să-i strângă cu putere brațul, sus, lângă umăr. Pierre și Anna Mihailovna trecură în le petit salon.
— Il n'y a rien qui restaure, comme une tasse de cet excellent thé russe apres une nuit blanche182, spuse Lorrain cu un aer de măsurată însuflețire, sorbind dintr-o ceașcă străvezie de porțelan chinezesc, fără toartă, în fața unei măsuțe mici, pe care se găsea un serviciu de ceai și o gustare rece. În jurul mesei se adunaseră, ca să mai prindă puteri, toți cei rămași în noaptea aceea în casa contelui Bezuhov. Pierre își amintea bine de acest mic salon rotund, cu oglinzi și măsuțe. În serile de bal, pe vremea când se dădeau baluri în casa contelui, lui Pierre, care nu știa să danseze, îi plăcea să se retragă aici ca să privească doamnele îmbrăcate în rochii de bal, cu briliante și coliere de perle pe bustul decoltat, și să le vadă cum treceau prin aceasta odaie, admirându-se sub baia de lumină în oglinzile care le reflectau de mai multe ori imaginea. Acum încăperea era abia luminată de cele două făclii aprinse; în întuneric, pe o măsuță, se îngrămădeau în dezordine un serviciu de ceai și fel de fel de farfurii; o năpădiseră tot felul de oameni, care numai de sărbătoare nu erau îmbrăcați și care discutau între ei pe șoptite, iar fiecare cuvânt, fiecare gest al lor, arăta că nimeni nu putea uita ceea ce se petrecea în acele clipe și ceea ce avea să se mai petreacă în curând în dormitorul contelui. Pierre nu se atinse de nimic, cu toate că ar fi avut mare chef să mănânce și el ceva. El se uită întrebător spre îndrumătoarea lui și observă că ea se îndreptase, călcând pe vârful picioarelor spre sala de recepții, unde rămăseseră prințul Vasili și prințesa mai vârstnică. Pierre socoti că și aceasta era neapărat necesar și, după puțin, o urmă. O găsi pe Anna Mihailovna alături de prințesă, vorbind amândouă deodată, pe șoptite, dar foarte agitat.
— Dă-mi voie să știu eu mai bine, prințesă, ce trebuie și ce nu trebuie, spuse prințesa cea mare, care părea într-o stare de agitație, asemenea aceleia în care se găsise atunci când trântise ușa odăii sale.
— Dar, dragă prințesă, îi vorbea cu glas blând, însă convingător, Anna Mihailovna, oprindu-i trecerea spre odaia bolnavului, nu va fi oare prea greu acest lucru pentru sărmanul nostru unchi, în aceste clipe când mai mult decât orice are nevoie de odihnă? În clipe ca astea să discutați chestiuni lumești, tocmai acum, când sufletul i-a fost pregătit pentru…
Prințul Vasili rămăsese așezat în fotolii, în atitudinea lui obișnuită, picior peste picior. Obrajii, scuturați de ticuri, îi tremurau nervos și, mai lați în partea de jos, păreau căzuți; luase însă aerul unui om pe care prea puțin îl interesa discuția dintre cele două femei.
— Voyons, ma bonne Anna Mihailovna, laissez faire Catiche183. Știi doar cât o iubește contele.
— Nici măcar nu știu ce conține hârtia asta, spuse Catiche, adresându-se prințului Vasili și arătând servieta de piele pe care o ținea în mână. Eu știu atât: că testamentul cel adevărat se află la el în birou și că asta nu poate fi altceva decât o hârtie uitată…
Și dădu s-o ocolească pe Anna Mihailovna; dar aceasta, dintr-o săritură, îi tăie din nou drumul.
— Eu știu, scumpa și buna mea prințesă, zise Anna Mihailovna, apucând servieta cu amândouă mâinile și încă cu atâta putere, încât nu mai încăpea nici o îndoială că nu avea deloc intenția să-i dea drumul cu una, cu două. Te rog, scumpa mea prințesă, te implor, aibi milă de el. Je vous en conjure…184
Prințesa nu spunea nimic. Se auzeau doar zgomotele luptei înverșunate ce se dădea pentru servietă. Era neîndoielnic că dacă prințesa ar fi rostit vreo vorbă, n-ar fi rostit nimic plăcut pentru Anna Mihailovna. Aceasta ținea servieta cu îndârjire, dar cu toate astea, vocea ei își menținea tot calmul, toată dulceața și delicatețea ei obișnuită.
— Apropie-te, Pierre dragul meu. Cred că el nu poate fi de prisos în acest consiliu de familie: nu-i așa, prințe?
— Pentru ce taci, mon cousin? Strigă deodată prințesa, atât de tare, încât cei din salon tresăriră, speriați de glasul ei. Pentru ce taci atunci când o oarecare, Dumnezeu știe ce va mai fi, îndrăznește să se amestece și să facă asemenea scene, și asta chiar în pragul camerei unui muribund? Intriganto! Șuieră ea cu furie și trase din toate puterile ei servieta, dar Anna Mihailovna făcu grabnic câțiva pași, ca să nu o scape, și puse din nou mâna pe ea.
— Oh! Interveni prințul Vasili, dojenitor și uimit. Se ridicase în picioare. Cest ridicule. Voyons185 Lăsați-o! V-o cer eu!
Prințesa se supuse.
— Și dumneata!
Anna Mihailovna nu-l ascultă.
— Lăsați servieta, vă cer eu! Iau tot asupra mea! Mă duc să-l întreb eu. Nu… prea departe ați mers!
— Mais, mon prince186, zise Anna Mihailovna, după o taină ca aceea care i s-a săvârșit, dați-i și lui o clipă de odihnă. Dumneata, Pierre, de ce nu-ți spui părerea? Se adresă ea tânărului, care, apropiindu-se de ea, se uita uimit la chipul urâțit de furie al prințesei, care-și pierduse orice simț al cuviinței, și la obrajii scuturați de ticuri ai prințului Vasili.
— Dar, prințe… Gândiți-vă că veți avea să dați socoteală de toate urmările, rosti sever prințul Vasili. S-ar zice că nu mai știți ce faceți!
— Muiere ticăloasă! Izbucni Catiche și, repezindu-se la Anna Mihailovna, îi smulse servieta din mână când se aștepta mai puțin.
Prințul Vasili își lăsă capul în jos și-și resfiră brațele.
În clipa aceasta ușa, înfricoșătoarea ușă, la care Pierre privise îndelung și cu spaimă, și care de obicei se deschidea atât de lin, se izbi brusc, cu zgomot, de perete, și prințesa cea mijlocie ieși în fugă din dormitor, frângându-și mâinile.
— Ce faceți? Rosti ea disperată. Il s'en va et vous me laissez seule187.
Prințesa mai în vârstă scăpă din mâini servieta. Anna Mihailovna se aplecă repede și, luând obiectul litigios, fugi în odaia bolnavului. Catiche și prințul Vasili, revenindu-și în fire, veniră după ea. Peste câteva clipe, prințesa cea mare ieși cea dintâi; avea chipul palid și aspru și își mușca buza de jos. La vederea lui Pierre, figura ei luă o expresie de furie nestăpânită.
— Da, bucură-te acum, zise ea. Doar asta așteptai!
Pe urmă, izbucnind în hohote de plâns, își acoperi fața cu batista și ieși în fugă din odaie.
După prințesă, ieși și prințul Vasili. El păși, clătinându-se, până la canapeaua pe care ședea Pierre și se prăbuși pe telurile ei, ascunzându-și fața în mâini. Pierre băgă de seamă că se îngălbenise peste măsură, că bărbia îi tremura și dinții îi clănțăneau ca într-un acces de friguri.
— Ah, prietene! Zise el, luându-l pe Pierre de braț, și în glasul lui se simțeau acum sinceritatea și slăbiciunea, stări pe care Pierre nu le observase niciodată până atunci la acest om. Cât păcătuim, cât mințim, și toate astea pentru ce? În curând, împlinesc șaizeci de ani, prietene… Așa că pentru mine… Cu moartea totul se sfârșește, totul! Moartea e ceva groaznic.
Și începu să plângă.
Ultima ieși Anna Mihailovna. Ea se apropie de Pierre cu pași rari, domoli.
— Pierre! zise ea.
Pierre se uită la ea întrebător. Ea îl sărută matern pe frunte, stropindu-l cu lacrimi. Apoi, după o scurtă tăcere:
— Il n'est plus…188
Pierre o privea prin ochelarii lui.
— Allons, je vous reconduirai. Tâchez de pleurer. Rien ne soulage, comme les larmes.189
Îl conduse într-un salon întunecos, și Pierre era foarte mulțumit că aici nu-i mai vedea nimeni fața. Anna Mihailovna se retrase discretă și, când se întoarse, îl găsi dormind adânc, cu mâinile sub cap.
A doua zi dimineață, Anna Mihailovna îi spuse:
— Oui, mon cher, c'est une grande perte pour nous tous. Je ne parle pas de vous. Mais Dieu vous soutiendra, vous etes jeune et vous voila a la tete d'une immense fortune, je l'espere. Le testament n'a pas été encore ouvert. Je vous connais assez pour savoir que cela ne vous tournera pas la tete, mais cela vous impose des devoirs, et il faut etre homme.190
Pierre tăcea.
— Peut-etre plus tard je vous dirai, mon cher, que și je n'avais pas été la, Dieu sait ce qui serait arrivé. Vous savez, mon oncle avant-hier encore me promettait de ne pas oublier Boris. Mais il n'a pas eu le temps. J'espere, mon cher ami, que vous remplirez le désir de votre pere.191
Pierre nu pricepea nimic și, roșindu-se tot de sfială, se uită nedumerit la Anna Mihailovna. După convorbirea cu Pierre, Anna Mihailovna se duse la Rostovi și se culcă. Dimineața, când se sculă, ea povesti Rostovilor și tuturor cunoscuților amănuntele morții contelui Bezuhov. După spusele ei, contele murise așa cum și-ar dori și ea să moară; declară că sfârșitul contelui a fost nu numai deosebit de mișcător, ci și foarte pilduitor; că ultima întrevedere dintre tată și fiu fusese într-adevăr atât de impresionantă, încât nici nu și-o putea aminti fără să-i dea lacrimile, și că nici ea nu putea ști cine se purtase mai demn în clipele acelea grozave; tatăl, care-și adusese aminte de toți și de toate în acele clipe grele și care spusese fiului său cuvinte atât de mișcătoare, sau Pierre, care, deși zdrobit că-ți era jale să te uiți la el, făcea sforțări să-și ascundă durerea, pentru a nu-și întrista părintele în clipa morții. „C'est pénible, mais cela fait du bien; ça éleve l'âme de voir des hommes, comme le vieux comte et son digne fils”192, spunea ea. Despre manoperele prințesei și ale prințului Vasili, ea, care nu putea să le aprobe, mai spuse câte ceva pe ici, pe colo, dar numai în șoaptă și sub jurământ de mare taină.

XXV.
LA LÂSÂE-GORÎ, MOȘIA prințului Nikolai Andreevici Bolkonski, erau așteptați să sosească din zi în zi tânărul prinț Andrei și soția lui, dar așteptarea nu schimbase întru nimic severa rânduială din casa bătrânului prinț. De când, sub împăratul Pavel, fusese surghiunit la țară, generalul en chef Nikolai Andreevici Bolkonski, poreclit în societate „Le roi de Prusse”193, locuia retras la Lâsâe-Gorî împreună cu fiica sa, prințesa Maria, și cu domnișoara de companie a acesteia, mademoiselle Bourienne. Și, cu toate că sub domnia noului țar i se ridicase opreliștea de a intra în cele două capitale, el își ducea mai departe viața lui izolată, la țară, declarând că dacă are cineva nevoie de el, cele o sută cincizeci de verste care despărțeau Moscova de Lâsâe-Gorî puteau fi lesne străbătute și că, în ce-l privește, el nu avea nevoie de nimeni și de nimic. Avea obiceiul să spună că viciile omenești nu au decât două cauze: trândăvia și superstiția, și că numai două sunt virtuțile: acțiunea și rațiunea. Se ocupa personal de creșterea fiicei lui și, pentru a dezvolta în ea amândouă aceste virtuți, îi dădea lecții de algebră și geometrie și-i organizase întreaga viață astfel încât să fie necontenit ocupată. El însuși era necontenit ocupat cu redactarea memoriilor sale și-l preocupau soluțiile problemelor de matematică superioară; când nu dădea la strung tabachere, își găsea de lucru în grădină sau supraveghea lucrările de construcție de pe moșia lui, care nu mai încetau niciodată. Și, pentru că cea mai de seamă condiție a acțiunii este rânduiala, în felul lui de viață rânduiala era dusă până la cel mai înalt grad al preciziunii. Se așeza la masă întotdeauna cu aceleași gesturi și nu numai la aceeași oră, dar chiar în același minut al zilei. Era aspru și neiertător de exigent cu toți cei dimprejur, de la fiica lui și până la servitori, și, de aceea, fără să fie câtuși de puțin crud, era temut și respectat cum n-ar fi izbutit să fie nici cel mai crud om. Deși era în retragere și deci n-avea acum nici un amestec în afacerile statului, fiecare nou conducător al guberniei în care se afla moșia sa considera de datoria lui să se anunțe la el în vizită de prezentare și să aștepte în antecameră așa cum făceau arhitectul, grădinarul sau chiar prințesa Maria, ca el să iasă la ora știută din birou. Toți acești demnitari încercau același simțământ de respect și chiar de teamă când se deschidea ușa neobișnuit de înaltă a cabinetului și apărea, cu desueta lui perucă pudrată, bătrânelul acesta mărunt, cu mâinile mici și uscate, cu sprâncenele stufoase și încărunțite, care adesea, când el se încrunta, îi ascundeau cu totul strălucirea ochilor inteligenți și încă tineri.
În ziua sosirii tinerilor, dimineața, ca de obicei, prințesa Maria intră la ora hotărâtă în antecamera cabinetului, să-și salute tatăl; în așteptare, își făcea semnul crucii și spunea în gând rugăciuni. În fiecare zi ea venea să-i dea bună dimineața și în fiecare zi se ruga în gând ca această obligație zilnică a întâlnirii cu tatăl ei să se sfârșească cu bine.
Un bătrân servitor pudrat se ridică de pe scaun cu mișcări domoale și o anunță în șoaptă: „Poftiți”.
De dincolo de ușă se auzea zgomotul monoton al unui strung. Prințesa trase cu sfială ușa, care se deschidea ușor, fără zgomot, și se opri în prag. Bătrânul prinț lucra la strung; o zări, dar își văzu mai departe de treabă.
Imensul cabinet al prințului era plin de fel de fel de obiecte, după câte se vedea în permanență folosite. Masa, pe care se aflau cărți și planuri, rafturile bibliotecilor cu geamuri înalte și cu cheile în broaște, un pupitru înalt pentru scris în picioare pe care se afla un caiet deschis, strungul cu numeroasele lui scule răspândite și cu talaj proaspăt împrăștiat de jur împrejur pe podea – toate acestea alcătuiau dovada unei activități neîntrerupte și ordonate. Mișcarea piciorului mic, încălțat într-o cizmuliță tătărească cusută cu fir de argint, și încordarea mâinilor uscățive, dar vânjoase, arătau că bătrânul avea încă vigoare și multă putere de rezistență. După ce mai dădu câteva învârtituri roții, ridică piciorul de pe pedala strungului, șterse dalta și o aruncă într-o geantă de piele agățată de strung și, apropiindu-se de masă, își chemă fiica. Nu-și binecuvânta niciodată copiii; îi întinse doar obrazul, încă nebărbierit în ziua aceea, și-i spuse rece, învăluind-o totodată cu priviri blânde și atente:
— Ești sănătoasă? Ei, hai, șezi!
Luă apoi un caiet de geometrie scris de mâna lui și-și trase cu piciorul, mai aproape, fotoliul.
— Pentru mâine! Zise el, căutând grăbit pagina și făcând cu unghia un semn energic, de la un paragraf la cel următor.
Prințesa se încovoie deasupra mesei, pe caiet.
— Stai! Þi-a venit o scrisoare, spuse deodată bătrânul scoțând dintr-o mapă de birou ce se afla pe masă un plic, cu adresa scrisă de o mână femeiască, și aruncându-l pe masă.
La vederea plicului, fața prințesei Maria se îmbujoră, îl luă grăbită și se aplecă atentă asupra lui.
— De la Héloise?194 Întrebă prințul cu un zâmbet rece, lăsând să i se vadă dinții încă puternici, puțin îngălbeniți.
— Da, de la Julie, răspunse prințesa, privindu-și cu sfială părintele și zâmbind la fel de sfios.
— Mai las să treacă încă două scrisori, dar pe a treia o voi citi, spuse bătrânul prinț cu severitate. Mă tem că vă scrieți prea multe nimicuri. Pe a treia o voi citi!
— Citește-o și pe asta, mon pere195, răspunse prințesa, înroșindu-se și mai mult și întinzându-i scrisoarea.
— Pe a treia am spus, pe a treia, se răsti scurt prințul, respingând plicul și, sprijinindu-se în coate pe masă, trase spre el caietul cu figuri de geometrie.
— Uite, domnișoară, începu bătrânul, aplecându-se mult spre fiică-sa deasupra caietului și punând o mână pe spătarul fotoliului în care ședea prințesa, în așa fel încât aceasta se simțea asaltată din toate părțile de mirosul de tutun și de mirosul acela înțepător, specific bătrânilor, pe care ea i-l știa de-atâta vreme tatălui ei. Uite, domnișoară, triunghiurile acestea sunt asemenea; binevoiește și verifică: unghiul ABC…
Prințesa se uită cu teamă în ochii bătrânului, care luceau atât de aproape de ea; pe fața ei apăru iar roșeața de adineauri; se vedea bine că nu înțelege nimic și că se teme atât de tare, încât frica o va împiedica să priceapă ceva din explicațiile cu care nu mai contenea tatăl ei, oricât de lămurite ar fi fost ele. Să fi fost din vina profesorului, să fi fost din vina ei, dar zi de zi se întâmpla la fel: prințesei i se împăienjeneau ochii, și nu mai vedea și nu mai auzea nimic; simțea doar aproape de chipul său chipul uscat al asprului ei tată, îi simțea respirația și mirosul greu și o stăpânea un singur gând: cum ar face să scape cât mai repede din cabinetul acela și, singură la ea în odaie, să-și dumirească în tihnă problema. Bătrânul își ieșea din sărite, mutându-și mereu din loc cu zgomot fotoliul în care ședea, făcea sforțări să se stăpânească și să nu se înfurie, dar aproape de fiecare dată se aprindea și spunea vorbe de ocară și se întâmpla chiar să zvârle cât colo caietul.
Prințesa răspunse greșit.
— Proasto! Strigă prințul, trântind caietul și răsucindu-se ca un titirez, dar se ridică pe dată, făcu câțiva pași plin odaie, apoi atinse cu mâinile părul prințesei ca pentru a o mângâia și se așeză din nou.
Se apropie și mai mult de ea și-și continuă explicația.
— Nu se poate, prințesă, nu se poate, spuse el, în timp ce fata, pregătindu-se să plece, își închidea caietul cu lecțiile pe care le avea de făcut, matematicile sunt un lucru mare, dragă domnișoară! De ce să fii și tu la fel de proastă cum sunt stupidele noastre cucoane din lumea mare? Eu nu vreau asta. Bate-ți capul – ai să le dai tu de gust! O mângâie apoi pe obraz. Să-ți iasă prostiile din cap!
Prințesa vru să plece, dar bătrânul o reținu printr-un gest și luă de pe pupitrul înalt o carte nouă, cu foile încă netăiate.
— Uite, Héloise îți mai trimite și nu știu ce Cheie a tainelor. E o carte religioasă. Știi, eu nu mă amestec în credințele nimănui… Dar am răsfoit-o puțin, așa… Ia-o și acum du-te, pleacă!
O bătu ușor pe umăr și închise ușa în urma ei.
Prințesa Maria se înapoie în odaia ei, cu expresia de tristețe și de teamă care rareori o părăsea și-i urâțea și mai mult fața bolnăvicioasă, lipsită de frumusețe. Se așeză la masa de scris, pe care se învălmășeau o grămadă de portrete în miniatură și tot felul de caiete și de cărți. Prințesa era pe atât de dezordonată, pe cât era tatăl ei de ordonat. Ea lăsă caietul de geometrie și desfăcu, nerăbdătoare, plicul.
Scrisoarea era de la cea mai bună prietenă a ei din copilărie și care nu era alta decât acea Julie Karaghina, ce luase parte la sărbătorirea zilei onomastice a contesei, în casa Rostovilor.
Julie scria: „Chere et excellente amie, quelle chose terrible et effrayante que l'absence! J'ai beau me dire que la moitié de mon existence et de mon bonheur est en vous, que malgré la distance qui nous sépare, nos coeurs sont unis par des liens indissolubles; le mien se révolte contre la destinée, et je ne puis, malgré les plaisirs et les distractions qui m'entourent, vaincre une certaine tristesse cachée que je ressens au fond du coeur depuis notre séparation. Pourquoi ne sommes-nous pas réunies, comme cet été dans votre grand cabinet sur le canapé bleu, le canapé a confidences? Pourquoi ne puis-je, comme il y a trois mois, puiser de nouvelles forces morales dans votre regard și doux, și calme et și pénétrant, regard que j'aimais tant et que je crois voir devant moi, quand je vous écris”196
Ajungând la acest pasaj, prințesa Maria oftă și se uită în oglinda atârnată în peretele din dreapta ei. Oglinda îi reflectă corpul slab, lipsit de farmec și fața ștearsă. Ochii ei, veșnic triști, se uitau acum în oglindă, la propria ei făptură, cu o expresie și mai deznădăjduită. „Vrea să mă măgulească”, gândi ea, apoi întoarse capul și continuă să citească. Julie, însă, nu-și lingușea prietena: ochii prințesei Maria erau într-adevăr mari, adânci și strălucitori (ca și când din ei ar fi țâșnit adeseori văpăi de lumină caldă) erau atât de frumoși, încât adesea, în ciuda urâțeniei chipului ei în ansamblul lui, ochii aceștia făceau o impresie mai puternică decât frumusețea adevărată. Ea, însă, nu-și văzuse niciodată expresia aceasta splendidă a ochilor ei, expresie pe care ochii ei nu o aveau decât în clipele în care nu se mai gândea la ea însăși. Ca la oricare alt om, fața ei căpăta altă expresie, nefirească, artificială, urâtă, de îndată ce se privea în oglindă. Citi mai departe: „Tout Moscou ne parle que guerre. L'un de mes deux freres est déja a l'étranger, l'autre est avec la garde, qui se met en Marieche vers la frontiere. Notre cher? Mpereur a quitté Pétersbourg et, a ce qu'on prétend, compte lui-meme exposer sa précieuse existence aux chances de la guerre. Du veuille que le monstre corsicain, qui détruit le repos de l'Europe, soit terrassé par l'ange que le Tout-? Uissant, dans Sa miséricorde, nous a donnée pour souverain. Sans parler de mes freres, cette guerre m'a privée d'une relation des plus cheres a mon coeur. Je parle du jeune Nicolas Rostoff, qui avec son enthousiasme n'a pu supporter l'inaction et a quitté l'université pour aller s'enrôler dans l'armée. Eh bien, chere Marie, je vous avouerai, que, malgré son extreme jeunesse, son départ pour l'armée a été un grand chagrin pour moi.197
Le jeune homme, dont je vous parlais cet été, a tant de noblesse, de véritable jeunesse qu'on rencontre și rarement dans le siecle? U nous vivons parmi nos villards de vingt ans. Il a surtout tant de franchise et de coeur. Il est tellement pur et poétique, que mes relations avec lui, quelque passageres qu'elles fussent, ont été l'une des plus douées jouissances de mon pauvre coeur, qui a déja tant souffert. Je vous raconterai un jour nos adieux et tout ce qui s'est dit en partant. Tout cela est encore trop frais. Ah! Chere amie, vous etes heureuse de ne pas connaâtre ces jouissances et ces peines și poignantes. Vous etes heureuse, puisque les derienieres sont ordinairement les plus fortes! Je sais fort bien, que le comte Nicolas est trop jeune pour pouvoir jamais devenir pour moi quelque chose de plus qu'un ami, mais cette douée amitié, ces relations și poétiques et și pures ont été un besoin pour mon coeur.198
Mais n'en parlons plus. La grande nouvelle du jour qui occupe tout Moscou est la mort du vieux comte Bezuhov et son héritage. Figurez-vous que les trois princesses n'ont reçu que tres peu de chose, le prince Basile rien, est que c'est M. Pierre qui a tout hérité, et qui par-dessus le Marieché a été reconnu pour fils légitime, par conséquent comte Bezuhov est possesseur de la plus belle fortune de la Russie. On prétend que le prince Basile a joué un tres vilain rôle dans toute cette histoire et qu'il est reparti tout penaud pour Pétersbourg.
Je vous avoue, que je comprends tres peu toutes ces affaires de legs et de testament; ce que je sais, c'est que depuis que le jeune homme que nous connaissions tous sous le nom de M. Pierre les tout court est devenu comte Bezuhov et possesseur de l'une des plus grandes fortunes de la Russie, je m'amuse fort a observer les changements de ton et des manieres des mamans accablées de filles a marier et des demoiselles elles-memes a l'égard de cet individu, qui, par parenthese, m'a paru toujours etre un pauvre sire. Comme on s'amuse depuis deux ans a me donner des promis que je ne connais pas le plus souvent, la chronique matrimoniale de Moscou me fait comtesse Bezuhov. Mais vous sentez bien que je ne me souc nullement de le devenir.199
A propos de mariage, savez-vous que tout derienierement la tante en général Anna Mihailovna, m'a confié sous le sceau du plus grand secret un projet de mariage pour vous. Ce n'est ni plus, ni moins, que le fils du prince Basile, Anatole, qu'on voudrait ranger en le mariant a une personne riche et distinguée, et c'est sur vous qu'est tombé le choix des parents. Je ne sais comment vous envisagerez la chose, mais j'ai cru de mon devoir de vous en avertir. On le dit tres beau et tres mauvais sujet; c'est tout ce que j'ai pu savoir sur son compte.
Mais, assez de bavardage comme cela. Je finis mon second feuillet, et maman me fait chercher pour aller dâner chez les Apraksines. Lisez le livre mystique que je vous envoie et qui fait fureur chez nous. Quoi qu'il y ait des choses dans ce livre difficiles a atteindre avec la faible conception humaine, c'est un livre admirable dont la lecture calme et éleve l'âme. Adieu. Mes respects a monsieur votre pere et mes compliments a m-elle Bourienne. Je vous embrasse comme je vous aime.
Julie.
P. S. Donnez-moi des nouvelles de votre frere et de sa charmante petite femme”.200
Prințesa rămase dusă pe gânduri și zâmbi visătoare (din această pricină expresia chipului ei, luminat de ochii sclipitori, se schimbă cu totul), apoi, ridicându-se brusc cu o tresărire, se apropie cu pași grăbiți de masă, luă o hârtie și mâna începu să-i alerge cu repeziciune pe albul ei.
Iată ce scria ea drept răspuns: „Chere et excellente ami. Votre lettre du 13 m'a causé une grande joie. Vous m'aimez donc toujours, ma poétique Julie. L'absence, dont vous dites tant de mal, n'a donc pas eu son influen? Habituelle sur vous. Vous vous plaignez de l'absence – que devrai-je dire moi, și j'osais me plaindre, privée de tous ceux qui me sont chers? Ah, și nous n'avions pas la religion pour nous consoler, la vie serait bien triste.
Pourquoi me supposez-vous un regard sévere, quand vous me parlez de votre affection pour le jeune homme? Sous ce rapport je ne suis rigide que pour moi. Je comprends ces sentiments chez les autres et și je ne puis approuver ne les ayant jamais ressentis, je ne les condamiene pas. Me paraât seulement que l'amour chrétien, l'amour du prochain, l'amour pour ses ennemis est plus méritoire, plus doux et plus beau, que ne le sont les sentiments que peuvent inspire les beaux yeux d'un jeune homme a une jeune fille poétique et aimante comme vous.
La nouvelle de la mort du comte Bezuhov nous est parvenue avant votre lettre, et mon pere en a été tres affecté. Il dit que c'était avant-derienier représentant du grand siecle, et qu'a présent c'est son tour; mais qu'il fera son possible pour que son tour vienne le plus tard possible. Que Dieu nous garde de ce terrible malheur! Je ne puis partager votre opinion sur Pierre que j'ai connu enfant. Il me paraissait toujours avoir un coeur excellent, et c'est la qualité que j'estime le plus dans les gens. Quant a son héritage et au rôle qu'y a joué le prince Basile, c'est bien triste pour tous les deux. Ah! Chere amie, la parole de notre divin Sauveur qu'il est plus aisé a un hameau de passer par le trou d'une aiguille, qu'il ne l'est a un riche d'entrer dans le royaume de Dieu, cette parole est terriblement vraie; je plains le prince Basile et je regrette encore davantage Pierre. și jeune et accablé de cette richesse, que de tentations n'aura-t-il pas a subir! și on me demandait ce que je désirerais le plus au monde, ce serait d'etre plus pauvre que le plus pauvre des mendiants.
Mille grâces, chere amie, pour l'ouvrage que vous m'envoyez, et qui fait și grande fureur chez vous. Cependant, puisque vous me dites qu'au milieu de plusurs bonnes choses il y en a d'autres que la faible conception humaine ne peut atteindre, il me paraât assez inutile de s'occuper d'une lecture inintelligible, qui par la meme ne pourrait etre d'aucun fruit. Je n'ai jamais pu comprendre la passion qu'ont certaines personnes de s'embrouiller l'entendement, en s'attachant a des livres mystiques, qui n'élevent que des doutes dans leurs esprits, exaltant leur imagination et leur donnent un caractere d'exagération tout-a-fait contraire a la simplicité chrétiene. Lisons les Apôtres et l'Evangile. Ne cherchons pas a pénétrer ce que ceux-la renferment de mystérux, car, comment oserions-nous, misérables pécheurs que nous sommes, prétendre a nous initier dans les secrets terribles et sacrés de la Providence, tant que nous portons cette dépouille charienelle, qui éleve entre nous et l'Eterienel un voile impénétrable? Borienons-nous donc a étudr les principes sublimes que notre divin Sauveur nous a laissé pour notre conduite ici-bas; cherchons a nous y conformer et a les suivre, persuadons-nous que moins nous donnons d'essor a notre faible esprit humain et plus il est agréable a Dieu, Qui rejette toute science ne venant pas de Lui; que moins nous cherchons a approfondir ce qu'il Lui a plu de dérober a notre connaissance, et plutôt il nous en accordera la découverte par Son divin esprit.201 „Mon pere ne m'a pas parlé du prétendant, mais il m'a dit seulement qu'il a reçu une lettre et attendait une visite du prince Basile. Pour ce qui est du projet de mariage qui me regarde, je vous dirai, chere et excellente amie, que le mariage, selon moi, est une institution divine a laquelle il faut se conformer. Quelque pénible que cela soit pour moi, și le Tout-Puissant m'impose jamais les devoirs d'épouse et de mere, je tâcherai de les remplir aussi fidelement que je le pourrai, sans m'inquiéter de l'examen de mes sentiments a l'égard de celui qu'il me donnera pour époux. J'ai reçu une lettre de mon frere, qui m'annonce son arrivée a Lâsâe-Gorî avec sa femme. Ce sera une joie de courte durée, puisqu'il nous quitte pour prendre part a cette malheureuse guerre, a laquelle nous sommes entraânés Dieu sait, comment et pourquoi. Non seulement chez vous au centre des affaires et du monde on ne parle que de guerre, mais ici, au milieu de ces travaux champetres et de ce calme de la nature, que les citadins se représentent ordinairement a la campagne, les bruits de la guerre se font entendre et sentir péniblement. Mon pere ne parle que marche et contremarche, choses auxquelles je ne comprends rien; et avant-hier en faisant ma promenade habituelle dans la rue du village, je fus témoin d'une scene déchirante… C'était un convoi des recrues enrôlés chez nous et expédiés pour l'armée… Il fallait voir l'état dans lequel se trouvant les meres, les femmes, les enfants des hommes qui partaient et entendre les sanglots des uns et des autres! On dirait que l'humanité a oublié les lois de son divin Sauveur, Qui prechait l'amour et le pardon des offenses, et qu'elle fait consister son plus grand mérite dans l'art de s'entretuer.
Adieu, chere et bonne amie, que notre divin Sauveur et Sa tres Sainte Mere vous aient en Leur sainte et puissante garde.
Marie”.202
— Ah, vous expédiez le courier, princesse, moi j'ai déja expédié le mien. J'ai écris? Ma pauvre mere,203 zise graseind mademoiselle Bourienne, zâmbitoare și cu voce limpede, voioasă și plăcută, care aducea în atmosfera gravă, tristă și mohorâtă din jurul prințesei Maria, o lume cu totul deosebită, plină de veselie ușuratică și de împăcare mulțumită de sine.
— Princesse, il faut que je vous prévienne, adăugă ea coborând tonul, le prince a eu une altercation, zise ea, graseind și mai tare și ascultându-și cu plăcere sunetul vocii, une altercation avec Michel Ivanoff. Il est de tres mauvaise humeur, tres morose. Soyez prévenue, vous savez…204
— Ah! Chere amie, răspunse prințesa Maria, je vous ai prié de ne jamais me prévenir de l'humeur dans laquelle se trouve mon pere. Je ne me permets pas de le juger, et je ne voudrais pas que les autres le fassent.205
Prințesa se uită la ceasornic și, observând că întârziase cinci minute peste ora când de obicei trebuia să-și facă obișnuitele exerciții zilnice la pian, alergă îngrozită în salon. Între orele douăsprezece și două după-amiază, conform rânduielii stabilite în programul zilnic, prințul se odihnea, iar prințesa cânta la pian.
XXVI.
UN SERVITOR CU PÃRUL cărunt ședea și moțăia, ascultând sforăiala prințului dinlăuntrul imensului cabinet. Din aripa din dos a casei, cu toate că ușile erau închise, se auzeau, repetate de câte douăzeci de ori, pasagiile grele ale unei sonate de Dussek.
În vremea asta traseră la scară un cupeu și o brișcă; din cupeu coborî prințul Andrei, care-și ajuta micuța soție să coboare, făcându-i loc să treacă înaintea lui. Bătrânul Tihon, cu perucă, scoțând capul pe ușa salonului, anunță în șoaptă că prințul se odihnește și-nchise grabnic la loc ușa. Tihon știa că nici venirea acestui fecior al stăpânului său, nici orice altă întâmplare, nu se cădea să schimbe nimic în rânduiala zilei. Era vădit că prințul Andrei știa și el lucrul acesta, tot așa de bine ca și Tihon; se uită însă la ceas, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze dacă nu se schimbaseră cumva tabieturile tatălui său cât timp nu-l mai văzuse și, convingându-se că nu se schimbaseră, se întoarse către soția sa.
— Peste douăzeci de minute are să se deștepte. Să mergem până atunci la prințesa Maria, zise el.
Micuța prințesă se mai îngrășase în ultima vreme, dar ochii și buza ei scurtă, umbrită de pufulețul negru ce mijea deasupra, și cu nelipsitu-i zâmbet, se mișcară la fel de drăgălaș și de voios când începu să vorbească…
— Mais c'est un palais, spuse ea bărbatului său, privind în jur cu expresia pe care-o iei când lauzi față de gazdă casa în care ești poftit la bal. Allons, vite, vite!206 Se uita de jur împrejur, surâzându-le – și lui Tihon, și soțului său, și valetului care-i conducea.
— C'est Marie qui s'exerce? Allons doucement, il faut la surprendre.207
Prințul Andrei o urmă cu o expresie de gravă amabilitate.
— Ai îmbătrânit, Tihon, îi zise el bătrânului servitor când acesta-i sărută mâna.
În dreptul camerei de unde se auzea pianul, din pervazul ușii îi întâmpină blonda și drăgălașa franțuzoaică. Mademoiselle Bourienne părea nebună de bucurie.
— Ah! Quel bonheur pour la princesse, zise ea. Enfin, il faut que je la previenne.208
— Non, non, de grâce… Vous etes mademoiselle Bourienne, je vous connais déja par l'amitié que vous? Orte ma belle-soeur, zise prințesa în timp ce se sărutau. Elle ne nous attent pas!209
Se apropiară de ușa salonului, de unde se auzea iarăși și iarăși pasajul pe care-l repeta. Prințul Andrei rămase locului și se posomorî, așteptând parcă să urmeze ceva neplăcut.
Prințesa intră. Pasajul se întrerupse la jumătate; se auzi apoi un strigăt, pașii lipsiți de grație ai prințesei Maria și zgomotul sărutărilor. Când prințul Andrei intră, prințesa Maria și prințesa Liza, care nu se mai văzuseră decât o singură dată pentru scurtă vreme, la nuntă, erau încă una în brațele alteia, apăsându-și drăgăstos buzele fiecare pe obrajii celeilalte, în aceeași poziție în care se nimeriseră din prima clipă. Mademoiselle Bourienne stătea lângă ele, apăsându-și mâinile pe inimă, și zâmbea foarte mișcată părând, după câte se vedea, gata să râdă și totodată să plângă. Prințul Andrei strânse din umeri și încruntă din sprâncene așa cum se încruntă iubitorii de muzică la auzul unei note false. Amândouă femeile își desfăcură deodată mâinile eliberându-se una de alta; apoi, ca și când le-ar fi fost teamă că pierd vremea, își întinseră iar mâinile una spre alta și începură să se sărute și să se strângă în brațe și apoi iarăși să se sărute pe obraz, din ce în ce mai cu foc și, lucru la care prințul Andrei nu se aștepta defel, izbucniră amândouă în plâns și începură din nou să se sărute. Mademoiselle Bourienne plânse și ea. Prințul se simțea vădit stingherit, dar celor două femei li se părea atât de firesc să plângă și dădeau impresia că nici prin gând nu le-ar fi trecut că această întâlnire ar fi putut să se petreacă și altfel.
— Ah! Chere… Ah! Marie… exclamară deodată cele două femei și râseră. J'ai revé cette nuit… Vous ne nous attendez donc pas? Ah! Marie, vous avez maigri… Et vous avez repris…210
— J'ai tout de suite reconnu madame la princesse211, mademoiselle Bourienne.
— Et moi qui ne me doutais pas! exclamă prințesa. Ah! André, Ah! André, je ne vous voyais pas212.
Prințul Andrei se sărută cu sora lui, ținându-i o mână în mâna sa, și-i spuse că a rămas aceeași pleurnicheuse213 așa cum fusese de când o știa. Prințesa Maria se întoarse spre fratele ei și privirea caldă, înlăcrimată, blândă și plină iubire a ochilor ei mari, strălucitori și frumoși în clipa aceea, se opri asupra chipului său.
Prințesa Liza vorbea fără întrerupere. Buza ei de sus, umbrită de pufulețul ce mijea deasupra, se atingea în fiecare clipă cu buza cea rumenă de jos și se depărta iarăși, descoperindu-i și mai expresiv dinții, care luceau ca și ochii ei. Prințesa povesti despre un accident care li se întâmplase pe dealul Spasskaia și care o îngrozise mai mult pentru urmările primejdioase pe care le-ar putut avea în starea în care se afla ea, și îndată după va anunță că și-a lăsat toate rochiile la Petersburg și aici Dumnezeu știe cu ce se va îmbrăca, că Andrei se schimbase cu desăvârșire, că Kitty Odanțova și-a luat de bărbat un bătrân și că i-au găsit un candidat și prințesei Maria, pour tout de bon214, dar că despre aceasta aveau să vorbească ele mai târziu. Prințesa Maria nu făcea altceva decât să tacă și să se uite la fratele ei; și în ochii minunați ai fetei era și iubire, și tristețe. Se vedea că-n mintea ei își croiau drum acum propriile-i gânduri, care n-aveau nimic de-a face cu flecăreala cumnatei ei. Pe la mijlocul povestirii acesteia despre ultima serbare de la Petersburg, Maria se adresă fratelui ei:
— Așadar, hotărât, pleci la război, André? Și oftă.
Liza oftă și ea.
— Chiar mâine, îi răspunse fratele.
— Il m'abandonne ici, et Dieu sait pourquoi, quand il aura pu avoir de l'avancement…215
Fără să-i asculte vorbele, prințesa Maria își depăna mai departe gândurile, învăluind cu privirea pântecele cumnatei sale.
— Adevărat? Zise ea.
Fața prințesei Liza își schimbă deodată expresia și oftă.
— Da, e adevărat, zise ea. Ah, mi-e așa de frică…
Buza Lizei se lăsă în jos; își apropie fața de obrazul cumnatei și deodată începu iarăși să plângă.
— Are nevoie de odihnă, spuse prințul Andrei, încruntându-se. Nu-i așa, Liza? Ia-o sus la tine, cât mă duc eu să-l văd pe tata. Ce mai face? Același, neschimbat?
— Același, neschimbat; nu știu cum ți se va părea ție, răspunse prințesa Maria, înveselindu-se.
— Tot aceleași ore? Și plimbările pe alei? Și strungul? Întrebă prințul Andrei, zâmbind cu oarecare ironie, ce arăta că, cu tot respectul și cu toată dragostea lui față de părintele său, își dădea totuși seama de slăbiciunile lui.
— Tot aceleași ore, și strungul și pe deasupra matematica și lecțiile mele de geometrie, răspunse voios prințesa, ca și cum lecțiile de geometrie ar fi fost printre cele mai mari bucurii ale vieții ei.
Când trecură cele douăzeci de minute ce trebuiau respectate până la sorocul deșteptării bătrânului prinț, veni Tihon să-l cheme pe prințul cel tânăr la tatăl său. Bătrânul făcuse o excepție de la felul său de a-și organiza viața și poruncise, în cinstea sosirii fiului său, ca acesta să fie primit în apartamentele sale în timpul cât avea să se îmbrace el pentru masă. Prințul se îmbrăca după moda veche, cu haină de mătase și perucă pudrată. Și în clipa când intră prințul Andrei (care acum nu mai avea expresia și manierele ursuze manifestate de el prin saloane, ci vioiciunea pe care o arătase cât timp stătuse de vorbă cu Pierre), bătrânul se afla în fața unei mese de toaletă, stând într-un jilț larg, capitonat cu marochin; avea pe umeri o mantie specială pentru pudrat și-și lăsa capul în voia mâinilor lui Tihon.
— A! Ce faci, războinicule? Nu cumva ți-ai pus în gând să-l înfrângi pe Bonaparte? Zise bătrânul, clătinându-și creștetul pudrat, atâta cât i-o îngăduia împletitul cozii de la peruca sa, ținută strâns de mâinile lui Tihon. Ia vezi, ia-l măcar tu mai binișor că, altfel, te pomenești că odată ne trece și pe noi la catastif printre supușii lui. Bine-ai venit! Și-i întinse obrazul ca să i-l sărute.
Bătrânul era într-o stare de spirit excelentă după somnul dinainte de masă. (Avea obiceiul să spună că somnul de după-amiază e de argint, iar cel dinainte de masă, de aur.) Își privi cu dragoste, pe sub sprâncenele-i stufoase, fiul. Prințul Andrei se apropie și-și sărută părintele pe obraz, așa cum îi indicase el. Nu dădu nici un răspuns la tema favorită a conversației tatălui său, care de fapt era o zeflemea la adresa războinicilor timpului și, mai ales, la adresa lui Bonaparte.
— Da, am venit la dumneata, tată, împreună cu soția, care este însărcinată, spuse Prințul Andrei, urmărind cu ochi atenți și plini de respect mișcările fiecărei trăsături de pe fața părintelui său. Cum te mai lauzi cu sănătatea?
— Sănătatea le lipsește, să știi, măi băiete, numai nerozilor și stricaților; cât despre mine, mă știi doar; din zori și până seara sunt ocupat; trăiesc cumpătat și prin urmare sunt sănătos.
— Slavă Domnului! Zise fiul, zâmbind.
— Domnul n-are aici nici un amestec. Hai, istorisește-mi, continuă el, revenind la tema lui favorită, cum v-au învățat nemții să vă luptați cu Bonaparte după regulile noii voastre științe, numită strategie.
Prințul Andrei surâse:
— Dă-mi răgaz să mă odihnesc puțin, tată, zise el cu un zâmbet care arăta că slăbiciunile tatălui său nu-l împiedicau să-l respecte și să-l iubească. Nici nu știu unde avem să ne instalăm.
— Aș! Ce tot îndrugi acolo, strigă bătrânul, scuturându-și coada perucii, ca să încerce dacă i-o împletise destul de strâns și luându-și fiul de mână. Apartamentul nevestei tale e gata pregătit. Prințesa Maria o va conduce și n-au să se mai sature de vorbă. Asta-i treaba lor, femeiască. Mă bucur de venirea ei. Stai jos și istorisește-mi. Rostul armatei lui Michelsohn îl înțeleg, de asemenea și pe-al armatei lui Tolstoi… debarcare simultană… Dar armata din sud ce mai are de făcut? Prusia, cu neutralitatea ei… Asta știu și eu! Dar ce-i cu Austria? Întrebă el, ridicându-se din fotoliu și plimbându-se cu pași repezi prin cameră în timp ce Tihon alerga după el, dându-i pe rând hainele. Dar cu Suedia? Cum vor trece prin Pomerania?
Văzând stăruitoarele întrebări ale tatălui său, prințul Andrei începu, schimbând din obișnuință rusa cu franceza, să-i explice, la început cam plictisit, apoi din ce în ce mai însuflețit, planul de operațiuni al campaniei ce se pregătea. Îi arătă cum armata aceasta de douăzeci de mii de oameni avea rolul de a amenința Prusia, pentru ca s-o determine să iasă din neutralitate și să o atragă în război, cum o parte din această armată trebuia să facă la Stralsund joncțiunea cu trupele suedeze, cum două sute două zeci de mii de austrieci, în alianță cu o sută de mii de ruși, vor avea de acționat în Italia și pe Rin, cum cincizeci de mii de ruși și tot atâția englezi vor debarca la Neapole și cum francezii vor fi astfel atacați din diferite părți de o armată de cinci sute de mii de oameni. Bătrânul prinț nu arăta nici cel mai mic interes pentru această expunere, ca și cum nici n-ar fi ascultat-o, continuând să se plimbe prin cameră tot timpul cât se îmbrăca și întrerupându-și chiar de trei ori fiul. Odată îl opri ca să strige:
— Pe cea albă! Pe cea albă!
Asta însemna că Tihon nu nimerise vesta pe care o voia el. A doua oară se opri din mers și întrebă:
— Și are să nască în curând? Și, dând din cap cu dezaprobare, adăugă: Nu-i bine! Dar continuă, continuă…
A treia oară, când prințul tocmai își sfârșea descrierea planului, bătrânul începu să fredoneze fals cu o voce răgușită de om bătrân:
„Malbrough s'en va-t-en guerre.
Dieu sait quand reviendra”216
Fiul se mulțumi să zâmbească.
— Nu spun că acesta ar fi planul pe care l-aș aproba, zise el, eu îți spun doar ceea ce este. Napoleon și-a întocmit și el planul lui, care nu e mai prejos decât al nostru.
— Bine, dar nu mi-ai spus nici o noutate. Și bătrânul, rămas pe gânduri, rosti cu vorba lui repede, ca pentru el: „Dieu sait quand reviendra”. Du-te în sufragerie.
XXVII.
LA ORA ȘTIUTÃ, PUDRAT și bărbierit, prințul intră în sufragerie, unde îl așteptau nora lui, prințesa Maria, mademoiselle Bourienne și arhitectul casei, admis la masă dintr-un ciudat capriciu, cu toate că, prin poziția sa lipsită de orice însemnătate, n-ar fi putut năzui la asemenea cinste. Prințului, care ținuse toată viața cu strășnicie la deosebirile de situație socială și care rar admitea la masa lui chiar pe cei mai înalți funcționari din gubernie, îi trecuse deodată prin gând să arate, primindu-l la masă pe arhitectul Mihail Ivanovici, care-și sufla acum nasul cu zgomot într-o batistă cadrilată, retras într-un colț, că toți oamenii sunt egali, căci nu o dată căutase el să o convingă pe fiica sa că Mihail Ivanovici nu este cu nimic mai prejos decât ei amândoi. La masă, prințul i se adresa, mai des decât oricărui alt mesean, lui Mihail Ivanovici, care părea lipsit de darul vorbirii.
În sufrageria vastă și înaltă, ca, de altfel, toate încăperile conacului, așteptau intrarea prințului, deopotrivă cu cei ai casei, și lacheii, câte unul în spatele fiecărui scaun; majordomul, cu șervetul pe braț, supraveghea serviciul, făcea semne din ochi lacheilor și-și plimba necontenit privirile neliniștite de la pendula din perete la ușa pe unde trebuia să apară stăpânul. Prințul Andrei se uita la o imensă ramă de aur, nouă pentru el, încadrând imaginea arborelui genealogic al familiei prinților Bolkonski, care făcea pereche cu o altă cadră la fel de mare, în care se vedea zugrăvit prost (pesemne de mâna vreunui pictor de-ai casei), chipul, cu coroană pe cap, al unui prinț domnitor care trebuia să fie scoborâtor din neamul lui Rurik și întemeietor al seminției prinților Bolkonski. Privind acest arbore genealogic, prințul Andrei clătină din cap și zâmbi cu același aer ironic cu care constați cât de asemănătoare cu originalul este o caricatură.
— Ce bine îl recunosc întreg aici! Spuse el prințesei Maria, care tocmai se apropiase de el.
Prințesa Maria se uită mirată la fratele său. Nu înțelegea ce găsește el de râs. Orice ar fi făcut tatăl ei trezea în ea o venerație adâncă, pe lângă care nu mai putea încape cu nici un chip critica.
— Ca fiecare om, își are și el călcâiul lui Achile, continuă prințul. Cu spiritul lui atât de uriaș, donner dans ce ridicule217.
Prințesa Maria nu putea înțelege cutezanța acestei opinii a fratelui ei și se pregătea tocmai să-l înfrunte, când din cabinet se auziră pașii așteptați: prințul intră repede, vioi, așa cum umbla el totdeauna, dorind parcă dinadins ca mișcările lui grăbite să contrasteze cu rânduielile rigide ale casei. În aceeași clipă, ceasornicul cel mare bătu ora două; din salon se auziră, ca un ecou, alte bătăi mai delicate.
Prințul se opri; de sub sprâncenele-i stufoase, ochii lui vioi, lucitori și severi, făcură înconjurul tuturor și se opriră asupra prințesei Liza. Tânăra soție a prințului Andrei trecea în vremea asta prin starea sufletească pe care o încearcă toți curtenii la apariția împăratului, încerca acel sentiment de teamă și respect, pe care bătrânul acesta îl insufla tuturor celor din jurul său. El o mângâie ușor pe cap; apoi, cu un gest stângaci, o alintă pe ceafă.
— Mă bucur, mă bucur, zise el, și după ce o mai privi o dată țintă în ochi, se depărtă iute și se așeză la locul lui. Poftiți, așezați-vă! Mihail Ivanovici, ia loc!
El îi indică nurorii sale locul de lângă el. Lacheul trase de spătar scaunul îndărăt, pentru ca ea să se poată așeza.
— O! O! Făcu bătrânul, aruncându-și privirea spre talia rotunjită a tinerei prințese. Te-ai cam grăbit, nu-mi place.
Și râse uscat, rece, neplăcut, așa cum râdea el întotdeauna numai cu gura, nu și cu ochii.
— Să umbli, trebuie să umbli cât mai mult, să faci cât se poate mai multă mișcare, zise el.
Mica prințesă ori nu auzise, ori nu voise să pară că-i auzise cuvintele. Tăcea și arăta foarte intimidată. Prințul o întrebă de tatăl ei, și prințesa îngăimă ceva și zâmbi. O mai întrebă și despre unii cunoscuți comuni, ceea ce o făcu să se mai învioreze; începu și ea să vorbească, predându-i salutări din partea lor și punându-l la curent cu cancanurile orașului.
— La comtesse Apraksine, la pauvre, a perdu son mari, et elle a pleuré les larmes de ses yeux218, spuse ea, înviorându-se din ce în ce mai mult.
Pe măsură ce vorbea mai însuflețit, bătrânul prinț se uita la ea cu tot mai multă atenție și, brusc, ca și cum i-ar fi fost de ajuns cât o putuse cunoaște și și-ar fi făcut o părere limpede despre ea, se întoarse către Mihail Ivanovici.
— Ei, Mihail Ivanovici, Bonaparte ăsta al nostru are să cam aibă de furcă, ce zici? După câte mi-a spus mie prințul Andrei (așa își numea el totdeauna feciorul, la persoana a treia), împotriva lui se adună laolaltă forțe uriașe! Și noi doi, care-l socoteam un om de nimic!
Mihail Ivanovici n-avea, hotărât, nici habar când discutaseră „ei doi” vreodată despre Bonaparte în asemenea termeni, dar, pricepând că era nevoie de asta pentru ca să se poată trece la discuția favorită a prințului, privi cu mirare spre tânărul prinț, neștiind singur ce-avea să iasă din toate astea.
— Eu îl socot pe Mihail Ivanovici un mare tactician, spuse prințul către fiul său, arătându-i-l pe arhitect.
Și conversația despre război, despre Bonaparte, despre generalii și oamenii de stat ai zilei reîncepu. Bătrânul prinț era, pe cât părea, convins nu numai de adevărul că toți bărbații de stat ai timpului nu erau decât niște copilandri care nu se pricepeau să silabisească nici o buche în abecedarul războiului și politicii și că Bonaparte era un terchea-berchea de franțuz, care avea succese numai pentru că în ziua de azi nu mai există oameni ca Potiomkin și Suvorov, ca să i se opună; dar mai era convins și de faptul că în Europa nu erau de fapt nici un fel de greutăți politice, după cum nici pomeneală nu era de război adevărat, ci era vorba doar de un fel de joc de marionete, în care jucau oamenii zilei, prefăcându-se că fac și ei ceva. Prințul Andrei prindea vesel din zbor ironiile tatălui său pe seama oamenilor noi și-și ațâța cu vădită plăcere la vorbă tatăl, dându-i ascultarea cuvenită.
— Tot ce-a fost în trecut întotdeauna pare mai de preț, zise el, dar oare nu același Suvorov s-a prins în cursa pe care i-a întins-o Moreau, de nici n-a mai fost în stare să se descurce din ea?
— Cine ți-a mai spus și asta? Cine ți-a spus? Strigă prințul. Suvorov! Și respinse farfuria, pe care Tihon o trase repede înapoi. Suvorov! Gândește-te, prințe Andrei. Doi oameni: Frederic și Suvorov… Moreau! Moreau ar fi căzut prizonier dacă Suvorov ar fi avut mâinile libere; dar a fost legat de mâini de acei Hofs-Kriegs-Wurstl-Schnaps-Rat. De asta nici dracu' nu era bucuros! Iată, vă duceți la război și veți vedea voi ce-s toți acești Hofs-Kriegs-Wurstl-Rat!219 Dacă Suvorov nu s-a putut înțelege cu ei, apoi Mihail Kutuzov crezi c-are să se înțeleagă? Nu, dragul meu, continuă el, voi, cu generalii voștri, nu veți face nimic împotriva lui Bonaparte. Trebuie să vă folosiți tot de franțuji, adică să tăiați copacul cu toporul pus pe-o coadă făcută chiar din creanga lui. De aceea l-ați trimis pe neamțul Pohlen tocmai la New-York, în America, după franțuzul Moreau, zise el, făcând aluzie la propunerea care fusese făcută chiar în acel an lui Moreau de a intra în serviciul Rusiei. Ei, minune! Ce adică, Potiomkinii, Suvorovii, Orlovii au fost oare nemți? Nu, frate dragă, ori voi v-ați ieșit din minți cu toții, ori nu mai sunt eu în stare să pricep nimic! Să dea Dumnezeu să fie bine, dar om trăi și-om vedea. Le-a intrat în cap că Bonaparte e-un mare căpitan de oști! Hm!
— Eu nu spun defel că toate planurile noastre ar fi bune, zise prințul Andrei, dar nu pot înțelege cum de-l judeci dumneata în felul ăsta pe Bonaparte. Dumneata poți râde cât ai poftă, dar eu sunt dator să-ți spun că Bonaparte este totuși un mare căpitan de oști!
— Mihail Ivanovici! Îi strigă bătrânul prinț arhitectului care, ocupat cu o bucată de friptură, nădăjduia că pe el l-au uitat. Þi-am spus eu dumitale ori ba că Bonaparte este un mare tactician? Iată, și el spune același lucru.
— Întocmai, luminăția voastră, răspunse arhitectul.
Prințul râse iarăși cu râsul lui glacial.
— Bonaparte s-a născut cu noroc. Are soldați minunați, fără de seamăn. A mai avut și avantajul să-i atace întâi pe nemți. Și pe nemți numai leneșii nu i-au putut bate. De când e lumea lume, pe nemți i-au bătut toți, iar ei n-au bătut încă pe nimeni; doar când s-au bătut între ei. Și-a câștigat și el gloria pe spinarea lor.
Și prințul începu să analizeze toate greșelile pe care, după părerea sa, le făcuse Bonaparte în fiecare din războaiele lui, și chiar și în afacerile de stat. Fiul nu-l mai contrazicea, dar se vedea bine că, oricare-ar fi fost argumentele ce i s-ar fi adus, era tot atât de puțin dispus, ca și bătrânul, să-și schimbe părerile. Prințul Andrei asculta, ferindu-se să-l contrazică și mirându-se, fără să vrea, cum de putea acest bătrân, care trăia de atâția ani izolat la conacul lui, să dea dovadă de o cunoaștere atât de exactă și să analizeze cu atâta pricepere, toată situația militară și politică a Europei din ultimii ani.
— Tu crezi poate că eu, fiindcă-s bătrân, nu înțeleg starea actuală de lucruri? Încheie el. Dar numai eu știu cât mă costă toate astea! Nopți întregi nu dorm. Spune-mi, te rog, unde s-a distins marele tău comandant de oști, unde-a arătat el ce poate?
— Ar fi prea lung să discutăm acum, răspunse fiul.
— Du-te atunci la Buonaparte al tău. Mademoiselle Bourienne, voila encore un admirateur de votre goujat d'empereur220, strigă el într-o admirabilă franțuzească.
— Vous savez que je ne suis pas bonapartiste, mon prince.221
— „Dieu sait quand reviendra”222 … cântă fals, prințul râse și mai fals și se ridică de la masă.
Mica prințesă Liza rămăsese tăcută tot timpul acestei discuții și se uitase speriată când la cumnata, când la socrul ei. Când se ridicară de la masă, ea o luă de braț pe prințesa Maria și o chemă la o parte în altă cameră.
— Comme c'est un homme d'esprit votre pere, zise ea, c'est a cause de cela peut-etre qu'il me fait peur223.
— Ah, e așa de bun! Răspunse prințesa.
XXVIII.
PRINÞUL ANDREI TREBUIA să plece a doua zi seara. Bătrânul, neînțelegând să se abată de la programul lui obișnuit, se retrase după-masă în apartamentul său. Prințesa Liza era la cumnata ei. Prințul Andrei, îmbrăcat într-un surtuc de drum, fără epoleți, își făcea liniștit bagajele în apartamentul său, ajutat de valet. După ce inspectă trăsura și felul în care erau puse unul peste altul geamantanele, el porunci să se înhame caii. În odaie nu mai rămăseseră decât lucrurile pe care prințul Andrei le purta totdeauna cu el: o casetă, o trusă mare de argint cu mâncare și băutură, două pistoale turcești și o sabie, primite în dar de la tatăl său, care le capturase la Oceakov. Toate aceste lucruri, pe care le lua cu sine, erau păstrate în cea mai perfectă ordine de prințul Andrei: erau toate ca noi, curate, în învelitori de postav, legate îngrijit cu șireturi.
În momentul plecării, sau când intervine o schimbare în viața lor, oamenii în stare să mediteze asupra pasului pe care-l fac sunt stăpâniți de gânduri serioase. În asemenea clipe ei își revăd trecutul, își fac planuri de viitor. Chipul prințului Andrei era numai îngândurare și duioșie. Se plimba cu pași repezi prin odaie, de la un colț la altul, cu mâinile împreunate la spate, privind drept înaintea lui, și-și legăna gânditor capul. Să fi fost teama dinaintea plecării pe front ori poate părerea de rău că-și părăsește soția? Poate să fi fost și una, și alta, numai că, nevoind, pesemne, să fie văzut în această stare, de îndată ce auzi pași pe coridor, se opri lângă masă și, cu aerul său de totdeauna, liniștit și de nepătruns, se prefăcu că leagă șireturile de la învelitoarea unei truse. Erau pașii grei, lipsiți de grație, ai prințesei Maria.
— Mi s-a spus că ai dat ordin să se înhame caii, zise ea, suflând greu (se vedea că alergase), și eu aș fi dorit atâta să stăm puțin de vorbă între patru ochi. Dumnezeu știe pentru câtă vreme ne despărțim iarăși. Nu te superi c-am venit, nu? Te-ai schimbat foarte mult, Andriușa, adăugă ea, vrând parcă să-și justifice întrebarea.
Zâmbi când rosti cuvântul „Andriușa”. Se vedea că nici ei nu-i venea a crede că bărbatul acesta sever și frumos era același copil zburdalnic și slăbuț, care-i fusese ei tovarăș de copilărie.
— Dar unde-i Lise? Întrebă el, răspunzându-i doar printr-un surâs la întrebare.
— Era așa de obosită, că a prins-o somnul la mine în odaie, pe divan. Ah, André! Quel trésor de femme vous avez224, zise ea, așezându-se pe un divan în fața fratelui ei. E un copil, un copil așa de drăguț și de vesel! Mi-e tare dragă!
Prințul Andrei nu spuse nimic. Dar prințesa băgă de seamă expresia de ironie și de dispreț ce i se zugrăvise pe chip.
— Fii și tu mai îngăduitor față de micile ei slăbiciuni; cine nu le are, André? Nu trebuie să uiți că a crescut și a trăit obișnuită cu viața de societate. Și apoi, starea ei de acum nu-i dintre cele mai trandafirii. Trebuie să te pui în situația fiecăruia. Tout comprendre, c'est tout pardonner225. Gândește-te numai cât de greu trebuie să-i vină, sărăcuța de ea, să părăsească viața cu care s-a deprins, și se despartă de bărbat și să se vadă singură, la țară, și încă în starea ei! E foarte greu.
Prințul Andrei zâmbea, privindu-și sora, așa cum zâmbim când ascultăm vorbele cuiva, pe care ni se pare că-l cunoaștem foarte bine.
— Și tu locuiești tot la țară și nu găsești defel că viața asta e nesuferită, spuse el.
— Cu mine e altceva. Ce să mai vorbim de mine? Eu nu doresc alt fel de viață și nici nu pot dori, pentru că nu cunosc altă viață. Dar gândește-te, André, e greu pentru o femeie de lume, tânără și frumoasă, să vină să-și înmormânteze cei mai frumoși ani din viață aci, la țară, singură, căci, gândește-te, tata e veșnic ocupat, iar eu… tu mă știi cât de săracă sunt en ressources226, pentru o femeie deprinsă cu cea mai bună societate. Numai mademoiselle Bourienne…
— Nu-mi place deloc Bourienne asta a voastră, spuse prințul Andrei.
— O, nu! E o fată foarte drăguță și bună și e, mai ales, tare nefericită. N-are pe nimeni, absolut pe nimeni. La drept vorbind, nu numai că n-am nevoie de ea, dar mă și încurcă. Știi tu cum am fost eu totdeauna: o sălbatică; acum m-am sălbăticit și mai mult. Îmi place să fiu singură… Mon pere o iubește mult. Ea și cu Mihail Ivanovici sunt cele două ființe față de care tata e întotdeauna bun și blând și asta pentru că el le este amândurora un binefăcător, în adevăratul înțeles al cuvântului. Știi cum spune Sterne227: „Iubim oamenii nu atât pentru binele pe care ni l-au făcut, cât pentru binele pe care noi l-am făcut lor”. „Mon pere a găsit-o orfană sur le pave228 și ea e foarte drăguță. Îi citește de obicei seara cu glas tare. Citește minunat.
— Dar spune-mi drept, Marie, nu-i așa că ți-e greu, că suferi uneori din cauza caracterului tatii? O întrebă deodată prințul Andrei.
Prințesa Maria mai întâi se miră, apoi se înspăimântă de-a binelea de întrebarea asta:
— Eu? Mie? Eu să sufăr?! Zise ea.
— Totdeauna a fost el aspru, dar acum cred că începe să devină de nesuferit, spuse prințul Andrei dinadins, încercând să-și iscodească sau să-și pună în încurcătură sora, luându-și libertatea de a se exprima astfel despre tatăl lor.
— Andrei, tu ai toate calitățile, dar îți trec uneori prin cap gânduri prea îndrăznețe, spuse ea, urmărindu-și mai mult propriile gânduri decât mersul discuției, și asta-i păcat mare. Ai dreptul oare să-ți judeci părintele? Și chiar dacă așa ar fi cu putință, ce alte sentimente afară de veneration229 poate avea cineva față de un om ca mon pere? Eu sunt atât de mulțumită și chiar fericită, cu el! Nu doresc altceva decât ca voi toți să fiți tot atât de fericiți ca și mine.
Fratele ei clătină neîncrezător din cap.
— Singurul lucru care mă apasă, ție pot să-ți spun, André, este felul de a gândi al tatii în legătură cu religia. Nu pot pricepe cum un om cu o inteligență atât de pătrunzătoare să nu poată înțelege ceea ce este limpede ca ziua și să persevereze până într-atâta în eroare? Asta-i singurul lucru care-mi întunecă fericirea. Dar și în privința aceasta, în ultimul timp, am putut observa o ușoară îndreptare. În ultimul timp, ironiile lui la adresa credinței nu mai sunt chiar așa de usturătoare cum erau și a primit la el chiar un călugăr și a stat cu dânsul de vorbă vreme îndelungată.
— Ei, draga mea, tare mă tem că și tu, și călugărul tău vă pierdeți vremea degeaba, spuse ironic, dar fără răutate, prințul Andrei.
— Ah, mon ami230. Nu fac altceva decât să mă rog mereu lui Dumnezeu și nădăjduiesc că mă va asculta. André, zise ea cu sfială, după o clipă de tăcere. Aș avea să-ți fac o mare rugăminte.
— Ce anume, draga mea?
— Nu, mai întâi făgăduiește-mi că n-ai să mă refuzi! Nu-ți va cere nici o osteneală și nici nu e ceva nedemn de tine; va fi însă pentru mine o mare mângâiere. Făgăduiește-mi, Andriușa, se rugă ea, și, băgând mâna în sacoșă, apucă un lucru pe care însă nu voi să-l arate, ca și cum ceea ce ținea în palmă ar fi constituit obiectul rugăminții ei și ca și cum mai înainte ca fratele ei să-i dea răspuns la făgăduiala cerută, ea n-ar fi putut scoate din sacoșă acest ceva, își implora cu privirea ei sfioasă fratele.
— Chiar dacă ar fi să mă coste o mare osteneală… răspunse prințul Andrei, care părea că începuse să ghicească despre ce era vorba.
— Poți să crezi ce vrei! Știu bine că ești și tu la fel cu mon pere. Crede ce vrei, dar fă asta pentru mine. Fă-o, te rog? A purtat-o și tatăl tatălui meu, bunicuțul nostru, în toate războaiele… Ea tot nu voia încă să arate ce scosese din sacoșă și ținea în mână. Așadar, îmi făgăduiești?
— Bineînțeles, dar despre ce-i vorba?
— André, îți dăruiesc o iconiță, dar făgăduiește-mi că n-ai s-o scoți niciodată de la gât… Îmi făgăduiești?
— Numai să nu cântărească două puduri și să nu-mi încovoaie grumazul… Ca să-ți fac ție plăcere… zise prințul Andrei, dar în aceeași clipă, văzând că fața surorii sale se întristase la această glumă, se căi:
— O primesc cu bucurie, draga mea, zău că mă bucură, adăugă el.
— Împotriva voinței tale, ea te va salva, te va ocroti și te va întoarce pe drumul cel drept, pentru că numai în El se află și adevărul, și pacea sufletească, zise ea cu glas tremurător de emoție, ținând în amândouă palmele, dinaintea fratelui ei, o iconiță de formă ovală, veche și cu chipul mântuitorului înnegrit, într-o ferecătură de argint, atârnată de un lănțișor, tot de argint, de lucrătură migăloasă.
Ea se închină, sărută iconița și i-o întinse lui Andrei.
— Ia-o, André, de dragul meu…
În ochii ei mați se aprinseră raze de bunătate și sfială.
Ochii aceștia luminau tot chipul ei bolnăvicios și slab, făcându-l minunat de frumos. Fratele voi să apuce iconița, dar ea îl opri. Andrei înțelese, făcu semnul crucii și sărută iconița. Chipul lui era în același timp plin de duioșie (era vădit mișcat) și oarecum ironic.
— Merci, mon ami.
Ea îl sărută pe frunte și se așeză din nou pe divan. Tăceau.
— Þi-am spus, André, fii bun și mărinimos, așa cum ai fost tu totdeauna. Nu o judeca prea aspru pe Lise, începu ea. E așa de drăgălașă, așa de bună și, mai ales, starea în care se află e foarte grea acum.
— Mi se pare că nu ți-am spus niciodată, Mașa dragă, că aș avea ceva de imputat soției mele sau că aș fi ne mulțumit de ea. Atunci de ce-mi vorbești de toate acestea?
Obrazul prințesei Maria se făcu tot numai pete roșii. Ea tăcu, ca și cum s-ar fi simțit vinovată.
— Eu știu că nu ți-am spus nimic; cu toate astea alții au avut timp să-ți vorbească. Asta mă întristează.
Pe fruntea, pe gâtul și pe obrajii prințesei Maria petele roșii se făcură și mai purpurii. Voia să spună ceva și nu putea vorbi nimic. Fratele ghicise: mica prințesă, îndată după masă se pusese pe plâns, spunând că presimte o naștere fatală și că-i e teamă; se plânsese de soarta ei, de socru și de soț. După lacrimi, adormise. Prințului Andrei i se făcu milă de sora lui.
— Să știi un lucru, Mașa, că n-am de ce mă plânge, nu m-am plâns și nu mă voi plânge niciodată de nevastă-mea; și că nu am nimic să-mi reproșez eu însumi în purtarea mea față de ea; așa va fi totdeauna, în orice situație m-aș putea găsi. Dar, de vrei să știi adevărul… de vrei să știi dacă sunt sau nu fericit, află că nu. Este ea fericită? De asemenea, nu! Pentru ce asta? Nu știu…
Spunând acestea, el se ridică, se apropie de sora lui și, aplecându-se spre ea, o sărută pe frunte. Ochii lui frumoși străluceau de inteligență și de o bunătate neobișnuită, dar privirea lui trecea dincolo, în întunericul din pervazul ușii deschise, peste capul surorii sale.
— Să mergem la ea; trebuie să-mi iau rămas bun. Sau, mai bine, du-te tu singură întâi și deșteapt-o; vin și eu numaidecât. Petrușka! Strigă el valetului. Hai, vino și strânge. Asta s-o pui sub scaunul trăsurii, iar asta în dreapta.
Prințesa Maria se ridică și se îndreptă spre ușă. Dar se opri.
— André, și vous avez la foi, vous vous seriez adressé a Dieu, pour qu'il vous donne l'amour, que vous ne sentez pas et votre priere aurait été exaucée.231
— O fi și așa cum zici tu! Zise prințul Andrei. Du-te, Mașa, vin și eu numaidecât.
Pe coridorul care lega o aripă a casei de alta, în drum spre camera surorii sale, prințul Andrei întâlni pe mademoiselle Bourienne, care îi zâmbea amabil: era pentru a treia oară în ziua aceea când îi ieșea în cale în locuri singuratice, zâmbindu-i cu entuziasm naiv.
— Ah! Je vous croyais chez vous232, zise ea, înroșindu-se fără să știe de ce și lăsându-și privirea în jos.
Prințul Andrei o măsură sever. Pe fața prințului se întipări deodată mânia. Nu-i răspunse nimic, dar se uită la fruntea și la părul ei, fără s-o privească în ochi, cu atâta dispreț, încât franțuzoaica se înroși și plecă fără să mai spună un cuvânt. Când prințul Andrei se apropie de camera surorii lui, prințesa Lise era deja trează, și glăsciorul ei voios se auzea prin ușa deschisă, turuind grăbit frază după frază. Vorbea ca și cum ar fi voit să câștige timpul pe care-l pierduse tăcând cine știe câtă vreme.
— Non, mais figurez-vous, la vieille comtesse Zouboff avec de fausses boucles et la bouche pleine de fausses dents, comme si elle voulait défier les années233. Ha, ha, ha, Marie.
Aceeași frază despre contesa Zubova, însoțită de același râs, o mai auzise prințul de vreo cinci ori prin saloane din gura soției lui. Intră încet în cameră. Durdulie și rumenă, prințesa ședea într-un jilț cu lucrul de mână în brațe și vorbea întruna, depănând amintiri de pe când era la Petersburg și chiar fraze de pe atunci. Prințul se apropie, o mângâie pe creștet și o întrebă dacă s-a odihnit bine după oboseala drumului. Ea îi răspunse, apoi continuă vorbăria pe aceeași temă.
Trăsura cu șase cai aștepta la scară. Afară era o noapte întunecoasă de toamnă. Vizitiul nu vedea nici oiștea trăsurii. În fața portalului forfoteau oameni cu felinare în mână. Imensa clădire arunca o lumină puternică prin ferestrele ei mari. La intrare se înghesuiau servitorii, dornici să-și ia rămas bun de la tânărul prinț; în salon erau toți ai casei: Mihail Ivanovici, mademoiselle Bourienne, prințesa Maria și prințesa Liza. Prințul Andrei fusese chemat în cabinetul de lucru al tatălui său, care voise să-și ia rămas bun de la el între patru ochi. Toți așteptau să iasă.
Când prințul Andrei intră în cabinet, bătrânul prinț, cu ochelarii de moșneag pe nas, îmbrăcat în halatul lui alb, în care nu se arăta nimănui în afara fiului său, ședea la masă și scria. Își ridică, privirea.
— Pleci? Și continuă să scrie.
— Am venit să-mi iau rămas bun!
— Sărută-mă aici, și-i arătă obrazul. Îți mulțumesc, îți mulțumesc!
— Pentru ce să-mi mulțumești dumneata mie?
— Pentru că nu ți-ai amânat plecarea și nu te ții de fusta nevestei. Datoria înainte de toate! Îți mulțumesc, îți mulțumesc! Și continuă să scrie așa de repede, încât îi săreau stropii de cerneală pe vârful penei care scârțâia. Dacă ai ceva pe inimă, spune. Pot face lucrurile acestea în același timp amândouă – adăugă el.
— Despre nevastă-mea… Mie mi-e și-așa rușine că o las pe capul dumitale…
— Ce bați câmpii? Spune ce ai de spus!
— Când o fi să-i vină timpul să nască, trimiteți la Moscova după un mamoș… Așa, să fie aici la nevoie.
Bătrânul prinț se opri din scris și, ca și când n-ar fi înțeles despre ce era vorba, își privi cu ochi severi feciorul.
— Știu eu că nimeni nu-i poate ajuta, dacă nu-i ajută natura, zise prințul Andrei, vădit tulburat. Sunt de acord că abia la un milion de cazuri se întâmplă o nenorocire, dar ia-o ca o fantezie a ei și a mea. I-au mai spus unii și alții, a mai și visat ceva, și acum îi e frică.
— Hm… Hm… mormăi ca pentru sine bătrânul, continuând să scrie. Bine, așa am să fac!
Semnă hârtia, apoi se întoarse repede spre fiul său și râse.
— Cam greu, hai?
— Ce să fie greu, tată?
— Cu nevasta! Spuse scurt și cu înțeles bătrânul prinț.
— Nu înțeleg, zise prințul Andrei.
— Da' n-ai ce-i face, dragul meu, mai zise bătrânul, toate sunt la fel; și când te-ai însurat, nu te mai poți în întoarce la burlăcie. Nu te teme; n-am să mai spun la nimeni; știi și tu ce-ți spun.
Își luă fiul de mână, cu mâna lui osoasă și mică, îl privi drept în față cu ochii aceia vioi, ce păreau că văd până în adânc, și începu din nou să râdă, cu râsul lui rece.
Fiul oftă, mărturisind prin oftatul acesta că tatăl său îl înțelesese. Bătrânul continuă să-și închidă și să-și pecetluiască scrisorile, cu graba lui obișnuită, apucând și aruncând ceara, sigiliul și hârtia.
— Ce să-i faci? E frumoasă! Fii liniștit, voi face totul, zise el în timp ce apăsa pe plicuri pecetea.
Andrei tăcea: îi părea și bine, îi părea și rău că tatăl său îl înțelesese. Bătrânul se ridică și-i dădu o scrisoare.
— Ascultă, zise el, de nevastă să nu duci grijă; tot ce va fi cu putință să fie făcut se va face. Acum ascultă: dă scrisoarea asta lui Mihail Ilarionovici. Îi scriu aici să te folosească în posturi mai de seamă și să nu te țină multă vreme aghiotant; însărcinarea asta e urâcioasă! Spune-i tu din gură că nu l-am uitat și că mi-i drag. Scrie-mi apoi cum te-a primit. Dacă se va purta frumos, rămâi în serviciul lui. Fiul lui Nikolai Andreevici Bolkovski nu poate sta din mila nimănui într-o slujbă. Și-acum, vino-ncoace.
Vorbea așa de pripit, încât nici nu rostea cuvintele decât pe jumătate, dar fiul lui era deprins cu aceasta și-l înțelegea. El își conduse feciorul lângă birou, trase capacul, deschise un sertar și scoase un caiet umplut cu scrisul lui mare, alungit și apăsat.
— Mai mult ca sigur c-am să mor înaintea ta. Uite, ai aici însemnările mele; le vei înmâna împăratului după moartea mea. Acum, uite aici. Un bon de lombard și o scrisoare: e un premiu pentru acela care va scrie istoria războaielor lui Suvorov. Îl vei transmite Academiei. Aici sunt niște însemnări ale mele. Să le citești când n-am să mai fiu; îți vor folosi.
Andrei nu-i spuse tatălui său că de bună seamă mai are destul de trăit. El găsi de cuviință că nu era nimerit.
— Voi face totul precum spui, tată, zise el.
— Hai, acum mergi sănătos! Îi dădu fiului său mâna să i-o sărute și-l îmbrățișa. Să nu uiți un lucru, prințe Andrei: dacă vei muri, bătrânul tău tată va fi îndurerat… Aici se opri pe neașteptate, apoi continuă cu glas răstit: dar dacă voi afla că nu te-ai purtat ca un adevărat fiu al lui Nikolai Bolkonski, îmi va fi… rușine! Izbucni el.
— Lucrul acesta puteai să nu mi-l mai spui, tată, zise prințul Andrei zâmbind.
Bătrânul tăcu.
— Mai am o rugăminte, continuă prințul Andrei; dacă voi fi ucis și dacă mi se naște un băiat, să nu-l dai de lângă dumneata; așa cum ți-am spus și ieri, să-l crești dumneata… te rog.
— Să nu-l las adică nevestei? Zise bătrânul și râse tare.
Stăteau tăcuți, față în față. Ochii ageri ai bătrânului priveau țintă în ochii fiului. Deodată bătrânului prinț începu să-i tremure bărbia.
— Ne-am luat rămas bun… acum hai, pleacă, zise el. Pleacă! Mai strigă el cu glas puternic și supărat, deschizându-i ușa.
— Ce-i, ce s-a întâmplat? Întrebară, văzându-l pe Andrei prințesele, care auziseră vocea mânioasă a bătrânului și-l văzuseră pentru o clipă țipând în pragul ușii, în halat alb, cu ochelarii lui bătrânești și fără perucă.
Prințul Andrei oftă și nu răspunse nimic.
— Ei, spuse el către soția lui și acest „ei” suna ca o ironie rece, părând să spună: „acum dați-vă și voi drumul la mofturile voastre”.
— André, déja?234 întrebă mica prințesă, îngălbenindu-se și privindu-l speriată.
El o îmbrățișă. Ea scoase un țipăt și căzu fără simțire pe umărul lui.
Prințul își retrase binișor umărul pe care se rezemase ea, o privi în față și o așeză ușurel pe un fotoliu.
— Adieu, Marie!235, spuse el încet soră-sii și o sărută, ținând-o strâns de mână; apoi ieși cu pași grăbiți din cameră.
Prințesa Liza zăcea în fotoliu, iar mademoiselle Bourienne îi freca tâmplele. Prințesa Maria își susținea cumnata, dar ochii ei minunat de frumoși, și plânși acum, rămăseseră pironiți asupra ușii pe care ieșise fratele ei, și mâna ei îl binecuvântă făcând semnul crucii. Din cabinet se auzeau, ca niște pocnete repetate de armă, smiorcăielile furioase ale bătrânului care-și sufla nasul. De cum ieși prințul Andrei, ușa cabinetului se deschise din nou; în prag apăru chipul sever al bătrânului în halat alb.
— A plecat? Foarte bine, spuse el.
Și, uitându-se supărat la mica prințesă căzută în nesimțire, clătină nemulțumit din cap și trânti la loc ușa.


Partea a doua.

I
ÎN LUNA OCTOMBRIE 1805, trupele rusești ocupau satele și orașele Austriei, pe atunci arhiducat și alte, și alte regimente soseau mereu din Rusia și poposeau în împrejurimile cetății Braunau, împovărând pe locuitori cu încartiruirea. La Braunau se afla cartierul general al comandantului suprem Kutuzov.
La 11 octombrie 1805, unul dintre regimentele de infanterie abia sosite la Braunau se afla la o jumătate milă de oraș, așteptând inspecția comandantului suprem. Deși peisajul, aspectul satului și al împrejurimilor, era altul decât cel rusesc (livezi cu pomi fructiferi, garduri de piatră, acoperișuri de țiglă, munți ce se profilau departe în zare, mulțimea de alt neam, care se uita cu vie curiozitate la soldați), regimentul avea totuși întocmai aceeași înfățișare pe care-o are orice regiment rusesc ce s-ar pregăti pentru inspecție undeva, în inima Rusiei.
De cu seară, în cursul ultimei etape, venise un ordin de la comandantul suprem, care anunța că acesta urma să inspecteze regimentul în marș. Cu toate că înțelesul ordinului i se păru cam nelămurit comandantului de regiment – care-și punea problema cum trebuie să se prezinte trupa: în ținută de campanie sau nu?
— În consfătuirea comandanților de batalioane fu luată hotărârea ca regimentul să se prezinte în ținută de paradă, pentru bunul motiv că e întotdeauna mai bine să prisosească decât să n-ajungă. Și soldații, care nu apucaseră să se odihnească după un marș de treizeci de verste, își petrecură toată noaptea cârpindu-și și curățindu-și efectele; aghiotanții și comandanții de companii socotiră, numărară și puseră trupa în ordine și, în zori de zi, în locul gloatei de oameni în dezordine, așa cum fusese în ajun pe parcursul ultimei etape, regimentul se prezenta ca o masă bine strunită de două mii de oameni, în care toți își știau rostul și locul lor precis și în care fusese verificat fiecare nasture și fiecare curelușă, încât acum străluceau de curățenie. Și nu era numai un lustru de suprafață, ci dacă i-ar fi dat comandantului suprem prin gând să caute și pe sub tunici, ar fi putut vedea la fiecare ostaș câte o cămașă la fel de curată, iar în fiecare raniță obiectele reglementare: „undreaua și săpunul”, cum obișnuiesc să spună soldații. Un singur neajuns mai dăinuia și nimeni n-avea liniște din pricina asta: încălțămintea. Mai bine de jumătate dintre oameni aveau cizmele rupte. Dar neajunsul acesta nu era atât din vina comandantului de regiment, cât din vina intendenței austriece care, cu toate repetatele lui cereri, nu-i pusese la dispoziție tovalul necesar pentru tălpi și, în afară de aceasta, regimentul mai făcuse și vreo mie de verste de marș.
Comandantul regimentului era un general mai în vârstă, de temperament sangvin, cu favoriții și sprâncenele puțin încărunțite, îndesat, și mai lat de la piept la spate decât de la un umăr la celălalt. Avea o tunică nouă-nouță, cu eghileți și vipuști, care se cam boțise în cufăr, și cu epoleți groși din fir de aur, înălțându-i și mai mult umerii voinici, în loc să-i lase în jos. Comandantul de regiment avea expresia omului încântat de felul cum duce la bun sfârșit una dintre cele mai solemne îndatoriri din viața tui. Se plimba prin fața frontului și, plimbându-se, zvâcnea parcă la fiecare pas, aplecându-se ușor înainte. Nu încăpea îndoială că acest comandant își admira regimentul, era mândru de el și că toate forțele lui spirituale erau preocupate exclusiv de regiment. Cu toate acestea, mersul lui săltat, cu zvâcnete, părea să spună că, în afară de interesul pentru viața cazonă, în sufletul lui mai era încă destul loc pentru preocupări mondene și femei.
— Ei, nene Mihail Mitrici, se adresă el unuia dintre comandanții de batalioane (comandantul de batalion zâmbi și făcu un pas înainte; se vedea bine că amândoi erau fericiți), am avut de furcă în noaptea asta. Dar nu-i nimic, pe cât se pare, regimentul nostru nu-i chiar dintre cele mai de lepădat… Ce zici?
Comandantul de batalion prinse tonul de veselă zeflemea și râse.
— Nici de pe câmpul Þarițân236 n-am fi respinși;
— Nu-i așa? întrebă comandantul.
În vremea asta, pe drumul dinspre oraș, pe care fuseseră așezați vestitori, se arătară doi călăreți. Era un aghiotant cu un cazac după el.
Aghiotantul fusese trimis de la cartierul general să-i întărească verbal comandantului de regiment punctul care păruse neînțeles în ordinul dat cu o seară înainte, și anume că dorința comandantului suprem era să vadă regimentul chiar în starea în care se afla în marș, cu mantale și pelerine și fără nici un fel de pregătire specială.
Kutuzov primise în ajun pe un membru al Hofkriegsrat-ului237 de la Viena, care venise cu propunerea și pretenția de a se face cât mai grabnic joncțiunea armatelor rusești cu acelea ale arhiducelui Ferdinand și ale lui Mack, iar șeful armatei ruse, care nu considera prea avantajoasă joncțiunea, crezu nimerit să-i arate generalului austriac, în afară de alte motive invocate în sprijinul vederilor sale, și starea jalnică în care soseau trupele venite din Rusia. De aceea, își pusese în gând să treacă regimentul în revistă, și cu cât regimentul ar fi fost găsit într-o situație mai proastă, cu atât comandantul suprem ar fi avut motive să fie mai mulțumit. Cu toate că aghiotantul n-avea de unde cunoaște aceste amănunte, el transmise comandantului de regiment ordinul categoric al lui Kutuzov ca oamenii să fie cu mantale și pelerine, adăugind că, în caz contrar, comandantul suprem va fi nemulțumit.
La aceste vorbe, comandantul de regiment își lăsă capul în piept, ridică din umeri în tăcere și întinse brațele ca un gest de enervare.
— Am făcut și noi una…! Exclamă el. Nu ți-am spus eu, Mihailo Mitrici, că în timpul marșului oamenii trebuie să fie așa cum sunt, cu mantalele pe ei, se adresă el mustrător comandantului de batalion. Ah, Dumnezeule! Adăugă el și, făcând cu hotărâre câțiva pași înainte, strigă: Domnilor comandanți de companii! Vocea lui sigură era a unui om deprins să comande. Adunați toți majorii! Și va binevoi să vină curând? Se adresă el aghiotantului cu o expresie de respect care se vedea bine că nu putea fi decât în legătură cu persoana despre care vorbea.
— Peste o oră, cred.
— Avem timp să-i schimbăm?
— Nu știu, domnule general…
Comandantul regimentului se apropie el însuși de rânduri, dând personal ordinul de revenire la ținuta de campanie. Comandanții de companii se împrăștiară în fugă pe la companiile lor, majorii începură să se agite (mantalele nu prea erau în stare bună) și, în aceeași clipă, din careurile tăcute și frumos aliniate nu mai rămaseră decât câteva pâlcuri gălăgioase de oameni și un neîntrerupt du-te-vino de soldați care cu umerii aduși înainte își scoteau ranițele; apoi trăgeau din ele mantalele și le îmbrăcau, dând din mâini deasupra capului și trăgându-le pe mâneci.
Într-o jumătate de oră totul era din nou în orânduiala dinainte; doar careurile se făcuseră, din negre cum fuseseră, cenușii. Comandantul trecu iarăși prin fața regimentului adunat în front, cu același mers zvâcnit, cercetându-l de la distanță.
— Dar asta ce mai este? Ce-i asta? Urlă el, oprindu-se. Comandantul companiei a treia!
— Comandantul companiei a treia, la domnul general! Comandantul la domnul general, de la compania a treia la comandant! se auziră glasuri printre coloane și aghiotantul alergă să caute ofițerul care întârzia.
Și pe când zgomotul de glasuri depărtate, care-și dădeau silința să repete ordinul comandantului, îl denaturau strigând: „domnul general la compania a treia”, ofițerul căutat se ivi din spatele companiei sale și, cu toate că era om mai în vârstă, nedeprins să fugă, porni, așa stângaci și împiedicat cum era, în pas alergător, spre generalul său. Chipul căpitanului exprima neliniștea elevului pus să spună o lecție neînvățată. Pe fața lui roșie (care arăta lămurit că nu-și refuza plăcerile vinului) se iviră pete, iar buzele nu-și găseau poziția în care să nu-i tremure. Tot timpul cât înaintă spre el, gâfâind și încetinindu-și mereu de oboseală pasul, generalul nu-l slăbi, măsurându-l din cap până-n picioare.
— Ca mâine ai să-mi îmbraci oamenii în catrințe! Ce-i asta? Strigă el, azvârlindu-și înainte falca de jos și arătând în rândurile companiei a treia un soldat îmbrăcat într-o manta albastră, a cărei nuanță se deosebea de aceea a mantalelor celorlalți soldați. Unde-ai fost până acum? Noi așteptăm inspecția comandantului suprem, iar dumneata îți părăsești locul? Ai? Te-nvăț eu minte să-ți mai îmbraci oamenii în caftane căzăcești pentru inspecție! Ai?
Comandantul de companie, uitându-se țintă la superiorul său, își apăsa tot mai vârtos cele două degete la încheietura cozorocului, ca și cum de această apăsare ar Îi depins acum scăparea.
— Ei, ce taci, domnule? Ce-i cu soldatul acela împopoțonat ungurește, poți să-mi explici? Continuă comandantul regimentului pe un ton de batjocură aspră.
— Excelență…
— Ei, da, „excelență”, „excelență”! Dar ce mai vine după „excelență” nu știe nimeni.
— Excelență, acesta este Donohov, degradatul… zise încet căpitanul.
— Ei, și? A ajuns prin degradare feldmareșal sau soldat? Dacă-i soldat, să fie îmbrăcat reglementar, ca toți soldații, în uniformă.
— Excelența-voastră i-ați dat voie personal ca în timpul marșului…
— I-am dat eu voie? I-am dat eu voie! Uite, așa sunteți voi totdeauna, voi cei tineri, zise generalul, domolindu-se puțin. Am dat eu voie! E de ajuns să scapi odată cine știe ce vorbă și voi ați și… Generalul tăcu o clipă. Cine știe ce v-am spus eu, și voi… Ei și? Mai zise el, înfuriindu-se din nou. Să faci bine să-ți îmbraci oamenii cum se cuvine…
Și comandantul regimentului, aruncând o privire aghiotantului său, o porni mai departe cu același mers săltat. Se vedea cât de mulțumit fusese că putuse da drumul furiei și că acum, sfredelind cu privirea coloanele regimentului, își căuta prilej nou să-și verse mânia. Făcu observații unui ofițer pentru o tresă nefrecată bine, altuia pentru proasta aliniere a coloanei și ajunse în dreptul companiei a treia.
— Asta-i po-o-zi-ție? Așa se stă-n front? Unde-ți ții piciorul? Piciorul! Strigă, ca și cum ar fi suferit grozav, generalul, apropiindu-se de Dolohov, care era îmbrăcat într-o manta sinilie.
Dolohov își îndreptă liniștit piciorul îndoit și-l privi pe general drept în față, obraznic, cu ochii lui senini.
— Ce-i cu mantaua asta albastră? Scoate-o numaidecât! Major! Să mi-l îmbraci pe loc… secăt…
Dar nu apucă să sfârșească vorba.
— Domnule general, sunt dator să execut ordinele, dar nu și să suport… spuse grăbit Dolohov.
— În front să nu vorbești! Să taci din gură… să taci!
— Nu sunt dator să suport insulte, spuse Dolohov cu voce tare și răsunătoare.
Privirile generalului se încrucișară cu ale soldatului. Generalul tăcu și trase supărat în jos eșarfa cu care era strâns încins.
— Fă bine și-ți schimbă mantaua, te rog, zise el, îndepărtându-se.
II
— VINE! STRIGÃ ÎN CLIPA aceea un cercetaș. Comandantul de regiment, înroșindu-se, dădu să încalece; prinse cu mâini tremurânde scara, sări în șa, își îndreptă trupul, trase sabia din teacă și, cu hotărârea întipărită pe chipu-i fericit, cu gura deschisă strâmb, se pregătea să dea comanda. Regimentul avu o tresărire ca de pasăre gata să-și ia zborul, apoi încremeni.
— Dre-e-epți! Strigă din răsputeri comandantul regimentului, cu o voce care exprima în același timp trei lucruri: pentru sine, bucuria de a comanda; față de regiment, severitate; iar pentru superiorul care sosea, urare de bun venit.
Pe drumul larg, nepietruit, printre două rânduri de arbori, venea în goana celor șase cai o trăsură albastră vieneză, pe roți înalte, scârțâind ușor din arcuri. În urma ei, călări, veneau cei din suită și escorta de croați. Alături de Kutuzov ședea un general austriac, într-o uniformă albă, care părea ciudată în mijlocul uniformelor negre ale rușilor. Trăsura se opri în dreptul regimentului. Kutuzov și generalul austriac discutau încet ceva, și Kutuzov avea un ușor zâmbet în clipa când, pășind greoi, puse piciorul pe scara trăsurii și coborî nepăsător, ca și cum nici n-ar fi existat cei două mii de oameni, care se uitau cu răsuflarea tăiată la el și la comandantul regimentului.
Răsună din nou un strigăt de comandă și din nou regimentul tresări zgomotos, prezentând arma pentru onor. Într-o liniște de mormânt se auzi vocea slabă a comandantului suprem. Regimentul tună: „Să trăiți, domnule ge-ge-ge-neral!” Și iarăși se făcu liniște adâncă. Kutuzov rămase o clipă locului, până ce regimentul luă pe loc repaos; apoi, împreună cu generalul în alb, porni urmat de toată suita, pe jos, printre coloane.
După felul cum comandantul regimentului își saluta șeful suprem, uitându-se țintă la el, cu pieptul scos în afară, cu pântecul supt, după felul cum, aplecat înainte, se ținea după cei doi generali printre rânduri, stăpânindu-și anevoie mersul săltăreț și tresărind la fiecare cuvânt și la fiecare gest al comandantului suprem, se vedea bine că-și îndeplinea îndatoririle de subaltern cu și mai multă plăcere decât pe acelea de superior. Regimentul, datorită sârguinței și severității comandantului, era într-o stare excelentă în comparație cu celelalte unități care soseau în același timp la Braunau. N-avea decât două sute șaptesprezece oameni bolnavi și rămași în urmă și, în afară de încălțăminte, totul era în bună regulă.
Kutuzov trecu printre rânduri, oprindu-se din când în când ca să spună câteva cuvinte prietenești ofițerilor, pe care-i cunoștea din războiul cu turcii, și uneori chiar și vreunui soldat. Uitându-se la încălțămintea soldaților, el dădu de câteva ori mâhnit din cap și atrase atenția generalului austriac asupra acestui neajuns, cu aerul că nu învinovățește pe nimeni pentru asta, dar că nu poate trece cu vederea halul în care erau soldații. La fiecare observație de felul acesta, comandantul de regiment alerga câțiva pași înainte, temându-se să nu-i scape cumva vreun cuvânt al comandantului suprem cu privire la regiment. Îndărătul lui Kutuzov, la o distanță atât de mică, încât fiecare cuvânt, oricât de slab rostit, putea fi auzit, veneau cele vreo douăzeci de persoane din suită. Domnii din suită discutau între ei și, uneori, râdeau. După Kutuzov, foarte aproape, pășea un aghiotant frumos la înfățișare. Era prințul Bolkonski. Alături de el, camaradul său Nesvițki, ofițer de stat-major, înalt, din cale-afară de gras, frumos la chip, cu zâmbet bun și ochi blajini. Nesvițki de-abia își ținea râsul provocat de un ofițer oacheș de husari, de lângă el. Fără să zâmbească și fără să-și schimbe expresia feței, ofițerul de husari îl pândea pe comandantul de regiment văzut din spate și-i maimuțărea fiecare gest. De fiecare dată când comandantul de regiment tresărea și se apleca înainte, ofițerul de husari tresărea și se apleca întocmai ca și el înainte, imitându-l ca o umbră fidelă. Nesvițki râdea și le dădea celorlalți coate, să se uite la mucalit.
Kutuzov trecea agale, cu un aer obosit, prin fața miilor de ochi, care numai că nu ieșeau din orbite urmărindu-l. Când ajunse în dreptul companiei a treia, se opri brusc. Suita, care nu putuse prevedea această oprire, fără să vrea, fu cât pe-aci să dea peste ei.
— A, Timohin! Rosti comandantul suprem, recunoscându-l pe căpitanul cu nasul roșu, acela care-o pățise din pricina mantalei albastre.
S-ar fi spus că o mai mare încordare decât arătase Timohin în poziția de drepți, în vreme ce comandantul îi făcuse o observație, nici nu era cu putință. Totuși, în clipa asta căpitanul își supse pântecele cu atâta încordare, încât se vedea bine că dacă l-ar mai fi țintuit puțin cu privirea comandantul suprem, n-ar mai fi putut rezista; de aceea și Kutuzov, înțelegând pesemne situația căpitanului și dorindu-i din suflet tot binele, se întoarse… Pe chipul lui Kutuzov, puhav și desfigurat de cicatricea unei răni, se ivi un zâmbet abia perceptibil.
— E un camarad de demult, de pe vremea bătăliei de la Ismail, spuse el. Viteaz ofițer! Ești mulțumit de el? Îl întrebă Kutuzov pe comandantul de regiment.
Și comandantul de regiment, fără să-și dea seama că are în ofițerul de husari o oglindă credincioasă, tresări, păși înainte și răspunse:
— Foarte mulțumit, să trăiți, excelența-voastră!
— Suntem cu toții departe de a fi fără slăbiciuni, zise Kutuzov zâmbind și trecând mai departe. Slăbiciunea lui erau libațiile în cinstea lui Bacchus.
Comandantul de regiment se temu să nu fie cumva făcut el răspunzător de slăbiciunea căpitanului și nu răspunse. Ofițerul de husari scruta chipul căpitanului cu nasul roșu și pântecul supt și îi imită cu atâta măiestrie atitudinea, încât Nesvițki nu se mai putu stăpâni și pufni în râs. Kutuzov întoarse capul. Pesemne că ofițerul avea puterea să-și schimbe înfățișarea după plac, căci în aceeași clipă în care Kutuzov se întoarse, ofițerul izbutise să și facă strâmbătura caraghioasă și să-și și schimbe la timp expresia feței, luându-și aerul cel mai serios, mai respectuos și mai nevinovat din lume.
Cum compania a treia era și cea din urmă, și Kutuzov stătu pe loc, căutând parcă să-și aducă aminte de ceva, prințul Andrei ieși din rândurile suitei și-i șopti încet, în franțuzește:
— Ați ordonat să vă amintesc despre Dolohov, ofițerul degradat, care se află în acest regiment.
— Unde-i acest Dolohov? Întrebă Kutuzov.
Dolohov, care acum purta și el o manta cenușie soldățească, nu mai așteptă să fie chemat. Silueta bine legată a soldatului cu chip bălai și ochi senini, albaștri se desprinse din front. Apropiindu-se de comandantul suprem, prezentă arma, luând poziția „pentru onor”.
— Ai ceva de raportat? Îl întrebă Kutuzov, încruntându-se ușor.
— Acesta-i Dolohov, zise prințul Andrei.
— A! Exclamă Kutuzov. Nădăjduiesc că lecția asta te va îndrepta: fă-ți datoria cum se cuvine. Împăratul e milostiv. Iar eu nu te voi uita dacă vei merita.
Ochii albaștri, limpezi priviră la comandantul suprem la fel de dârz cum priviseră și la comandantul regimentului, ca și cum prin expresia lor ar fi sfâșiat perdeaua convenționalismului, care pune o distanță atât de mare între general și soldat.
— Un singur lucru am de cerut, excelență, spuse el cu vocea-i puternică, limpede și domoală. Rog să mi se dea prilejul de a-mi spăla vina și de a-mi arăta devotamentul față de suveran și față de patrie.
Kutuzov se întoarse. Pe chipul lui apăru același zâmbet ca atunci când își întorsese privirile de la căpitanul Timohin. Se întoarse și se încruntă, ca și cum ar fi vrut să lase să se-nțeleagă că tot ce-i spusese Dolohov, și ceea ce ar mai fi putut să-i spună, era pentru el un lucru de multă vreme știut, că toate astea îl plictiseau și că erau, mai ales, cu totul altceva decât avea rost să fie. Se întoarse și se îndreptă spre trăsură.
Regimentul se regrupă pe companii și se îndreptă spre locurile știute ale cantonamentului, nu departe de Braunau, unde se putea nădăjdui că oamenii aveau să găsească încălțăminte și haine și să se mai odihnească după trudnicele marșuri.
— Nu-i așa că nu ești supărat pe mine, Prohor Ignatievici? Îl întrebă comandantul regimentului pe căpitanul Timohin, depășind călare compania a treia, care tocmai se punea în mișcare cu comandantul ei în cap. Chipul comandantului de regiment exprima, după ce trecuse în mod atât de fericit prin examenul inspecției, o bucurie pe care nu și-o mai putea stăpâni. Înțelegi… în slujba împăratului… nu se poate… te mai răstești câteodată în fața frontului… Dar sunt cel dintâi care să-mi recunosc greșeala și să cer iertare, doar mă știi… M-ai mulțumit foarte mult…!
Și-i întinse căpitanului mâna.
— Vai de mine, domnule general, dar cum aș îndrăzni! Răspunse căpitanul și nasul i se înroși mai tare când zâmbi, lăsând să se vadă odată cu zâmbetul, lipsa celor doi dinți din față, pe care și-i pierduse în bătălia de la Ismail.
— Spune-i și domnului Dolohov că n-am să-l uit, să fie liniștit. Dar ia spune-mi, te rog, am tot vrut să te-ntreb: ce face, cum se poartă? Și restul… în general…
— În serviciu este foarte conștiincios, excelență, dar are un caracter… zise Timohin.
— Ei, ce-i, ce fel de caracter? Întrebă comandantul de regiment.
— Îl apucă, din când în când, năbădăile, excelență! E el deștept, e înțelegător, e băiat de ispravă. Dar uneori e ca o fiară. În Polonia era cât pe-aci să omoare un ovrei, nu știu dacă binevoiți a avea la cunoștință…
— Da, da, e adevărat, făcu generalul. Cu toate astea, ar trebui să ne fie milă de tânărul acesta căzut în nenorocire. Are relații înalte… Așadar, ține seamă de asta…
— Am înțeles, să trăiți, excelență, zise Timohin, lăsând să se vadă printr-un zâmbet că înțelesese dorința superiorului.
— Așa, așa…
Comandantul de regiment îl căută din ochi, printre rânduri, pe Dolohov și, văzându-l, își opri calul.
— La cea dintâi luptă, pui la loc epoleții, îl încuraja el.
Dolohov îl privi, fără să spună nici un cuvânt și fără să-și schimbe expresia, cu zâmbetul ironic din colțul gurii.
— Ei, foarte bine, continuă comandantul de regiment. Dați oamenilor câte un pahar de votcă din partea mea, adăugă el tare, ca să-l audă soldații. Vă mulțumesc la toți! Slavă Domnului!
Și, lăsând în urmă compania, trecu la alta.
— Orice s-ar spune, e un om bun, te poți înțelege în serviciu cu el, spuse Timohin, adresându-se unui ofițer subaltern, cu care mergea alături.
— Într-un cuvânt, e un adevărat rigă de cupă… (așa-l porecliseră pe comandantul de regiment, „rigă de cupă”), spuse râzând ofițerul subaltern.
În urma inspecției, se molipsi și trupa de voia bună a comandanților. Compania mărșăluia voios. Din toate părțile se auzeau glasurile soldaților.
— Care dracu ziseși că Kutuzov îi chior de-un ochi?
— Păi, nu-i? Îi chior de-a binelea?
— Da' de unde… frate! Are niște ochi, mai buni decât ai tu. Până și cizmele, și obielele, toate le-a văzut…
— Și cum se mai uita la picioarele mele, măi frățioare! Zău! Credeam că…
— Da' celălalt, generalul austriac care era cu el, parcă-l văruise careva. Ca făina era de alb. Te pomenești că l-or fi curățind ordonanțele cu cretă ca pe-o armă!
— Tu, Pedeșov, că tu erai mai aproape, n-ai auzit cumva dacă a spus când or începe luptele? Tot ziceau unii că la Brunov s-ar afla chiar Bunăparte.
— Bunăparte la Brunov! Ce tot îndrugi ca un nătărău? Nu vezi că habar n-ai! Acuma prusacul își face de cap. Austriacul, va să zică, îl muștruluiește pe prusac și-abia când l-o astâmpăra de-a binelea, atunci are să se înceapă și războiul cu Bunăparte. Da' să fie el, Bunăparte, la Brunov, nici gând! După vorba asta se vede cât ești de prost. Mai bine taci și ascultă.
— Vezi ce ai dracului îs ăia cu-ncartiruirea?! Compania a cincea, uite-o, a și intrat în sat: pân-s-ajungem noi, ei au să-și fiarbă și mâncarea!
— Dă-mi o bucățică de posmag, măi, diavole.
— Da' tu ieri tutun mi-ai dat? Vezi, măi frate? Ei, n-ați, treacă de la mine.
— Barem de-am face oleacă de popas: te pomenești c-o mai întindem iar vreo cinci verste, pe nemâncate.
— Ei, bine mai era când ne dădea nemții trăsuri! Știi cum mergeai? Nici nu-ți păsa!
— Da' pe-aicea, măi frate, norodul parcă-i zăpăcit de tot la cap. Dincolo parcă tot erau mai altfel poleacii, tot din împărăția noastră rusească, dar acum, frate, unde te-nvârtești, tot de nemți dai.
— Cei care cântă, în capul coloanei! Se auzi vocea căpitanului.
Și în fruntea companiei se grupară vreo douăzeci de oameni, răzlețindu-se din rânduri. Toboșarul se întoarse cu fața spre cântăreți și, făcând un semn din mână, dădu prelung tonul unui cântec soldățesc care începea cu cuvintele: „Nu zorile, ci răsăritul…” și termina cu: „A noastră, fraților, e slava, și-a tătucului Kamenski…” Cântecul era de pe vremea războiului din Turcia și se cânta acum în Austria, cu diferența că în locul „tătucului Kamenski” fuseseră puse cuvintele: „și-a tătucului Kutuzov”.
Terminând soldățește, cu un icnet, aceste ultime vorbe ale cântecului și făcând cu amândouă mâinile un gest, ca și cum ar fi aruncat ceva la pământ, toboșarul, un soldat uscățiv și frumos, ca la vreo patruzeci de ani, se uită la soldații cântăreți, strângând ochii. Apoi, încredințându-se că toți se uită țintă la el, ridică amândouă mâinile, ca și când ar fi ținut un lucru nevăzut și de mare preț deasupra capului, rămânând așa câteva secunde, ca apoi să-l arunce deodată, cu un avânt disperat: „Of, tinda mea cea nouă, tindă…” „Tinda mea cea nouă, tindă…” izbucniră voinicește douăzeci de voci, și soldatul cu cinele în mâini, fără să țină seama de greutatea echipamentului, sări voios în fața companiei și începu să țopăie, mișcând din umeri și amenințând cu talgerul un dușman închipuit. Soldații mergeau în pas întins, mișcându-și mâinile în tactul cântecului și ținând fără să vrea cadența. Îndărătul companiei se auziră huruit de roți, scârțâit de arcuri și tropote de cai. Kutuzov cu suita lui se înapoia în oraș. Comandantul suprem făcu semn ca oamenii să continue mersul în voie, și pe chipul lui, la auzul cântecului voios și la vederea mersului mândru al ostașilor cu soldatul care juca în fruntea companiei, se așternu, ca și pe chipurile celor din suita sa, o expresie de mulțumire. În al doilea rând, din flancul drept pe lângă care trecea trăsura, lăsând în urmă compania, îți sărea fără să vrei în ochi figura soldatului cu ochi albaștri, Dolohov, care pășea deosebit de mândru și grațios în tactul cântecului și se uita la chipurile celor ce treceau pe lângă el în goană cu o expresie care părea a spune că-i compătimește pe toți pentru că n-au bucuria de a merge și ei cu compania deodată. Sublocotenentul de husari din suita lui Kutuzov, acela care maimuțărise pe comandantul regimentului, rămase ceva mai în urma trăsurii și se apropie de Dolohov.
Ofițerul de husari Jerkov făcuse și el cândva parte, la Petersburg, din ceata chefliilor al cărei cap era Dolohov. Îl mai întâlnise în câteva rânduri pe soldatul Dolohov, după degradare, aici, peste graniță, dar nu găsise de cuviință să-l recunoască. Acum însă, după ce Kutuzov vorbise cu ofițerul degradat, el i se adresă cu bucuria cu care te adresezi unui vechi prieten:
— Ce mai faci, dragul meu prieten? Rosti el printre măsurile cântecului, potrivind mersul calului după pasul companiei.
— Ce fac? Răspunse rece Dolohov. După cum vezi!
Cântecul soldățesc dădea o semnificație deosebită tonului de veselie degajată cu care vorbise Jerkov și răcelii intenționate a răspunsului lui Dolohov.
— Ei, cum te-mpaci cu șefii? Întrebă Jerkov.
— N-am nimic de spus, sunt oameni buni. Dar tu cum de te-ai strecurat la comandament?
— Sunt atașat aici; azi fac de serviciu.
Tăcură.
„Iată șoimul, vânătorul, de pe mânecă-și luă zborul”, glăsuia cântecul care trezea pe negândite în inimi veselie și voie bună. Convorbirea lor ar fi fost de bună seamă cu totul alta, dacă n-ar fi vorbit printre frânturile cântecului.
— Spune-mi, e adevărat că austriecii au fost bătuți? Întrebă Dolohov.
— Naiba știe? Așa se zice!
— Mă bucur, răspunse Dolohov scurt și lămurit, așa cum cerea ritmul cântecului.
— Ce zici, nu vii într-o seară și pe la noi, să-i tragem un faraon238, spuse Jerkov.
— Vi s-au îngreuiat cumva buzunarele?
— Haide, vino!
— Nu se poate! Mi-am dat cuvântul, sub jurământ. Nu mai beau și nu mai joc cărți până ce nu-mi câștig la loc gradul.
— Bine, dar la prima luptă…
— Vedem noi acolo!
Tăcură iarăși.
— Dacă cumva ai nevoie de ceva, vino la comandament, o să te ajut totdeauna, zise Jerkov.
Dolohov zâmbi ironic.
— Mai bine nu-mi duce grija. Mie, dacă-mi trebuie ceva, n-am să m-apuc să cer; eu îmi iau singur.
— Ei, ce vrei, am spus și eu așa…
— Și eu, tot așa.
— Cu bine.
— Sănătate… „… Hăt, pe culmi, departe, Unde m-am născut…”
Jerkov dădu pinteni calului, care sări de vreo câteva ori în sus, făcu nazuri și schimbă pasul, neștiind cu ce picior să înceapă; apoi își luă de seamă și o porni în tactul cântecului, lăsând în urmă compania și ajungând din urmă trăsura comandantului suprem.
III.
ÎNTORS DIN INSPECÞIE, Kutuzov, însoțit de generalul austriac, trecu în cabinetul său de lucru și, chemându-și aghiotantul, porunci să i se aducă unele acte privitoare la starea trupelor ce soseau, precum și scrisorile trimise de arhiducele Ferdinand, comandantul armatelor din prima linie. Prințul Andrei Bolkonski intră cu hârtiile cerute în cabinetul comandantului suprem. În fața unei hărți întinse pe masă, stăteau Kutuzov și generalul austriac, membru al Hofkriegsrat-ului.
— Ah! exclamă Kutuzov, aruncându-și privirea spre Bolkonski, ca un fel de rugăminte de a mai aștepta puțin, și continuă în franțuzește convorbirea.
— Vă spun un singur lucru, generale, spuse rar Kutuzov, cu intonații plăcute și expresii alese, care te sileau să-i asculți atent fiecare cuvânt, rostit pe îndelete. Era vădit că și lui Kutuzov îi plăcea să se asculte în vreme ce vorbea. Vă spun un singur lucru, generale: dacă lucrul ar fi depins numai de propria mea voință, această dorință a majestății sale împăratul Franz ar fi fost demult împlinită. Demult aș fi unit armata mea cu aceea a arhiducelui. Și vă rog să credeți, vă dau cuvântul meu de onoare, că pentru mine personal ar fi fost foarte îmbucurător să predau comanda supremă unui general mai încercat și mai iscusit decât mine, așa cum Austria are atâția, și să trec asupra sa toată această grea răspundere. Dar uneori împrejurările sunt mai tari decât noi, domnule general.
Și Kutuzov zâmbi, ca și când ar fi vrut să spună: „Dumneata ai tot dreptul să nu mă crezi și, de altfel, mi-e absolut egal dacă mă crezi sau nu, dar nu ai nici un motiv să mi-o spui. Și asta-i principalul.”
Generalul austriac nu prea avea aerul să fie mulțumit, dar nu-i putea răspunde lui Kutuzov decât pe același ton.
— Dimpotrivă, zise el morocănos și răstit, într-un chip care contrasta cu sensul măgulitor al cuvintelor pe care le rostea, dimpotrivă, participarea excelenței voastre la această acțiune comună este foarte prețuită de majestatea-sa, dar noi considerăm că întârzierea actuală lipsește glorioasele armate rusești, și pe comandanții ei supremi, de laurii pe care sunt deprinși să-i culeagă în lupte, își sfârși el fraza, pe care, fără îndoială, și-o avea pregătită dinainte.
Kutuzov se înclină, continuând să zâmbească.
— Eu însă am credința și chiar, întemeindu-mă pe ultima scrisoare cu care m-a onorat alteța sa arhiducele Ferdinand, sunt convins că armatele austriece, sub comanda unui atât de iscusit ajutor al său cum este generalul Mack, au și repurtat până în prezent victoria hotărâtoare și nu mai au nevoie de-aci încolo de ajutorul nostru, zise Kutuzov.
Generalul se încruntă. Cu toate că nu aveau încă informații sigure despre înfrângerea austriecilor, erau totuși excesiv de multe împrejurările care puteau confirma zvonurile atât de neliniștitoare, răspândite pretutindeni; iată pentru ce afirmația lui Kutuzov cu privire la victoria austriecilor părea mai degrabă o batjocură. Dar Kutuzov surâdea blajin, cu aceeași expresie a feței, care spunea lămurit că avea dreptul să presupună acest lucru. Și, într-adevăr, ultima scrisoare primită de la armata lui Mack îl înștiința despre victoria și despre deosebit de favorabila situație strategică a acestei armate.
— Dă-mi, te rog, scrisoarea aceea, zise Kutuzov către prințul Andrei. Iată, vă rog să vă convingeți și, cu un zâmbet ironic în colțul buzelor, Kutuzov citi în limba germană următorul pasaj din scrisoarea arhiducelui Ferdinand: „Wir haben vollkommen zusammengehaltene Kräfte, nahe an 70 000 Mann, um den Feind, wenn er den Lech passirte, angreifen und schlagen zu können. Wir können, da wir Meister von Ulm sind, den Vortheil, auch von beiden Uferien der Donau Meister zu bleiben, nicht verlieren; mithin auch jeden Augenblick, wenn der Feind den Lech nicht passirte, die Donau übersetzen, uns auf seine Communikations-Linie werfen, die Donau unterhalb repassiren und dem Feinde, wenn er sich gegen unsere treue Allirte mit ganzer Macht wenden wollte, seine Absicht alabald vereitelien. Wir werden auf solche Weise den Zeitpunkt, wo die Kaiserlich-Ruseische Armée ausgerüstet sein wird, muthig entgegenharren, und sodann leicht gemeinschaftlich die Möglichkeit finden, dem Feinde das Schicksal zuzubereiten, so er verdient.”239
Sfârșind această lungă frază, Kutuzov oftă din greu și privi pe reprezentantul Hofkriegsrat-ului, blând și atent.
— Cunoașteți și dumneavoastră, excelență, regula înțeleaptă care prescrie să presupunem totdeauna cazul cel mai rău, spuse generalul austriac, dornic pesemne să sfârșească odată cu glumele și să treacă la treabă.
Nemulțumit, el aruncă o privire aghiotantului.
— Scuzați-mă, domnule general, îl întrerupse Kutuzov, întorcându-se și el spre prințul Andrei. Uite ce te rog, dragul meu: ia de la Kozlovski toate rapoartele iscoadelor noastre. Iată două scrisori de la contele Nostitz, iată și scrisoarea de la alteța-sa arhiducele Ferdinand, iată-le și pe astea, zise el, dându-i câteva hârtii. Și din toate întocmește-mi frumos, în franțuzește, un memorandum240, o mică dare de seamă, pentru evidența tuturor știrilor pe care le-am avut noi cu privire la operațiile armatei austriece. Așa; și-l prezinți apoi excelenței-sale.
Prințul Andrei înclină din cap, în semn că înțelesese de la primele cuvinte nu numai ceea ce i se spusese, ci și ceea ce Kutuzov ar mai fi avut să-i spună. Strânse hârtiile și, salutându-i pe amândoi, trecu în antecameră, călcând pe covor fără zgomot.
Deși nu trecuse multă vreme de când părăsise Rusia, prințul Andrei se schimbase foarte mult. În expresia feței sale, în mișcări și în mers nu se mai observa nimic din prefăcătoria, din oboseala și din lenea de altădată; avea acum înfățișarea omului care n-are timp să se gândească la impresia ce-ar produce-o asupra altora și care e ocupat cu lucruri plăcute și pline de interes. Pe chipul lui se citea mai multă mulțumire de sine și de ceilalți; zâmbetul și privirea îi erau mai voioase și mai pline de farmec.
Kutuzov, pe care îl ajunsese din urmă încă în Polonia, îl primise cu multă bunăvoință, îi promisese să nu-l uite, îl tratase mai deosebit decât pe ceilalți aghiotanți, îl luase cu el la Viena și îi dăduse însărcinările cele mai serioase. Din Viena, Kutuzov îi scrisese bătrânului său prieten, tatăl prințului Andrei: „Fiul dumitale, scria el, promite a fi un ofițer din rândul celor excepționali ca sârguință, energie și conștiinciozitate. Mă consider fericit că am alături de mine un subaltern ca el.”
La statul-major al lui Kutuzov, printre camarazii de serviciu și în general printre militari, prințul Andrei avea, ca și în societatea petersburgheză, o îndoită reputație cu desăvârșire contradictorie. Unii, și aceștia erau mai puțini la număr, simțeau în prințul Andrei ceva deosebit de ei și de toți ceilalți oameni și se așteptau ca el să ajungă foarte departe; îl ascultau, îl admirau și îl imitau; cu aceștia, prințul Andrei era simplu și prietenos. Alții, majoritatea, nu-l aveau deloc la inimă; îl considerau un om îngâmfat, rece și antipatic. Acestora însă prințul Andrei reușise să li se impună până într-atâta, încât să-l respecte și chiar să-i știe de frică.
Trecând din cabinetul lui Kutuzov în sala de primire, prințul Andrei, cu hârtiile în mână, se apropie de camaradul său, aghiotantul de serviciu Kozlovski, care ședea lângă fereastră cu o carte în mână.
— Ei, ce-i, prințe? Întrebă Kozlovski.
— Ordin să întocmim un memoriu, în care să arătăm de ce nu înaintăm.
— Cu ce scop?
Prințul Andrei ridică din umeri.
— Nici o veste de la Mack? Întrebă Kozlovski.
— Nimic.
— Dacă ar fi adevărat că a fost înfrânt, ne-ar fi venit vreo știre.
— Probabil, zise prințul Andrei și se îndreptă spre ieșire; dar în aceeași clipă ușa se dădu de perete și un general austriac înalt, care părea a fi sosit de departe, numai în surtuc, legat la cap cu o batistă neagră și cu ordinul Maria Tereza atârnat de gât, intră în sala de primire. Prințul Andrei se opri.
— General en chef Kutuzov? Zise repede generalul austriac venit de departe, cu un pronunțat accent nemțesc, uitându-se la dreapta și la stânga și, fără să se oprească, trecu spre ușa cabinetului.
— Generalul en chef e ocupat, spuse Kozlovski, apropiindu-se în grabă de generalul necunoscut și aținându-i calea spre ușă. Pe cine ordonați să anunț?
Generalul necunoscut îl măsură disprețuitor, de sus până jos, pe Kozlovski, care era de statură mică, și părea mirat că e cu putință să nu-l cunoască cineva.
— Generalul en chef e ocupat, repetă liniștit Kozlovski.
Fruntea generalului se încruntă; buzele îi tresăriră și începură să-i tremure. Scoase un carnețel de note, pe care scrise în grabă ceva cu creionul, rupse fila și i-o întinse; se îndreptă apoi cu pași repezi înspre fereastră și se azvârli cu toată greutatea trupului său pe un scaun, privind la cei dimprejur, cu aerul că ar vrea să-i întrebe de ce s-or fi uitând așa la dânsul? Apoi își înălță iar fruntea și-și întinse gâtul, ca și când s-ar fi pregătit să spună ceva; dar, în loc de vorbe, din gâtlejul său ieși un sunet straniu ca un început involuntar de fredonare, ce amuți în aceeași clipă.
Ușa cabinetului se deschise și Kutuzov apăru în prag. Generalul cu capul bandajat se repezi ca urmărit de-o primejdie, cu pași mari și iuți, încovoiat.
— Vous voyez le malheureux Mack241, spuse el cu o voce stinsă.
Chipul lui Kutuzov, ce apăruse în ușa cabinetului, rămase câteva clipe în completă nemișcare. Cute adânci îi brăzdau ca niște valuri fața, apoi fruntea i se netezi din nou; înclină respectuos capul și închise ochii, lăsându-l în tăcere pe Mack să treacă prin fața lui; apoi închise chiar el după sine ușa.
Zvonul, care se răspândise mai de multă vreme, despre înfrângerea austriecilor și despre capitularea întregii armate la Ulm, se dovedea deci întemeiat. După o jumătate de ceas fură trimiși în toate direcțiile aghiotanți cu ordine ce vesteau că armatele rusești, până atunci inactive, vor trebui curând să dea piept cu inamicul.
Prințul Andrei era unul dintre rarii ofițeri ai marelui cartier general ale cărui principale preocupări se identificaseră cu mersul general al operațiunilor de război. Când îl văzu pe Mack și auzi amănuntele înfrângerii sale înțelese că războiul era pe jumătate pierdut; înțelese toată gravitatea situației în care erau puse trupele rusești și-și reprezenta viu, într-o clipă, ce le aștepta de-aci-nainte, ca și rolul pe care va trebui să-l joace el personal în cadrul armatei rusești. Fără să vrea, simți o bucurie tulburătoare la gândul că încrezuta Austrie fusese umilită și ca poate peste o săptămână îi va fi hărăzit să asiste, și să ia parte chiar, la o ciocnire între ruși și francezi, cea dintâi de la Suvorov încoace. Se temea de geniul lui Bonaparte, care s-ar fi putut dovedi mai tare decât vitejia trupelor rusești, dar în același timp nu voia să admită că eroul său ar putea fi înfrânt.
Tulburat și întărâtat de aceste gânduri, prințul Andrei o luă spre camera lui, cu gândul să scrie tatălui său, lucru pe care-l făcea zilnic. Pe coridor îl întâlni pe tovarășul lui de cameră, pe Nesvițki, împreună cu glumețul Jerkov; ca întotdeauna, ei găsiseră ceva de râs.
— Ce-i cu tine de ești atât de posomorât? Întrebă Nesvițki, văzând chipul palid cu ochi lucioși ai prințului Andrei.
— N-am nici un motiv să fiu vesel, răspunse Bolkonski.
Pe când prințul Andrei se apropia de Nesvițki și de Jerkov, din partea opusă a coridorului păși înspre ei Strauch, delegatul de pe lângă statul-major al lui Kutuzov, însărcinat cu supravegherea aprovizionării armatei ruse, și un alt general, membru al Hofkriegsrat-ului, sosiți în ajun. După cât de larg era coridorul, loc ar fi fost destul pentru ca amândoi generalii să poată trece în voie pe lângă cei trei ofițeri ruși; dar Jerkov, trăgându-l de mână pe Nesvițki mai la o parte, spuse cu răsuflarea întretăiată:
— Iată-i, vin! Dați-vă în lături, faceți-le loc! Vă rog, faceți loc!
Generalii veneau cu aerul că ar fi dorit grozav să fie scutiți de unele onoruri împovărătoare. Pe fața șugubățului Jerkov se zugrăvi deodată un zâmbet prostesc de bucurie, pe care, chipurile, nu și-l putea stăpâni.
— Excelență, spuse el în nemțește, făcând câțiva pași înainte și adresându-se unuia dintre generalii austrieci, am onoarea să vă felicit.
Înclină capul și începu stângaci, ca un copil care învață să danseze, să-și miște când un picior, când celălalt.
Generalul, membru al Hofkriegsrat-ului, se uită încruntat la el; dar, observând seriozitatea zâmbetului său prostesc, nu putu să nu-i acorde o clipă de atenție. Închise pe jumătate ochii, arătând prin asta că-l ascultă.
— Am onoarea să vă felicit; generalul Mack a sosit absolut teafăr; s-a lovit numai puțin aici, spuse Jerkov, cu un zâmbet radios, arătându-și capul cu mâna.
Generalul încruntă sprâncenele, se întoarse și trecu mai departe.
— Gott, wie naiv!242 zise el, supărat, după ce făcu câțiva pași.
Nesvițki, râzând în hohote, îl îmbrățișă pe prințul Andrei; dar Bolkonski se făcu și mai palid și, cu o expresie de mânie pe figură, îl îmbrânci și se întoarse spre Jerkov. Starea de nervi în care se găsea de când îl văzuse pe Mack și se încredințase de înfrângerea acestuia, și gândul la primejdiile care așteptau armata rusă, își găseau acum o supapă în gluma prostească a lui Jerkov, care-i dădu prilej să izbucnească.
— Dacă dumneata, preastimate domn, spuse el strident, cu un ușor tremur al bărbiei, vrei să faci pe măscăriciul, eu nu te pot opri de la asta; te înștiințez, însă, că dacă vei îndrăzni să mai faci și-a doua oară asemenea caraghioslâcuri în prezența mea, te voi învăța eu minte cum să te porți.
Nesvițki și Jerkov erau atât de uluiți de ieșirea aceasta, încât se uitau încremeniți, cu ochii holbați, la Bolkonski și nu spuneau nici un cuvânt.
— Bine, dar n-am făcut decât să-l felicit, zise Jerkov.
— Mie nu-mi arde de glumit cu dumneata, fii bun și taci! Se răsti Bolkonski.
Apoi, luându-l de braț pe Nesvițki, îl lăsă în urmă pe Jerkov, care nu știa ce să răspundă.
— Ce te-a apucat, frate? Încercă Nesvițki să-l potolească.
— Cum așa? Spuse prințul Andrei, oprindu-se pe loc în prada emoției. Trebuie să înțelegi și tu că ori suntem ofițeri care ne slujim împăratul și patria și, deci, ne bucurăm de toate victoriile comune și ne întristăm de toate înfrângerile comune, ori nu suntem decât niște lachei, cărora puțin le pasă de ceea ce fac stăpânii lor. Quarante milles hommes massacrés et l'armée de nos alliés détruite, et vous trouvez la le mot pour rire, spuse el, vrând parcă să dea prin această frază franțuzească mai multă tărie părerilor sale. C'est bien pour un garçon de rien, comme cet individu, dont vous avez fait un ami, mais pas pour vous, pas pour vous.243 Numai băiețandrii mai pot face astfel de glume, adăugă prințul Andrei în rusește, dar, observând că Jerkov încă l-ar mai fi putut auzi, pronunță cuvântul „băiețandrii” cu accent franțuzesc.
Așteptă să vadă dacă sublocotenentul îi va răspunde cumva. Dar Jerkov se răsuci pe călcâie și ieși din coridor.
IV.
REGIMENTUL DE HUSARI Pavlograd cantonase la două mile de Braunau. Escadronul în care servea ca iuncher Nikolai Rostov era încartiruit în satul german Salzeneck. Comandantul escadronului, căpitanul Denisov, cunoscut în toată divizia de cavalerie cu diminutivul lui, Vaska Denisov, avea drept cvartir în sat cea mai bună casă. Iuncherul Rostov, din momentul în care își ajunsese regimentul în Polonia, locuise tot timpul împreună cu comandantul lui de escadron.
În ziua de 11 octombrie, ziua de pomină, când la marele cartier general fuseseră toate date peste cap de vestea înfrângerii lui Mack, la comandamentul escadronului viața de campanie își urma liniștită cursul, ca și până atunci. Denisov, care jucase până dimineața cărți, nu se înapoiase încă acasă când Rostov, cu noaptea în cap, se întorcea călare de la o rechiziție de furaje. Rostov, în uniformă de iuncher, se apropie de intrarea casei și, strunindu-și calul, scoase cu o mișcare sprintenă și tinerească un picior din scară, mai stătu câteva clipe așa, ca și cum nu i-ar fi venit să se despartă de cal, și în sfârșit sări din șa și-și strigă ordonanța.
— A, Bondarenko, dragul meu prieten, spuse el husarului care se și repezise să ia calul. Plimbă-l puțin, prietene, continuă el cu voioșia aceea frățească și duioasă, pe care o arată față de toată lumea tinerii buni la suflet, când sunt fericiți.
— Am înțeles, luminăția-voastră! Răspunse ucrainianul, dând din cap cu voie bună.
— Dar vezi, plimbă-l cum trebuie!
Se mai repezise și un alt husar să ia calul, dar Bondarenko apucase să-l ia de dârlogi. Se vedea că iuncherul dădea bacșișuri bune și că, prin urmare, era mai mare dragul să-l servești. Rostov mângâie calul pe gât, apoi pe crupă, și se opri o clipă pe trepte.
„Minunat cal! O mândrețe de bidiviu are să se facă!” își spuse ca pentru sine și, zâmbind, o luă la fugă, ținându-și cu o mână sabia, în sus pe scară, cu pintenii zornăind. Gazda, un neamț cu flanelă și tichie pe cap, se arătă în ușa grajdului de vite, ținând în mână o furcă cu care tocmai scotea băligarul. Cum îl văzu pe Rostov, chipul neamțului se lumină deodată. Schön, gut Morgen! Schön, gut Morgen!244 zâmbi el vesel, clipind din ochi, și se vedea că-i făcea cu adevărat plăcere să-l salute pe tânăr.
— Shön fleissig!245 spuse Rostov, păstrând mereu același zâmbet de frățească bunătate, care era nelipsit de pe chipul lui plin de viață. Hoch Oestreicher! Hoch Russen! Kaiser Alexander hoch!246 repetă el, întorcându-se spre gazdă, cuvintele pe care gospodarul neamț avea obiceiul să le rostească.
Neamțul prinse a râde, ieși cu totul din pervazul ușii grajdului, își scoase tichia și, agitând-o pe deasupra capului, strigă:
— Und die ganze Welt hoch!247
Rostov făcu întocmai ca neamțul, agitându-și chipiul deasupra creștetului, și strigă râzând:
— Und vivat die ganze Welt!
Cu toate că nici neamțul, care își curăța grajdul, și nici Rostov, care fusese cu plutonul după fân, n-aveau nici o pricină deosebită de veselie, își aruncară amândoi priviri pline de voie bună și de iubire frățească, dădură din cap în semn de dragoste reciprocă și se despărțiră, zâmbindu-și; gospodarul intră în grajd, iar Rostov în casa țărănească pe care o ocupa împreună cu Denisov.
— Ce face conașul? Îl întrebă el pe Lavrușka, ordonanța lui Denisov, soldat cunoscut în tot regimentul pentru ghidușiile lui.
— N-a venit de-aseară. Se vede c-a pierdut la cărți, răspunse Lavrușka. Nu-l cunosc eu? Când câștigă, vine devreme acasă să se laude, iar când nu vine până la ziuă, înseamnă c-a pierdut tot și se-ntoarce supărat. Ordonați o cafea?
— Da, adu-mi.
După zece minute, Lavrușka aducea cafeaua.
— Vine! Zise el. Acu să te ții. Vai de capul meu.
Rostov se uită pe fereastră și văzu cum se întorcea Denisov acasă. Denisov era un omuleț scund, roșu la față, cu ochi negri sclipitori, cu părul și mustățile negre și ciufulite. Purta un dolman descheiat, pantaloni bufanți de cavalerist, largi pe coapsă, și căciulă de husar, turtită și dată pe ceafă. Posomorât, cu privirea în pământ, el se apropie de scară.
— Lavrușka, strigă el, hârâind pe „r”, cu voce puternică și supărată. Hai, scoate-mi cizmele, nerodule!
— Ordonați! Le-am și scos! Răspunse glasul lui Lavrușka.
— A! Te-ai și sculat, spuse Denisov, intrând în odaie.
— Demult, răspunse Rostov, am fost și după fân și am văzut-o și pe Fräulein Matilda.
— Ia te uită. Și eu care noaptea asta m-am curățat ca un porc de câine! Strigă Denisov. Ce ghinion! Ce ghinion, măi… Cum ai plecat, a și început. Ei, ceaiul!
Denisov, posomorându-se, își descoperi dinții scurți și puternici, ca și cum ar fi zâmbit, și începu să-și zburlească cu amândouă palmele lui scurte și-ndesate părul negru, stufos și des.
— Dracu m-a pus să mă duc la șobolanul ăsta (era porecla unuia dintre ofițeri), spuse el, frecându-și cu amândouă mâinile fruntea și fața. Îți poți închipui, nici o carte, nici o singură carte; nu mi-a dat niciuna măcar!
Denisov luă pipa aprinsă pe care i-o întindea ordonanța, o strânse în pumn și o dădu de pământ, împrăștiind focul și continuând să țipe:
— Miza simplă mi-o dă, pardiul mi-l ia – așa m-a ținut toată noaptea.
Risipi tot jarul din lulea pe jos, sfărâmă apoi pipa și o aruncă. După asta tăcu și se uită deodată, vesel, cu ochii lui negri, sclipitori, la Rostov.
— Cel puțin de-ar fi pe-aici femei… Dar în văgăuna asta, dacă nu te-apuci de băutură, n-ai nimic de făcut. De ne-ar vârî odată în foc…
— Ei, cine-i acolo? Strigă el spre ușă, auzind un tropăit de cizme grosolane, zăngănit de pinteni și-o tuse discretă.
— Majorul, zise Lavrușka.
Denisov se posomorî și mai tare.
— Foarte prost, spuse el, azvârlind o pungă în care mai rămăseseră și câteva monede de aur. Rostov, numără tu, dragul meu, câți bani au mai rămas și pune-mi punga sub pernă, adăugă el și ieși să vorbească cu majorul.
Rostov luă banii, mașinal, îi clădi grămăjoare-grămăjoare, pe cei vechi de o parte, pe cei noi – de aur – de altă parte, și începu să-i numere.
— A! Telianin! Noroc! M-au pârlit rău aseară, se auzi glasul lui Denisov din cealaltă cameră.
— La cine? La Bâkov, la șobolanul? Știam c-o să se întâmple așa, spuse o altă voce, mai subțire, și odată cu ea apăru în prag locotenentul Telianin, un ofițer scund din același escadron.
Rostov aruncă sub pernă punga de bani și-i strânse mâna umedă și mică pe care acesta i-o întindea. Telianin fusese mutat disciplinar pentru nu se știe ce fapt, cu puțin înainte de începutul campaniei, de la un regiment de gardă. Aici în regiment avusese o foarte frumoasă ținută, dar nimeni nu-l avea la inimă și mai ales Rostov nu putea nici să-și ascundă, nici să-și înăbușe antipatia nelămurită pe care o simțea pentru el.
— Ei, tinere cavalerist, cum ești mulțumit de Gracik al meu? (Gracik era calul de călărie, un armăsăraș, pe care Rostov îl cumpărase de la Telianin.)
Locotenentul nu se uita niciodată în ochii omului cu care vorbea; îi fugeau totdeauna privirile de la un obiect la altul.
— Te-am văzut de dimineață călare…
— N-am ce spune, calu-i bun, spuse Rostov, cu toate că plătise pe el șapte sute de ruble, iar calul nu prețuia nici jumătate din suma asta. A început să șchioapete de piciorul stâng din față… adăugă el.
— I-o fi plesnit copita! Asta-i nu-i nimic. Te învăț eu ce fel de scoabă să-i pui.
— Da, să-mi arăți, te rog, zise Rostov.
— Îți arăt, îți arăt, nu-i nici un secret. Cât despre cal, să știi c-ai să-mi mulțumești.
— Atunci să spun să și vină cu calul, zise Rostov, dornic să scape mai curând de Telianin, și ieși să dea ordin să fie adus calul.
În tindă, Denisov, cu luleaua între dinți, ședea chircit pe prag și asculta la majorul care-i raporta ceva. Dând cu ochii de Rostov, Denisov se încruntă și, arătând cu degetul cel mare peste umăr, spre camera unde rămăsese Telianin, se strâmbă și se scutură cu un gest de scârbă.
— Of, nu-mi place defel băiatul ăsta, zise el, fără să se sinchisească de prezența majorului.
Rostov ridică din umeri, ca și cum ar fi spus: „Nici mie, dar ce să fac?” Și după ce dădu ordinul cu privire la cal, se înapoie la Telianin.
Telianin ședea alene în aceeași poziție în care-l lăsase Rostov și-și freca mâinile mici și albe.
„Cum pot fi unele mutre atât de nesuferite!” gândi Rostov când intră în odaie.
— Ei, ai dat ordin să vină cu calul? Întrebă Telianin, ridicându-se și aruncând o privire leneșă împrejur.
— Da.
— Hai mai bine să ne ducem noi acolo. Eu n-am venit decât ca să-l întreb pe Denisov în privința ordinului de ieri. L-ai primit, Denisov?
— Încă nu. Dar unde pleci?
— Vreau să-i arăt tânărului cum se potcovește calul, răspunse Telianin.
Ieșiră în cerdac și se duseră în grajd. Locotenentul arătă cum trebuie pusă scoaba și plecă acasă.
Când Rostov se întoarse în odaie, pe masă era o sticlă cu votcă și un cârnat. Denisov ședea la masă și pana-i aluneca pe hârtie, scârțâind. Se uită posomorât în ochii lui Rostov.
— Îi scriu ei, spuse el.
Se sprijini apoi cu coatele pe masă și, cu condeiul în mână, bucuros pesemne că are prilejul să spună cuiva mai repede ceea ce voia să scrie, încredință lui Rostov conținutul scrisorii.
— Vezi, dragul meu prieten, zise el, atâta vreme cât nu iubim, suntem ca și adormiți. Suntem copiii țarinei… dar în inima noastră încolțește iubirea și suntem deodată zei, suntem curați, ca în ziua dintâi a creației… Dar ăsta cine-o mai fi? Spune-i să se mai ducă naibii, n-am timp pentru nimeni! Strigă el la Lavrușka; acesta, fără să se sfiască însă deloc, se apropie de el.
— Cine să fie? Doar dumneavoastră i-ați dat ordin să vină. E majorul, a venit după parale.
Denisov se încruntă; voi să strige ceva, dar își luă de seamă.
— Urâtă afacere, murmură el ca pentru sine. Câți bani mai sunt în pungă, Rostov?
— Șapte noi și trei vechi.
— Of, urâtă al dracului! Ei, dar ce stai așa, momâie ce ești? Trimite-l încoace pe major! Îi strigă Denisov lui Lavrușka.
— Te rog, Denisov, dă-mi voie să te împrumut eu; știi doar că am bani, spuse Rostov, înroșindu-se.
— Nu-mi place să mă împrumut de la ai mei, nu-mi place, bombăni Denisov.
— Dacă nu primești bani de la mine, ca de la un prieten, mă jignești. Crede-mă, zău că am! Repetă Rostov.
— Dar nici nu mă gândesc!
Denisov se apropie de pat și dădu să-și ia punga de sub pernă.
— Unde-ai pus-o, Rostov?
— Sub perna de dedesubt.
— Dar nu-i!
Denisov aruncă amândouă pernele pe dușumea. Dar punga, nicăieri.
— Ei, drăcie!
— Stai puțin, nu cumva ai scăpat-o jos? Spuse Rostov și, luând pernele una câte una, începu să le scuture.
Luă apoi pătura și o scutură, dar punga tot nu ieși la iveală.
— N-am uitat eu cumva? Nu, îmi amintesc foarte bine că m-am și gândit cum îți păstrezi tu comoara sub cap, zise Rostov. Am pus-o aici, sub pernă. Unde poate fi? Întrebă el pe Lavrușka.
— Eu nici n-am intrat aici. Unde ați pus-o, acolo trebuie să fie.
— Dar vezi că nu-i!
— Așa faceți dumneavoastră totdeauna. Aruncați lucrurile la întâmplare și pe urmă uitați. Căutați-vă, vă rog, prin buzunare.
— Nu-i; dacă-ți spun că mi-aduc aminte că m-am gândit la comoară, spuse Rostov, și de aceea știu că am pus-o acolo…
Lavrușka scotoci tot așternutul, căută sub saltea, sub pat, sub masă și prin toate colțurile, și se opri apoi în mijlocul camerei. Denisov se uita tăcut la toate mișcările lui Lavrușka, și când acesta își desfăcu brațele, mirându-se că punga nu era nicăieri, Denisov se uită la Rostov:
— Rostov, te rog să nu-mi faci farse de-astea…
Rostov, simțind privirile lui Denisov ațintite asupra sa, ridică ochii și în aceeași clipă îi și coborî. Tot sângele-i zvâcni în față și în ochi: respirația i se tăiase.
— Și doar n-a fost nimeni în camera asta afară de domnul locotenent și de dumneavoastră. Nu se poate, trebuie să fie aici, pe undeva, zise Lavrușka.
— Tu, mai bine dă-ți osteneala și caută, momâia dracului! Se răsti Denisov și se repezi la ordonanță cu un gest amenințător. Să iasă punga, altfel te omor în bătaie! Pe toți vă omor!
Rostov, ocolindu-i privirea, începu să-și încheie tunica; își agăță la șold sabia și-și puse chipiul.
— Să scoți punga, îți spun, strigă Denisov, zgâlțâindu-l pe Lavrușka și izbindu-l de perete.
— Lasă-l în pace, Denisov; știu eu cine a luat-o, spuse Rostov, îndreptându-se spre ușă, fără să-și ridice ochii.
Denisov se opri, stătu puțin pe gânduri și, pricepând aluzia lui Rostov, îl apucă de mână.
— Fleacuri! Strigă el atât de tare, încât vinele i se încordară, umflate ca niște frânghii, pe gât și pe frunte. Ascultă-mă pe mine, ți-ai ieșit din minți; eu, unul, nu pot admite așa ceva. Punga e aici! Am să-l jupoi de viu pe mizerabilul ăsta și punga va ieși la iveală.
— Știu eu cine a luat-o, repetă Rostov cu tremur în glas și se îndreptă spre ușă.
— Și eu îți spun să nu îndrăznești să faci una ca asta, strigă Denisov și se repezi la iuncher să-l oprească.
Dar Rostov își smulse mâna și-l ținti drept și dârz în ochi, cu atâta răutate, de parcă Denisov i-ar fi fost cel mai mare dușman.
— Îți dai seama ce spui? Zise el cu voce tremurătoare. Afară de mine n-a mai fost nimeni în cameră. Asta înseamnă că, dacă n-a luat-o el…
Dar nu mai putu să-și săvârșească gândul și fugi din odaie.
— Of, dracu să te ia și pe tine și pe toți, fură ultimele cuvinte pe care le mai auzi Rostov.
Rostov se duse la casa unde era încartiruit Telianin.
— Conașul nu-i acasă, îi spuse ordonanța lui Telianin, a plecat la comandament. S-a întâmplat ceva? Adăugă curios ordonanța, văzând îngrijorarea care se citea pe chipul iuncherului.
— Nu, nimica.
— Adineauri era încă aicea, spuse ordonanța.
Comandamentul se găsea la trei verste de Salzeneck; Rostov, fără să mai treacă pe acasă, luă un cal și porni spre comandament. În satul unde se instalase comandamentul era o cârciumă foarte vizitată de ofițeri. Rostov trecu pe la cârciumă; la scară văzu calul lui Telianin. În a doua încăpere, din fund, a cârciumii, locotenentul stătea la masă, cu o tavă de cârnăciori și o sticlă de vin dinainte.
— A, ai venit și dumneata, tinerelule, exclamă el, zâmbind și ridicând din sprâncene.
— Da, răspunse Rostov în silă, ca și cum l-ar fi costat multă trudă să rostească acest cuvânt, și se așeză la masa de alături.
Tăceau amândoi; în cameră mai erau pe la mese doi nemți și un ofițer rus. Tăceau cu toții; nu se auzeau decât tacâmurile izbite de farfurii și clefăitul locotenentului. Când sfârși de mâncat, Telianin scoase din buzunar o pungă dublă, desfăcu inelele cu degetele lui mici, albe, puțin încovoiate, luă din ea o monedă și, cerând restul, o întinse băiatului.
— Mai repede, te rog, spuse el.
Galbenul era nou. Rostov se ridică și se apropie de Telianin.
— Dă-mi voie să-ți văd punga, spuse el încet, cu o voce care de-abia se auzi.
Telianin, cu ochii jucându-i în cap, dar tot ridicând din sprâncene, îi întinse punga.
— Da, e o pungă frumoasă… Da… da… spuse el, și deodată se îngălbeni. Privește-o, tinere, mai spuse el.
Rostov luă în mâini punga și se uită la ea, și la banii din ea, și la Telianin. Locotenentul căta tot într-o parte, așa cum avea obiceiul, și păru deodată foarte înveselit.
— Când vom ajunge la Viena, îi fac eu praf pe toți, dar acum, prin târgușoarele astea păcătoase, n-ai nici cum să-i cheltuiești, spuse el. Ei, hai, tinere; dă-mi-o; vreau să plec.
Rostov tăcea.
— Dar dumneata postești? Nu iei masa? Se mănâncă aici destul de bine, continuă el. Hai, dă-mi-o odată!
El făcu un gest și puse mâna pe pungă. Rostov îi dădu drumul. Telianin băgă punga în buzunarul pantalonilor; sprâncenele i se ridicară iarăși și gura i se întredeschise, ca și când ar fi spus: „Da, da îmi bag în buzunar punga mea; e ceva foarte firesc și nimeni n-are de ce să se-amestece aici”.
— Ei, ce faci, tinere, rămâi? Zise el, oftând și uitându-se pe sub sprâncenele mult ridicate, drept în ochii lui Rostov.
Un schimb de priviri scurte, cu iuțeala fulgerătoare a scânteii electrice, din ochii lui Telianin în ochii lui Rostov și îndărăt, avu loc într-o singură clipă.
— Vino încoace, zise Rostov, luându-l de mână, și-l duse aproape cu forța până la fereastră. Sunt banii lui Denisov; dumneata i-ai luat… îi șuieră el în ureche.
— Ce? Cum? Cum îndrăznești? Ce? rosti Telianin.
Dar cuvintele acestea sunau disperat, a, strigăt de durere și a rugăminte de iertare. Cum auzi sunetul acestui glas, sufletul lui Rostov se ușură de povara grea a bănuielii care-l apăsase. Simți o mare bucurie, dar în același timp și milă pentru omul nenorocit care-i sta în față; trebuia totuși să ducă până la capăt lucrul început.
— Nu aici; oamenii pot să-și închipuie cine știe ce, bolborosi Telianin și, luându-și chipiul, se îndreptă spre o cameră mică unde nu era nimeni. Trebuie să ne explicăm…
— Știu asta precis și pot s-o dovedesc, spuse Rostov.
— Eu…
Fața palidă și înspăimântată a lui Telianin începu să tremure din toți mușchii, ochii tot îi mai jucau în cap, dar priveau acum în jos, neîndrăznind să se ridice până la chipul lui Rostov. Și, deodată, izbucni într-un plâns cu sughițuri.
— Conte! Nu nenoroci un biet tânăr… iată banii aceștia blestemați, ia-i… și aruncă banii pe masă. Am și eu un tată bătrân, am și eu o mamă…
Rostov luă banii, ferindu-se să se uite în ochii lui Telianin și, fără să mai spună ceva, porni să iasă din cameră. Ajuns la ușă, însă, se opri și se întoarse.
— Dumnezeule, spuse el cu ochii în lacrimi, cum ai putut face una ca asta?
— Conte, spuse Telianin, apropiindu-se de iuncher.
— Nu te atinge de mine, spuse Rostov, dându-se iute în lături. Dacă ai nevoie într-adevăr de ei, ia-ți banii ăștia.
Îi azvârli punga și fugi din cârciumă.
V.
ÎN SEARA ACELEIAȘI ZILE, în casa unde era încartiruit Denisov, se încinsese o discuție însuflețită între ofițerii escadronului.
— Iar eu îți spun, Rostov, că va trebui să-i ceri scuze comandantului de regiment, spuse un căpitan secund înalt, cu părul încărunțit, cu mustăți uriașe și cu chipul brăzdat de cute adânci, către Rostov, care, tulburat, se înroșise ca focul.
Căpitanul secund Kirsten fusese de două ori degradat pentru chestiuni de onoare și de tot atâtea ori se reabilitase.
— Nu permit nimănui să afirme că eu mint! Strigă Rostov. El mi-a spus mie că mint, și eu i-am răspuns că el e acela care minte! Asta-i tot și-aici rămânem. Poate să mă pună și în fiecare zi de serviciu dacă vrea, poate să mă țină și sub arest la domiciliu, dar să-mi cer iertare, nimeni nu mă poate sili; fiindcă dacă el, în calitatea lui de comandant al regimentului, consideră că nu e de demnitatea lui să-mi dea satisfacție, atunci…
— Da' stai un pic, drăguță; ascultă-mă puțin și pe mine, îl întrerupse căpitanul secund cu vocea lui de bas, mângâindu-și netulburat mustățile lungi. Dumneata, de față cu alți ofițeri, spui comandantului de regiment că un ofițer a furat…
— Ce sunt eu de vină că discuția a început când se aflau și alți ofițeri de față? Poate că n-ar fi trebuit, într-adevăr, să vorbesc față de ei, dar eu nu-s diplomat. De aceea am și intrat într-un regiment de husari; credeam că aicea nu se mai umblă cu subtilități și, când colo, îmi spune că mint… ei bine, să binevoiască să-mi dea satisfacție…
— Tot ce spui e foarte frumos, nimeni nu crede că ești un fricos, dar nu de asta e vorba. Întreabă-l și pe Denisov: unde s-a mai pomenit vreodată ca un elev să ceară satisfacție comandantului de regiment?
Denisov, mușcându-și mustața, asculta posomorât convorbirea, și se vedea bine că n-ar fi vrut să se amestece. La întrebarea căpitanului secund, el dădu din cap în semn de negație.
— Dumneata te-apuci în fața ofițerilor să-i vorbești comandantului de regiment despre ticăloșia asta, continuă căpitanul secund. Bogdanâci (așa îl numeau pe comandant) te-a pus la locul dumitale.
— Nu m-a pus la locul meu, ci mi-a spus că vorbesc neadevăruri.
— Bine, bine; dar dumneata i-ai îndrugat tot felul de prostii și trebuie deci să-ți ceri scuze.
— Pentru nimic în lume! Strigă Rostov.
— Nu m-am așteptat la așa ceva din partea dumitale, răspunse serios și cu severitate căpitanul secund. Nu vrei să-ți ceri scuze, dar dumneata, drăguță, ești vinovat nu numai față de el, ci și față de întregul regiment, față de noi toți ești vinovat. Și iată pentru ce: în loc să te fi gândit sau să fi cerut cuiva vreun sfat cum să te descurci în afacerea asta, te-ai dus de-a dreptul și ai trântit tot ce aveai de spus, de față cu toți ofițerii comandantului. Ce putea comandantul regimentului să facă? Să-l dea la Curtea marțială pe ofițer și să azvârle astfel cu noroi în întregul regiment? Din cauza unui netrebnic să fi făcut de rușine tot regimentul? Așa s-ar fi cuvenit, nu, după dumneata? După noi însă, nu-i deloc așa. Și Bogdanâci a făcut foarte bine când ți-a spus că vorbești neadevăruri. Nu-i deloc plăcut, dar ce să-i faci, drăguță, singur ți-ai căutat-o. Și-acuma, când noi vrem să restabilim lucrurile, dumneata, nu știu din ce capricii, refuzi să ceri scuze și vrei să dai totul pe față. Þi se pare nedrept că trebuie să faci de serviciu ca pedeapsă; dar ce te-ar costa să-ți ceri scuze față de un ofițer bătrân și cinstit? Orice s-ar spune, Bogdanâci – bătrânul colonel – e un ofițer viteaz și cinstit; pe dumneata te supără asta; dar să terfelești onoarea unui regiment întreg, asta nu te supără? Vocea căpitanului secund începu să tremure. Dumneata, drăguță, ești în regiment de ieri, de-alaltăieri; azi ești aici, mâine cine știe, te mută ca aghiotant pe undeva; dumitale ți-e totuna dacă se va spune: „Printre ofițerii din regimentul Pavlograd sunt hoți!” Pentru noi însă nu-i totuna. Ce zici, Denisov? Așa-i că nu-i totuna?
Denisov tăcea întruna nemișcat și se uita din când în când, cu ochii lui negri sclipitori, la Rostov.
— Þii la fandaxiile dumitale și nu-ți convine să ceri scuze, continuă căpitanul secund, însă nouă, ăstora bătrâni, care am crescut aici și care, dacă o vrea Dumnezeu, avem să și murim în acest regiment, onoarea lui ni-i scumpă și Bogdanâci știe lucrul acesta. Of, ce scumpă ni-i! Nu-i bine ce faci, nu-i bine! Te-oi supăra, nu te-oi supăra, dar la mine, totdeauna ce-i în gușă-i și-n căpușă! Eu spun adevărul verde-n față. Nu e bine ce faci!
Și căpitanul secund se ridică și-și întoarse fața de la Rostov.
— Ei drăcie, e adevărat! Strigă, sărind de la locul său, Denisov. Hai, Rostov, hai!
Rostov, care schimba fețe-fețe, se uita pe rând când la unul din ofițeri, când la celălalt.
— Nu, domnilor, nu… să nu credeți… Înțeleg foarte bine, în zadar mă credeți atât de… eu… pentru mine… eu pentru onoarea regimentului… Dar ce să spun? Voi dovedi cu fapte că și pentru mine onoarea drapelului… dar… totuna e; aveți dreptate, sunt vinovat! Îi dădură lacrimile. Sunt vinovat, vinovat față de toți! Mai vreți ceva de la mine?
— Așa te vreau, conte, strigă, întorcându-se, căpitanul secund, și-l bătu cu mâna lui mare pe umăr.
— Când ți-am spus eu că-i băiat bun, strigă Denisov.
— Așa-mi placi, conte, reluă căpitanul, ca și cum din acest titlu de noblețe ar fi făcut un fel de răsplată pentru faptul că Rostov își recunoștea vinovăția. Du-te acuma și-ți cere scuze, luminăție!
— Domnilor, tot ce vreți fac, nimeni nu va auzi o vorbă de la mine, răspunse Rostov cu o voce rugătoare, dar să-mi cer scuze nu pot, zău nu pot, orice-ați spune! Cum să-mi cer eu scuze ca un copil? Să cer iertare?
Denisov începu să râdă.
— Tot în capul dumitale se sparge. Bogdanâci e răzbunător; n-o să-ți uite ușor încăpățânarea, ți-o plătește el, zise Kirsten.
— Zău că nu-i încăpățânare! Nu vă pot descrie ce sentiment am… nu pot să…
— Voia dumitale! I-o tăie căpitanul. Dar ticălosul acela unde a intrat? Întrebă el pe Denisov.
— S-a prefăcut bolnav; s-a dat dispoziție ca mâine să fie șters din controale prin ordin de zi, spuse Denisov.
— Asta la el trebuie să fie un soi de boală, altfel nu se poate explica, zise căpitanul.
— Boală, ne-boală, să se ferească să dea ochi cu mine, că-l omor! Strigă Denisov, turbat de mânie.
În clipa aceea intră în odaie Jerkov.
— Ce-i cu tine? Săriră ofițerii la noul sosit.
— Pornim în marș, domnilor. Mack s-a predat cu întreaga armată!
— Minți!
— L-am văzut cu ochii mei.
— Cum? L-ai văzut pe Mack? Viu? În carne și oase?!
— Pornim! Pornim! Să-i oferim o sticlă de vin pentru vestea asta! Dar tu, cum ai nimerit aici?
— M-au trimis la loc la regiment, dracu știe pentru ce, din cauza lui Mack. S-a plâns de mine un general austriac: îl felicitasem cu prilejul sosirii lui Mack… Dar ce-i cu tine, Rostov? Ce ești așa de plouat?
— Noi, aici, fierbem, măi frate, de două zile, într-o încurcătură cumplită!
Intră aghiotantul regimentului și întări știrea adusă de Jerkov. Se dăduse ordin de plecare, chiar pentru a doua zi.
— Pornim, domnilor!
— Slavă Domnului, ne și plictisiserăm de-atâta ședere!
VI.
KUTUZOV SE RETRASE spre Viena, distrugând pe urma lui podurile de pe râurile Inn (la Braunau) și Traun (la Linz). La 23 octombrie trupele rusești trecură râul Enns. Convoaiele, artileria și coloanele de trupe rusești se scurgeau în plină zi prin orașul Enns, și pe o parte, și pe alta a podului.
Era o zi călduță de toamnă, ploioasă. Vasta panoramă care se deschidea de pe înălțimea unde erau așezate bateriile rusești ce apărau podul, când se îngusta deodată strânsă în pânza diafană a unei ploi piezișe, când se lărgea la fel de brusc în lumina soarelui care făcea să strălucească totul, lăsând să se vadă limpede până la mari depărtări toate obiectele, ca date cu lac. Sub deal se ivea la picioarele trupelor orășelul cu casele lui albe și acoperișurile roșii, cu catedrala și cu podul, pe amândouă capetele căruia se revărsau înghesuite unitățile rusești. Se zăreau la un cot al Dunării vase, și o insulă, și un castel cu parc, înconjurat de apele Ennsului, care se vărsa în acest loc în fluviu; se zărea malul stâng al Dunării, stâncos, acoperit cu o pădure de pini, cu tainice creștete verzi și cu defileuri albăstrind zarea. Se zăreau, dincolo de pădurea sălbatică de pini ce părea neumblată, turnurile unei mânăstiri, iar departe de tot, pe un deal, de cealaltă parte a Ennsului, drept înainte, se zăreau patrulele călări ale inamicului.
De pe înălțime, între cuiburile de tunari, însoțit de un ofițer din suita sa, generalul care comanda ariergărzile cerceta printr-un ochean regiunea. Ceva mai în urmă, pe o țeavă de tun, ședea Nesvițki, care fusese trimis la ariergardă într-o misiune de către comandantul suprem. Cazacul care-l însoțea pe Nesvițki îi dădu ranița și bidonul; și Nesvițki trată ofițerii cu pateuri și cu Doppel Kilmmel veritabil. Ofițerii, bucuroși, făcură roată în jurul lui, care în genunchi, care așezându-se turcește pe iarba udă.
— Da, n-a fost prost prințul ăsta austriac când și-a zidit castelul aici. Minunată priveliște. Dar de ce nu mâncați, domnilor? Întrebă Nesvițki.
— Vă mulțumesc respectuos, răspunse unul dintre ofițeri, cu satisfacția că vorbește unei persoane atât de însemnate de la marele cartier general. Da, e un loc minunat! Noi, când am trecut încoace, am avut drum chiar pe lângă parc și am văzut și doi cerbi; cât despre conac, e o adevărată minune!
— Uitați-vă, prințe, zise un al doilea, care ar mai fi luat bucuros încă un pateu, dar, fiindu-i rușine, se prefăcea că admiră priveliștea, uitați-vă, infanteriștii noștri au și intrat acolo. Iar mai departe, pe pajiște, dincolo de capătul satului, trei inși cară ceva în spate. Au să jefuiască tot castelul, zise el, cu vădită aprobare în glas.
— Văd, văd, zise Nesvițki. Dar tot ceea ce aș fi dorit eu era să ajung acolo, adăugă el, mestecând la pateuri cu gura lui frumoasă, cu buzele umezite.
Și arătă mânăstirea cu turnurile care se vedeau pe culme. Apoi zâmbi, strânse pleoapele și ochii începură să-i lucească.
— Ah, atunci să te ții trai, domnilor!
Ofițerii râseră.
— Măcar să le speriem puțin pe mironosițele astea! Cică-s italience și sunt și tinere printre ele! Drept să spun, mi-aș da cinci ani din viață!
— Chiar că li s-o fi urât acolo, spuse râzând un ofițer mai îndrăzneț.
În vremea asta ofițerul din suită, care stătea în față, arătă ceva generalului; acesta duse ocheanul la ochi.
— Da, așa e; așa e, spuse generalul supărat, luând ocheanul de la ochi și ridicând din umeri, așa e, au să înceapă să bată podul. Nu știu de ce-or fi zăbovind atâta ai noștri!
De cealaltă parte se puteau vedea și cu ochiul liber inamicul și una dintre bateriile sale din care ieși deodată un fum alb, lăptos; odată cu fumul se auzi o detunătură depărtată, și jos se putea desluși cum trupele noastre se grăbeau să treacă râul și să lase podul în urmă.
Nesvițki, răsuflând zgomotos, se ridică și se apropie surâzând de general.
— Nu binevoiți să gustați ceva, excelență?
— Proastă afacere, zise generalul fără să-i răspundă, prea au zăbovit ai noștri.
— Să nu mă reped până acolo, excelență? Zise Nesvițki.
— Da, repede-te, te rog, zise generalul, repetând ordinul care fusese dat cu toate amănuntele, și spune-le husarilor să treacă ultimii și să dea foc podului pe urma lor, așa cum le-am dat ordin; nu uita să inspectezi materialul incendiar de pe pod.
— Foarte bine! Răspunse Nesvițki.
Își strigă cazacul cu calul, îi porunci să strângă ranița și bidonul și-și aruncă sprinten trupul greoi în șa.
— Să știți că trec pe la călugărițe, spuse el către ofițerii care se uitau zâmbind la el și porni pe cărarea care cobora șerpuind.
— Ia să vedem, căpitane, până unde bat tunurile, se adresă generalul unui artilerist. Trageți! Vă mai trece de urât.
— Servanții, la tunuri! Comandă ofițerul și, într-o clipă, tunarii se repeziră voioși din preajma focurilor și încărcară tunurile.
— Pentru-ntâia lovitură! Se-auzi comanda.
Servantul numărul unu sări sprinten înapoi. Se auzi o detunătură metalică, asurzitoare; obuzul zbură șuierând pe deasupra rușilor aflați sub poalele muntelui și explodă cu mult înainte de a fi ajuns la inamic, însemnând cu un fum locul unde căzuse.
Chipurile soldaților și ale ofițerilor se înveseliră la auzul acestei explozii. Se ridicară cu toții să privească în jos, la picioarele lor, urmărind mișcările trupelor noastre ce se vedeau ca-n palmă, iar în față, mișcările inamicului care se tot apropia. În aceeași clipă soarele ieși cu totul din nori, și frumosul sunet al detunăturii stinghere și lumina strălucitoare a soarelui se contopiră într-o singură impresie de elan și voie bună.
VII.
PE DEASUPRA PODULUI zburară două ghiulele dușmane, iar pe pod era din ce în ce mai mare înghesuială. În mijlocul podului, coborât de pe cal și înghesuindu-și trupul masiv în balustradă, sta prințul Nesvițki și se uita râzând îndărăt spre cazacul lui, care, câțiva pași mai în urmă, ținea amândoi caii de dârlogi. Ori de câte ori prințul Nesvițki încerca să facă un pas înainte, soldații și căruțele dădeau peste el și îl și împingeau la loc în balustradă, așa că nu reușea să facă nimic altceva decât să zâmbească.
— Om ești tu, măi frățioare? Spuse cazacul unui soldat conductor de furgon, care se vâra cu caii și căruța în grămada de infanteriști. Om ești tu? Nu poți să aștepți și tu puțin, să treacă generalul?
Dar conductorul de furgon nu se sinchisi de pomenirea acestui grad și strigă la soldații care-i încurcau trecerea:
— Ei, măi fraților! Þineți mai pe stânga! Stați pe loc!
Dar frații se înghesuiau umăr la umăr, încurcându-se în baionete și nu țineau deloc pe stânga, trecând pe pod ca o masă compactă, neîntreruptă. Uitându-se în jos peste parapet, prințul Nesvițki văzu valurile repezi, zgomotoase și mărunte ale Ennsului, care se învălmășeau, fremătând și, rotindu-se în jurul pilonilor podului, năvăleau unele peste altele. Apoi, uitându-se pe pod, văzu aceleași uniforme, vii valuri de soldați, apoi panașe, chivere cu glugi, baionete și puști lungi, iar sub chivere, chipuri cu pomeți lați, cu obraji scofâlciți, cu o expresie de oboseală și nepăsare, și picioare care se târau prin noroiul cleios, adunat pe scândurile podului. Din când în când, printre valurile acestea monotone de soldați, apărea, asemeni unei coame de spumă deasupra valurilor Ennsului, câte un ofițer cu pelerină și cu fața deosebită de aceea a soldaților; uneori ca o șipcă legănată de apele râului, răzbătea printre valurile de infanteriști câte un husar rămas fără cal, vreo ordonanță sau câte-un localnic; alteori, ca o bârnă care plutește înconjurată din toate părțile de apă, înota prin mulțimea de pe pod câte-o căruță ofițerească sau de campanie, încărcată cu vârf și acoperită cu coviltir de piele.
— Ia te uită, parcă-i potop! S-au rupt zăgazurile, spuse deznădăjduit cazacul, oprindu-se. Mai sunteți mulți, măi?
— Fără unul, un melion, zise voios, clipind ghiduș, un soldat cu mantaua ruptă, care trecu chiar pe lângă dânsul și dispăru o clipă mai târziu. După el trecu altul, un soldat bătrân.
— Când o-ncepe el (el era dușmanul) acușica să ne împroaște aici pe pod, spuse posomorât soldatul bătrân către tovarășul său, n-ai să știi unde să te scarpini mai întâi.
Soldatul trecu. În spatele lui trecu alt soldat, într-o căruță:
— Unde dracu ai vârât obielele? Îl întrebă o ordonanță, alergând după căruță și scotocind prin ea.
Trecu și acesta, cu căruță cu tot.
După ei venea un grup de soldați veseli și, pe cât se vedea, cam băuți.
— Măi, și când mi ți-l izbi odată cu patul puștii, drept peste dinți… povestea bucuros unul, cu poalele mantalei suflecate, făcând un gest larg cu mâna.
— Ce să-i faci, gustoasă-i ea șunca, numai că… se amestecă un alt soldat, râzând cu hohote.
Trecură și aceștia, așa că Nesvițki nu putu afla pe cine l-au lovit peste dinți și mai ales ce era cu șunca.
— Grăbit mai e, ce să zic! Dacă ne-a trimis și el o ghiulea, și-a închipuit că praf îi face pe toți, spuse supărat și dojenitor un subofițer.
— Și numa' ce-a zburat odată pe deasupra mea, frățioare, ghiuleaua aceea, am încremenit, nu alta… zise cu gura până la urechi, abia stăpânindu-și râsul, un soldat tânăr. Zău așa, să mor dacă vă mint, m-am speriat, nu glumă! Făcu soldatul, ca și cum s-ar fi mândrit cu spaima lui.
Trecu și acesta. După el venea o căruță care nu semăna deloc cu cele care trecuseră până atunci. Era un furgon nemțesc cu doi cai și încărcat, pe cât părea, cu o întreagă gospodărie; de furgonul acesta, pe care îl conducea un neamț, era legată o minunată vacă bălțată, cu un uger uriaș. Sus, peste niște așternuturi, pe perne, ședeau o femeie cu un copil la sân, o babă și o fetișcană trupeșă și rumeioară. Acești locuitori refugiați erau, de bună seamă, lăsați să treacă în baza unei autorizații speciale. Ochii tuturor soldaților se îndreptară spre femei și, cât timp trecu printre ei căruța domol, la pas, toate observațiile soldaților se învârtiră numai în jurul celor două femei. Pe toate chipurile vedeai aproape unul și același zâmbet, care trăda gânduri necuviincioase cu privire la fetișcana din car.
— Ia te uită, cârnățarii, și-au luat și ei tălpășița!
— Nu-ți vinzi muierea? Spunea altul, apăsând pe ultima silabă, către neamțul care, supărat și speriat, mergea cu pași mari și cu privirea în pământ.
— Ia te uită cum s-au mai gătit! Ale dracului!
— La ele să te fi brodit tu în cantonament, măi Fedotov!
— Ați văzut, fraților?
— Încotro? Întrebă un ofițer de infanterie, care mușca dintr-un măr și zâmbea și el la vederea fetei.
Neamțul închise ochii, în semn că nu înțelege.
— Dacă vrei, ia-ți-l ție, spuse ofițerul, și întinse fetei mărul.
Fata zâmbi și-l luă. Ca toți cei de pe pod, Nesvițki nu-și mai dezlipi ochii de la femei, tot timpul cât le văzu trecând. După ce trecură, începură să vină iarăși aceleași rânduri nesfârșite de soldați, cu aceleași vorbe în gură, și în sfârșit toți se opriră. Așa cum se întâmplă adesea, la ieșirea de pe pod caii de la căruța unei companii se poticniseră și toată gloata trebui să aștepte.
— Dar de ce s-or fi oprind? Nu-i deloc rânduială! Spuneau soldații. Unde te bagi? Fire-ai al dracului! Nu poți aștepta și tu un pic? Dar când o să dea el foc podului, atunci ce-ai să te mai faci? Ia uită-te, l-au înghesuit și pe ofițerul de colo, se auzeau glasuri din toate părțile gloatei îngrămădite; și toți se îmbulzeau spre capătul podului.
În timp ce se uita peste parapet la apele Ennsului, Nesvițki auzi deodată un sunet, încă nou pentru el, care se apropia din ce în ce… și ceva greu căzu plescăind în apă.
— Ia te uită până unde ajunge! Rosti necăjit un soldat foarte aproape de el, privind spre locul de unde se auzise sunetul.
— Ne dă ghes să trecem mai iute, zise altul cu îngrijorare.
Mulțimea se urni iarăși din loc. Nesvițki înțelese că asta trebuie să fi fost o ghiulea.
— Ei, cazacule, dă-mi calul! Spuse el. Ei, voi, de colo! Dați-vă mai la o parte! La o parte! Faceți loc!
Cu mari sforțări, reuși să ajungă până la cal. Fără să înceteze a striga, se îmbulzi înainte. Soldații dimprejurul lui se înghesuiră ca să-i facă loc, dar nu izbutiră, căci și pe ei îi împingeau alții, și-l călcară rău pe picior.
— Nesvițki! Nesvițki! Măi urâtule! Se auzi în timpul acesta, din spatele lui, o voce răgușită.
Nesvițki se întoarse și-l văzu, la vreo cincisprezece pași, despărțit de dânsul prin această masă vie a infanteriștilor care se urneau cu greu, pe frumosul Vaska Denisov, cu fața aprinsă, cu părul negru zburlit, cu chipiul pe ceafă și cu dolmanul husăresc aruncat tinerește pe-un umăr.
— Dă-le tu ordin ăstora, lua-i-ar dracu, să-mi facă drum, strigă Denisov, pe care se vedea că-l cuprinsese un acces de furie, căci cu mâna-i mică, roșie ca și fața, își agita amenințător sabia, cu teacă cu tot, iar ochii lui negri ca tăciunele îi jucau, sclipind în orbite.
— Hei, Vasea! Răspunse cu bucurie Nesvițki. Ce mai faci?
— Nu poate trece escadronul, strigă Vaska Denisov cu îndârjire, arătându-și dinții albi și dând pinteni lui Beduin, frumosul său cal negru, care, ciulind urechile și ferindu-și-le de baionete, bătea nerăbdător cu copitele în scândurile podului, tot sforăind și împroșcând necontenit cu spuma strânsă la zăbală pe cei dimprejur, gata parca să sară peste parapet, dacă l-ar fi lăsat călărețul.
— Ce-i asta? Oi ce sunteți! Sunteți mai rău ca oile! La o parte… Faceți loc… Stai, n-auzi? Măi, tu cel cu căruța, lua-te-ar dracu! Te fac bucăți! Strigă el și, într-adevăr, trase sabia din teacă și începu să-l amenințe cu ea.
Soldații, cu spaimă-n ochi, se înghesuiră unii într-alții, și Denisov ajunse lângă Nesvițki.
— Cum de astăzi nu ești beat? Îl întrebă Nesvițki pe Denisov, când acesta fu lângă dânsul.
— Da' parcă mai ai vreme să te-mbeți? Răspunse Vaska Denisov. Toată ziua, de colo până colo, ne mână cu regimentul. Dracu să mai înțeleagă! Dacă-i bătălie, atunci să ne batem, nu așa.
— Ce fercheș ești tu azi! Zise Nesvițki, privind la dolmanul cel nou al lui Denisov și la valtrapul calului.
Denisov zâmbi, scoase din buzunar o batistă care răspândea miros de parfum și o apropie de nasul lui Nesvițki.
— Altfel nici nu se poate! Doar merg la luptă! M-am bărbierit, m-am spălat pe dinți și m-am parfumat.
Datorită chipului impunător al lui Nesvițki, urmat de cazac, și hotărârii lui Denisov, care-și vântura amenințător sabia și striga necontenit, izbutiră să răzbată până la celălalt capăt al podului și să oprească infanteria. Nesvițki îl găsi la ieșire pe colonel, căruia avea misiunea să-i transmită ordinul și, de îndată ce și-o îndeplini, porni înapoi.
După ce-și făcu drum, Denisov se opri la intrarea podului. Strunindu-și cu nepăsare armăsarul, care bătea nerăbdător din picior, el se uita la escadronul din fața lui. Scândurile podului începură să răsune de tropotul măsurat al copitelor, ca și cum ar fi dat drumul la o herghelie; escadronul, cu ofițerii în frunte, se înșiră pe pod în rânduri de câte patru și începu să treacă pe lângă el de cealaltă parte.
Infanteriștii, înghesuiți în noroiul frământat de pe marginea podului, se uitau la husarii fercheși și spălați, care treceau în ordine pe lângă ei, privindu-i zeflemitor, cu reavoință și răceală, caracteristice întâlnirilor dintre unități de arme diferite.
— Spilcuiți băieți! Îs tocmai buni pentru parada de la Podnovinskoie248.
— Ce folos! Nu-s buni de nimic altceva decât de paradă, spuse un altul.
— Măi pifane, nu ridica praful! Glumi un husar, al cărui cal, sărind, stropise cu noroi un infanterist.
— Să te văd și pe tine mărșăluind numai vreo două etape cu ranița-n spinare, și ți s-ar duce dracului toate ceaprazurile alea, zise infanteristul, ștergându-și cu mâneca noroiul de pe față. Când ești călare, te crezi pasăre, nu om.
— De-ai fi și tu pe cal, măi Zikin, să mergi colea călare, ce mândru ai mai fi! Glumi un caporal cu un infanterist slăbănog, îndoit sub greutatea raniței.
— Încalecă pe un băț și zi și tu că-i cal, se amestecă în vorbă un husar.
VIII.
INFANTERIA RÃMASÃ LA urmă se grăbea să treacă podul înghesuindu-se, ca într-o pâlnie, la intrarea lui. În cele din urmă, după ce trecură toate căruțele, înghesuiala se mai domoli și ultimul batalion intră pe pod. Numai husarii lui Denisov rămăseseră față în față cu dușmanul, de cealaltă parte a podului. Inamicul, care putea fi zărit de departe, de pe dealul din față, nu se zărea încă de aci de jos de lângă pod, fiindcă în valea prin care curgea râul, orizontul era închis de o culme ce se înălța la o distanță de numai o jumătate de verstă. În față era o întindere pustie pe care se vedeau, mișcându-se în grupuri mici, cazaci de-ai noștri în patrulare. Deodată, pe drumul de pe înălțimea din față se iviră trupe în mantale albastre și formații de artilerie. Erau francezii. Patrula de cazaci o luă la trap, devale. Toți ofițerii și oamenii din escadronul lui Denisov, deși își dădeau toată silința să se uite în altă parte și să vorbească despre alte lucruri, nu conteneau să privească și să se gândească tocmai la ceea ce se petrecea acolo, pe colină, și toți se uitară deodată la cele câteva pete negre care se iviseră la orizont și în care ei recunoscură trupele inamice. După-amiază, vremea se înseninase din nou; soarele se lăsa luminos deasupra Dunării și a dealurilor întunecate din preajma fluviului. Era liniște și din când în când, de pe deal, se auzeau, aduse de vânt, trompetele și strigătele dușmanului. Escadronul nu mai era acum despărțit de inamic decât de cele câteva patrule. Un spațiu pustiu ca de vreo trei sute de stânjeni se așternea de la ei la dușman. Inamicul încetase focul și faptul acesta făcea să se simtă și mai puternic prezența acelui strict hotar nevăzut, inaccesibil și înfricoșător, care desparte două armate dușmane.
„Un singur pas dincolo de linia aceasta, care aduce cu granița dintre vii și morți, și dai piept cu necunoscutul, cu suferințele și cu moartea. Și ce-i acolo? Cine-i acolo? Colo, peste câmp, după copacul și după acoperișul acela luminat de soare? Nimeni nu știe, dar tare-aș dori să aflu. Groaznic e să treci hotarul acesta, și totuși aș dori să-l trec; e știut, doar, că mai curând sau mai târziu tot va trebui să-l trec și să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, așa cum voi afla neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt puternic, voinic, voios, îndârjit și înconjurat de oameni tot atât de voinici, de îndârjiți și de plini de viață.” Dacă nu cugetă așa, cel puțin așa simte fiecare om care se află față în față cu inamicul; iar sentimentul acesta dă o strălucire deosebită și o vioiciune plină de voie bună tuturor impresiilor din asemenea clipe.
Pe culme, la inamic, se ivi un fum de împușcătură și ghiuleaua zbură vâjâind deasupra capetelor husarilor din escadron. Ofițerii care stătuseră toți împreună se repeziră fiecare la locurile lor. Husarii făceau sforțări să-și alinieze caii. Se făcu în tot escadronul tăcere deplină. Toți se uitau drept înainte, la inamic și la comandantul escadronului, așteptând comanda. Zbură o a doua și apoi o a treia ghiulea. Nu mai era nici o îndoială că dușmanul trăgea în escadron; dar ghiulelele zburau, toate la fel, șuierând repezit pe deasupra capetelor lor, și cădeau undeva, în spate. Husarii nu se uitau unde, dar la fiecare nou șuier al zborului de ghiulea, toți oamenii din escadron, cu fețele lor atât de diferite, dar devenite acum aidoma, cu răsuflarea oprită, se ridicau în scări, ca la comandă, de îndată ce auzeau proiectilul, și se lăsau iar în șa când ghiuleaua trecea. Soldații, fără a-și întoarce capetele, se uitau pe furiș unii la alții, curioși să observe impresiile camarazilor lor. Pe toate chipurile, începând de la Denisov și sfârșind cu gornistul, se desenase în jurul buzelor și în bărbie una și aceeași trăsătură de combativitate, îndârjire și emoție. Majorul se încruntase, uitându-se la soldați, ca și cum i-ar fi amenințat cu cine știe ce pedeapsă. Iuncherul Mironov se apleca la fiecare nou vâjâit de ghiulea. Rostov, care se afla la flancul sting, călare pe Gracik al lui, cam slab de picioare, dar foarte arătos, avea aerul fericit al unui școlar chemat în fața unui numeros public să dea un examen, la care era sigur că se va distinge. Se uita cu ochi limpezi și luminoși la toți, ca și cum i-ar fi rugat să ia seama cât de liniștit poate sta el sub obuze. Dar și pe chipul său, fără să-și dea seama, se desenă în jurul gurii aceeași expresie nouă și severă, care se întipărise și pe chipurile celorlalți.
— Cine tot face plecăciuni acolo? Iuncher Mironov! Nu-i bine așa, uită-te la mine! Strigă Denisov, care nu-și mai găsea locul și se învârtea mereu călare prin fața escadronului.
Fața cârnă și încadrată de un păr negru a lui Vaska Denisov, ca de altfel tot trupul lui mărunt și îndesat, cu mâna mică, dar vânjoasă (cu degetele scurte și păroase), încleștată pe sabia scoasă din teacă, era întocmai ca întotdeauna, și arăta mai curând ca în serile în care băuse câte o sticlă-două de vin. Era doar ceva mai roșu decât de obicei și, dându-și capul mult pe spate, așa cum fac păsările când beau apă, își înfipse nemilos pintenii în coastele blândului său Beduin și, lăsat pe spate ca și cum ar fi rămas în urma calului, zbură la celălalt flanc al escadronului și strigă cu glas răgușit să-și controleze toată lumea pistoalele. Se apropie apoi de Kirsten. Căpitanul-secund, călare pe iapa lui butucănoasă, cu mers așezat, venea spre el la pas. Impunător, cu mustățile sale lungi, își păstra seriozitatea de totdeauna; doar ochii îi străluceau ceva mai tare ca de obicei.
— Ce crezi? Se adresă el lui Denisov. Eu zic că tot n-ajungem să ne încăierăm! Iaca, să vezi că iar vine ordin de retragere.
— Dracu-i știe, ce au de gând să facă, bombăni Denisov. A! Rostov! Îi strigă el iuncherului, observându-i chipul vesel. Ei, ți-ai văzut visul cu ochii.
Și zâmbi aprobator, vădit mulțumit de ținuta elevului. Rostov se simți în culmea fericirii. În clipa aceea apăru pe pod comandantul regimentului. Denisov se repezi în întâmpinarea lui.
— Excelență, dați-mi voie să-i atac. Îi dau peste cap!
— Ce să-i ataci, domnule! Rosti comandantul cu glas plictisit și încruntându-se, de parcă l-ar fi enervat o muscă. Tot aici stai? Nu vezi că flancurile se retrag? Retrage-ți imediat escadronul!
Escadronul trecu podul și ieși de sub bătaia tunurilor, fără să piardă măcar un singur om. Trecu după el și al doilea escadron, care rămăsese la posturile înaintate; în sfârșit, părăsiră malul și ultimii cazaci.
Cele două escadroane ale regimentului Pavlograd, odată ce-au trecut podul, o luară, unul îndărătul celuilalt, înapoi la deal. Comandantul regimentului, Karl Bogdanovici Schubert, se apropie de escadronul lui Denisov și merse un timp la pas nu departe de Rostov, fără să-i dea nici o atenție, cu toate că se vedeau acum pentru prima oară după incidentul cu Telianin. Rostov, simțindu-se aici, în front, în puterea unui om față de care se socotea acum vinovat, nu-și mai lua ochii de la spinarea de atlet, de la ceafa blondă și gâtul congestionat al comandantului de regiment. Deodată lui Rostov îi trecu prin minte că Bogdanâci se preface numai că nu-i dă atenție și că de fapt în timpul ăsta nu face decât să-l urmărească pentru ca să-i pună la încercare curajul; la gândul acesta, iuncherul își îndreptă ținuta și se uită voios în jur apoi i se năzări că Bogdanâci merge anume alături de dânsul, pentru ca să-și arate vitejia față de Rostov. Își mai spuse că și dușmanul său va da acum escadronului într-adins un ordin de atac disperat, tocmai ca să-l pedepsească pe el, Rostov, și se vedea aievea, după atac, cum vine spre el comandantul și-i strânge mărinimos mâna, lui, rănitului în luptă, drept semn al împăcării.
În momentul acesta, silueta unui ofițer înalt și cu umeri largi, bine cunoscut de husarii pavlogrădeni (doar făcuse până nu demult parte din regimentul lor), Jerkov, se apropie călare de comandantul regimentului. După îndepărtarea sa de la marele cartier general, Jerkov nu rămăsese la regiment – spunându-și că nu-i el atât de prost să ducă greul frontului, când putea, stând cu brațele încrucișate la un comandament, să câștige mai multe decorații – și izbutise astfel să fie numit ofițer de ordonanță pe lângă prințul Bagration. Venea acum la fostul său comandant de regiment cu ordine din partea comandantului ariergărzii.
— Domnule colonel, zise el, adresându-se dușmanului lui Rostov și privindu-și foștii camarazi cu aerul întunecat, pe care-l avea de obicei când era serios, a venit ordin să vă opriți și să dați foc podului.
— Cine dat ordin? Întrebă ursuz colonelul.
— Nu pot ști, domnule colonel, cine dat ordin, răspunse cu toată seriozitatea sublocotenentul, știu doar că mie prințul mi-a ordonat: „Du-te și spune colonelului ca husarii să se întoarcă repede și să dea foc podului”.
După Jerkov mai veni la colonelul regimentului de husari și un ofițer din suită cu același ordin. După ofițerul din suită ajunse și Nesvițki, călare pe un cal mic de munte, căzăcesc, care de-abia-l mai putea duce în galop pe grăsan.
— Cum se poate, domnule colonel, începu el să strige încă din mers, nu v-am spus odată să se dea foc podului? Cine a încurcat acum lucrurile? Și-a pierdut mințile toată lumea! Nu te mai poți înțelege cu nimeni.
Colonelul își opri fără grabă regimentul și se adresă lui Nesvițki:
— Mi-ați forpit tespre materialele incentiare, zise el, dar de tat foc nu mi-ați spus teloc să tau foc!
— Cum naiba, frate dragă zise, oprindu-se, Nesvițki și, scoțându-și chipiul, își netezi cu mâna lui grăsună părul ud de sudoare. Cum adică? Nu v-am spus eu să dați foc podului, după ce vor fi pregătite materialele incendiare?
— Mai întâi, tomnule ofițer te ștat-mașor, eu pentru tumneata nu sunt „frate tragă” și pe urmă nu mi-ai forpit teloc te tat foc potului! Eu cunosc tatoria mea și am opiceiul să eczecut întocmai ortinele. Tumneata ai spus că se va ta foc potului, tar te către cine, eu nu sunt tuhul zvânt, ca să știu…
— Uite, așa se întâmplă întotdeauna, zise Nesvițki, dând plictisit din mână. Dar tu, cum de ești aici? Se adresă el lui Jerkov.
— Am venit pentru același lucru. Dar ești leoarcă, vino să te storc puțin.
— Tumneata ai spus, tomnule ofițer de ștat-mașor… continuă colonelul cu un ton de om ofensat.
— Domnule colonel, îl întrerupse ofițerul din suită, trebuie să vă grăbiți, altfel inamicul va aduce tunurile la o distanță de la care va putea trage cu mitralii.
Colonelul tăcu, uitându-se pe rând la ofițerul din suită, la dolofanul ofițer de stat-major, apoi la Jerkov, și se încruntă.
— Voi ta foc potului, zise el pe un ton solemn, vrând parcă să spună că, trecând peste toate neplăcerile ce i se fac, el își va îndeplini cu toate astea datoria.
Și, lovindu-și cu picioarele lungi și mușchiuloase calul, ca și cum calul ar fi fost vinovat de tot ce se întâmplase, colonelul se repezi la escadronul al doilea, chiar acela în care servea Rostov sub comanda lui Denisov, și-i ordonă să se întoarcă înapoi la pod.
„Vezi, chiar așa și este, gândi Rostov, vrea să mă pună la încercare”. Inima îi zvâcni mai tare și sângele i se urcă în obraji. „Are să vadă el cu ce fel de fricos are de-a face!”
Și din nou, pe toate chipurile, înveselite acum, ale oamenilor din escadron, se ivi trăsătura aceea de seriozitate pe care o avuseseră toți cât timp stătuseră sub obuzele inamice. Rostov nu-l slăbea din ochi pe dușmanul său, comandantul de regiment, dornic să descopere pe chipul lui vreun semn care să-i confirme bănuielile; dar colonelul nu se uită o singură dată măcar, ci privea tot înainte, așa cum făcea totdeauna când era-n front, sever și plin de solemnitate. Se auzi o comandă.
— Mai repede! Mai repede! Spuseră câteva voci de lângă el.
Agățându-și săbiile de dârlogi, zăngănind din pinteni și grăbindu-se fără să știe singuri ce aveau anume de făcut, husarii descălecară. Unii prinseră să se închine. Rostov nu se mai uita acum la comandant; nu mai avea când. Se temea cumplit, se temea cu strângere de inimă, să nu rămână cumva în urma celorlalți husari. Mâna îi tremură când trecu dârlogii calului în mâna ordonanței și simți cum sângele îi năpădește inima zvâcnind năvalnic. Denisov, lăsat pe spate, trecu în goană și strigă ceva când ajunse în dreptul lui. Rostov nu mai vedea nimic decât husari care alergau în jurul lui în zăngănit de săbii și de pinteni.
— Brancardele! Strigă o voce din spate.
Rostov nu se gândi la înțelesul pe care putea să-l aibă acest cuvânt; fugea, străduindu-se doar să fie pe pod înaintea tuturor. Dar chiar lângă pod, cum fugea fără să vadă unde calcă, dădu într-o băltoacă de noroi cleios, alunecă și căzu pe brânci, murdărindu-și mâinile. Alții i-o luară înainte.
— Pe amântoi părți, căpitane, îi ajunse lui până la ureche vocea comandantului de regiment, care, oprit pe undeva pe aproape, sta călare nu departe de pod, cu fața triumfătoare și radiind de voie bună.
Rostov, după ce-și șterse mâinile de pantaloni, aruncă o privire înspre dușmanul său și dădu să fugă mai departe, socotind că, cu cât mai-departe va merge, cu atât mai bine va fi privit. Dar Bogdanâci, cu toate că nu se uita într-acolo și deci n-avusese cum să-l recunoască pe Rostov, se răsti la el.
— Cine alergi pe mișlocul potului? Pe partea treapta! Elev, înapoi! Strigă el supărat, apoi adresându-se lui Denisov, care, făcând paradă de vitejie, intrase călare pe scândurile podului: Pentru ce riscat, căpitane! Ar fi pine se tescalecați, spuse colonelul.
— Ei! Pe cel vinovat îl nimerește totdeauna ghiuleaua, răspunse Vaskea Denisov, întorcându-se în șa.
În timpul acesta, Nesvițki, Jerkov și ofițerul din suită stăteau toți împreună, dincolo de bătaia tunurilor, și se uitau când la această mână de oameni cu chivere galbene, dolmane verzi încheiate cu găitane și pantaloni albaștri, care se mișcau pe lângă pod, când la mantalele albastre și la pâlcurile de oameni și cai de dincolo de pod care se apropiau și printre care se puteau ușor recunoaște tunurile.
„Vor reuși sau nu vor reuși să aprindă podul? Cine i-o va lua celuilalt înainte? Ajung ai noștri la timp și-i dau foc sau se apropie francezii la o bătaie de mitralii și-i seceră pe toți?” Aceste întrebări și le punea fără să vrea, cu strângere de inimă, fiecare om din mulțimea aceea de trupe care stătea în apropierea podului și se uita la husarii de pe pod și la uniformele albastre, cu baionete și arme de foc, ce se apropiau de cealaltă parte, în lumina puternică a asfințitului de soare.
— Ah! Li s-a-nfundat husarilor! Spuse Nesvițki. Sunt acum în bătaia mitraliei!
— A luat degeaba cu el atâția oameni, zise ofițerul din suită.
— Așa e! Încuviință Nesvițki. Să fi trimis doar doi băieți de ispravă, și ar fi fost de ajuns!
— Ah, luminăție, se amestecă Jerkov, fără să-și dezlipească ochii de la husari, cu același veșnic aer naiv, după care nu puteai ști dacă ceea ce spunea era serios sau nu. Ah, luminăție! De ce-i judecați așa? Zici că să trimitem numai doi oameni; bine, dar atunci nouă cine ne mai dă ordinul sfântului Vladimir, cu baretă? Pe când așa, chiar dacă va fi nițeluș scuturat, escadronul poate fi propus pentru decorare și va primi chiar bareta. Știe el, Bogdanâci al nostru, ce face.
— Ei, exclamă ofițerul din suită, astea-s pentru mitralii!
Și arătă la tunurile franțuzești, care fuseseră desprinse de antetrenuri și trase cu iuțeală în lături.
În rândurile francezilor, în grupele unde erau tunurile, apăru un nouraș de fum, apoi un al doilea, un al treilea, aproape în același timp, și în clipa când vâjâi prin văzduh cel dintâi obuz, se văzu un al patrulea nouraș de fum. Două bubuituri apoi, una după alta, și pe urmă a treia.
— Oh! Oh! Oftă Nesvițki, ca și cum l-ar fi ars un foc dureros, apucându-l de mână pe ofițerul din suită. Uite, a căzut unul, a căzut, a căzut!
— Doi, mi se pare!
— Să fi fost eu împărat, n-aș fi făcut niciodată război, zise Nesvițki, întorcând capul.
Francezii își încărcau iarăși în pripă tunurile. Infanteriștii lor, în mantale albastre, se îndreptau în fugă spre pod. Din nou însă, la intervale neregulate, se iviră nourașii de fum, și mitraliile începură să trosnească și să le plesnească pe pod. De data aceasta, Nesvițki nu mai putu vedea ceea ce se întâmpla pe pod. Un fum gros se ridicase deasupra podului. Husarii reușiseră să-i dea foc, și bateriile franceze tot îl mai băteau, nu pentru ca să împiedice incendierea lui, ci pentru că tunurile fuseseră puse în bătaie și aveau în ce bate.
Înainte ca husarii să se fi putut înapoia la cei ce le țineau caii, francezii izbutiră să le trimită trei salve de mitralii. Două salve nu-și atinseră ținta și mitraliile își trecuseră ploaia pe deasupra capetelor, dar a treia nimerise totuși în mijlocul grupului de husari și doborâse trei oameni.
Rostov, preocupat de raporturile sale cu Bogdanâci, se oprise în mijlocul podului, neștiind ce să facă. De tăiat (așa cum își închipuise el întotdeauna lupta) n-avea pe cine să taie; de ajutat la aprinderea podului de asemenea nu putea ajuta, căci nu-și luase și el, așa cum făcuseră ceilalți soldați, un șomoiog de paie. Stătea și se uita, când deodată auzi o pârâitură pe pod, un zgomot ca de nuci ce se împrăștie și văzu cum, chiar de lângă el, unul dintre husari se prăvăli gemând, pe parapet. Rostov alergă spre el odată cu alții. Iarăși se auzi strigătul: „Brancarda!” Patru oameni îl luară și-l ridicară pe cel căzut.
— O-o-o – of! Făceți-vă pomană și lăsați-mă, pentru Dumnezeu, striga rănitul, dar camarazii îl ridicară totuși de jos și-l puseră pe targă.
Nikolai Rostov se întoarse și, ca și când ar fi căutat ceva anume, începu să se uite în depărtări, la apa Dunării, la cer și la soare! Ce frumos i se părea cerul! Cât de albastru, de liniștit și de adânc! Cât de puternic și de solemn asfințea soarele! Cu ce luciu dezmierdător sclipea departe Dunărea! Și parcă și mai frumoși erau acum în zare munții, care albăstreau depărtările, dincolo de Dunăre; frumoasă era mânăstirea, frumoase erau tainicele văgăuni și pădurile de pini, cu creștetele învăluite în negură! Ce liniște e-acolo… ce fericire… „N-aș mai dori nimic, nimic altceva, decât să pot fi acolo, gândi Rostov. În mine și-n soarele acesta e atâta fericire; pe când aici… geamăt, suferință, frică și-nvălmășeala asta, și pripeala… Iată, iarăși nu știu ce strigăte, iarăși o iau cu toții la fugă înapoi, și voi fugi și eu cu ei, și iat-o lângă mine moartea jur împrejurul meu… O clipă numai și nu voi mai vedea niciodată soarele acesta, apa aceasta, văgăuna aceasta…”
În clipa aceea soarele scăpată dincolo de neguri; în fața ochilor, Rostov văzu altă targă. Atunci, frica de moarte și frica de tărgi, dragostea de soare și dragostea de viață se contopiră toate într-o impresie de dureroasă îngrijorare.
„Doamne Dumnezeule! Tu, care ești în ceruri, mântuiește-mă, iartă-mă și mă ocrotește!” șopti pentru sine Rostov.
Husarii alergară spre cei care le țineau caii, glasurile începură să se audă mai lămurit și mai domoale, iar tărgile pieriră din fața ochilor.
— Ei, frate, ai mirosit și tu praful de pușcă? Îi strigă la ureche vocea lui Vaska Denisov.
„Totul s-a sfârșit cu bine, dar sunt un laș, da, sunt un laș”, se gândi Rostov și, oftând din greu, luă din mâna ordonanței dârlogii lui Gracik, care-și ținea și-acum un picior în repaus, și încălecă.
— Ce-au fost astea? Mitralii? Întrebă el pe Denisov.
— Și încă ce mitralii! Răspunse Denisov. Au lucrat bine flăcăii! Da-i lucru scârbos! Atacul – e altceva, e plăcut, tai în carne vie; pe când așa, dracu să-i știe, parcă trag la țintă.
Și Denisov se depărtă, ducându-se la grupul în care se aflau comandantul regimentului, Nesvițki, Jerkov și ofițerul din suită, care se opriseră toți aproape de Rostov.
„Cel puțin, bine că n-a băgat nimeni de seamă”, se gândi Rostov. Și, într-adevăr, nimeni nu observase nimic, căci fiecăruia dintre ei îi era cunoscut acest sentiment pe care iuncherul, ce nu primise până acum botezul focului, îl încerca pentru întâia dată.
— Ei, acum voi avea ce raporta, zise Jerkov. Te pomenești că mă înaintează și pe mine locotenent.
— Raportați prințului că eu tat foc potului, zise solemn și vesel colonelul.
— Și dacă întreabă despre pierderi?
— Nimica toată! Toi husari răniți și unul ucis pe loc, spuse el cu vădită mulțumire, fără să-și poată stăpâni un zâmbet fericit, și accentuând în chip deosebit cuvintele: ucis pe loc.
IX.
URMÃRITÃ DE O ARMATÃ de o sută de mii de francezi sub comanda lui Bonaparte, având de întâmpinat atitudinea dușmănoasă a localnicilor, nemaiputând avea încredere în aliații ei și, pe deasupra, fiind nevoită din cauza aprovizionărilor neîndestulătoare să procedeze în afară de toate convențiile prescrise ale războiului, armata rusă, alcătuită din treizeci și cinci de mii de oameni sub comanda lui Kutuzov, se retrăgea în pripă pe Dunăre în jos, fără să se oprească decât atunci când era ajunsă de inamic, pentru a se desprinde prin acțiuni de ariergardă, nu mai mult decât era necesar pentru o retragere fără pierderi de material greu. Se dădură asemenea lupte la Limbach, Amstetten și Melk; dar cu toată vitejia și dârzenia cu care se luptau rușii, recunoscute chiar și de inamic, rezultatul acestor încăierări fu numai aceeași retragere, din ce în ce mai grăbită.
Trupele austriece, care se putuseră salva la Ulm și se uniseră cu trupele lui Kutuzov la Braunau, se despărțiră acum de armata rusă, iar Kutuzov rămase numai cu slabele-i forțe istovite. Să mai apere Viena nici nu putea fi vorba. În locul războiului de ofensivă – studiat în amănunțime, după regulile noii științe, strategia – ale cărui planuri îi fuseseră înmânate la Viena de către Hofkriegsrat-ul austriac, singura țintă, idealul aproape irealizabil al lui Kutuzov, era acum să nu lase să i se prăpădească oștirea, cum i se întâmplase lui Mack la Ulm, și să se unească cu trupele care urmau să sosească din Rusia.
La 28 octombrie, Kutuzov trecu cu armata pe malul stâng al Dunării și pentru prima dată făcu un popas, având Dunărea între el și principalele forțe franceze. În ziua de 30, el atacă divizia de sub comanda lui Mortier, care se afla pe malul stâng al Dunării, și o zdrobi. În această acțiune fură pentru prima oară luate și trofee: un drapel, câteva tunuri și doi generali inamici căzuți prizonieri. Pentru prima oară, într-o retragere care dura de două săptămâni, trupele rusești poposeau, și după luptă nu numai că-și păstrară pozițiile, dar îi mai și puseră pe fugă pe francezi. În ciuda faptului că armata era dezbrăcată, sleită de puteri și micșorată cu o treime din cauza celor rămași în urmă, a răniților, a morților și a bolnavilor; în ciuda faptului că, pe celălalt mal al Dunării, mulți bolnavi și răniți fuseseră părăsiți fără altă protecție decât o scrisoare din partea lui Kutuzov, prin care el apela la sentimentele de umanitate ale inamicului; în ciuda faptului că spitalele și casele mai mari din Krems, transformate în lazarete, nu mai pridideau să îngrijească pe toți bolnavii și răniții, în ciuda tuturor acestor fapte, popasul de lângă Krems și victoria asupra lui Mortier ridicaseră simțitor moralul trupelor. În toată armata, chiar și la cartierul general, circulau cele mai îmbucurătoare, deși neîntemeiate, zvonuri despre niște închipuite coloane care s-ar apropia, venind din Rusia, despre nu se știe ce victorie repurtată de austrieci și despre retragerea înspăimântată a lui Bonaparte.
Prințul Andrei se găsea în timpul bătăliei trimis cu o misiune pe lângă generalul austriac Schmidt, omorât în această acțiune. Calul prințului fusese rănit sub el și prințul însuși zgâriat la o mână de un glonte. În semn de mare încredere din partea lui Kutuzov, el fu trimis să ducă vestea acestei izbânzi la curtea Austriei, care acum nu mai era la Viena, amenințată de forțele franceze, ci la Brünn. În noaptea bătăliei, emoționat, dar defel obosit (cu toată constituția lui aparent slabă, prințul Andrei putea suporta oboseala fizică mai ușor decât oamenii cei mai puternici), el venise călare la Krems cu un raport al lui Dohturov către Kutuzov și fusese trimis în aceeași noapte curier la Brünn. Însărcinarea aceasta de a duce curierul, în afara decorației, care-i era asigurată, însemna un pas mare spre înaintarea în grad.
Noaptea era întunecoasă, dar înstelată; drumul se vedea ca o dâră neagră prin albul zăpezii căzute în ajun, în ziua luptei. Aci, depănându-și firul impresiilor din lupta ce avusese loc, aci, închipuindu-și cu plăcere efectul pe care-l va stârni el cu vestea izbânzii, sau amintindu-și cum fusese petrecut la plecare de către comandantul suprem și de către camarazii lui, prințul Andrei, legănat în trăsura de poștă, încerca starea sufletească a omului care a așteptat mult timp și care, în sfârșit, a atins începutul unei fericiri mult dorite. Îndată ce închidea ochii, în urechi îi răsunau salve de pușcă și bubuituri de tun, care se topeau în huruitul roților și în impresiile victoriei. În vis, după aceea, se făcea că rușii fug și că el însuși e ucis; dar se trezea repede, fericit să-și dea seama că nimic din toate astea nu fusese adevărat și că, dimpotrivă, francezii erau cei puși pe fugă. Începea din nou să-și împrospăteze în minte toate amănuntele victoriei, bărbăția lui calmă din timpul luptei și, liniștindu-se, ațipea… După noaptea aceea adâncă și înstelată, urmă o dimineață strălucitoare și plină de voie bună. Zăpada se topea la soare și caii înaintau cu iuțeală, lăsând în urma lor, la dreapta și la stânga drumului, păduri, câmpii, cătune…
La una dintre haltele de poștă, prințul Andrei ajunse din urmă un convoi de răniți ruși. Ofițerul rus care conducea convoiul ședea tolănit în prima căruță și-i tot striga ceva unui soldat, înjurându-l cu vorbele cele mai grosolane. În lungi furgoane nemțești, care-i duceau zdruncinându-i pe drumul pietros, erau înghesuiți câte șase sau chiar mai mulți răniți, palizi, murdari, bandajați. Unii dintre ei stăteau de vorbă (îi auzi vorbind rusește), alții mâncau pâine, alții, cei mai grav răniți, tăceau și se uitau cu ochi blânzi de copil bolnav la curierul care trecea în fuga trăsurii pe lângă ei.
Prințul Andrei porunci să oprească și întrebă pe unul dintre soldați în ce luptă fuseseră răniți.
— Alaltăieri, la Dunăre, răspunse soldatul.
Prințul Andrei scoase punga și-i dădu soldatului trei galbeni.
— Pentru toți, adăugă el, adresându-se ofițerului care se apropiase. Însănătoșire grabnică, băieți! Mai avem mult de luptat.
— Ce noutăți ne aduceți, domnule aghiotant? Întrebă ofițerul, dornic, se vede, să mai stea de vorbă.
— Bune! Mână, strigă el vizitiului și porni mai departe.
Se înnoptase de-a binelea, când prințul Andrei intră în Brünn și se văzu înconjurat de clădiri înalte, de prăvăliile cu vitrine luminate ca și ferestrele caselor și felinarele aprinse, de trăsuri frumoase huruind pe caldarâm, și de toată atmosfera de oraș mare atât de îmbietoare întotdeauna pentru militarul abia sosit dintr-o tabără de pe front. Deși călătorise numai în goana cailor și nu dormise toată noaptea, prințul Andrei, când se apropie de palat, se simți mai înviorat decât în ajun. Numai ochii îi licăreau cu un sclipet febril, iar gândurile i se înșirau cu o limpezime și o iuțeală neobișnuite. Imaginile vii ale luptei i se înfățișară din nou, toate, de data aceasta nu tulburi, ci bine delimitate, într-o expunere concisă, pe care în închipuirea sa o făcea împăratului Franz. La fel de viu își reprezenta el eventualele întrebări care-i puteau fi puse și răspunsurile pe care le-ar putea da. El se aștepta să fie primit îndată de împărat. Dar la intrarea principală a palatului îl întâmpină un funcționar care, identificându-l drept curier, îl îndrumă spre altă intrare.
— Din coridor pe dreapta, Euer Hochgeboren249; acolo îl veți găsi pe aghiotantul imperial de serviciu, îi zise funcționarul. El vă va conduce la ministrul de război.
Aghiotantul imperial de serviciu, care-l primi pe prințul Andrei, îl rugă să aștepte și se duse să raporteze ministrului de război. În cinci minute se înapoie și, înclinându-se deosebit de respectuos, făcu loc prințului să treacă înainte și-l conduse prin coridor în cabinetul unde se afla ministrul. Aghiotantul imperial, prin respectul cu totul ieșit din comun pe care i-l arăta, voia, după câte se părea, să se pună la adăpost de o eventuală familiaritate din partea aghiotantului rus. Când fu aproape de ușa cabinetului ministrului de război, voioșia prințului Andrei pierise aproape cu totul. Se simțea jignit și sentimentul jignirii se transformă în aceeași clipă, fără să-și dea măcar seama, într-un dispreț prin nimic justificat. Mintea sa ageră îi suflă, însă, numaidecât motivele pentru care el avea dreptul de a-i disprețui și pe aghiotant și pe ministrul de război. „Lor, care nici n-au mirosit vreodată praful de pușcă, li s-o fi părând că nu e deloc greu să câștigi o victorie”, își spuse el. Ochii lui își strânseră cu dispreț pleoapele; intră înadins foarte tacticos în cabinetul ministrului. Sentimentul acesta se întări și mai mult când dădu cu ochii de ministrul de război, care, stând îndărătul unei uriașe mese de lucru, timp de aproape două minute nu acordă nici o atenție celui care intrase. Ministrul de război ședea cu capul lui chel și albit la tâmple, aplecat între două lumânări de ceară, și citea ceva, făcând însemnări cu creionul. Continuă să citească, fără să ridice capul, când se deschise ușa și se auziră pași.
— Ia-o și expediaz-o, îi spuse ministrul aghiotantului său, întinzându-i hârtia, tot fără să dea nici o atenție curierului.
Prințul Andrei putea să deducă, sau că dintre toate acțiunile militare care-l preocupau pe ministru, acțiunile armatelor lui Kutuzov îl interesau mai puțin decât oricare altele, sau că ministrul vedea necesitatea de a-l face pe curierul rus să simtă acest lucru. „Mi-e absolut indiferent”, gândi el. Ministrul de război își strânse restul hârtiilor de pe masă, le potrivi cu grijă una peste alta și, în cele din urmă, înălță capul. Avea un cap caracteristic de om inteligent. Dar, în clipa când se adresă prințului Andrei, această expresie inteligentă și energică se schimbă, voit, din obișnuință: pe chipul lui apăru zâmbetul nătâng și prefăcut – de o fățărnicie pe care nu-și mai dădea măcar osteneala să o ascundă – al omului obligat să primească, unul după altul, mulți solicitatori.
— Din partea generalului feldmareșal Kutuzov? Întrebă el. Nădăjduiesc că aduceți vești bune! Ați avut o ciocnire cu Mortier? O victorie? Era și timpul!
Luă adresa, care era pe numele lui, și începu s-o citească cu o expresie gravă.
— Ah, Dumnezeule, Dumnezeule! Schmidt! Zise el în nemțește. Ce nenorocire, ce nenorocire!
După ce parcurse în fugă adresa, o puse pe masă și se uită la prințul Andrei, chibzuind pesemne ceva.
— Ah, ce nenorocire! Victoria, spuneți dumneavoastră, este hotărâtoare? Pe Mortier nu l-ați prins totuși (se gândi câtva timp). Sunt tare bucuros c-ați adus vești bune, cu toate că moartea lui Schmidt este un preț foarte scump pentru această izbândă. Majestatea-sa va dori, presupun, să vă vadă, dar nu cred că astăzi. Vă mulțumesc; e timpul să vă odihniți. Mâine sunteți invitat la recepția de după paradă. De altfel, vă voi înștiința.
Zâmbetul prostesc, care se ștersese de pe chipul ministrului cât durase convorbirea, apăru acum din nou.
— La revedere, vă mulțumesc foarte mult. Majestatea-sa împăratul va dori, de bună seamă, să vă vadă, repetă el și-și înclină capul.
Ieșind de la palat, prințul Andrei simți că tot interesul și fericirea, pe care i le adusese victoria, rămâneau acum acolo, încredințate mâinilor indiferente ale ministrului de război și politicosului său aghiotant. Întregul mers al gândurilor sale se schimbase într-o clipă; bătălia i se părea acum o străveche, o foarte depărtată amintire.
X.
LA BRÜNN, PRINÞUL Andrei fu găzduit la un cunoscut al său, diplomatul rus Bilibin.
— Ah! Dragul meu prinț, ce oaspete plăcut, zise Bilibin, ieșind în întâmpinarea prințului Andrei. Franz, du bagajele prințului în dormitorul meu, spuse el servitorului, care-l condusese pe Bolkonski. Ei, vii ca un vestitor al victoriei? Minunat! Eu, după cum vezi, sunt bolnav.
După ce se spălă și se îmbrăcă, prințul Andrei trecu în luxosul cabinet al diplomatului și se așeză la masa care i se pregătise. Bilibin stătea liniștit lângă cămin.
Prințul Andrei, nu atât după greutățile călătoriei, cât mai ales după toate marșurile, în vremea cărora fusese lipsit nu numai de orice lux cât de mic, dar chiar și de cel mai elementar confort, încerca acum senzația plăcută a odihnei în mijlocul acestor condiții de viață, în luxul rafinat cu care fusese obișnuit din copilărie. În afară de aceasta, îi făcea mare plăcere, după primirea ce-i făcuseră austriecii, să stea de vorbă, fie chiar și într-o limbă străină (vorbeau franțuzește), cu un rus care, după presupunerea lui, împărtășea antipatia generală a rușilor (pe care el o simțea acum mai puternic decât oricând) față de austrieci.
Bilibin era un om ca la vreo treizeci și cinci de ani; era neînsurat și făcea parte din aceeași societate ca și prințul Andrei. Se cunoșteau încă de la Petersburg, dar se apropiaseră și mai mult unul de altul cu prilejul ultimei vizite pe care prințul Andrei i-o făcuse când îl însoțise pe Kutuzov la Viena. După cum prințul Andrei promitea să facă o frumoasă carieră militară, tot așa, ba chiar și mai mult, promitea Bilibin să facă o carieră diplomatică strălucită. Destul de tânăr, era totuși un vechi diplomat, ca unul care-și începuse cariera la șaisprezece ani; fusese la legația din Paris și la Copenhaga, iar acum, la Viena, primea un post destul de însemnat. Atât cancelarul, cât și ambasadorul rus la Viena, îl cunoșteau și-l prețuiau. Nu făcea parte din acea numeroasă categorie de diplomați care se simt datori să aibă numai merite negative, să nu facă lucruri care să dea de vorbit și să converseze franțuzește, pentru a fi buni diplomați; era unul dintre acei diplomați cărora le place și care știu să muncească și, în ciuda leneviei sale, rămânea uneori nopți întregi la masa lui de scris. Se pricepea în orice fel de lucrări, indiferent de ce natură. Nu-și punea niciodată întrebarea „pentru ce”, ci numai „cum”. În ce anume consta obiectul diplomatic îi era cu desăvârșire egal, dar găsea o mare mulțumire în a concepe iscusit, precis și elegant o circulară, un memorandum sau un raport. În afară de meritele sale stilistice, Bilibin mai era prețuit și pentru arta cu care știa să se poarte și să discute în cercurile înalte.
Lui Bilibin îi plăcea conversația, așa cum îi plăcea și lucrul, doar atunci când convorbirea putea fi spirituală și distinsă. În societate pândea necontenit prilejul de a spune ceva remarcabil și nu intra în vorbă decât în aceste condiții. Limbajul lui Bilibin era totdeauna presărat cu fraze bine închegate și de interes pentru întreaga societate, originale și pline de spirit. Aceste fraze erau elaborate gata în laboratorul interior al lui Bilibin, ca decorurile purtabile, după caz, anume pentru ca oamenii de nimica din lumea mare să le poată ține minte ușor și apoi să le poarte din salon în salon. Și, pe drept cuvânt, les mots de Bilibine se colportaient dans les salons de Vienne,250 după cum se spunea, și de multe ori aveau înrâurire asupra așa-ziselor chestiuni importante.
Fața lui slabă, scofâlcită și gălbuie, era toată numai cute adânci, care păreau totdeauna atât de curate și de sârguincios spălate, încât semănau cu buricele degetelor, stafidite după baie. Mișcările acestor cute formau jocul principal al fizionomiei sale. Ba ridica sprâncenele și i se brăzda adânc fruntea, ba cobora sprâncenele și i se brăzdau obrajii. Ochii lui mici și înfundați adânc în orbite priveau totdeauna drept și cu voioșie.
— Și-acum, povestește-ne și nouă isprăvile dumitale, zise el.
Bolkonski povesti cu cea mai mare modestie și fără să amintească de el măcar o singură dată, despre lupta cu francezii și despre vizita sa la ministrul de război.
— Ils m'ont reçu avec ma nouvelle, comme un chien dans un jeu de quilles251.
Bilibin râse și își destinse cutele obrazului.
— Cependant, mon cher, spuse el, privindu-și de la distanță o unghie și zbârcindu-și pielea deasupra ochiului sting, malgré la haute estime que je professe pour le pravoslavnica oștire rusă, j'avoue que votre victoire n'est pas des plus victorieuses252.
Continuă tot așa, în franțuzește, rostind în rusește doar cuvintele pe care voia să le sublinieze disprețuitor.
— Cum așa? V-ați năpustit cu întreaga masă a trupe lor voastre asupra nenorocitului de Mortier, care n-avea decât o divizie, și acest Mortier vă scapă printre degete? Unde vă e victoria?
— Totuși, dacă stăm și judecăm, răspunse prințul Andrei, noi putem spune, fără să ne lăudăm, că am făcut ceva mai mult decât la Ulm…
— Pentru ce n-ați pus mâna măcar pe un mareșal? Unul măcar să ne fi adus!
— Pentru că socoteala de acasă nu se potrivește cu aceea din târg și pentru că la război nu se petrece totul după regulament, ca la paradă. Noi ne propusesem, după cum v-am spus, să cădem în spatele frontului inamic pe la orele șapte dimineața, dar n-am ajuns nici pe la cinci după-amiază.
— Și de ce n-ați ajuns la șapte dimineața? Trebuia să fi ajuns la șapte dimineața, zise zâmbind Bilibin, trebuia să ajungeți cu orice preț la șapte dimineața!
— De ce nu l-ai convins dumneata pe Bonaparte, pe cale diplomatică, că ar fi fost mai bine să părăsească de bună voie Senova? Spuse pe același ton prințul Andrei.
— Știu eu, îl întrerupse Bilibin, că-ți spui în gândul dumitale că-i foarte ușor să iei prizonieri mareșalii când stai pe divan, la gura sobei. E adevărat, dar de ce nu l-ați prins totuși? Și să nu vă mirați dacă nu numai ministrul de război, dar chiar și augustul împărat și rege, Franz, se vor arăta prea puțin fericiți de victoria voastră; până și eu, umilul secretar al ambasadei ruse, nu simt nici un fel de bucurie deosebită…
Se uită țintă la prințul Andrei și-și descreți dintr-o dată fruntea.
— Acum e rândul meu să întreb „pentru ce”, dragul meu, zise Bolkonski. Trebuie să mărturisesc că nu înțeleg; poate că sunt în asta anumite subtilități diplomatice mai presus de mintea mea slabă, dar nu înțeleg: Mack pierde întreaga armată, arhiducele Ferdinand și arhiducele Carol nu dau nici un semn de viață și fac greșeli peste greșeli, iar când, în sfârșit, Kutuzov e singurul care repurtează o victorie adevărată și nimicește charme-ul253 francezilor, pe ministrul de război nici nu-l interesează măcar să știe amănuntele luptei.
— Tocmai din cauza asta, dragul meu. Voyez-vous, mon cher254: ura pentru țar, pentru Rusia, pentru credință! Tout ça est bel et bon255, dar ce ne inteserează pe noi – vreau să spun curtea austriacă – victoria dumneavoastră? Aduceți-ne ceva vești bunișoare despre o victorie a arhiducelui Carol sau Ferdinand – un archiduc vaut l'autre256 – după cum știi prea bine, măcar asupra unei companii de pompieri de-a lui Bonaparte și atunci va fi cu totul altceva; o vom sărbători cu salve de tun! Dar așa, vestea asta e făcută parcă într-adins numai ca să ne irite. Arhiducele Carol nu face nici o ispravă; arhiducele Ferdinand se face de rușine. Dumneavoastră părăsiți Viena și n-o mai apărați, comme și vous nous disiez257: cu noi este Dumnezeu, dar cât despre voi, despre capitala voastră, Dumnezeu să vă aibă în sfânta lui pază! Am avut un singur general, iubit de toți, pe Schmidt, iar dumneavoastră mi-l târâți și pe acela sub gloanțe și veniți să ne felicitați cu prilejul victoriei! Trebuie să recunoști că veste mai supărătoare decât asta, pe care o aduci dumneata, greu se putea născoci. Cest comme un fait expres, comme un fait expres258. Și-apoi, în afară de asta, să zicem chiar că ați fi câștigat o victorie strălucită, că ar fi câștigat-o chiar arhiducele Carol. Ce se schimbă oare prin asta în mersul general al războiului? Ar fi prea târziu acum, când Viena este ocupată de trupele franceze.
— Cum ocupată? Viena a fost ocupată?
— Nu numai că e ocupată, dar Bonaparte se află la Schönbrunn, iar contele, scumpul nostru conte Vrobna, pleacă într-acolo să primească ordine de la dânsul.
Bolkonski, obosit de călătorie și de impresia proastă a primirii ce i se făcuse, și mai cu seamă acum, după-masă, își dădea seama că nu poate pricepe toată însemnătatea cuvintelor pe care le auzea.
— Azi-dimineață a fost aici contele Lichtenfels, continuă Bilibin, și mi-a arătat o scrisoare în care e descrisă, în toate amănuntele, parada francezilor la Viena. Le prince Murat et tout le tremblement259… Vezi dar că izbânda dumneavoastră nu-i atât de îmbucurătoare și că nu te poți nici dumneata aștepta să fii primit ca un salvator…
— Drept să spun, mie mi-este indiferent, cu desăvârșire indiferent! Zise prințul Andrei, începând să priceapă că veștile lui, despre lupta de la Krems erau, pe drept cuvânt, de prea mică însemnătate în lumina unui eveniment ca acela al ocupării capitalei Austriei. Dar cum a fost luată Viena? Dar podul și vestitul tete de pont260 și prințul Auersperg? Pe la noi se zvonea că prințul Auersperg apără Viena, spuse el.
— Prințul Auersperg e dincoace, pe malul nostru, și ne apără pe noi: ne apără foarte prost, cred eu, dar ne apără totuși. Viena e pe celălalt mal. Nu, podul încă n-a fost luat și nădăjduiesc că nu va fi luat, pentru că a fost minat și s-au dat dispozițiuni să fie distrus. În caz contrar, noi demult am fi fost refugiați în munții Boemiei, iar dumneata, cu armata dumitale cu tot, ați fi petrecut un sfert de oră incomod, între două focuri.
— Da, dar asta încă nu înseamnă că războiul s-a terminat, spuse prințul Andrei.
— Eu, însă, cred că s-a terminat. Tot așa cred și grangurii de pe-aici, dar nu îndrăznesc să o spună. Se va adeveri ceea ce am mai spus la începutul campaniei, că nu votre echauffourée de Dürenstein261, și, în general, nu praful de pușcă va hotărî soarta războiului, ci acei care l-au pus la cale, zise Bilibin, repetând unul dintre acele mots262 în care excela și, descrețindu-și pielea frunții, se opri puțin. Întrebarea este ce anume se va hotărî la întâlnirea de la Berlin între împărații Alexandru și regele Prusiei. Dacă Prusia intră în coaliție, on forcera la main a l'Autriche263, și vom avea mai departe război. Dacă însă nu va intra, problema rămâne doar în a conveni unde să se formuleze principiile de bază ale noului Campo Formio.
— Ce genialitate nemaipomenită! Strigă deodată prințul Andrei, strângându-și pumnul delicat și izbind în masă. Și ce noroc are omul acesta!
— Buonaparte? Întrebă Bilibin, încrețindu-și fruntea și dând să se înțeleagă prin asta că acum urmează un mot. Buonaparte? Repetă el, apăsând cu intenție pe u. Eu cred totuși că acum, când dictează de la Schönbrunn legi pentru Austria, il faut lui faire grâce de l'u264. Uite, eu am hotărât să introduc o inovație și să-l numesc Bonaparte tout court265.
— Nu, fără glumă, spuse prințul Andrei, crezi într-adevăr că războiul s-a încheiat?
— Iată ce cred eu: Austria a rămas păcălită și nu-i deprinsă cu așa ceva. Se va răzbuna. A rămas păcălită, întâi din pricină că provinciile ei sunt devastate (on dit, le pravoslavnic est terrible pour le pillage266), armata ei e distrusă, capitala ei ocupată și toate astea pour les beaux yeux267 ai majestății sale regelui Sardiniei. De aceea, entre nous, mon cher268 simt că ne trag pe sfoară, simt că se duc tratative cu Franța și că se pune la cale în secret încheierea unei păci separate.
— Asta nu se va întâmpla! Zise prințul Andrei. Ar fi prea josnic.
— Qui vivra verra269, spuse Bilibin, descrețindu-și iarăși fața, în semn că discuția se încheiase.
Când prințul Andrei trecu în camera care era pregătită anume pentru el și se văzu îmbrăcat în rufe curate și odihnindu-se pe perne moi, parfumate și încălzite, el simți că bătălia aceea, despre care adusese vești, era departe, foarte departe de el. Acum îl preocupa alianța Prusiei, trădarea Austriei, triumful lui Bonaparte, parada și recepția de a doua zi la împăratul Franz.
Închise ochii, dar în aceeași clipă în urechi începură să-i vâjâie, reînviind, bubuiturile de tun, împușcăturile, huruitul roților trăsurii de poștă, și văzu aievea cum coborau muschetarii de pe un deal, în monom, ca un ghem de ață care se deșiră; francezii trăgeau, iar el călărea înainte, scară la scară cu Schmidt, în fruntea soldaților; își auzea zvâcnetele inimii și gloanțele șuierând vesele împrejur și încerca din nou senzația aceea înzecită a bucuriei de viață, pe care n-o mai simțise din copilărie.
Se trezi… „Da, toate acestea au fost, au trecut!”… își spuse el, zâmbindu-și singur, fericit ca un copil, și căzu din nou într-un somn adânc, tineresc.
XI.
A DOUA ZI SE DEȘTEPTÃ târziu. Reîmprospătându-și în minte impresiile trecute, își aminti înainte de toate că în cursul zilei avea să se prezinte împăratului Franz; își mai aminti apoi de ministrul de război și de politicosul aghiotant imperial austriac, de Bilibin și de discuția din ajun. Îmbrăcându-se pentru parada de la palat, în uniforma de mare ceremonie pe care n-o mai purtase demult, prințul Andrei, împrospătat, înviorat și chipeș cum era, cu mâna bandajată, intră în cabinetul lui Bilibin. În biroul acestuia se mai găseau patru domni, toți din corpul diplomatic. Cu unul dintre ei – prințul Ippolit Kuraghin, secretar de ambasadă – Bolkonski se cunoștea de la Moscova; cu ceilalți îi făcu Bilibin cunoștință.
Domnii aceștia care se aflau la Bilibin, mondeni, bogați și oameni de viață, formau aici, ca și la Viena, un cerc aparte, numit de Bilibin, care era oarecum șeful lor, ai noștri, les nôtres. Acest cerc, compus aproape exclusiv din diplomați, își avea, de bună seamă, interesele sale proprii, care nu aveau nimic comun cu politica și cu războiul, ci doar cu viața din lumea mare, cu frecventarea anumitor femei și cu latura de pură cancelarie a serviciului lor. Acești domni îl primiră pe prințul Andrei cu vădită plăcere, ca pe unul dintre ai lor (cinste pe care n-o făceau oricui). Din politețe și ca un prilej de a intra în discuție, îi puseră câteva întrebări despre armată și despre luptă, după care convorbirea se risipi, din nou, în glume și bârfeli lipsite de orice consecvență.
— Dar și mai frumos a fost, spuse unul, povestind pățania unui camarad al lor, diplomat, și mai frumos a fost când cancelarul i-a spus în față că numirea lui la Londra înseamnă o avansare și că în acest fel trebuie s-o și privească. Vă puteți închipui mutra lui la asemenea vorbe…
— Și ceea ce e culmea, domnilor, trebuie să-l dați de gol pe Kuraghin: acest donjuan, acest om îngrozitor, trăgea foloase de pe urma nenorocirii bietului om!
Prințul Ippolit ședea tolănit într-un fotoliu voltaire-ian, cu picioarele trecute peste brațul fotoliului. Începu să râdă.
— Parlez-moi de ça270, zise el.
— O, donjuan! Șarpe ce ești! Se auziră voci.
— Dumneata n-ai cum ști, Bolkonski, se întoarse Bilibin către prințul Andrei, că toate grozăviile săvârșite de armata franceză (eram cât pe-aci să spun – rusă), sunt o nimica toată în comparație cu ravagiile făcute printre femei de omul acesta.
— La femme est la compagne de l'homme271, decretă prințul Ippolit, privindu-și prin lornion picioarele întinse pe brațul fotoliului.
Bilibin și ai noștri, uitându-se o clipă în ochii lui Ippolit, izbucniră în hohote de râs. Prințul Andrei observă că acest Ippolit, pe care (trebuia să o recunoască) aproape că fusese gelos pentru că îi făcuse curte soției sale, făcea pe măscăriciul acestei societăți.
— Nu se poate, trebuie să-ți fac plăcerea de a te distra puțin pe seama lui Kuraghin, îi șopti Bilibin lui Bolkonski. E încântător când face raționamente politice! Să-l vezi ce aere își dă!
El se așeză lângă Ippolit și, încrețindu-și ridurile pe frunte, îl atrase într-o discuție despre politică. Prințul Andrei și ceilalți făcură cerc în jurul amândurora.
— Le cabinet de Berlin ne peut pas exprimer un sentiment d'alliance, începu cu importanță Ippolit, privindu-i semnificativ pe toți, sans exprimer… comme dans sa derieniere note… vous comprenez… vous comprenez… et puis și sa Majesté l'Empereur ne déroge pas au principe de notre alliance…272
— Attendez, je n'ai pas fini… se adresă el, prințului Andrei, apucându-l de mână. Je suppose que l'intervention sera plus forte que la non-intervention. Et… Se opri o clipă. On ne pourra pas imputer a la fin de non-recevoir notre dépeche du 28 novembre. Voila comment tout cela finira273.
Și dădu drumul mâinii lui Bolkonski, vrând să arate prin asta că acum a spus tot ce avea de spus.
— Demosthenes, je te reconnais au caillou que tu as caché dans ta bouche d'or!274 spuse Bilibin, căruia i se ridicase o șuviță de păr pe cap, de satisfacție.
Toți izbucniră în râs. Ippolit râdea mai tare decât toți. Se vedea bine că râsul îi făcea rău și că se-năbușea, dar nu-și mai putea reține râsul nebun care-i destindea fața, de obicei nemișcată.
— Iată ce este, domnilor, spuse Bilibin. Bolkonski este oaspetele casei mele, aici, la Brünn, și vreau, pe cât îmi stă în putință, să-l fac să guste din toate plăcerile vieții de aici. Dacă ne-am fi aflat la Viena, ar fi fost foarte ușor; dar aici, dans ce vilain trou morave275, e mai greu și vă rog pe toți să-mi dați un ajutor. Il faut lui faire les honneurs de Brünn276. Dumneavoastră, domnilor, luați-vă pe seamă grija de a-l duce la teatru, eu, în societate, iar dumneata, Ippolit, se înțelege, la femei.
— Să-l ducem la Amélie, e o bomboană de fată, spuse unul dintre ai noștri, sărutându-și buricele degetelor.
— Să facem, în general, ca acest soldat setos de sânge să se convertească la o mai creștinească dragoste de oameni, zise Bilibin.
— Cred că nu mă voi putea bucura prea mult de ospitalitatea dumneavoastră, domnilor, căci e timpul să plec, spuse, uitându-se la ceas, Bolkonski.
— Unde?
— La împărat.
— O! O! O!
— Atunci, la revedere, Bolkonski! La revedere! Dar vino cât poți mai curând la masă, se auziră voci. Te luăm noi pe răspunderea noastră.
— În timpul audienței la împărat, dă-ți osteneala să lauzi cât se poate mai mult buna orânduială a aprovizionărilor și planurile de marș, îi spuse Bilibin, în timp ce-l conducea spre ieșire.
— Cu dragă inimă le-aș lăuda, dar, știind tot ce știu, îmi e cu neputință, răspunse zâmbind Bolkonski.
— Și, în general, vorbește cât poți mai mult. Are mania audiențelor; dar nu ca să vorbească el: nu-i place și nici nu se pricepe, ceea ce vei vedea.
XII.
ÎN TIMPUL RECEPÞIEI, împăratul Franz se uitase doar de câteva ori în ochii prințului Andrei, care se afla la locul hotărât, printre ofițerii austrieci, și-i făcuse un demn ușor cu capul lui țuguiat. Iar îndată după recepție, aghiotantul imperial din ajun îi transmisese foarte respectuos prințului Bolkonski dorința împăratului de a-l primi în audiență. Împăratul Franz îl primi stând în picioare în mijlocul camerei. Înainte de a se putea hotărî cu ce să înceapă, prințul Andrei fu foarte uimit văzându-l pe împărat cam încurcat, dând impresia că nu știe ce să apună și înroșindu-se.
— Spuneți-mi, când a început atacul? Se grăbi el să întrebe.
Prințul Andrei răspunse. După această întrebare urmară altele, tot atât de neînsemnate: „Kutuzov e sănătos? De când a plecat din Krems?” etc. Împăratul vorbea în așa fel de parcă tot ce-l preocupa era să pună un anumit număr de întrebări. Cât privește răspunsurile la aceste întrebări, se vedea limpede că nu-l interesau deloc.
— La ce oră s-a început lupta? Întrebă împăratul.
— Nu pot raporta majestății-voastre la ce oră s-a început lupta pe front, dar la Dürrenstein, unde mă aflam, trupa a pornit atacul la ora șase seara, zise Bolkonski, înviorându-se și presupunând că, în sfârșit, se ivise prilejul de a-și expune descrierea exactă a tot ceea ce știa și văzuse, descriere pe care de altminteri o și avea pregătită în minte.
Dar împăratul zâmbi și-l întrerupse.
— Câte mile?
— De unde și până unde, majestate?
— De la Dürrenstein până la Krems.
— Trei mile și jumătate, maiestate.
— Francezii au părăsit malul stâng?
— După cum ne-au informat iscoadele noastre, au trecut în aceeași noapte cu plutele cei din urmă dintre francezi.
— Ați avut furaj de ajuns la Krems?
— Furajul nu ni s-a dat chiar în cantitatea…
Împăratul îl întrerupse.
— La ce oră a fost ucis generalul Schmidt?
— La ora șapte, pe cât mi-aduc aminte.
— La ora șapte? Foarte trist! Foarte trist!
Împăratul spuse că-i mulțumește și se înclină. Prințul Andrei ieși și în aceeași clipă fu înconjurat din toate părțile de curteni. Din toate părțile i se aruncară priviri binevoitoare și i se adresară cuvinte amabile. Aghiotantul imperial din ajun îi făcu imputări că nu venise să locuiască la palat și-i propuse să stea la dânsul. Ministrul de război se apropie și-l felicită pentru ordinul Maria Tereza clasa a treia, cu care majestatea-sa împăratul binevoise să-l distingă. Un șambelan îl invită la majestatea-sa împărăteasa. Arhiducesa voia și ea să-l vadă. Nu știa cui să răspundă mai întâi și stătu câteva clipe să-și adune gândurile. Ambasadorul Rusiei îl luă de după umeri, îl trase mai spre fereastră și începu să stea de vorbă cu el.
În ciuda celor afirmate de Bilibin, vestea adusă de el fusese primită cu bucurie. Se hotărâse oficierea unui tedeum de mulțumire. Kutuzov fusese decorat cu ordinul Maria Tereza în gradul de mare cruce și toată armata rusă primise decorații. Bolkonski primi din toate părțile invitații și fu nevoit să facă toată dimineața vizite principalilor demnitari austrieci. Isprăvindu-și vizitele, pe la orele cinci seara prințul Andrei venea înapoi acasă, la Bilibin, alcătuindu-și în minte o scrisoare către tatăl său, în care-i povestea lupta cu francezii și vizita sa la Brünn. În fața scărilor casei în care locuia Bilibin aștepta o trăsură pe jumătate încărcată cu bagaje, iar Franz, servitorul lui Bilibin, ducea cu greutate un geamantan. (Înainte de-a ajunge la Bilibin, prințul Andrei intrase într-o librărie să-și cumpere ceva cărți pentru timpul campaniei și zăbovise puțin acolo.)
— Ce-i asta? Întrebă Bolkonski.
— Ach, Erlaucht! Zise Franz, de-abia ridicând cu mare greutate geamantanul și punându-l în trăsură. Wir ziehen noch weiter. Der Bösewicht ist schon wieder hinter uns her!277
— Cum? Ce-ai spus? Întrebă prințul Andrei.
Bilibin ieși în întâmpinarea lui Bolkonski. Pe chipul de obicei calm al lui Bilibin se vedea acum emoția.
— Non, non, avouez que c'est charmant, spuse el, celle histoire du pont de Thabor (un pod din Viena). Ils l'ont passé sans coup férir278.
Prințul Andrei nu înțelegea nimic.
— Dar de unde vii, că n-ai aflat încă ceea ce știu până și birjarii din oraș?
— Vin de la arhiducesă. Acolo nici nu s-a pomenit nimic de asta!
— Și n-ai observat că pretutindeni lumea-și face bagajele?
— N-am observat… Dar care-i situația? Întrebă nerăbdător prințul Andrei.
— Care-i situația? Situația e că francezii au trecut podul pe care îl apăra Auersperg, că podul n-a fost deloc aruncat în aer, așa că Murat e acum în drum spre Brünn și azi-mâine vor fi aici.
— Cum, chiar aici? Cum se poate să nu fi aruncat în aer podul, de vreme ce era minat?
— Asta te-ntreb și eu! Asta nimeni, nici chiar Bonaparte n-o știe!
Bolkonski ridică din umeri.
— Dacă podul a fost trecut, înseamnă că armata e pierdută: va fi tăiată în două, spuse el.
— Tocmai aici e farsa, răspunse Bilibin. Ascultă. Francezii intră în Viena, cum ți-am spus. Totul e bine. A doua zi, adică ieri, domnii mareșali Murat, Lannes și Belliard încalecă și pornesc spre pod… (Nu uita că toți trei sunt gasconi). Domnilor, spune unul dintre ei, dumneavoastră știți că podul Thabor este minat și contraminat, că în fața lui s-a pus un teribil tete de pont: cincisprezece mii de oameni îl păzese, cu ordin să ne țină piept și să nu ne lase să trecem. Însă suveranului nostru, împăratului Napoleon, i-ar face mare plăcere dacă am cuceri acest pod. Hai să mergem toți trei și să cucerim podul! Să mergem, spun ceilalți; și așa, au pornit și au cucerit podul, l-au trecut și acum se îndreaptă cu întreaga armată, pe partea aceasta a Dunării, înspre noi, împotriva voastră și a comunicațiilor voastre.
— Lăsați glumele, spuse prințul Andrei, trist și grav.
Știrea aceasta îl umpluse de amărăciune, dar în același timp îl și bucură pe prințul Andrei. De îndată ce știu că armata rusă e pusă într-o situație atât de disperată, îi intră în cap că lui, și nu altuia, îi este dat să salveze armata rusă din acest impas și văzu în această împrejurare „Toulon-ul” său, care avea să-l scoată din râdurile ofițerilor anonimi și să-i deschidă primele porți pe drumul gloriei! Ascultându-l pe Bilibin, el își și închipui pe loc cum, sosind la cartierul general, își va da părerea în plenul consiliului de război (singura părere în măsură să salveze armata) și cum i se va încredința lui, personal, misiunea de a duce la bun sfârșit acest plan.
— Destul cu gluma! Zise el.
— Nu glumesc, continuă Bilibin, nimic nu-i mai adevărat și mai trist. Domnii aceștia vin neînsoțiți la fața locului, la pod, și flutură batiste albe; dau asigurări că s-a încheiat un armistițiu și că ei, mareșalii, vin ca să ducă tratative cu prințul Auersperg. Ofițerul de serviciu le dă drumul pe tete de pont. Ei încep să-i înșire o mie de palavre gascone: ba că războiul s-ar fi terminat, ba că împăratul Franz și-ar fi dat întâlnire cu Bonaparte, ba că doresc să vadă pe prințul Auersperg, și așa mai departe. Ofițerul trimite după Auersperg; domnii aceștia se îmbrățișează cu ofițerii, stau de snoave, se așază pe tunuri, iar între timp un batalion francez se furișează neobservat pe pod, aruncă sacii cu material incendiar în apă și se apropie de tete de pont. În sfârșit, apare și generalul-locotenent în persoană, scumpul nostru prinț Auersperg von Mautern. „Scumpul nostru inamic! Floarea armatei austriece, erou al războaielor cu Turcia! S-a pus capăt vrajbei dintre noi, ne putem da prietenește mâna… Împăratul Napoleon arde de dorința de a-l cunoaște pe prințul Auersperg.” Într-un cuvânt, domnii aceștia, care nu-s degeaba gasconi, îl zăpăcesc pe Auersperg în așa hal cu vorba lor dulce, îl fac să se simtă atât de încântat de intimitatea la care ajunsese cu mareșalii francezi și atât de orbit de mantia și de penele de struț ale lui Murat, qu'il n'y voit que du feu, et oublie celui qu'il devait foire, faire sur l'ennemi279. (Deși în plină vervă, Bilibin nu uită să facă o mică pauză după acest mot, pentru ca să-i poată fi gustat.) Batalionul francez se repede la tete de pont, astupă tunurile și cucerește podul. Dar ceea ce-i mai frumos din toate astea, continuă el, potolindu-și emoția produsă de farmecul propriei sale povestiri, este că sergentul care fusese pus pușcaș la tunul ce urma să dea semnalul aruncării podului în aer, văzând că trupele franceze dau năvală pe pod, sergentul acesta a vrut să tragă, dar Lannes l-a apucat de mână. Sergentul, care, se vede, era mai deștept decât generalul său, s-a apropiat de Auersperg și i-a spus: „Excelență, sunteți înșelat, iată francezii!” Murat vede că partida este pierdută dacă-l mai lasă pe sergent să vorbească și, cu o mirare prefăcută (adevărat gascon), se adresează lui Auersperg: „Nici nu-mi vine să cred că în armata austriacă, atât de renumită în lume pentru disciplina ei, spune el, puteți permite unui grad inferior să vă vorbească astfel!” C'est génial. Le prince d'Auersperg se pique d'honneur et fait mettre le sergent aux arrets. Non, mais avouez que c'est charmant toute cette histoire du pont de Thabor. Ce n'est ni betise, ni lâcheté280…
— C'est trahison peut-etre281, spuse prințul Andrei, înfățișându-și aievea mantale cenușii, răni, fum de praf de pușcă, salve de tun și gloria care-l aștepta.
— Non plus. Cela met la cour dans de trop mauvais draps, continuă Bilibin. Ce n'est ni trahison, ni lâcheté, ni betise; c'est comme a Ulm… se gândi puțin, ca și cum ar fi căutat expresia: c'est… c'est du Mack. Nous sommes „mackés”282, încheie Bilibin, simțind că spusese un mot, și încă un mot proaspăt, un mot dintre acelea care vor fi repetate.
Cutele dese ce-i brăzdaseră până atunci fruntea se destinseră repede în semn de mulțumire de sine și, zâmbind ușor, începu să-și contemple unghiile.
— Încotro? Îl întrebă el brusc pe prințul Andrei, care se ridicase și se îndrepta spre camera sa.
— Plec.
— Unde?
— Pe front.
— Parcă era vorba că mai rămâi încă două zile.
— M-am răzgândit, plec chiar acum.
Și prințul Andrei, dând dispozițiuni pentru plecare, intră în camera sa.
— Știi ce, dragul meu, spuse Bilibin, intrând după el în cameră, mă gândesc la dumneata. Pentru ce pleci?
Și ca o dovadă că argumentele lui sunt indiscutabile, toate cutele de pe față îi dispărură.
Prințul Andrei se uită întrebător la interlocutorul său și nu-i răspunse nimic.
— De ce să pleci? Știu, te gândești că e datoria dumitale să pleci cât mai repede acum, când armata e în pericol. Eu te înțeleg, înțeleg lucrul acesta, mon cher, c'est de l'héroisme283.
— Nicidecum, spuse prințul Andrei.
— Dar dumneata ești un philosophe284; ei bine, fii filosof până la urmă, cercetează problema și pe-o parte și pe alta și vei vedea că datoria dumitale este dimpotrivă, de a-ți apăra viața. Lasă grija aceasta pe seama altora care nu sunt în stare de nimic altceva mai bun… N-ai avut ordin să te înapoiezi, iar de aici încă nu ți s-a dat drumul; înseamnă, deci, că poți să rămâi și să pleci cu noi acolo unde ne va duce soarta noastră nenorocită. Se zice că la Olmütz vom pleca. Olmütz e un oraș foarte drăguț. Vom pleca amândoi împreună, liniștiți, cu trăsura mea.
— Încetează cu gluma, Bilibin, spuse prințul Andrei.
— Îți vorbesc sincer și prietenește. Judecă singur, încotro și la ce să te duci, când poți să rămâi? Te așteaptă una din două (pielea i se încreți deasupra tâmplei stângi): ori se încheie pace înainte de-a ajunge dumneata la oaste, ori vei asista la distrugerea și la rușinea întregii armate a lui Kutuzov.
Și Bilibin, descrețindu-și obrazul, arătă convins că la dilema lui era cu neputință să nu capituleze cineva.
— Eu nu pot înțelege acest fel de-a judeca, rosti cu răceală prințul Andrei, gândindu-se în sinea lui: „Plec să salvez armata”.
— Mon cher, vous etes un héros285, spuse Bilibin.
XIII.
CHIAR ÎN ACEEAȘI NOAPTE, după ce făcu vizita de rămas bun ministrului de război, Bolkonski porni spre armata rusă, fără să știe nici el unde avea s-o găsească și închinându-se să nu fie prins de armatele franceze pe drum spre Krems.
La Brünn, toți demnitarii curții își făceau bagajele; cele mai grele fuseseră trimise la Olmütz. Aproape de Etzelsdorf, prințul Andrei o luă pe drumul pe care, în cea mai mare grabă și în cea mai mare neorânduială, se scurgea armata rusă. Drumul era atât de înțesat de căruțe, încât părea cu neputință să mai treacă vreo trăsură. Luând de la un ofițer superior de cazaci, un cazac și un cal, prințul Andrei, flămând și obosit, porni în goană în căutarea comandantului suprem și a trăsurii sale. Cele mai alarmante zvonuri, asupra situației în care se aflau armatele rusești, îi ajunseră la ureche în timpul drumului, și aspectul de fugă dezordonată a armatelor ruse confirma aceste zvonuri.
„Cette armée russe que l'or de l'Angleterre a transportée, des extrémités de l'univers, nous allons lui faire éprouver le meme sort (le sort de l'armée d'Ulm)286. Prințul își aminti de aceste cuvinte ale lui Bonaparte din discursul rostit în fața trupelor la începutul campaniei și ele îi treziră în suflet în același timp admirația pentru eroul genial, un sentiment de orgoliu jignit și speranța gloriei. „Dar dacă nu-mi mai rămâne nimic altceva de făcut decât să mor? Se gândea el. Ce să fac? Dacă trebuie! Mă voi strădui să fac în așa fel, încât să nu fiu mai prejos de ceilalți.”
Prințul Andrei se uita cu dispreț la aceste șiruri nesfârșite de unități amestecate, de căruțe, de trenuri regimentare, de tunuri și iarăși de căruțe, căruțe, mereu căruțe de toate tipurile posibile, care se grăbeau să se întreacă unele pe altele, și în unele locuri se îngrămădeau câte trei și patru deodată, blocând drumul plin de noroi. Din toate părțile, și în față, și îndărăt, atât cât putea prinde urechea, nu se auzeau decât zgomote de roți, huruit de furgoane, trăsuri și afeturi, tropote de cai, pocnete de bici, țipete de îndemn pentru animale și înjurături de-ale soldaților, ordonanțelor și ofițerilor. Pe marginile drumului se vedeau la fiecare pas ba cai morți, jupuiți, ori nejupuiți, ba căruțe stricate lângă care aștepta nu se știe ce câte-un soldat stingher și, din când în când, soldați răzlețiți de unitățile lor, care se îndreptau în cete spre satele vecine sau cărau de prin sate găini, fân ori saci plini. Pe la coborâșuri și urcușuri îmbulzeala se făcea și mai mare, vuietul creștea și strigătele se țineau lanț, fără întrerupere. Soldații, înotând în noroaie până la genunchi, ridicau cu brațele tunurile și furgoanele înnămolite; bicele pocneau, copitele alunecau, șleaurile cailor se rupeau, și oamenii strigau să-și spargă pieptul. Ofițerii însărcinați cu conducerea convoaielor alergau călări, când înainte, când înapoi, printre căruțe. Vocile lor abia se mai puteau auzi în hărmălaia generală și după chipurile lor se vedea bine că pierduseră orice nădejde de a mai putea stăvili vreodată această neorânduială.
„Voila la chere287 pravoslavnica armată”, se gândi Bolkonski, amintindu-și cuvintele lui Bilibin.
Vrând să se informeze de la vreunul dintre oamenii aceștia despre locul unde se află comandantul suprem, prințul Andrei dădu să se apropie de un convoi. Drept în calea lui apăru însă un vehicul cu un cal, un vehicul foarte curios, care fusese construit probabil de soldați cu mijloace proprii și care nu semăna nici a trăsură, nici a cabrioletă și nici a căruță. Pe capră mâna un soldat, iar sub coviltirul de piele sta o femeie îmbrobodită și înfofolită în șaluri. Prințul Andrei tocmai se apropiase de soldat și începuse să-l întrebe ceva, când atenția îi fu atrasă deodată de țipetele disperate ale femeii din fundul briștii. Ofițerul care conducea convoiul lovea cu biciul în soldatul de pe capra acestei teleguțe, pentru că voise să treacă înaintea altei căruțe, și loviturile de bici plesneau în coviltirul trăsurii. Femeia țipa cu glas strident. Văzându-l pe prințul Andrei, ea scoase capul de sub coviltir și, făcând semne disperate cu mâinile ei slabe pe care le scosese de sub șaluri, strigă:
— Domnule aghiotant! Domnule aghiotant! Pentru numele lui Dumnezeu… Apără-ne… Ce înseamnă asta? Sunt nevasta doctorului din regimentul 7 vânători… nu vor să ne lase să trecem; am rămas în urmă, ne-am rătăcit printre ai noștri…
— Întoarce-te, că de nu, piftie te fac! Striga înfuriat ofițerul. Întoarce, când îți spun, cu târfa ta cu tot!
— Domnule aghiotant, apără-ne! Ce înseamnă asta? Strigă nevasta doctorului.
— Vă rog să dați drumul căruței acesteia să treacă. Nu vedeți că e o femeie înăuntru? Spuse prințul Andrei, apropiindu-se de ofițer.
Ofițerul se uită la el și, fără să-i răspundă, tăbărî și asupra soldatului: Îți arăt eu ție, să te mai vâri… Fă 'napoi!
— Las-o să treacă, îți spun, repetă, strângându-și buzele, prințul Andrei.
— Dar tu cine-mi ești? Se repezi deodată ofițerul, turbat de băutură. Tu cine-mi ești? Ce, tu (și apăsă cu deosebire pe cuvântul tu) ești comandantul aici? Aici eu comand! Înapoi, repetă el, că de nu, te fac chisăliță.
Se vede că expresia aceasta îi făcu plăcere ofițerului.
— Strașnică săpuneală i-a mai tras aghiotănțelului, se se auzi o voce din urmă.
Prințul Andrei văzu că ofițerul se afla într-un hal de beție în care turbarea vine din senin și în care oamenii nici nu-și mai dau seama ce vorbesc. Mai văzu că, apărând-o pe femeia doctorului din trăsurică, săvârșise un lucru de care se temuse mai mult decât de orice altceva în viață, de ceea ce se numește a fi ridicule288; dar instinctul îl sfătui cu totul altfel. Nici nu-și sfârși bine ofițerul vorba, că prințul se și repezi la el, cu chipul desfigurat de mânie și cu cravașa ridicată.
— Te pof-tesc să-i dai i-me-diat dru-mul!
Ofițerul făcu un gest cu mâna și se grăbi să se dea la o parte.
— Toate de la voi ăștia, de la ștabi vin… toate aiurelile, bombăni el. Faceți cum știți!
Fără să-și mai ridice ochii, prințul Andrei se îndepărtă grăbit de femeia doctorului, care nu înceta să-l numească salvatorul ei și, cu gândul la această înjositoare scenă, de care își amintea cu dezgust în cele mai mici amănunte, o luă la galop mai departe, spre satul unde i se spusese că se afla comandantul suprem.
Ajuns în sat, sări de pe cal și intră în cea dintâi curte, cu gândul să se odihnească măcar o clipă, să ia ceva în gură și să-și mai limpezească gândurile acestea contradictorii, chinuitoare. „Asta-i o gloată de ticăloși, nu armată!”, gândea el în timp ce se apropia de fereastra primei case, când auzi o voce cunoscută care-l striga pe nume.
Întoarse capul. De la o ferestruică se plecă în afară chipeșul Nesvițki. Nesvițki, molfăind ceva, clefăia cu buzele lui groase și-i făcea semne cu mâna, strigând la el:
— Bolkonski, Bolkonski! N-auzi? Vino mai repede!
Intrând în casă, prințul Andrei îl găsi pe Nesvițki cu un alt aghiotant, la o gustare. Se grăbiră să-l întâmpine pe Bolkonski cu întrebarea dacă nu știe ceva noutăți. Pe chipurile lor atât de cunoscute, prințul Andrei citi neliniște și îngrijorare. Neliniștea sărea în ochi mai cu seamă pe chipul totdeauna zâmbitor al lui Nesvițki.
— Unde-i comandantul suprem? Întrebă Bolkonski.
— Aici, în casa de alături, răspunse unul dintre aghiotanți.
— Ei, e adevărat că am capitulat și se face pace? Întrebă Nesvițki.
— Vă întreb și eu, la rându-mi. Nu știu nimic altceva decât că de-abia am putut ajunge până la voi.
— Păi, să vezi la noi ce-i, frate! Grozăvie! Îmi recunosc vina: am râs eu, frate, de Mack, dar noi am pățit-o și mai rău, zise Nesvițki. Da' șezi mai bine și mănâncă și tu ceva.
— Acum nici căruță nu mai găsești, nici nimic; iar Piotr al dumitale, Dumnezeu știe unde o mai fi, spuse celălalt aghiotant.
— Unde-i stabilit marele cartier?
— Înnoptăm la Zneim.
— Eu mi-am încărcat toate cele trebuincioase numai pe doi cai și am pus să-mi facă niște coburi minunați, spuse Nesvițki. Aș putea fugi chiar și prin munții Boemiei. Stăm prost, măi frate! Dar ce ai, nu cumva ești bolnav, de tremuri așa? Întrebă el, băgând de seamă că prințul Andrei se cutremură, ca și cum ar fi fost pus în contact cu o butelie de Leyda.
— N-am nimic, răspunse prințul Andrei.
În clipa aceea își adusese aminte de întâmplarea cu nevasta doctorului și cu ofițerul coloanei de furgoane.
— Ce face comandantul suprem aici? Întrebă el.
— Zău dacă pricep, răspunse Nesvițki.
— Eu una pricep: că totul e numai ticăloșie, ticăloșie și iar ticăloșie, zise prințul Andrei și plecă spre casa vecină, unde se afla comandantul suprem.
După ce trecu prin fața trăsurii lui Kutuzov, pe lângă caii istoviți ai suitei și pe lângă cazacii care vorbeau tare între ei, prințul Andrei intră în tinda casei. Kutuzov însuși, după cum i se spusese, se afla în casă împreună cu prințul Bagration și cu Weyroter. Weyroter era generalul austriac trimis să-l înlocuiască pe Schmidt, cel care fusese ucis. În tindă, mărunțelul Kozlovski sta cinchit în fața unui furier care, cu mânecile surtucului sumese, scria de zor ceva pe fundul unui butoiaș. Figura lui Kozlovski era stoarsă de vlagă. Nici el, pesemne, nu dormise în noaptea aceea. Aruncă o privire spre prințul Andrei, dar nu-i făcu nici măcar un semn din cap.
— În linia a doua… Ai scris? Continuă el să dicteze furierului. Regimentul de grenadieri Kievski, regimentul Podolski…
— Nu te grăbi așa, luminăție, spuse furierul, privindu-l pe Kozlovski supărat, fără nici un pic de respect.
Din odaia alăturată se auzea prin ușă glasul nemulțumit, pe ton ridicat, al lui Kutuzov, întrerupt de altă voce, pe care prințul Andrei n-o cunoștea. După tonul acestor voci, după privirea neatentă pe care i-o aruncase Kozlovski, după lipsa de respect a furierului sleit de oboseală, după faptul că furierul și Kozlovski scriau atât de aproape de comandantul suprem, stând la pământ lângă un butoiaș, precum și după râsetele grăjdarilor cazaci care hohoteau răsunător chiar sub ferestrele casei, după toate aceste semne prințul Andrei simți că trebuie să se fi întâmplat ceva deosebit de grav.
Prințul Andrei îi puse stăruitor lui Kozlovski câteva întrebări.
— Numaidecât, spuse Kozlovski. Acestea sunt dispozițiile lui Bagration.
— Dar ce-i cu capitularea?
— Nici vorbă de capitulare; s-au dat dispozițiuni pentru luptă.
Prințul Andrei se îndreptă spre ușa dindărătul căreia se auzeau vocile. Dar chiar în clipa când dădu să deschidă, vocile din odaie tăcură, ușa se dădu singură de perete și Kutuzov, cu nasul lui acvilin și fața puhavă, apăru în prag. Prințul Andrei se găsi față în față cu el; însă, după expresia singurului ochi teafăr al comandantului suprem, se vedea că gândurile și grijile îl frământau atât de adânc, încât parcă îi puseseră un văl pe ochi. Se uita drept la aghiotantul său și nu-l recunoștea.
— Ei, ai isprăvit? Se adresă el lui Kozlovski.
— Imediat, excelență.
Bagration, om între două vârste, de statură potrivită, tip oriental, cu trăsături hotărâte și rigide, ieși în urma comandantului suprem.
— Am onoarea să mă prezint, fu nevoit să repete destul de tare prințul Andrei, când îi înmână plicul.
— A, vii de la Viena? Bine. Mai târziu, mai târziu!
Kutuzov ieși cu Bagration în cerdac.
— Ei, cu bine, îi spuse el lui Bagration. Christos să te aibă în paza lui. Eu te binecuvântez, să faci fapte mari de vitejie.
Pe chipul lui Kutuzov se văzu o neașteptată înduioșare și în ochi i se iviră lacrimi. Cu mâna stângă el îl trase pe Bagration spre dânsul, iar cu dreapta, în care avea inelul, făcu deasupra lui, cu o mișcare care îi era se vede, obișnuită, semnul crucii, îi întinse apoi obrazul puhav, în locul căruia Bagration îi sărută gâtul.
— Christos să te aibă în paza lui! Repetă Kutuzov și se apropie de trăsură. Urcă-te cu mine, îi spuse el lui Bolkonski.
— Excelență, aș dori să fiu de folos aici. Îngăduiți-mi să rămân cu detașamentul prințului Bagration.
— Urcă-te, spuse Kutuzov și, observând că Bolkonski șovăie, adăugă: Am și eu nevoie de ofițeri buni; da, am și eu nevoie!
Se urcară în trăsură și merseră câteva minute în tăcere.
— Vom mai avea încă multe, multe de întâmpinat de aci-nainte, spuse el cu o expresie de bătrânească, ca și cum ar fi înțeles tot ce se petrecea în sufletul lui Bolkonski. Dacă mâine s-ar înapoia a zecea parte din detașamentul lui, aș mulțumi lui Dumnezeu, strigă Kutuzov, vorbind ca pentru sine.
Prințul Andrei se uită la Kutuzov și privirea i se opri fără să vrea la cicatricea bine spălată de la tâmplă, pe unde pătrunsese glontele în lupta de la Ismail, și la ochiul lui cel pierdut. „Da, are tot dreptul să vorbească atât de liniștit despre pieirea acestor oameni!” gândi Bolkonski.
— De aceea vă și rog să mă lăsați în acest detașament, zise el.
Kutuzov nu răspunse. Părea că și uitase ce spusese și stătea dus pe gânduri. După vreo cinci minute de tăcere, timp în care se lăsă legănat lin de arcurile moi ale trăsurii, Kutuzov se întoarse spre prințul Andrei. Nu i se mai citea pe chip nici urmă de tulburare. Îl descusu cu fină ironie asupra amănuntelor întâlnirii cu împăratul, asupra informațiilor culese la curte cu privire la bătălia de la Krems și despre câteva dintre cunoștințele lor feminine comune.
XIV.
KUTUZOV PRIMI ÎN ZIUA de 1 noiembrie, printr-un informator al său, o veste care punea armata comandată de el într-o situație aproape fără scăpare. Iscoada raporta că uriașe forțe franceze, după ce trecuseră podul de la Viena, se îndreptau spre drumul pe care Kutuzov trebuia să facă legătura cu trupele ce soseau din Rusia. În cazul în care Kutuzov s-ar fi hotărât să rămână la Krems, armata lui Napoleon, în număr de o sută cincizeci de mii de oameni, i-ar fi tăiat toate legăturile i-ar fi înconjurat armata de numai patruzeci de mii de oameni istoviți și l-ar fi pus în situația în care se afla Mack la Ulm. Dacă s-ar fi hotărât să părăsească drumul care făcea legătura cu trupele sosite din Rusia, ar fi trebuit să ajungă în munții fără drumuri ai Boemiei, și acolo, pe meleaguri necunoscute, să se apere împotriva forțelor mult superioare ale dușmanului și să-și ia orice nădejde de la ideea de a mai face vreodată legătura cu Buxhowden. Dacă, însă se hotăra să se retragă pe drumul de la Krems la Olmütz, pentru a se putea uni cu trupele care soseau din Rusia, risca să fie interceptat pe drumul acesta de francezii care trecuseră podul la Viena și în felul acesta să fie nevoit să primească o luptă în timpul marșului, în învălmășeala convoaielor și poverilor de tot soiul, cu un inamic de trei ori mai numeros și care l-ar fi învăluit din două părți.
Kutuzov alese această ultimă ieșire.
Francezii, cum raportase informatorul, după ce trecuseră podul de la Viena, se îndreptau în marș forțat spre Zneim, care se afla în drumul retragerii lui Kutuzov, la o sută și ceva de verste. A ajunge la Zneim înaintea francezilor însemna o mare speranță de salvare pentru armata sa; a-i lăsa pe francezi să i-o ia înainte însemna să-și expună cu siguranță întreaga armată la un dezastru ca cel de la Ulm, sau chiar la un măcel general. Dar a ajunge la Zneim înaintea francezilor cu întreaga armată era cu neputință. Calea pe care o aveau de străbătut francezii de la Viena până la Zneim era mai scurtă și mai ușoară decât calea rușilor de la Krems la Zneim.
În noaptea când primi vestea, Kutuzov trimise o avangardă de patru mii de oameni, sub comanda lui Bagration, să treacă prin munți, de pe șoseaua Krems-Zneim spre șoseaua Viena-Zneim. Bagration trebuia să parcurgă această etapă fără nici un popas, să se oprească cu fața spre Viena și spatele spre Zneim și, dacă i-ar fi reușit să le-o ia înainte francezilor, trebuia să-i și țină pe loc cât mai mult cu putință. Kutuzov o porni și el, cu toate convoaiele, spre Zneim.
Străbătând cu soldații săi nemâncați și desculți munții lipsiți de drumuri, cale de patruzeci și cinci de verste, pe o noapte vijelioasă, Bagration izbuti, după ce-și pierduse o treime dintre oameni, să răzbească până la Hollabrünn, pe șoseaua Viena-Zneim, cu câteva ore înaintea francezilor, care se apropiau de Hollabrünn venind dinspre Viena. Kutuzov mai avea de mers cu convoaiele sale încă o zi și o noapte până să ajungă la Zneim și de aceea pentru a-și putea salva armata, Bagration, numai cu patru mii de oameni flămânzi și istoviți, trebuia să țină piept o zi și o noapte întregii armate franceze, aici la Hollabrünn, ceea ce ar fi fost, fără doar și poate, cu neputință. Dar ciudățenia soartei făcu posibil ceea ce era imposibil. Reușita șiretlicului prin care podul de la Viena căzuse fără luptă în mâinile francezilor îl îndemnă pe Murat să încerce să-l înșele cu același tertip și pe Kutuzov. Întâlnind slabele forțe ale lui Bagration pe drumul spre Zneim, Murat crezu că asta era toată armata lui Kutuzov. Pentru a zdrobi definitiv această oștire, el așteptă sosirea trupelor rămase în urmă și în acest scop propuse un armistițiu de trei zile, cu condiția ca aceste trupe ale adversarilor, cât și restul armatei lor, să nu-și schimbe pozițiile și să nu se clintească din loc. Murat da asigurări că tratativele de pace au și început și că, din pricina aceasta, pentru a înlătura o vărsare de sânge fără de nici un folos, propunea un armistițiu. Contele Nostitz, generalul austriac care se afla în avanposturi, se încrezu în vorbele parlamentarului lui Murat și se retrase, descoperind detașamentul lui Bagration. Alt parlamentar al lui Murat trecu în liniile rușilor, ca să le aducă aceeași veste despre tratativele de pace și să propună trupelor rusești un armistițiu de trei zile. Bagration răspunse că el nu este în măsură să accepte sau să nu accepte armistițiul, și-și trimise aghiotantul, cu un raport despre propunerea ce i se făcuse, la Kutuzov.
Armistițiul era pentru Kutuzov singurul mijloc de a câștiga timp și de a da posibilitate oamenilor din detașamentul istovit al lui Bagration să se mai odihnească, iar el să-și poată împinge convoaiele și artileria (mișcare ascunsă francezilor) măcar cu o etapă mai departe spre Zneim. Propunerea de armistițiu îi dădea unica și neașteptata posibilitate de a-și salva armata. Primind vestea, Kutuzov trimise fără întârziere pe generalul-adjutant Wintzengerode în liniile inamicului. Wintzengerode avea misiunea nu numai să primească armistițiul, dar să propună și condițiile capitulării, iar între timp Kutuzov își trimitea aghiotanții înapoi, să grăbească cât mai mult cu putință marșul convoaielor întregii armate pe drumul de la Krems la Zneim. Istovit și flămând, detașamentul 1 lui Bagration trebuia, pentru a acoperi această mișcare a convoaielor și a întregii oștiri, să stea singur, neclintit, în fața unui inamic de opt ori mai puternic.
Așteptările lui Kutuzov se îndepliniră, atât în ceea ce privește propunerile sale de capitulare, care nu-l angajau cu nimic și-i dădeau posibilitatea să-și strecoare o parte din coloane, cât și în ceea ce privește faptul că greșeala lui Murat avea să fie descoperită foarte curând. Bonaparte, care se afla la Schönbrünn, la numai douăzeci și cinci de verste de Hollabrünn, îndată ce primi raportul lui Murat și proiectul de armistițiu și capitulare, înțelese înșelăciunea și-i scrise lui Murat următoarea scrisoare:
„Au prince Murat. Schönbrunn, 25 brumaire en 1805 a huit heures du matin.
Il m'est impossible de trouver des termes pour vous exprimer mon mécontentement. Vous ne commandez que mon avant-garde et vous n'avez pas le droit de faire d'armistice sans mon ordre. Vous me faites perdre le fruit d'une campagne. Rompez l'armistice sur-le-champ et marrchez a l'ennemi. Vous lui ferez déclarer, que le général qui a signé cette capitulation, n'avait pas le droit de le faire, qu'il n'y a que l'Empereur de Russie qui ait ce droit.
Toutes les fois cependant que l'Empereur de Russie ratifierait la dite convention, je la ratifierai; mais ce n'est qu'une ruse. Marrchez, détruisez l'armée russe… vous etes en position de prendre son bagage et son artillerie.
L'aide-de-camp de l'Empereur de Russie est un… Les officiers ne sont rien quand ils n'ont pas de pouvoirs: celui-ci n'en avait point… Les Autrichiens se sont laissé jouer pour le passage du pont de Vienne, vous vous laissez jouer par un aide-de-camp de l'Empereur.
Napoléon”289
Un aghiotant al lui Bonaparte zbură în goana calului spre Murat cu această scrisoare mânioasă. Bonaparte, nemaiavând destulă încredere în generalii săi, porni el însuși cu garda lui spre câmpul de luptă, temându-se să nu-i scape o victimă sigură, iar cei patru mii de oameni ai lui Bagration se uscau în vremea asta și se încălzeau la focuri, fierbându-și, pentru întâia oară după trei zile, mâncarea, și niciunul dintre oamenii detașamentului nu știa și nici nu putea bănui măcar ce-i așteaptă.
XV.
PE LA PATRU DUPÃ-AMIAZÃ, prințul Andrei, care stăruise pe lângă Kutuzov până când acesta îi împlinise dorința, sosi la Grund și se prezentă lui Bagration. Aghiotantul trimis de Bonaparte nu ajunsese încă la detașamentul lui Murat și lupta nu începuse încă. Cei din detașamentul lui Bagration nu știau nimic despre mersul general al lucrurilor; vorbeau și ei de pace, dar nu le venea să creadă că lucrul acesta va fi cu putință. Vorbeau și despre o încăierare, dar nu le venea să creadă nici în apropierea clipei când se va da semnalul de luptă.
Bagration, care-l știa pe Bolkonski ca pe un aghiotant iubit și de încredere al lui Kutuzov, îl primi cu deosebită atenție și condescendență, atâta cât un comandant își poate permite să acorde unui subaltern; îi dezvălui că de la o zi la alta putea începe lupta și-i lăsă toată libertatea să aleagă dacă în timpul luptei vrea să se afle alături de el sau preferă să rămână în ariergardă, pentru a supraveghea ca retragerea să aibă loc în ordine, „ceea ce era, de asemeni, foarte important”.
— De altfel, cred că astăzi nu vom trece la acțiune, spuse Bagration, liniștindu-l oarecum.
„Dacă cumva acesta-i vreunul dintre filfizonii obișnuiți de pe la comandamente, trimis aici ca să câștige și el o cruciuliță, poate fi tot așa de ușor decorat și la ariergardă; iar dacă vrea să fie lângă mine, n-are decât… O să-mi fie de folos dacă-i un ofițer viteaz”, gândi Bagration. Prințul Andrei, fără să răspundă, ceru învoire să facă ocolul pozițiilor și să cunoască dispozitivul trupelor pentru ca, în cazul când i s-ar da cumva vreo misiune, să poată ști încotro să apuce. Ofițerul de serviciu al detașamentului, un bărbat frumos, elegant îmbrăcat, cu un inel cu diamant pe degetul arătător și vorbind destul de prost, dar cu multă plăcere, franțuzește, se oferi să-l conducă.
Pretutindeni vedeai ofițeri uzi până la piele, cu chipurile posomorâte, parcă tot căutând ceva, și soldați care cărau de prin sate uși, lavițe și garduri.
— Vedeți, de apucăturile astea nu-i putem dezbăra pe oamenii din popor, spuse ofițerul de serviciu, arătând înspre soldați. Și comandanții prea îi lasă-n voie. Iată-i, și arătă baracamentul de pânză de cort al unui cantinier, aici se adună și stau degeaba. Azi-dimineață i-am alungat: uitați-vă, acum e plin din nou! Trebuie să ne abatem pe acolo, să le mai vârâm frica-n oase. Numai un minut să trecem. Îmi iau și eu pâine și niște brânză, spuse prințul Andrei, care nu avusese încă timp să mănânce.
— De ce n-ați spus nimic? V-aș fi primit eu cu modesta mea pâine și sare…
Săriră de pe cai și intrară sub cortul cantinierului. Câțiva ofițeri cu fețele roșii și obosite stăteau pe la mese, mâncau și beau.
— Ce-i asta, domnilor? Spuse ofițerul de stat-major pe ton de dojană, ca omul care s-a săturat să tot repete de-atâtea ori unul și același lucru. Nu se poate să vă depărtați așa de unitățile dumneavoastră. Prințul a ordonat să nu mai fie nimeni aici. Ei, iată-te și pe dumneata, domnule căpitan-secund, se adresă el unui artilerist, un ofițer mărunt, murdar și firav, care era numai în ciorapi (dăduse cantinierului cizmele să i le usuce) și care, la intrarea lor, sărise în picioare și zâmbea încurcat.
— Cum de nu ți-e rușine, căpitane Tușin? Continuă ofițerul de serviciu. Dumneata ar fi trebuit, cum s-ar zice, ca artilerist, să dai un exemplu, și când colo, tocmai dumneata umbli fără cizme! Dacă se dă acum o alarmă? Așa, fără cizme cum ești, tare frumos ți-ar mai sta! (Ofițerul de stat-major zâmbi.) Vă rog să plecați fiecare la postul dumneavoastră, domnilor. Toți, toți! Adăugă el autoritar.
Prințul Andrei zâmbi fără voie când se uită la căpitanul-secund Tușin. Zâmbea și Tușin fără să spună o vorbă și-și lăsa greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, privind întrebător cu ochi mari, inteligenți și buni, când la prințul Andrei, când la ofițerul de stat-major.
— Este o vorbă soldățească: desculț, te simți mai ușor, zise căpitanul Tușin, zâmbind timid și vrând, pesemne, cu tonul acesta glumeț, să găsească o ieșire din situația neplăcută în care se afla.
Dar nici nu apucă bine să-și termine vorba și, băgând de seamă că dăduse greș cu gluma lui, se fâstâci de tot.
— Vă rog să vă întoarceți la posturi, zise ofițerul de stat-major, făcând sforțări ca să-și păstreze seriozitatea.
Prințul Andrei se mai uită o dată la făptura scundă a artileristului. Era în el ceva deosebit, cu desăvârșire ne-milităresc, ceva comic întrucâtva, dar nespus de rugător.
Ofițerul de stat-major și prințul Andrei încălecară și porniră mai departe.
Ieșind din, sat, ba ajungând din urmă, ba încrucișându-se cu alți soldați și ofițeri din diferite unități, văzură în stânga drumului noi întărituri de pământ, un fel de lut care, de proaspăt săpat ce era, părea roșiatic. Câteva batalioane de soldați, numai în cămașă, cu tot vântul rece, mișunau ca niște furnici albe pe aceste întărituri. De dincolo de valul de pământ veneau în zbor lopeți de lut roșu, fără întrerupere, aruncate de mâini nevăzute. Vizitară și inspectară întăriturile, apoi porniră mai departe. Dar ceva mai încolo, chiar în dosul fortificației, dădură peste câteva zeci de soldați care se urcau rând pe rând și coborau întruna pe valul de pământ. Fură nevoiți să-și țină nasul în batiste și să dea pinteni cailor, ca să iasă mai repede din această atmosferă otrăvită.
— Voila l'agrément des camps, monsieur le prince290, zise ofițerul de serviciu.
Ajunseră pe înălțimea din față care le închisese perspectiva. De aici se puteau vedea francezii. Prințul Andrei se opri și începu să cerceteze poziția.
— Iată, acolo e o baterie de-a noastră, zise ofițerul de stat-major, arătând spre punctul cel mai înalt; este chiar bateria caraghiosului aceluia pe care l-ați văzut fără cizme; de acolo se vede bine tot; să mergem, prințe.
— Vă foarte mulțumesc, acum mă orientez și singur, spuse prințul Andrei, vrând să se descotorosească de ofițer. Vă rog, nu vă mai osteniți.
Ofițerul de serviciu rămase locului, iar prințul Andrei porni mai departe singur.
Cu cât înainta mai mult, cu cât se apropia de pozițiile inamice, cu atât aspectul general al oștirii era mai ordonat și voia bună părea că domnește iar. Cea mai mare dezordine și demoralizare o observase prințul Andrei în fața Zneimului, la zece verste depărtare de francezi, la un convoi depășit de el în goana calului, de dimineață. La Grund se simțea de asemenea oarecare neliniște și o teamă nelămurită. Dar cu cât călărea mai adânc spre pozițiile înaintate ale francezilor, cu atât moralul trupelor noastre părea mai ridicat. Îmbrăcați în mantale, soldații, stăteau aliniați în front, iar majorii și comandanții de companie își numărau oamenii, atingând cu degetele pieptul capilor de flancuri și punându-i să ridice mâna; presărați pe toată întinderea muntelui, se vedeau soldați cărând lemne și vreascuri și construindu-și bordeie, râzând veseli și vorbind între ei; pe lângă focuri, îmbrăcați sau goi, unii își uscau cămășile și obielele, sau își cârpeau cizmele și mantalele, iar alții se înghesuiau în jurul cazanelor de la bucătării. La una dintre companii, mâncarea era gata și soldații se uitau cu ochi lacomi la cazanele care scoteau aburi și abia așteptau să ia sergentul proba de mâncare într-o strachină de lemn și s-o ducă spre gustare ofițerului, așezat pe o buturugă în fața bordeiului său.
La altă companie, mai fericită, pentru că nu toate companiile aveau votcă, soldații se înghesuiau cu capacele gamelelor în jurul unui plutonier ciupit de vărsat și spătos care, aplecând o balercă, îi turna fiecăruia pe rând porția de băutură. De îndată ce-și primeau tainul, soldații, cu o expresie de evlavie pe față, dădeau de dușcă votca, își clăteau cu ea gura și, ștergându-se cu mâneca mantalei, se retrăgeau din fața majorului cu chipul înveselit. Chipurile tuturor erau liniștite, ca și când toate acestea nu s-ar fi petrecut sub ochii inamicului în preajma unei acțiuni, unde cel puțin jumătate dintre ei n-aveau să se mai ridice de jos, ci ca și când ar fi fost în patrie, undeva, unde i-ar fi așteptat un popas tihnit. După ce străbătu pozițiile unui regiment de vânători și ajunse la grenadierii din Kiev – băieți tineri toți, îndeletnicindu-se cu aceleași treburi pașnice, nu departe de cortul comandantului de regiment, deosebit de celelalte corturi prin faptul că era mai înalt, prințul Andrei văzu, întins în fața frontului unui pluton de grenadieri, un om dezbrăcat. Doi soldați îl țineau, iar alți doi, care mânuiau niște nuiele mlădioase, îl loveau vârtos pe spinarea goală. Þipetele pedepsitului răsunau nefiresc. Un maior gras pășea în sus și în jos prin fața frontului și, fără să se înduioșeze de țipete ori să le dea vreo atenție, spunea:
— A fura e un lucru rușinos pentru un soldat; soldatul trebuie să fie cinstit, nobil și viteaz; iar cel ce fură pe un frate al său numai cinstit nu poate fi; e un ticălos. Dă-i înainte! Mai dă-i!
Și plesnetele nuielelor continuau să se audă, ca și țipetele de prefăcută disperare.
— Dă-i! Trage-i! Încă! Spunea maiorul.
Un ofițer tânăr, cu o expresie de suferință și nedumerire pe față, se îndepărtă de scena supliciului, privind întrebător spre aghiotantul care trecea călare.
Ajungând în prima linie, prințul Andrei o luă de-a lungul frontului. Posturile noastre înaintate și cele ale dușmanului erau, la flancul stâng, ca și la dreptul, depărtate unele de altele, dar la mijloc, pe acolo pe unde trecuseră de dimineață parlamentarii, posturile înaintau atât de aproape de ale inamicului, încât oamenii din ambele tabere își puteau desluși unii altora fața și puteau chiar sta de vorbă între ei. În afară de soldații care ocupau aceste poziții, mai veniseră aici și o mulțime de curioși, și din tabăra rusească, și din liniile francezilor care, râzând, își cercetau cu privirea inamicii, atât de străini și de ciudați pentru ei.
De cum se făcuse ziuă, cu toate opreliștile, comandanții nu-i mai putuseră struni pe cei ce ardeau de curiozitate să se apropie de posturile înaintate. Sentinelele din aceste posturi înaintate, întocmai ca oamenii care au însărcinarea să arate publicului cine știe ce ciudățenii, nici nu se mai uitau la francezi, ci-și supravegheau doar camarazii mai curioși și, plictisiți, își așteptau cu nerăbdare schimbul. Prințul Andrei se opri să privească în rândurile francezilor.
— Ian te uită, iote-ia, spunea un soldat tovarășului său, arătându-i un muschetar rus, care se dusese cu un ofițer lângă sârmele ghimpate și vorbea repede, aprins, cu un grenadier francez. I-auzi cum îi mai turuie gura. Nici franțuzul nu-l poate pune-n cofă! Ei, acu-i rândul tău, măi Sidorov!
— Mai stai oleacă ș-ascultă! Măi, da bine-i mai zice! Răspunse Sidorov, care se dădea drept meșter mare în franțuzească.
Soldatul de care-și râdea această ceată veselă nu era altul decât Dolohov. Prințul Andrei îl recunoscu și trase cu urechea la ce spunea. Dolohov, împreună cu comandantul său de companie, venise la posturile înaintate tocmai din flancul stâng, unde se afla cu regimentul.
— Hai, mai zi, mai zi! Îl îndemna comandantul de companie, aplecându-și corpul înainte, ca să fie mai aproape și să nu-i scape niciunul dintre cuvintele al căror tâlc, de altfel, nu-l pricepea. Te rog, mai repede. Ce tot vrea?
Dolohov nu-i răspunse; era cufundat într-o discuție aprinsă cu grenadierul francez. Discutau, bineînțeles, despre război. Francezul susținea, confundându-i pe austrieci cu rușii, că armatele rusești se predaseră și că veniseră fugind tocmai de la Ulm. Dolohov se străduia să-l convingă că rușii nu s-au predat, ci că, dimpotrivă, ei i-au bătut pe francezi.
— Avem ordin să vă alungăm de aici și o să vă alungăm, spunea Dolohov.
— Numai să băgați de seamă, să nu vă prindem noi pe voi cu cazacii voștri cu tot, spuse grenadierul francez.
Francezii, care priveau și ascultau, începură să râdă.
— O să vă facem să dansați, cum ați mai dansat voi, pe vremea lui Suvorov (on vous fera danser), spuse Dolohov.
— Qu'est-ce qu'il chante?291 Întrebă un francez.
— De l'histoire ancienne292, răspunse altul, înțelegând că era vorba de ceva din războaiele de altădată. L'Empereur va lui faire voir a votre Souvara, comme aux autres…293
— Bonaparte… dădu să înceapă Dolohov, dar francezul îl întrerupse:
— Nici un Bonaparte. Nu există Bonaparte. Există numai împăratul! Sacre nom!…294 strigă el supărat.
— Dracu să-l ia pe împăratul vostru!
Și Dolohov, după ce înjură grosolan, ca la cazarmă, pe rusește, își aruncă arma pe umăr și se retrase.
— Să mergem, Ivan Lukici, spuse el comandantului de companie.
— Iaca, așa se vorbește franțuzește! Spuseră soldații din prima linie. Ei, acu, Sidorov, ia să te-auzim și pe tine!
Sidorov făcu cu ochiul și, adresându-se francezilor, începu să bolborosească repede-repede cuvinte neînțelese:
— Cari, mala tafa, safi, muter, cască… îndruga el, încercând să dea intonații expresive vocii sale.
— Ho, ho, ho! Ha, ha, ha, ha! Hu! Hu! Se întinse printre rândurile soldaților hohotul de râs, atât de sănătos și de plin de voie bună, încât îi molipsi fără voia lor și pe francezi; ai fi zis că după asemenea veselie nu le mai rămânea altceva de făcut decât să-și descarce cu toții armele, să-și distrugă munițiile și să se împrăștie toți, cât mai repede, pe la vetrele lor.
Dar armele rămaseră încărcate, meterezele caselor și fortificațiilor priveau drept înainte tot atât de amenințător, iar tunurile, desprinse de antetrenuri, rămaseră în bătaie, îndreptate unele împotriva altora, ca și până atunci.
XVI.
DUPÃ CE STRÃBÃTU TOATE pozițiile trupelor, de la flancul drept până la cel stâng, prințul Andrei să urcă la baterie, de la care, după cum spusese ofițerul de serviciu de la comandament, aveai tot câmpul sub ochi. Aici descălecă și se opri lângă ultimul dintre cele patru tunuri desprinse de antetrenuri. Prin fața tunului făcea de sentinelă, plimbându-se, un tunar, care luă poziția de drepți când zări ofițerul; dar la un semn al prințului, își reluă monotona și pictisitoarea lui plimbare. În spatele tunurilor erau antetrenurile, și ceva mai în urmă, conovețele cailor și focurile artileriștilor. La stânga, nu departe de ultimul tun, se afla un bordei de nuiele împletite, din dreptul căruia veneau glasuri de ofițeri, vorbind cu însuflețire.
Într-adevăr, de la bateria aceasta se deschidea aproape întreaga perspectivă a dispozitivului armatei rusești și mare parte din cel al inamicului. Drept în fața bateriei, la orizont, pe dealul de peste drum, se vedea satul Schöngraben. Ceva mai la stânga și la dreapta se puteau distinge în trei locuri, prin fumul bivuacurilor, mase de trupe franceze; grosul acestora se afla, de bună seamă, chiar în sat ori îndărătul dealului. Mai la stânga de sat, se zărea prin fum ceva care-ar fi putut fi luat drept o baterie, dar cu ochiul liber nu se putea vedea prea bine. Flancul nostru drept se desfășura pe o pantă destul de abruptă, care domina pozițiile francezilor. Pe panta aceasta era dispusă infanteria noastră și chiar la capătul ei se vedeau niște dragoni. În centru, unde se afla și bateria aceasta a lui Tușin, de la care prințul Andrei făcea recunoașterea pozițiilor, era chiar punctul de unde se putea face scoborâșul și urcușul în pantă lină, fără ocol, spre pârâul care ne despărțea de Schöngraben. La stânga trupelor noastre începea pădurea, de unde se înălțau fumurile bivuacurilor infanteriei noastre, care tăia lemne. Linia francezilor era mai întinsă decât a noastră; era limpede că francezii ne puteau împresura cu ușurință, din amândouă părțile. În spatele pozițiilor noastre se afla o râpă adâncă și abruptă, prin care artileria și cavaleria noastră nu s-ar fi putut retrage decât cu mare greutate. Prințul Andrei, sprijinindu-se în coate de țeava unui tun, scoase din buzunar portvizitul și-și schiță dispozitivul trupelor. În două locuri făcu semne cu creionul, cu gândul să-i vorbească despre ele lui Bagration. Propunerea lui era mai întâi ca artileria să fie toată adunată la centru, iar, în al doilea rând, să fie mutată cavaleria mai îndărăt, de cealaltă parte a râpei. Prințul Andrei, aflându-se tot timpul pe lângă comandantul suprem, se familiarizase cu mișcările de trupe și cu dispozitivul lor de ansamblu și citise fără întrerupere atâtea tratate de istorie a războaielor, încât, fără voia lui, își închipuia de la prima ochire desfășurarea viitoare a acestei acțiuni militare, în linii generale. În mare, el nu întrevedea decât aceste două eventualități: „Dacă inamicul dă atacul pe flancul drept, își zicea el, regimentul de grenadieri Kiovski și regimentul de vânători Podolski vor trebui să-și mențină pozițiile până în momentul în care le vor sosi rezervele de la centru. În acest caz dragonii îi pot lovi prin flanc și respinge. În cazul când ne-ar ataca centrul, vom pune pe înălțimea aceasta bateria centrală și, acoperiți de ea, vom degaja flancul stâng și ne vom retrage pe eșaloane până în vale”.
Tot timpul cât zăbovise în baterie, lângă tun, deși se auzeau întruna vocile ofițerilor din bordei care discutau, prințul Andrei, așa cum se întâmplă adesea, nu înțelese nici un cuvânt din tot ce spuneau ei. Deodată însă zgomotul glasurilor din bordei îl izbi prin tonul cald și prietenos ce luase, încât, fără să vrea, stătu s-asculte ce spuneau ofițerii.
— Nu, dragul meu, spunea o voce plăcută și cunoscută parcă prințului Andrei, eu susțin că, dacă ne-ar fi cu putință să știm ce va fi după moarte, e sigur că nimănui dintre noi nu i-ar mai fi frică de ea. Așa-i, dragul meu!
Un altul, o voce care părea să fie a unuia mai tânăr, îi întrerupse:
— Te temi, nu te temi, totuna e; ce ți-e scris în frunte ți-e pus.
— Și cu toate astea te temi! Ei, voi ăștia, învățații! Îi întrerupse pe amândoi o a treia voce, mai bărbătească. D-aia sunteți voi, artileriștii, așa de grozav de savanți, pentru că puteți căra cu voi totul, și băuturica, și gustărica.
Cel cu vocea bărbătească, un ofițer de infanterie, pesemne, începu să râdă.
— Și totuși ți-e frică, continuă întâia voce, cea cunoscută. Þi-e frică de necunoscut, asta e! Oricât ți-ai repeta că sufletul merge în cer… știm doar cu toții că nu există cer, că nu-i decât atmosferă.
Din nou, vocea bărbătească îl întrerupse pe artilerist.
— Hai, tratează-ne cu un pic de secărică, din aceea de-a dumitale, căpitane Tușin, rosti glasul viril.
„A, e tot căpitanul acela de la cantină, care umbla fără cizme”, gândi prințul Andrei cu satisfacția că recunoscuse vocea plăcută a celui care filosofa.
— Puțină secărică, sigur, cum să nu, zise Tușin, și, totuși, ca să poți cuprinde cu mintea viața viitoare… Dar nu mai sfârși.
Un șuierat sfâșie văzduhul; aproape, mai aproape, mai iute și mai tare, mai tare și mai iute, și obuzul, ca și când n-ar fi sfârșit să spună ceea ce avea de spus, izbi cu o putere supraomenească pământul, explodând nu departe de bordei. Pământul gemu, parcă, de strășnicia loviturii.
În aceeași clipă, din bordei țâșni, înaintea tuturor celorlalți, Tușin cel mărunțel, cu luleaua între dinți; fața lui blândă și inteligentă se cam îngălbenise. După el ieși cel cu glas viril, un ofițeraș tinerel de infanterie, care o luă la fugă spre compania sa, încingându-se din mers.
XVII.
PRINÞUL ANDREI, CÃLARE, rămăsese lângă baterie, uitându-se la fumul tunului din care ieșise ghiuleaua. Privirile îi alergau pe întinderea vastă. Observă numai că masa de francezi, care până atunci stătuse în nemișcare, începuse să freamăte și că în stânga ei se află într-adevăr o baterie. Încă nu se împrăștiase de deasupra ei fumul. Doi călăreți francezi, aghiotanți, de bună seamă, galopau pe coama dealului. La poalele dealului, pentru a întări pesemne primele linii, se pusese în mișcare o coloană redusă, foarte vizibilă, de-a inamicului. Fumul primei ghiulele nici nu se împrăștiase încă bine când se iscă alt fum și țâșni a doua detunătură. Lupta începuse. Prințul Andrei își întoarse calul și o porni în goană îndărăt spre Grund, să-l caute pe prințul Bagration. În urma lui auzi cum se întețea, mereu mai deasă și mai zgomotoasă, canonada. Se vedea că ai noștri începuseră și ei să răspundă. De vale, pe acolo pe unde trecuseră parlamentarii, se auzeau împușcături.
Nici nu sosise bine Lemarrois cu mânioasa scrisoare a lui Bonaparte, că Murat, rușinat, vrând să-și repare greșeala pe loc, își și împinsese trupele pe la centru și pe la capetele ambelor noastre flancuri, nădăjduind ca până seara, înainte de sosirea împăratului, să poată zdrobi neînsemnatul detașament care-i sta în față.
„Iată! A început! Gândi prințul Andrei, simțind cum sângele începea să-i năvălească în inimă, zvâcnind tot mai tare. Dar unde oare și cum va fi „Toulon„-ul meu?”
Trecând prin mijlocul acelorași companii, care cu un sfert de oră înainte își mâncau liniștit cașa și-și beau votca, văzu pretutindeni aceleași, și aceleași mișcări grăbite ale soldaților ce-și luau armele și se așezau în front, și pe toate chipurile recunoscu același simțământ de înviorare de care era plină și inima lui. „A început! Iată! E un lucru groaznic și totuși vesel!” spunea chipul fiecărui soldat și al fiecărui ofițer.
Nu apucase încă să ajungă la fortificația în construcție când, în lumina acestui posomorât amurg de toamnă, văzu venind spre el câțiva călăreți. Primul, cu pelerină și căciulă caucaziană îmblănită pe margini, călărea pe un cal alb. Era prințul Bagration. Prințul Andrei se opri și-l așteptă. Bagration își opri calul și, recunoscându-l pe prințul Andrei, îi făcu un semn cu capul. Cât timp Bolkonski îi vorbi despre cele văzute, el continuă să privească drept în fața lui.
Până și pe chipul dur și oacheș al prințului Bagration, cu ochii lui pe jumătate închiși și tulburi, de parcă veșnic ar fi fost nedormit, se citea expresia: „A început! Iată!” Prințul Andrei se uita plin de neastâmpăr și curiozitate la chipul acesta încremenit și grozav ar mai fi voit să știe: gândește oare și simte el ceva? Și ce anume gândește, ce poate simți acest om în clipa de față? „Este ceva oare dincolo de masca asta neclintită?” se întreba, privindu-l, prințul Andrei. Bagration dădea din cap în semn că e de acord cu cele ce-i spunea Bolkonski și rosti chiar: „Bine”, având aerul să spună că tot ce se întâmpla și tot ce i se aducea la cunoștință era exact ceea ce prevăzuse el demult. Din cauza iuțelii cu care mersese, prințul Andrei gâfâia și vorbea pripit. Cu accentul lui oriental, prințul Bagration pronunța cuvintele rar de tot, ca și când ar fi vrut să spună că nu-i nici o grabă. Porni totuși, în trapul calului, în direcția bateriei lui Tușin. Prințul Andrei, intrând și el în suită, îl urmă. După Bagration veneau călări un ofițer din suită – aghiotantul personal al prințului – Jerkov, o ordonanță, un ofițer de serviciu din statul-major, călare pe un frumos cal englezesc, și un funcționar civil din justiția militară, care ceruse din curiozitate să meargă și el la locul bătăliei. Civilul, un bărbat gras și cu fața rotundă, care se uita naiv, cu o bucurie copilăroasă, în juru-i, zgâlțâit de trapul calului, era, cu paltonul lui de camelot în șaua militară, o apariție cu totul neașteptată în mijlocul husarilor, cazacilor și aghiotanților.
— Uită-te la el, vrea să vadă cum e aia să te lupți la război! Spuse Jerkov către Bolkonski, arătându-i-l pe magistrat, și i-a și venit rău numai cât a dat de zgâlțâială.
— Ei, destul cu gluma, spuse civilul cu un zâmbet naiv și luminos, dar totodată șiret, ca și cum ar fi fost măgulit de a fi obiectul glumelor lui Jerkov, străduindu-se anume să pară mai prost decât e în realitate.
— Tres drôle, mon monsieur prince295, zise ofițerul de serviciu. (Își aducea aminte că, în franțuzește, parcă altfel trebuia să te adresezi unui prinț, dar nu putea cu nici un chip găsi expresia potrivită.)
Între timp, se apropiau cu toții de bateria lui Tușin. O ghiulea răbufni deodată în fața lor, izbind pământul.
— Ce-a căzut? Întrebă, zâmbind naiv, magistratul.
— Plăcinte franțuzești, glumi Jerkov.
— Va să zică, cu de-astea bat? Întrebă iar magistratul. Oh, ce interesant!
Părea că nu-și mai găsește locul de plăcere. Nici nu-și sfârșise bine vorba, când din nou o șuierătură groaznică se porni pe neașteptate, curmată brusc de o izbitură în ceva moale și p-p-pleosc! unul dintre cazacii care călăreau ceva mai spre dreapta și în spatele magistratului se prăvăli cu cal cu tot la pământ. Jerkov și ofițerul de serviciu de la comandament se lipiră de oblânc și-și întoarseră scurt caii. Judecătorul rămase tot lângă cazac, privindu-l cu atentă curiozitate. Cazacul era mort, dar calul încă se mai zbătea.
Prințul Bagration privi printre gene în jurul său și, văzând că pricina spaimei trecuse, se întoarse nepăsător spre suită, voind parcă să spună: „Face oare să te ocupi de asemenea fleacuri?” Își opri calul cu îndemânarea unui bun călăreț, se aplecă puțin și-și potrivi sabia, care i se agățase de pelerina caucaziană. Era o sabie străveche, altfel decât cele care se purtau pe atunci. Prințul Andrei își aminti că se povestea cum în Italia, Suvorov îi dăruise lui Bagration sabia lui; și amintirea acestui fapt îi produse în acea clipă o deosebită bucurie. Ajunseră la bateria unde stătuse Bolkonski când făcuse recunoașterea câmpului de luptă.
— A cui e compania asta? Întrebă prințul Bagration pe un artificier, care făcea de planton lângă lăzile cu muniții.
Întrebarea sunase: „A cui e compania asta?”, dar în realitate el voise să întrebe: „Nu vă e frică?” Și artificierul înțelese sensul ei.
— A căpitanului Tușin, excelență! Răspunse vesel, cu glas puternic, artificierul, un roșcovan cu fața plină de pistrui, luând poziția de drepți.
— Bine, bine, rosti Bagration, vădit preocupat de ceva, și se îndreptă spre tunul din margine, trecând pe lângă antetrenuri…
În timp ce el se apropia, din tun porni o bubuitură care-l asurzi și pe Bagration, și pe cei din suită, iar prin fumul care învăluia tunul se zăriră tunarii apucând cu toate puterile piesa și readucând-o grabnic în poziția inițială. Servantul numărul 1, un soldat uriaș, spătos, cu o vergea în mână, se repezi la roată, depărtându-și mult picioarele; numărul 2 introduse încărcătura în țeavă cu mâna tremurândă. Căpitanul Tușin, scund și cam adus de spate, se repezi în față, poticnindu-se de plugul tunului și, ducându-și mâna mică streașină la ochi, cerceta acum zarea, fără să-l bage de seamă pe general.
— Încă două linii și de data asta suntem la țintă, strigă el cu voce subțire, pe care se străduia să și-o întinerească anume și care nu i se potrivea defel. Pentru a doua lovitură, strigă el. Trage, Medvedev!
Bagration chemă la el pe ofițer, și Tușin, venind spre general cu mișcările lui sfioase și neîndemânatice, își duse două degete la cozoroc cu totul altfel de cum cere salutul militar, amintind mai degrabă gestul prin care preoții binecuvântează. Cu toate că bateriei lui Tușin i se încredințase misiunea de a ține sub foc valea, ea trăgea cu obuze incendiare asupra satului Schöngraben, din față, dinspre care se vedeau înaintând coloanele masive ale francezilor.
Tușin nu primise de la nimeni ordine care să-i spună spre ce obiectiv și cu ce proiectile să tragă, dar, sfătuindu-se cu majorul său, Zaharcenko, pentru care avea multă considerație, hotărâse că n-ar fi rău să dea foc satului. „Bine!” spuse Bagration, primind raportul ofițerului, și începu să privească, chibzuind parcă ceva, la câmpul de bătaie ce se întindea cât vedeai cu ochii în fața lui. În dreapta se aflau coloanele franceze, care se apropiaseră cel mai mult de ale noastre. Ceva mai jos de înălțimea ocupată de regimentul Kievski, în valea râului, se auzeau rafale îngrozitoare de focuri de pușcă și, mult mai spre dreapta, în spatele dragonilor, un ofițer din suită îi arătă prințului Bagration cum înainta o coloană de francezi, învăluindu-ne flancul. La stânga, orizontul se limita prin imediata vecinătate a pădurii. Prințul Bagration ordonă celor două batalioane din centru să pornească în flancul drept ca întărituri. Ofițerul din suită își îngădui să-i atragă prințului atenția că, prin plecarea acestor batalioane, tunurile aveau să fie lăsate fără acoperire. Prințul Bagration se întoarse spre ofițerul din suită și-i aruncă, tăcut, o privire posomorâtă. Prințului Andrei, observația ofițerului îi păru foarte îndreptățită și-i spuse că pe drept cuvânt generalul nu avusese ce obiecta. În clipa aceea sosi în galop un aghiotant din partea comandantului regimentului, care se afla în vâlcea, cu vestea că uriașe mase de francezi veneau din vale, că regimentul se retrage în dezordine înspre pozițiile regimentului de grenadieri Kievski. Bagration înclină iar capul, în semn de acord și de aprobare. Porni la pas spre dreapta și trimise un aghiotant la dragoni, cu ordinul să dezlănțuie atacul asupra francezilor. Dar peste o jumătate de oră, aghiotantul trimis într-acolo se înapoie cu știrea că și comandantul regimentului de dragoni se afla tot în retragere, dincolo de râpă, forțat de focul puternic îndreptat asupra lui și că, văzând cum își pierdea zadarnic oamenii, dăduse ordin de descălecare și de retragere în pădure.
— Bine, spuse Bagration.
În timp ce el se depărta de baterie, se auziră împușcături și în pădure, dinspre stânga și, cum era prea departe de flancul stâng ca să poată ajunge el însuși la vreme, Bagration îl trimise într-acolo pe Jerkov, să spună bătrânului general – aceluia care-i prezentase lui Kutuzov regimentul său la Braunau – să se retragă cât se poate mai repede îndărătul râpei, căci, după cum se vede, flancul drept nu va fi în stare să mai țină multă vreme inamicul pe loc. De bateria lui Tușin și de batalionul care trebuia s-o acopere uitase cu totul. Prințul Andrei urmărea cu atenție discuțiile dintre Bagration și comandanții de unități, ca și ordinele lui, și băgă de seamă cu uimire că, de fapt, Bagration nu avea nici un fel de ordine de dat și că își dădea doar osteneala să facă să se creadă că tot ceea ce se făcea sub presiunea necesității, din întâmplare sau de cele mai multe ori din inițiativa comandanților de unități, că toate acestea, deși se făceau în afară de ordinele lui, erau totuși conforme intențiilor sale. Prințul Andrei mai putu observa că, în ciuda mulțimii de împrejurări întâmplătoare și independente de voința comandantului, prezența lui avusese, datorită tactului arătat de prințul Bagration, o foarte mare înrâurire asupra mersului luptei. Comandanții care i se înfățișau la raport, cu deprimarea pe față, se linișteau; soldații și ofițerii îl salutau cu voioșie, deveneau mai vioi în prezența lui și, de bună seamă, erau dornici să-și arate în fața lui vitejia.
XVIII.
AJUNGÂND LA CEL MAI ÎNALT punct al flancului nostru drept, prințul Bagration începu să coboare spre valea unde se auzeau bubuituri răzlețe și unde, din cauza fumului, nu se putea vedea nimic. Cu cât se afundau mai mult în văioagă, cu atât puteau vedea mai puțin limpede și cu atât apropierea adevăratului câmp de luptă se simțea mai mult. Începură să întâlnească răniți. Pe unul, cu capul însângerat și fără căciulă, îl duceau doi soldați de subțiori; rănitul horcăia și scuipa. Glonțul îl lovise, pesemne, în gură sau în gât. Un altul, care se încrucișa cu ei, venea de unul singur, fără armă, văitându-se tare și făcându-și vânt, de focul durerii, la mâna din care sângele-i curgea pe manta ca dintr-o sticlă. Pe chip i se putea citi mai mult spaimă decât suferință. Fusese rănit de-abia de-o clipă. După ce trecură un drum, începură să coboare brusc și, pe panta foarte înclinată, văzură câțiva inși lungiți la pământ; întâlniră și o ceată de soldați în rândurile căreia se aflau și oameni teferi. Soldații urcau dealul, suflând din greu și, cu toate că-l văzuseră pe general, vorbeau tare și gesticulau. Prin fum, dinaintea lor, începuseră să se și vadă rânduri de mantale cenușii, și un ofițer, văzându-l pe Bagration, o porni în fugă după ceata de soldați, strigând la ei să se întoarcă. Bagration se apropie de rânduri printre care, când ici, când colo, se auzeau împușcături, acoperind cu zgomotele lor glasurile și strigătele de comenzi. Aerul era îmbâcsit de fumul prafului de pușcă. Chipurile însuflețite ale soldaților erau negre de funingine. Unii își îndopau armele cu vergeaua, alții scoteau gloanțele din traiste, alții turnau pulberea în tigăițele puștilor, alții trăgeau. Dar în cine trăgeau, nu-și puteau da seama din pricina fumului de praf de pușcă, pe care vântul nu-l mai împrăștia. Se auzeau destul de des vâjâituri și șuierături, zgomotele plăcute ale luptei. „Ce-i asta? Gândi prințul Andrei, apropiindu-se de acest grup de soldați. Un lanț de trăgători? Nu poate fi, deoarece stau toți grămadă. Nu poate fi nici atac, fiindcă nu se mișcă din loc; și nici careu nu e, că nu-s grupați cum ar trebui.”
Cel care-i conducea – un bătrânel firav la înfățișare, cu zâmbet plăcut și cu pleoape care-i ascundeau mai mult de jumătate ochii îmbătrâniți, dându-i o expresie de blândețe – se apropie de prințul Bagration, primindu-l așa cum o gazdă-și primește oaspetele scump. El raportă prințului Bagration că regimentul său fusese atacat de cavaleria franceză și că atacul fusese respins, regimentul pierzând, însă, mai mult de jumătate din oameni. Comandantul regimentului spunea că atacul fusese respins, cuprinzând în această expresie militară ceea ce se petrecuse cu regimentul său; de fapt, însă, nu știa nici el ce se întâmplase în această jumătate de oră cu ostașii încredințați lui și n-ar fi putut spune cu siguranță dacă în realitate, atacul fusese respins, sau regimentul sau fusese zdrobit. Știa doar atât că, din clipa când s-a dezlănțuit atacul, ghiulelele și grenadele începuseră să plouă peste regimentul său și să-i omoare oamenii, și că pe urmă cineva strigase: „Cavaleria”, iar ai noștri prinseră să tragă. Mai trăgeau și-acum, dar nu asupra cavaleriei, care dispăruse, ci asupra infanteriei franceze, care se ivise în vâlcea și care trăgea asupra alor noștri. Prințul Bagration înclină capul în semn că totul se petrecuse întocmai așa cum dorise și cum presupusese el că se va petrece. Se întoarse spre aghiotant și-i ordonă să aducă de pe deal cele două batalioane din Regimentul 6 vânători, prin fața cărora trecuseră chiar atunci. Prințul Andrei fu izbit în clipa aceea de schimbarea ce se petrecuse pe chipul lui Bagration. Fața lui exprima acea hotărâre concentrată și plină de satisfacție a unui om care se pregătește să se arunce în apă într-o zi de arșiță și-și face vânt să sară. Nu-i mai recunoștea acum nici ochii nedormiți și posomorâți și nici expresia aceea voită de adâncă îngândurare: ochii lui rotunzi, duri, de erete, priveau acum entuziast și ușor disprețuitor drept înainte, fără să se oprească la nimic. Doar în mișcările sale se mai păstra ceva din încetineala de mai înainte și din cumpătul obișnuit al unui general.
Comandantul de regiment se întoarse spre prințul Bagration și-l rugă să se îndepărteze, întrucât aici primejdia era prea mare. „Fiți bun, excelență, pentru Dumnezeu! Spuse el, cerând cu privirea un sprijin vorbelor lui de la un ofițer din suită, care se întoarse însă într-o direcție opusă. Vă rog, binevoiți să priviți!” spuse el. Voia să-i atragă atenția asupra gloanțelor care le vâjâiau, Le șuierau și le țiuiau necontenit pe la urechi. Vorbea cu tonul de rugăminte și de reproș cu care dulgherul se adresează boierului care s-a apucat să cioplească cu barda de lemn: „Pentru noi, e o treabă de fiecare zi, suntem deprinși, dar dumneata ai să-ți faci bătături în palmă”. Vorbea așa, ca și cum gloanțele acestea n-ar fi putut să-l doboare și pe el, și ochii lui pe jumătate ascunși sub pleoape dădeau cuvintelor sale o expresie și mai convingătoare. Un ofițer de stat-major se alătură și el la rugămințile comandantului de regiment; dar prințul Bagration nu găsi cu cale să răspundă și dădu doar ordin să se înceteze focul și să se facă o regrupare a regimentului, în așa fel, încât să aibă loc și cele două batalioane care se apropiau. În timp ce vorbea, vântul începuse să bată, și perdeaua de fum care acoperea valea fu trasă ca de o mână nevăzută de la dreapta spre stânga, descoperind înălțimea din partea opusă și mișcările francezilor de pe ea. Toate privirile se ațintiră fără voie asupra acestei coloane de francezi care înainta spre ei, ocolind șerpuit neregularitățile terenului. Se puteau vedea acum bine căciulile mițoase ale soldaților; se puteau distinge ofițerii de soldați și se vedea cum flutură, lovindu-se de prăjină, drapelul lor.
— Frumos mai merg! Rosti cineva din suita lui Bagration.
Capul coloanei ajunsese acum în fundul văii. Ciocnirea avea să se producă pe panta dinspre noi…
Rămășițele regimentului nostru care fusese în foc se regrupau în pripă și se retrăgeau spre dreapta; îndărătul lor înaintau în rânduri ordonate cele două batalioane ale Regimentului 6 vânători. Nu ajunseseră încă în dreptul lui Bagration când cadența pașilor lor apăsați și grei se făcu auzită; toată masa aceasta de oameni trântea, ca la paradă, pasul. În flancul stâng, mai aproape de Bagration decât toți ceilalți, trecea un comandant de companie cu fața rotundă, un bărbat chipeș, cu o expresie de fericire și simplitate pe chip; era acela care ieșise în fugă din bordei. În clipa aceea se vedea că nu-l preocupă nimic altceva decât dorința de a defila voinicește prin fața șefilor săi.
Cu o neștirbită mulțumire de sine, umbla atât de ușor, bătând talpa cu picioarele-i musculoase, încât, când întindea piciorul, părea că plutește fără cea mai mică sforțare, deosebindu-se prin aceasta de mersul greoi al soldaților care-l urmau în același pas. La șold avea o sabie subțirică și îngustă (o săbiuță îndoită, care nu aducea deloc a armă) și-și întorcea sprinten tot trupul puternic, privind când spre șefi, când înapoi, fără să-și piardă pasul. Ai fi putut jura că toate puterile sufletului său erau îndreptate spe țelul de a ieși cel mai strălucit la defilare și, simțind că-și face treaba cum se cuvine, era fericit. „Stâng… stâng… stângul…” părea că-și spunea el la fiecare doi pași și, în această cadență, se mișca după dânsul zidul de soldați cu chipuri diferite și aspre, împovărați de ranițe și arme, ca și cum fiecare din cele câteva sute de soldați și-ar fi spus în gând, la fiecare doi pași „Stâng… stâng… stângul…” Un maior gras, gâfâind și întinzând pasul, dădu să ocolească o tufă din drum; un soldat rămas în urmă, gâfâind și cu chipul speriat de urmările abaterii sale, alerga să-și ajungă compania; spintecând văzduhul, o ghiulea zbură pe deasupra capului lui Bagration și a celor din suită și, în tactul „Stâng… stângul!” izbi în coloană… „Strângeți rândurile!” se auzi mândru glasul comandantului de companie. Soldații ocoleau ceva din mers în locul unde căzuse ghiuleaua, iar un subofițer din flanc, cu o decorație pe piept, care se oprise lângă cei uciși, ajungându-și din fugă coloana, schimbă pasul și, după ce intră în cadență, privi înapoi încruntat. „Stâng… stâng… stângul…” părea că se aude răsunând de dincolo de această tăcere înfricoșătoare și de zgomotul uniform al pașilor care izbeau, în același tempo, pământul.
— Bravo, băieți! Spuse prințul Bagration.
— Să trăiți… iți-iți-iți…” răsunară rândurile.
Un soldat cu chip posac din stânga coloanei își întoarse, în timp ce striga, privirea către Bagration, având aerul că vrea să spună: „Asta o știm noi și fără să ne-o spui tu”; un altul, pironindu-și privirea înainte, de parcă i-ar fi fost teamă să nu se piardă, strigă fără să se uite la ei salutul în gura mare și trecu mai departe.
Li se dădu ordin să se oprească și să-și scoată ranițele.
Bagration ocoli rândurile care-i trecuseră în față și sări jos de pe cal. Aruncă unui cazac dârlogii, își scoase și-i dădu și pelerina, își dezmorți picioarele și-și îndreptă pe cap chipiul. Capul coloanei franceze, cu ofițerii în frunte, se ivi de sub poalele dealului.
— Cu Dumnezeu înainte! Rosti cu glas tare și răspicat Bagration, întorcându-se o clipă spre front și pornind greoi, cu pași stângaci de cavalerist, ca și cum s-ar fi trudit să umble prin hârtoapele platoului, cu mâinile ușor legănate pe lângă trup. Prințul Andrei simțea că o putere de neînvins îl împinge înainte și era cuprins de o atare fericire296.
Francezii se vedeau tot mai aproape; prințul Andrei, care pășea alături de Bagration, le putea desluși acum francezilor diagonalele, epoleții roșii și chiar figurile. (Văzu limpede cum un bătrân ofițer francez, cu picioare strâmbe în bocanci, urca anevoie la deal, agățându-se de tufe.) Prințul Bagration nu da nici un alt ordin, ci continua să meargă la fel de tăcut în fruntea rândurilor. Deodată, din rândurile francezilor trosni o împușcătură, apoi o a doua, a treia… și, în sfârșit, asupra rândurilor intrate în dezordine și învăluite de fum ale inamicului începu să plouă cu gloanțe. Câțiva dintre oamenii noștri căzură; printre ei și ofițerul cu fața rotundă, care defilase așa de frumos. Dar în clipa când se auzi prima împușcătură, Bagration privi înapoi și strigă: „Ura!” „U-ra-a-a-a!” răsună prelung strigătul rândurilor noastre, și soldații, trecându-i înainte lui Bagration și întrecându-se între ei, își dădură drumul la vale, ca o ceată dezordonată, dar plină de voioșie și avânt, fugind după francezii care se împrăștiau.
XIX.
ATACUL REGIMENTULUI 6 vânători asigură retragerea flancului drept. În centru, acțiunea bateriei uitate a lui Tușin, care reușise să dea foc satului Schöngraben, oprea înaintarea francezilor. Francezii stăteau să stingă focul, pe care vântul îl întindea, dând astfel rușilor timp să se retragă. Retragerea centrului de partea cealaltă a râpei se desfășura în grabă și cu multă larmă; totuși, în retragerea lor, trupele nu se amestecau între ele. Flancul stâng, însă, care fusese exact în același timp atacat și învăluit de trupe franceze mult superioare ca număr, sub comanda lui Lannes (și care era format din regimentele de infanterie Azovski și Podolski și din regimentul de husari Pavlogradski), fu cu totul dezorganizat. Bagration îl trimise pe Jerkov la generalul care comanda flancul stâng, cu ordinul de a-și retrage imediat trupele.
Jerkov salută ager și, fără să-și ia mâna de la cozoroc, întoarse calul și porni în galop. Dar nu se depărtase decât cu câțiva pași și puterile îl părăsiră… O frică disperată îl cuprinse și nu mai putu face nici un pas înainte spre locul unde-l pândea primejdia.
Mergând către trupele flancului stâng, el nu ținu drept înainte spre locul de unde se auzeau împușcături, ci începu să-l caute pe general și pe comandanți tocmai pe unde nu puteau fi și, de aceea, ordinul rămase netransmis.
Comanda flancului stâng îi căzuse, după vechime, chiar comandantului acelui regiment pe care-l inspectase Kutuzov în apropiere de Braunau și în care-și făcea serviciul, ca soldat, Dolohov. Comanda extremei stângi a flancului fusese încredințată comandantului regimentului Pavlogradski, în care se afla Rostov, fapt în urma căruia se iscaseră unele neînțelegeri. Comandanții se dușmăneau între ei, așa că, în timp ce în flancul drept începuse demult acțiunea și francezii atacau din plin, aici amândoi comandanții erau ocupați să ducă între ei discuții, prin care nu urmăreau altceva decât să se jignească unul pe altul. Regimentele, atât cel de cavalerie, cât și cel de infanterie, erau foarte puțin pregătite pentru o acțiune imedială. Oamenii, de la soldat până la general, nu se așteptau deloc la bătălie și se îndeletniceau liniștiți cu treburi pașnice: cavaleriștii dădeau de mâncare cailor, iar infanteriștii adunau lemne prin pădure.
— Tacă este el mai mare în grat, spunea, înroșindu-se colonelul neamț care comanda regimentul de husari, către aghiotantul venit la el, atunci las pe el face cum el frea. Eu nu pot șertfesc husari ai mei. Gornist! Sună retracerea!
Dar cuțitul ajunsese la os. Tirul de artilerie și ploaia de goanțe se întețeau asupra centrului și a aripei drepte și uniformele pușcașilor lui Lannes se vedeau acum, trecute de stăvilarul morii din față, și se aliniau dincoace de stăvilar, la o distanță de numai două bătăi de pușcă de ruși. Comandantul regimentului de infanterie se apropie de cal, cu mersul lui zvâcnit, încalecă și, după ce se înfipse bățos în șa și se înălță, drept și trufaș în scări, porni spre comandantul regimentului Pavlogradski. Cei doi comandanți se întâmpinară cu cuvinte amabile, dar cu dușmănie ascunsă în inimi.
— Cu toate acestea, domnule colonel, spuse generalul, nu-mi pot lăsa jumătate din oamenii mei în pădure. Vă rog, vă rog, repetă el, să vă ocupați imediat poziția și nu vă pregătiți de atac.
— Iar eu roc pe tumnefoastră să nu amestecați unde nu fă prifește, răspunse înfierbântându-se colonelul. Tacă tumneafoastră ar fi fost cafalerist…
— Eu nu-s cavalerist, colonele, dar sunt general rus iar dacă dumneata n-ai aflat cumva până acum acest lucru…
— Știu prea bine, excelență, strigă deodată colonelul, dând pinteni calului și făcându-se roșu-vânăt la față. Ia pinefoiți mergeți în linia te tregători, se feteți că poziția nu este pun? Eu nu freu tistrug recimentul meu pentru plăcere al tumneafoastra…
— Uiți cu cine vorbești, domnule colonel. Nu pentru plăcerea mea fac ceea ce fac și nu-ți permit să spui așa ceva.
Primind provocarea colonelului la o întrecere vitejească, generalul își umflă pieptul, se încruntă și porni împreună cu colonelul în direcția lanțului de trăgători, ca și când toate divergențele lor nu s-ar fi putut rezolva decât acolo, în bătaia gloanțelor. Ajunseră în prima linie câteva gloanțe le șuierară pe lângă urechi, și ofițerii tăcuți, se opriră. N-aveau ce privi, fiindcă și de acolo de unde plecaseră, se vedea tot așa de limpede că prin tufe și văgăune cavaleria nu putea opera, și că trupele franceze le învăluiau aripa stângă. Generalul și colonelul se priviră unul pe altul sever și cu înțeles, ca doi cocoși gata de luptă, așteptând fiecare, deși zadarnic, să dea celălalt semne de lașitate. Dar niciunul nu se dădu bătut. Cum n-aveau ce-și spune și cum niciunul, nici celălalt n-ar fi vrut să dea motiv să se spună că el a fugit cel dintâi de sub gloanțe, ar mai fi stat încă mult timp acolo, încercându-și reciproc curajul, dacă în clipa aceea, dinspre pădure, aproape de tot, în spatele lor, n-ar fi izbucnit împușcături și nu s-ar fi auzit strigăte înfundate. Francezii atacaseră soldații aflați în pădure, după lemne. Husarilor le era deci tăiată retragerea cu infanteria deodată. Spre stânga retragerea le era de asemenea tăiată de linia franceză de trăgători. Acum, oricât de neprielnic ar fi fost terenul, n-aveau altceva de făcut decât să atace, ca să-și croiască drum.
Escadronul în care-și făcea Rostov serviciul nici nu apucase bine să încalece și fu oprit cu fața la dușman. Din nou, ca și la podul de pe Enns, între escadron și inamic nu mai era nimeni, și între ei, despărțindu-i, fusese tras același hotar înspăimântător al necunoscutului și al fricii, hotarul ce desparte pe cei vii de cei morți, parcă. Toți oamenii simțeau acest hotar și întrebarea dacă îl vor trece sau nu, și cum anume îl vor trece, îi frământa deopotrivă pe toți.
Colonelul se apropie de regimentul strâns în front, răspunzând morocănos la întrebările ofițerilor și, ca omul care ține morțiș la părerile sale, dădu un ordin. Nimeni nu spusese nimic precis, dar în escadron se răspândise vestea atacului. Se dădu comanda pentru dispozitivul de atac, apoi săbiile trase din teacă fâșâiră. Dar tot nu se mișca nimeni încă. Trupele flancului stâng, atât infanteriștii cât și husarii, simțeau că nici comandanții nu știau ce să facă, iar nehotărârea comandanților se răsfrânse și asupra trupei.
„De-am începe mai curând, cât mai curând”, se gândi Rostov, simțind că în sfârșit sosise momentul să cunoască senzațiile atacului, despre care-i auzise pe camarazii lui husari vorbind atâtea.
— Cu Dumnezeu înainte, băieți, răsună vocea lui Denisov, trap, înainte marș!
În rândul întâi, crupele cailor se legănară. Gracik smuci dârlogii și o porni singur.
În dreapta, Rostov vedea primele rânduri ale husarilor lui, iar ceva mai departe, în față, o fâșie de culoare închisă pe care el n-o putea desluși bine, dar care i se păru c-ar fi inamicul. Se auzeau împușcături, dar foarte îndepărtate.
— Întinde trapul! Se auzi comanda, și Rostov simți cum Gracik porni să salte, în galop.
Ghicind dinainte mișcările calului, începu să se simtă din ce în ce mai vesel. Zări în fața lui un copac singuratic. Copacul era la început înaintea lui, în mijlocul acelui liniar care i se păruse atât de înspăimântător. Și iată că trecuseră hotarul și nu numai că nu se întâmpla nimic înspăimântător, iar tot mai înviorat și mai vesel se simțea. „Oh, cum am să-i mai spintec”, gândea Rostov, strângând în pumn mânerul săbiei.
— Ur-r-a-a! Se porniră valuri de strigăte.
„Ei, acum să-mi stea în cale cineva, oricine-ar fi”, gândi Rostov și, înfigând pintenii în coastele lui Gracik, îi dădu drumul în plin galop, luându-le înainte celorlalți. În față, inamicul se vedea acum deslușit. Deodată, ceva ca o vargă imensă șfichiui escadronul. Rostov ridică sabia, gata să lovească, dar în aceeași clipă Nikitenko, husarul, care galopa în fața lui, se depărtă, și el simți, ca prin vis, că gonește neîncetat înainte cu o iuțeală nefirească și că totuși rămâne pe loc. Un alt husar pe care-l cunoștea, Bandarciuk, care galopa în urma lui, dădu peste el și îl privi supărat. Calul lui Bandarciuk se poticni și îl ocoli în goană.
„Ce-i asta? Nu mă mai mișc? Am căzut, sunt mort”… se întreba și-și răspundea în aceeași clipă Rostov. Se și vedea singur în mijlocul câmpului. În locul goanei cailor și spinărilor de husari săltând în șa, nu mai vedea în jurul său decât pământul nemișcat și miriștea. Sânge se prelingea sub el, cald. „Nu, sunt rănit și calul e mort.” Gracik se ridicase pe picioarele de dinainte, dar căzuse iarăși, prinzând piciorul călărețului sub el. Din capul calului curgea sânge; se zbătea și nu putea să se scoale în picioare. Rostov voi să se ridice, dar căzu și el. Ledunca i se agățase de șa. Unde erau ai noștri, unde erau francezii nu mai știa. Jur împrejur – nimeni.
După ce-și scoase piciorul de sub cal, se ridică. „Unde, în ce parte era acum hotarul care despărțise atât de precis două armate?” se întreba el și nu-și putea răspunde. „Nu cumva mi s-a întâmplat altceva mai rău? Se întâmplă oare și astfel de cazuri? Și ce-i de făcut în asemenea împrejurări?” se întreba el în timp ce se ridica; și tot atunci simți că îi atârnă ceva de prisos de brațul lui stâng, amorțit. Mâna și-o simțea ca și cum n-ar fi fost a lui, străină. Și-o cercetă, căutând atent dacă se vede pe ea sânge. „Ei uite, și niște oameni, gândi el, bucuros, dând cu ochii de câțiva inși care se apropiau în fugă. Au să mă ajute!” În fruntea acestor oameni alerga unul cu o chivără ciudată și o manta albastră, cu fața neagră arsă de soare și cu nasul coroiat. Alți doi, și mulți alții încă, alergau în urma lui. Unul dintre ei spunea ceva într-o limbă ciudată, care nu era rusească. Printre cei din urmă cu aceleași chipuri și cu aceleași chivăre, văzu un husar rus. Îl țineau de mâini, și îndărătul lui veneau cei care îi duceau calul.
„Desigur, e unul de-al nostru, prizonier… Da. Nu cumva mă vor lua și pe mine? Ce fel de oameni sunt aceștia?” se gândea mereu Rostov, necrezându-și ochilor. „N-or fi cumva francezi?” Se uita la francezii care se apropiau și, în ciuda faptului că numai cu câteva secunde înainte, călare, gonise după ei doar ca să-i spintece, apropierea lor i se părea acum atât de îngrozitoare, încât nici nu-și putea crede ochilor. „Cine sunt? De ce-or fi fugind așa? Nu cumva spre mine? Nu cumva spre mine fug? Și pentru ce? Ca să mă omoare? Pe mine, care sunt atât de iubit de toți?” Își aminti de dragostea pentru el a mamei lui, a familiei, a prietenilor, și presupusa intenție a inamicilor de a-l omorî i se păru absurdă. „S-ar putea totuși că vor să mă omoare!” Stătu mai bine de zece secunde, fără să se miște din loc și fără să înțeleagă siuația în care se afla. Francezul care fugea în față, cel cu nasul coroiat, ajunsese așa de aproape de el, încât i se vedea expresia feței. Chipul înfierbântat și străin, al acestui om, care cu arma în cumpănire alerga spre el abia trăgându-și suflarea, îl îngrozi. Scoase pistolul și, începu să tragă, îl azvârli în francez, alergând spre un tufiș cât îl țineau picioarele. Fugea acum, nu cu sentimentul acela de îndoială și de combativitate cu care fugise pe podul de pe Enns, ci cu sentimentul că e un iepure încolțit de câini. Întreaga-i ființă era stăpânită acum de un singur sentiment – frica pentru viața sa tânără și fericită. Trecând în goană peste haturi, cu sprinteneala cu care alerga odinioară la jocul de-a v-ați ascunselea, zbura pe câmp și-și întorcea din când în când spre cei din urma lui fața palidă, blajină și tânără; fiori reci de groază îl furnicau prin șira spinării. „Nu, mai bine să nu mă uit”, gândi el, dar, ajungând aproape de un tufiș, mai aruncă încă o privire înapoi. Îi lăsase mult în urmă pe francezi și chiar în clipa când cel din frunte trecuse la pas și spunea ceva cu voce tare tovarășului său din urmă, Rostov se opri. „Cine știe dacă-i așa, își spuse el, nu se poate să fi vrut să mă omoare.” Dar mâna stângă i se îngreuiase între timp atât de mult, ca și cum i-ar fi atârnat de ea o greutate de două puduri. Mai departe nu mai putea fugi. Francezul se opri și el și-și duse arma la ochi. Rostov strânse pleoapele și se aplecă. Un glonte, apoi încă unul, zburară vâjâind pe lângă el. Își adună ultimele puteri, își luă cu mâna dreaptă stânga rănită și-și făcu vânt până într-un tufiș. În tufișuri dădu peste pușcași ruși.
XX.
REGIMENTELE DE INFANTERIE, luate prin surprindere în pădure, părăseau în fugă pădurea, iar companiile, amestecându-se unele cu altele, se retrăgeau în dezordine. Un soldat, în prada panicii, rostise cele mai groaznice și mai nesocotite cuvinte care se pot rosti în război: „Ne-au tăiat retragerea!” Și vorba asta, împletindu-se cu spaima, se răspândise în toată mulțimea soldaților.
— Ne-au încercuit! Ne-au tăiat retragerea! Suntem pierduți! Strigau cei ce dădeau bir cu fugiții.
Comandantul regimentului, în clipa în care auzise împușcăturile și strigătele din spatele lui, pricepuse că se întâmplase o nenorocire cu regimentul lui, și gândul că, ofițer vechi și fără nici o pată în toată cariera sa, ar putut fi învinuit de către șefii săi de neglijență sau de lipsă de inițiativă, îl impresiona atât de tare, încât, cât ai bate din palme, uitând de nesupunerea colonelului de cavalerie și de importanța gradului său de general, dar, mai cu seamă, uitând cu totul de pericol și de instinctul de conservare, se înclină spre oblâncul șeii și, dând pinteni calului, zbură spre regimentul său prin ploaia de gloanțe care cădea din toate părțile, dar din fericire fără să-l nimerească. Dorea un singur lucru: să afle despre ce-i vorba și, pe cât îi va fi cu putință, să-și îndrepte greșeala dacă era a lui, pentru a nu fi învinuit el, ofițer exemplar și fără nici o pată, cu vechime de douăzeci și doi de ani, în armată.
După ce se strecură cu bine printre francezi, se repezi pe câmpul din spatele pădurii, prin care ostașii ruși, fără să mai asculte de comenzi, fugeau la vale. Bătuse clipa de îndoială morală, cumpăna care hotărăște soarta bătăliilor: vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldați, glasul comandantului lor sau, mulțumindu-se să se uite la el, își vor continua fuga? Fără să țină seamă de strigătul disperat, altădată atât de temut, al comandantului, nici de chipul său roșu de furie și desfigurat și nici de mișcările amenințătoare ale săbiei sale, soldații fugeau cu toții, vorbeau între ei, trăgeau în aer și nu luau în seamă comanda. Clipa de îndoială, cumpăna care hotărăște soarta bătăliilor, înclina vădit spre propagarea panicii.
Generalul, sufocându-se de-atâta strigăt și de fum, începu să tușească și se opri disperat. Totul părea pierdut; dar în clipa aceea francezii, care până atunci năvăliseră asupra alor noștri, se retraseră deodată de la liziera pădurii, fără nici o pricină vădită, iar din pădure își făcură apariția niște pușcași ruși. Era compania lui Timohin, sigura care rămăsese în ordine și care, pitulată într-un șanț la liziera pădurii, îi atacase prin surprindere pe francezi. Timohin, cu sabia goală în mână, se aruncase asupra inamicului, scoțând strigăte atât de îngrozitoare, cu o îndârjire atât de nebunească, de om beat, încât francezii aruncaseră armele și o luaseră la fugă înainte de a-și fi dat seama de ceea ce se întâmplă cu ei. Dolohov, mergea în pas alergător alături de Timohin, trase fără să mai ia pușca la ochi și ucise un francez, iar apoi luă de guler un ofițer, care se predă. Fugarii se înapoiară, batalioanele se refăcură, iar armata franceză, care tăiase flancul stâng în două, fu pentru o clipă respinsă. Unitățile de rezervă reușiseră să se unească, și fugarii se opriră. Comandantul de regiment se oprise împreună cu maiorul Ekonomov lângă pod, pentru a supraveghea retragerea companiilor, când un soldat se apropie de el și i se agăță de scară, aproape rezemându-se de cal. Soldatul purta o manta albăstruie de postav din comerț și n-avea nici raniță, nici chivără; capul îi era bandajat, iar pe umeri își înfășurase o cartușieră franceză. În mână ținea o sabie. Era palid; frumoșii lui ochi albaștri priveau uluiți, drept în fața comandantului de regiment, iar gura lui zâmbea. Cu toate că era ocupat să dea tocmai un ordin maiorului Ekonomov, comandantul regimentului nu putu să nu acorde atenție acestui soldat.
— Excelență, iată două trofee, spuse Dolohov, arătând sabia franțuzească și cartușiera. Am făcut prizonier un ofițer francez. Am oprit compania. Dolohov sufla greu de oboseală; vorbea cu întreruperi. Întreaga companie poate confirma acest lucru. Rog pe excelența-voastră să-și noteze!
— Bine, bine, zise comandantul de regiment și se întoarse spre maiorul Ekonomov.
Dar Dolohov nu se depărta cu una, cu două; el își desfăcu bandajul de la cap și-și arătă sângele închegat din păr…
— O rană de baionetă și totuși am rămas în front. Vă rog să nu uitați acest lucru, excelență.
De bateria lui Tușin uitase toată lumea și de-abia pe la sfârșitul luptei prințul Bagration, auzind că nu mai contenea în centru canonada, trimise într-acolo pe ofițerul de serviciu din statul său major, și apoi pe prințul Andrei, să ordone bateriei să se retragă cât mai grabnic. Trupele de acoperire ale bateriei lui Tușin se retrăseseră, nu se știe din al cui ordin, chiar în toiul luptei; dar bateria continuase să tragă și nu fusese luată de francezi tocmai din pricina că inamicul nu putuse bănui că dârzenia acestei îndrăznețe canonade se întemeia doar pe cele patru tunuri, fără de nici o acoperire. Dimpotrivă, judecând după energica acțiune a acestei baterii, inamicul presupusese că rușii și-au concentrat aici, în centru, grosul forțelor, și cele două atacuri încercate de francezi asupra acestui punct fuseseră respinse de fiecare dată de salvele cu mitralii ale celor patru tunuri stinghere, izolate pe înălțime.
Îndată după plecarea prințului Bagration, Tușin reușise să dea foc satului Schöngraben.
— Vezi, i-am zăpăcit! Arde! Iată, iese fum! Bine i-am mai nimerit! Strașnic! Iese fum, iese fum! Spuneau, înviorându-se, servanții.
Toate tunurile trăgeau fără nici o comandă în satul care ardea. După fiecare lovitură de tun, soldații strigau, parcă îndemnând ghiuleaua. „Bine-i mai trage! Iac-așa! Hei, ia te uită ce mai arde!”… Focul, purtat de vânt, se răspândise repede. Coloanele franceze, care se arătaseră dincolo de sat, făcuseră calea-ntoarsă; în schimb, ca și cum ar fi vrut să-i pedepsească pe cei care-i zădărniciseră planurile, inamicul așeză ceva mai la dreapta satului zece tunuri și începu să tragă cu ele asupra lui Tușin.
În prada bucuriei copilărești stârnite de incendiul satului și în furia înverșunării cu care trăgeau, tunarii noștri nu observară această baterie decât atunci când două, și apoi încă patru ghiulele nimeriră între tunuri, și una dintre ele doborî doi cai, iar alta reteză piciorul unui conductor de cheson. Cu toate acestea, odată statornicită, însuflețirea oamenilor nu slăbise, ci luase doar alt aspect. Caii morți fură schimbați cu alții de la atelajul de rezervă, răniții fură ridicați, iar cele patru țevi fură îndreptate spre bateria cu zece tunuri a inamicului. Un ofițer, ajutorul lui Tușin, fusese ucis încă de la începutul luptei și, în decurs de o oră, din patruzeci de servanți căzuseră șaptesprezece; cu toate acestea, artileriștii erau la fel de voioși și plini de avânt. În două rânduri băgaseră de seamă cum de jos, din vale, foarte aproape de ei, se arătaseră soldați francezi, și-atunci trăseseră în ei cu mitralii.
Omulețul plăpând, cu mișcări anemice și stângace, cerea necontenit ordonanței încă o lulea și pentru asta, cum se exprima el, și, risipind jarul din ea la fiecare nouă bubuitură, dădea buzna înainte și-și făcea din mâna-i mică streașină, ca să se uite la francezi.
— Foc băieți! Îi îndemna el întruna și se repezea singur la tun, potrivindu-l de la roată și înclinând cătarea.
Prin fum, asurzit de necontenitele bubuituri care-l făceau de fiecare dată să tresară, Tușin, fără să se despartă de luleaua lui, alerga de la un tun la altul, ochind, numărând încărcăturile, dând ordine să se schimbe caii căzuți și răniți și strigând întruna cu vocea lui slabă, subțirică și nehotărâtă. Fața îi devenea tot mai vie și mai plină de mișcare. Numai când îi răneau vreun om sau îl omorau, se posomora și, întorcându-și privirea de la cel căzut, se răstea crunt la oamenii care, așa cum se întâmplă totdeauna în asemenea împrejurări, se codeau să pună mâna pe răniți sau pe cadavre. Soldații, în cea mai mare parte tineri, voinici și frumoși (așa cum se întâmplă de obicei într-o baterie, cu două capete mai înalți decât ofițerul lor și de două ori mai lați în umeri decât el) se uitau toți la comandant, întocmai ca niște copii aflați într-o încurcătură care le dădea de furcă, iar expresia care se citea pe fața lui Tușin se reflecta aidoma, fără nici o schimbare, și pe fața lor.
Din pricina vuietului îngrozitor, a alarmei și a nevoii de a fi atent și activ, Tușin nu resimțea nici măcar cea mai neînsemnată senzație de frică, și gândul că ar fi putut fi ucis sau rănit de moarte nu-i intra deloc în cap. Dimpotrivă, se înveselea din ce în ce mai mult. I se părea că trecuse foarte multă vreme – cam ca o zi și o noapte – din clipa când dăduse ochii cu inamicul și dăduse prima lovitură, și că peticul acesta de pământ, pe care-și stabilise bateria, îi era la fel de demult cunoscut ca și locurile pe unde copilărise. În ciuda împrejurării că ținea minte tot, că putea chibzui și că făcea tot ce ar fi putut face cel mai bun ofițer în situația lui, el se afla într-o stare asemănătoare delirului sau beției.
Din bubuitul asurzitor al tunurilor sale care-l împrejmuiau din toate părțile, din șuierăturile și pocnetele ghiulelelor inamice, din chipurile asudate și îmbujorate ale servanților alergând pe lângă tunuri, din vederea sângelui oamenilor și cailor căzuți, din țâșnirea palelor de fum ale inamicului din fața lui (după care, de fiecare dată, se auzea cum zboară ghiuleaua și cum lovește pământul – dacă nu vreun om, un tun ori un cal), din perceperea tuturor acestor lucruri, mintea lui plăsmuise o lume fantastică ce-l desfăta în clipa aceea. Tunurile inamicului, în închipuirea lui, nu mai erau tunuri, ci niște narghilele din care un fumător nevăzut scotea arareori, leneș, rotocoale de fum.
— Uite, iar a pufăit, își spuse el în șoaptă, în timp ce de pe muntele din față se iscase un nouraș de fum, pe care vântul îl și luă și-l duse în șuvițe spre stânga. Acum să le trimitem și noi mingea înapoi.
— Ați ordonat ceva, domnule căpitan? Îl întrebă artificierul, care se afla chiar lângă el și-l auzise tot bombănind ceva.
— Nimic, dă-mi o grenadă… răspunse Tușin.
„Ei, acum s-o auzim pe Matveevna noastră”, își spuse el ca pentru sine. În închipuirea lui. Matveevna era uriașul tun străvechi din marginea bateriei. Francezii, care mișunau pe lângă tunurile lor, i se păreau niște furnici. Servantul numărul 1 de la tunul al doilea, un bărbat voinic, frumos și bețiv, în lumea închipuirilor lui era „moșul”. Tușin se uita la el mai des decât la toți ceilalți și se bucura de fiecare mișcare a lui. Focurile de armă din vale, care când amuțeau cu totul, când se întețeau iar, el le asemuia cu respirația omenească. Asculta cu atenție cum zgomotele se făceau mai domoale și cum se aprindeau iar.
„I-auzi, a început iar să gâfâie; gâfâie iar”, își spunea el.
Pe sine se închipuia ca pe un bărbat puternic, de statură ciclopeană, care azvârlea cu amândouă mâinile ghiulele asupra francezilor.
— Hai, Matveevna, hai, măicuță, nu mă face de rușine! Spunea el tocmai când, deodată, în spatele lui se auzi o voce străină, necunoscută:
— Căpitane Tușin! Căpitane!
Tușin se întoarse speriat. Era același ofițer de stat-major care-l alungase din cortul cantinierului, la Grund. Îi striga cu glas gâfâit:
— Ce, ți-ai pierdut mințile, căpitane? De două ori ți s-a dat ordin de retragere, iar dumneata… „Ce-or fi având cu mine?” gândea Tușin, privind speriat la superior.
— Eu… nimic… spuse el, ducând două degete la cozorocul chipiului. Eu…
Dar colonelul nu apucă să spună ce avea de spus. O ghiulea, trecând pe aproape, îl întrerupse și-l făcu să se ghemuiască pe cal. Amuțise. Și chiar în clipa când voi mai spună ceva, altă ghiulea îi tăie vorba. Atunci își întoarse calul și o rupse de fugă înapoi.
— Să vă retrageți! Să vă retrageți cu toții! Le mai strigă el de departe.
Soldații se puseră pe râs. Dar peste un minut sosi un aghiotant cu aceeași dispoziție.
Era prințul Andrei. Primul lucru pe care-l văzu când ajunse la locul unde erau puse în bătaie tunurile lui Tușin, fu un cal deshămat, cu piciorul zdrobit, care necheza, căzut lângă caii înhămați. Din piciorul calului curgea sângele ca dintr-un izvor. Printre antetrenuri zăceau câteva cadavre. Câtă vreme urcă, zburau pe deasupra lui ghiulele, una după alta, și simți ca un tremur nervos trecându-i prin șira spinării. Dar numai gândul că s-ar putea teme fu de ajuns să-i dea din nou curaj. „Nu mă pot teme”, își spuse el și descălecă încet, între tunuri.
Comunică ordinul și rămase în baterie. Se hotărâse să asiste la ridicarea tunurilor de pe poziție și să vadă cum sunt puse la adăpost. Pășea împreună cu Tușin printre cadavre, sub focul îngrozitor al francezilor, și-l ajuta la pregătirea tunurilor pentru retragere.
— Chiar adineauri a fost pe-aici un șef, dar a șters-o, îi spuse artificierul prințului Andrei, nu ca dumneavoastră.
Prințul Andrei nu vorbi nimic cu Tușin. Erau amândoi atât de ocupați, încât parcă nici nu se vedeau. Abia după ce amândouă tunurile, care mai rămăseseră în funcțiune din patru, fură prinse de antetrenurile lor și împinse la deal (un tun stricat și un obuzier fură părăsite), prințul Andrei se apropie de Tușin.
— Ei, la revedere, spuse prințul Andrei, întinzându-i nuna.
— La revedere, drăguță, la revedere! Mergi cu bine, prietene, spuse Tușin, căruia, nu se știe de ce, îi dădură pe neașteptate lacrimile.
XXI.
VÂNTUL SE LINIȘTISE. Nori negri pluteau jos, deasupra câmpului de luptă, amestecându-se la orizont cu fumul de pulbere. În întunericul ce se așternea, vâlvătaia roșie a celor două incendii izbucnite în locuri diferite se profila cu atât mai clar. Canonada slăbise, dar focurile de armă din spate și din dreapta poziției bateriei se auzeau tot mai dese și mai apropiate. Îndată ce Tușin cu tunurile lui ieși din bătaia artileriei inamice și coborî în râpă, trecând pe lângă răniți și chiar peste ei, el fu întâmpinat de câțiva ofițeri superiori și aghiotanți, printre, care și Jerkov, trimis de două ori cu ordine la bateria lui Tușin, dar fără să ajungă măcar o dată până acolo. Cu toții, întrerupându-se unii pe alții, se întreceau să-i dea ordine și para-ordine, arătându-i cum și încotro să meargă și făcându-i observații și mustrări. Tușin, care tăcea și nu pricepea nimica, temându-se să le răspundă, căci simțea că la orice cuvânt – nici el nu știa pentru ce – ar fi izbucnit în plâns, mergea în urma bateriei, călare pe gloaba lui de artilerist. Deși se dăduseră dispozițiuni ca răniții să fie părăsiți, mulți dintre ei se târau pe urma trupelor și se rugau să fie luați pe tunuri. Ofițerul cel voinicos din infanterie, acela care înainte de luptă ieșise în fugă din bordeiul lui Tușin, fusese luat din drum cu abdomenul sfârtecat de un glonte și așezat pe afetul „Matveevnei”. La poalele dealului, un iuncher de husari, palid, susținându-și cu o mână mâna cealaltă, se apropie de Tușin și-l rugă, să-i îngăduie să se urce pe un tun.
— Domnule căpitan, pentru Dumnezeu, sunt lovit la mână, spuse el cu sfială. Pentru Dumnezeu, nu pot merge. Pentru Dumnezeu!
Se vedea bine că nu era pentru prima dată că acest iuncher se ruga de cineva să-l lase să se așeze pe tun și că peste tot întâmpinase numai refuzuri. Se ruga cu o voce tremurătoare și deznădăjduită.
— Dați ordin să fiu luat, pentru Dumnezeu!
— Urcați-l, urcați-l, zise Tușin. Așterne-i tu o manta, moșule, se adresă el celui mai iubit dintre soldații lui. Dar unde-i ofițerul rănit?
— L-am lăsat jos; și-a dat sfârșitul, răspunse un soldat.
— Urcați-l! Urcă-te, dragul meu, urcă-te! Așterne mantaua, Antonov.
Iuncherul era Rostov. Își ținea un braț cu mâna sănătoasă, era palid și falca de jos îi tremura ca de friguri. Soldații îl așezară pe „Matveevna”, chiar tunul de pe care dăduseră jos trupul ofițerului mort. Mantaua așternută pe tun era plină de sânge și Rostov se murdări de sânge pe mâini și pe pantalon.
— Ce-i? Ești rănit, drăguță? Întrebă Tușin, apropiindu-se de tunul pe care stătea Rostov.
— Nu, sunt numai lovit.
— Dar de unde-i sângele ăsta pe afet?
— De la ofițerul acela, domnule căpitan, răspunse un soldat, ștergând cu mâneca mantalei sângele de pe tun, supărat parcă de faptul că tunul lui fusese găsit în stare de necurățenie.
Cu chiu, cu vai, cu ajutorul infanteriștilor, tunurile fură trase la deal până în satul Günthersdorf, unde se opriră. Se întunecase atât de tare, încât de la zece pași nu se mai puteau distinge tunicile soldaților, și împușcăturile începuseră să se mai rărească. Deodată, însă, se auziră strigăte și rafale de gloanțe de undeva din apropiere, din partea dreaptă. Împușcăturile scăpărau în întuneric. Era ultimul atac al francezilor, la care răspundeau soldații noștri, răspândiți prin casele din sat. Se repeziră iarăși soldații afară din sat, dar tunurile lui Tușin nu mai putură fi urnite; tunarii, Tușin și iuncherul tăceau și se uitau unii la alții, așteptându-și soarta. De la un timp, împușcăturile începură să se liniștească și dintr-o uliță laterală a satului se auziră soldați discutând cu însuflețire.
— Ești întreg, măi Petrov? Întrebă unul.
— Le-am dat noi lor foc; cu vârf și îndesat le-am dat focul, măi frate! Acu n-au să se mai bage, spunea un altul.
— Nu se vede nimic. Ai văzut cum începuseră să tragă într-ai lor? Nimica nu se vede de beznă ce-i, măi fraților! N-om găsi oare ceva de băut?
Francezii fuseseră respinși pentru ultima oară. Și iarăși, într-o beznă deplină, tunurile lui Tușin, încadrate ca într-o ramă de infanteriști gălăgioși, o porniră undeva înainte, la drum.
Prin beznă, părea că se scurge nevăzut, tot într-o direcție, un fluviu sumbru, ce topește în el șoapte, vorbe, tropot de copite și scârțâit de roți. În vuietul general, gemetele și vocile răniților se deslușeau cel mai limpede. Gemetele acestea umpleau parcă tot întunericul care învăluia trupele. Gemetele și bezna nopții se contopeau într-un singur tot. La un moment dat, o agitație se stârni în mijlocul acestei mulțimi în mișcare. Cineva, călare pe un cal alb și urmat de suită, trecuse și spusese ceva din fuga calului.
— Ce-a spus? Încotro mergem acuma? Cum adică, să stăm? Ne-a mulțumit sau ce spunea? Se auziră de peste tot întrebări lacome, și toată masa aceasta mișcătoare începu să se înghesuie, intrând parcă în ea însăși (cei din față se opriseră, se vede) și răspândind zvonul că s-ar fi dat un ordin de oprire. Se opriră cu toții, care pe unde se aflau, în mijlocul drumului plin de noroi.
Cum se aprinseră focurile, se înteți și sfătoșenia soldaților. Căpitanul Tușin, după ce dădu ordinele de cuviință bateriei, trimise pe unul dintre soldați să caute un post de prim-ajutor sau un medic pentru iuncher și se așeză și el lângă focul aprins de soldați în mijlocul drumului. Rostov se târî și el lângă foc. Un tremur febril, provocat de durere, de frig și de umezeală, îi scutura tot trupul. Îl dobora somnul, dar nu putea dormi. Îl durea mâna și nu-i găsea loc. Când închidea ochii, când și-i deschidea iar și se uita ba la focul care i se părea de un roșu-aprins, ba la trupul adus de spate și firav al lui Tușin, care se așezase turcește alături de el. Ochii mari, blânzi și inteligenți ai lui Tușin îl priveau cu milă și compătimire. El văzu bine că Tușin ar fi voit din tot sufletul să-l ajute, dar n-avea cum.
Din toate părțile se auzeau pașii și vorbele infanteriștilor, care treceau sau își făceau culcușuri prin apropiere. Vorbele, zgomotele de pași și de copite ce frământau noroiul și trosnetul mai apropiat sau mai îndepărtat al vreascurilor rupte se contopeau într-un singur vuiet șovăitor.
Nu mai era acum vorba de un fluviu care curgea nevăzut în beznă, ci parcă ar fi fost o mare întunecată, fremătând și potolindu-și valurile după furtună. Rostov privea și asculta tot ce se petrecea în fața și în jurul lui, fără să ne gândească la ceva. Un infanterist se apropie de focul lor și, lăsat pe vine, întinse mâinile spre flăcări și-și întoarse fața.
— Nu vă supărați, domnule căpitan? Zise el, adresându-se întrebător lui Tușin. Iacă, m-am rătăcit de companie, nici nu mai știu unde. Vai de capul meu! Prăpăd nu alta!
Odată cu soldatul acesta se apropie de foc un ofițer de infanterie cu falca legată și, adresându-se lui Tușin, îi ceru să dea ordin să urnească puțin tunurile, pentru ca să poată trece cu căruța. După comandantul de companie veneau în fugă spre foc doi soldați, care se certau și se suduiau la disperare pentru o cizmă, pe care și-o tot smulseseră unul altuia din mână.
— Cum adică? Tu ai ridicat-o! Ia te uită la el! Strigă unul dintre ei cu o voce răgușită.
Apoi veni un soldat slab și palid, bandajat la gât cu o eșarfă plină de sânge și, cu glas răstit, le ceru tunarilor niște apă.
— Ce vreți, să mor, hai? Ca un câine? Spuse el.
Tușin ordonă să i se dea apă. Pe urmă veni în fugă un soldat vesel, care ceru voie să ia puțin foc pentru infanterie.
— Un foculeț fierbințel pentru infanteriști! Rămâneți cu bine, fraților, mulțumim pentru foc; vi-l dăm noi cu dobândă, spuse el și se pierdu în întuneric, luând cu el un tăciune roșu la un capăt.
După soldatul acesta, alți patru trecură pe lângă foc, ducând ceva greu într-o manta. Unul dintre ei se împiedică.
— Măi, cine dracu a pus lemnele astea chiar în mijlocul drumului? Bombăni el.
— Și-a dat sfârșitul, ce să-l mai ducem! Spuse unul.
— Lăsați vorba! Și se pierdură în noapte, cu povara lor.
— Ce-i, te doare? Îl întrebă Tușin în șoaptă pe Rostov.
— Mă doare.
— Domnule căpitan, poftiți la domnul general. E aici, în casa de alături, spuse artificierul, apropiindu-se de Tușin.
— Numaidecât, drăguță!
Tușin se ridică și se depărtă de foc, încheindu-și mantaua și potrivindu-și ținuta…
Nu departe de focul tunarilor, într-o casă țărănească pregătită pentru el, prințul Bagration sta la masă și discuta cu câțiva comandanți de unități care se adunaseră la el. Era aici bătrânelul cu ochii pe jumătate închiși, ca sta și rodea locom un os de berbec, și generalul cu douăzeci și cinci de ani de serviciu nepătat, încins la față de votcă și de mâncare, și ofițerul de stat-major (cel cu inelul gravat cu inițiale), și Jerkov, care se tot uita neliniștit împrejur, și prințul Andrei, palid, cu buzele strânse și ochii care-i sticleau febril.
Într-un colț al odăii sta rezemat un steag luat de la francezi, iar magistratul cu fața naivă îi pipăia pânza și dădea nedumerit din cap, fie că-l interesa în adevăr steagul, fie că-i venea greu să stea deoparte flămând și să se uite la masa unde nu i se pusese și lui un tacâm. În camera vecină se afla un colonel francez, luat prizonier de dragonii ruși. În jurul lui se înghesuiau să-l vadă ofițeri de-ai noștri. Prințul Bagration mulțumi comandanților de oști și le ceru amănunte cu privire la luptă și la pierderi.
Comandantul regimentului, care primise inspecția lui Kutuzov lângă Braunau, raportă prințului că îndată după începerea luptei, el se retrăsese din pădure, își adunase toți oamenii care erau la tăiat lemne și că, lăsându-i înainte, pornise numai cu două batalioane atacul la baionetă și-i respinsese pe francezi.
— Când am văzut, luminăție, că primul batalion e dezorganizat, m-am oprit din drum și mi-am spus: îi las pe ăștia să treacă și-i primesc cu o ploaie de gloanțe. Zis și făcut.
De fapt, comandantului de regiment tare i-ar mai plăcut să fi putut face așa, și-i părea atât de rău că nu izbutise s-o facă, încât ajunse să i se pară că tot ce le povestea se petrecuseră aidoma. Dar la urma urmei poate că așa s-a și întâmplat? Parcă îți mai poți da seama în asemenea învălmășeală, de ce a fost și de ce n-a fost!
— Trebuie să vă pun în vedere între altele, luminăție continuă el, amintindu-și de convorbirea dintre Dolohov și Kutuzov și de ultima sa întâlnire cu degradatul, soldatul Dolohov, ofițerul acela degradat, a luat prizonier un ofițer francez chiar sub ochii mei și că s-a distins cu deosebire în luptă.
— Cu prilejul acesta am văzut și eu, luminăția-voastră, atacul regimentului Pavlogradski, se amestecă în vorbă Jerkov, care avea mereu un aer îngrijorat și care nici nu-i văzuse în ziua aceea pe husari, ci doar auzise ceva despre ei de la un ofițer de infanterie. Au zdrobit două careuri, luminăție.
Când începu să vorbească Jerkov, câțiva dintre cei din jur zâmbiră, așteptându-se de la el, ca întotdeauna, la o glumă; dar, văzând că ceea ce spunea el se referea tot la gloria armelor noastre din ziua aceea, luară o înfățișare serioasă, deși mulți dintre ei știau prea bine că tot ceea ce spusese Jerkov nu erau decât minciuni fără nici un temei. Prințul Bagration se întoarse cu fața spre bătrânul colonel.
— Vă mulțumesc tuturor, domnilor; toate trupele s-au luptat eroic: infanteria, cavaleria și artileria. Dar cum s-a întâmplat că în sectorul central au fost părăsite două tunuri? Întrebă el, căutând din ochi pe cineva. (Prințul Bagration nu întreba de tunurile din flancul stâng; știa el că acolo fuseseră părăsite încă de la începutul luptei toate tunurile.) Mi se pare că te-am rugat pe dumneata, se adresă el ofițerului de stat-major care era de serviciu.
— Unul era lovit, răspunse ofițerul de stat-major, dar celălalt, nici eu nu pot înțelege de ce a fost părăsit; eu, personal, am fost tot timpul la fața locului și am dat dispozițiuni, dar îndată ce am plecat… Ce-i drept, se cam înfierbântaseră lucrurile acolo, adăugă el cu modestie.
Cineva spuse că Tușin, comandantul bateriei, se afla în sat, pe aproape, și că s-a trimis după el.
— Și dumneata ai fost pe-acolo, parcă? Spuse prințul Bagration prințului Andrei.
— Cum să nu! Am fost amândoi, era cât pe ce să ne întâlnim, interveni ofițerul de stat-major, care fusese de serviciu, zâmbindu-i amabil lui Bolkonski.
— Eu n-am avut plăcerea să vă văd, spuse rece și tăios prințul Andrei.
Toți tăcură.
În prag se ivise Tușin, care se strecură sfios prin spatele generalilor. Făcând ocolul generalilor în strâmtoarea odăii, Tușin, timid, ca întotdeauna în fața superiorilor, nu băgă de seamă prăjina steagului și se împiedică de ea. Câțiva pufniră în râs.
— Cum a fost părăsit tunul? Întrebă Bagration, încruntându-se nu atât la Tușin, cât la cei care râdeau, printre care, mai tare decât al tuturor, se auzea râsul lui Jerkov.
Abia acum, în fața severului șef, Tușin își dădu seama, în toată grozăvia ei, de rușinoasa greșeală pe care o săvârșise, prin faptul că pierduse două tunuri și mai rămăsese încă în viață. Fusese până acum atât de tulburat, încât nici nu avusese timpul să se gândească la acest lucru… Râsetele ofițerilor îl zăpăciră și mai tare. Stătea în fața lui Bagration și falca de jos îi tremura; de-abia putu îngăima:
— Nu știu… luminăție… n-am avut oameni… luminăție…
— Puteai lua din trupele de acoperire.
Că n-avusese nici o acoperire, asta Tușin n-o mai spuse, deși era adevărul curat. Se temea ca nu cumva să târască în această afacere pe vreun alt comandant și tăcea, privind drept în ochii lui Bagration, așa cum se uită la profesorul examinator un elev care s-a încurcat.
Tăcerea se prelungi destul de mult. Prințul Bagration, nevrând, se vede, să fie sever, nu găsea ce să spună; ceilalți nu îndrăzneau să se amestece în discuție. Prințul Andrei se uita pe sub sprâncene la Tușin și-și mișca nervos degetele.
— Excelență, rupse prințul Andrei tăcerea, cu vocea lui tăioasă, ați binevoit să mă trimiteți la bateria căpitanului Tușin. Am fost acolo și am găsit două treimi din oameni și din cai scoși din luptă, două tunuri stricate și nici un fel de acoperire.
Și prințul Bagration și Tușin se uitau, fiecare în felul lui, cu toată atenția, la Bolkonski, care vorbea cu o emoție reținută.
— Și dacă, excelență, îmi dați voie să-mi spun părerea, continuă el, victoria zilei acesteia o datorăm mai mult decât oricui altcuiva, tocmai acestei baterii și dârzeniei eroice a căpitanului Tușin și a soldaților din bateria sa, spuse prințul Andrei și, fără să mai aștepte răspuns, se ridică de la masă și se dădu la o parte.
Prințul Bagration se uită la Tușin și, nevoind, se vede, să arate că se-ndoiește de judecata prea categorică a lui Bolkonski, dar în același timp neputând să-i dea pe deplin crezare, înclină din cap și-i spuse lui Tușin că poate pleca. Prințul Andrei ieși după el.
— Îți mulțumesc, drăguță, m-ai scăpat, îi spuse Tușin.
Prințul Andrei se uită la Tușin și, fără să-i spună o vorbă, se depărta. Era trist și-și simțea inima grea. Toate astea erau atât de ciudate, atât de departe de ceea ce așteptase el…
„Cine sunt ei? La ce-au venit? Ce vor? Și când au să se sfârșescă toate acestea?” gândea Rostov, privind la umbrele care se perindau pe dinaintea lui. Durerea mâinii se făcea din ce în ce mai chinuitoare. Somnul îl dobora, în ochi îi jucau rotocoale roșii, iar impresiile glasurilor și chipurilor din jurul său, ca și sentimentul singurătății, se amestecau cu senzația de durere. Ei, soldații aceștia, răniți și nerăniți, ei îl înăbușeau, îl chinuiau, îi răsuceau vinele și îi ardeau carnea din umărul și brațul lui sfărâmat. Ca să scape de ei, închise ochii.
Ațipi pentru câteva clipe, dar în timpul acesta scurt văzu în vis nenumărate lucruri: o văzu pe mamă-sa cu mâna ei albă și mare, văzu umerii slăbuți ai Soniei, ochii și râsul Natașei, visă pe Denisov cu vocea și mustățile lui, pe Telianin și toată povestea lui cu Telianin și Bogdanâci. Și toată această poveste era unul și același lucru cu soldatul cu voce tăioasă. Și tot aceeași poveste, și tot același soldat erau cei care-l chinuiau, îl apăsau și-i răsuceau mâna, lovindu-i-o mereu în același loc. Se zbătea să scape din mâinile lor, și ei nu-i slăbeau umărul nici o clipă. Nu l-ar mai fi durut, n-ar mai fi fost bolnav, dacă l-ar fi lăsat în pace; dar nu putea scăpa de ei.
Deschise ochii și privi în sus. Pânza neagră a nopții atârna la un arșin deasupra jăraticului aprins. În lumina focului zburau fulgi de zăpadă. Tușin nu se înapoiase încă, și medicul nu mai venea. Era singur; doar un soldat ședea acum gol, de partea cealaltă a focului, și-și încălzea trupul slab și galben.
„Nu mai sunt nimănui de nici un folos! Gândea Rostov. Nu-mi vine nimeni în ajutor, nimănui nu-i e milă de mine. Și doar am fost și eu cândva acasă voinic, vesel și iubit.” Privi și, fără să vrea, gemu.
— Te doare ceva? Întrebă soldatul, scuturându-și cămașa deasupra focului și, fără să mai aștepte vreun răspuns, tușind, adăugă: Cât norod s-a prăpădit azi, vai de noi!
Rostov nu-l asculta. Se uita la fulgii de zăpadă care se jucau deasupra focului și-și aminti de iarna rusească cu casa caldă și plină de lumină, de șubele moi și săniile iuți care zboară, de oamenii sănătoși și de toată iubirea și îngrijirea de acasă. „Ce-am căutat eu aici?” se gândi el.
A doua zi francezii nu mai reluară atacul, așa că rămășițele detașamentului lui Bagration se uniră cu armata lui Kutuzov.


Partea a treia.

I
PRINÞUL VASILI NU-ȘI chibzuia planurile. Și mai puțin se gândea să facă rău cuiva ca să tragă el foloase; nu era decât un om din înalta societate, care avusese succes în lume și pentru care aceste succese deveniseră o obișnuință. Cu privire la împrejurările și oamenii de care se lovea în viață, el își făcea necontenit tot soiul de calcule și planuri, de care nu-și dădea prea bine seama, dar care alcătuiau tot interesul vieții lui. Nu avea niciodată în vedere numai unul sau două, ci zeci de astfel de planuri minuscule, dintre care unele abia începeau să i se contureze în minte, altele-și ajungeau ținta, și altele, o a treia categorie, se întorceau în neant. Nu-și spunea niciodată, bunăoară: „Omul acesta poate multe în ziua de azi, trebuie să-i câștig încrederea și prietenia și prin el să-mi realizez cel puțin pentru o vreme un avantaj oarecare”, și nici nu-și spunea: „Iată, Pierre e bogat, trebuie să-l ademenim se să se însoare cu fiică-mea și să-mi împrumute cele patruzeci de mii de ruble de care am nevoie”; dar cum se pretindea un om puternic, în aceeași clipă instinctul îi spunea că omul acesta îi poate fi folositor, și prințul Vasili se apropia de el și, cu cel dintâi prilej, pe nepregătite, îl lingușea, devenea intim cu el și-i spunea la momentul potrivit ceea ce trebuia să-i spună.
La Moscova, prințul Vasili îl avusese pe Pierre în mână și stăruise ca Pierre să fie numit Kammerjunker, care pe atunci era deopotrivă, ca rang, cu un consilier de stat, și tot el stăruise ca tânărul să vină cu el împreună la Petersburg și să fie găzduit în casa lui. Cu aparentă nepăsare, dar în același timp cu cea mai deplină siguranță că ceva va trebui să se întâmple, prințul Vasili făcea tot ce îi sta în putință ca să-l însoare pe Pierre cu fiică-sa. Dacă prințul Vasili și-ar fi chibzuit planurile, n-ar mai fi putut avea atâta sinceritate în purtare și atâta simplitate și familiaritate în raporturile cu toți oamenii, fie ei mai sus-puși, fie mai modești decât el. Ceva îl împingea necontenit spre cei mai puternici sau mai bogați decât dânsul și poseda arta rară de a prinde momentul potrivit când trebuia să se folosească de oamenii respectivi.
Pierre, ajuns pe neașteptate bogătaș și conte Bezuhov, cu amintirea proaspătă a vieții de burlac, lipsită de griji, pe care o dusese, era atât de ocupat și atât de înconjurat de lume, încât doar în pat dacă mai putea rămâne singur cu sine însuși. Era nevoit să iscălească hârtii, să aibă de-a face cu autorități de al căror rost n-avea o idee prea clară, să se informeze la administratorul său general despre tot felul de lucruri, să-și inspecteze moșia din împrejurimile Moscovei și să primească o mulțime de persoane, care altădată nici nu voiseră măcar să știe de existența lui, dar care acum s-ar fi simțit jignite și îndurerate dacă el n-ar fi dorit să le vadă. Toate aceste persoane de tot soiul – oameni de afaceri, rude, cunoștințe erau la fel de prietenoși și de atenți cu tânărul moștenitor. Toți erau în chip vădit și fără pic de îndoială, încredințați de nobilele calități ale lui Pierre. De dimineață până seara el nu mai auzea decât: „Cu neobișnuita dumneavoastră bunătate”, sau: „Cu inima dumneavoastră atât de mare”, sau „Sunteți atât de curat la suflet, conte”, sau: „Dacă el ar fi fost tot așa de plin de spirit ca dumneavoastră” etc., așa că începuse să creadă și el, sincer, în neobișnuita lui bunătate, și în inteligența lui ieșită din comun, cu atât mai mult cu cât, întotdeauna, în adâncul cugetului săi, nutrise despre el părerea că era într-adevăr foarte bun și deosebit de deștept. Chiar acei care odinioară fuseseră cu el și-i arătaseră o dușmănie fățișă, deveniseră deodată duioși și amabili. Până și cea mai vârstnică dintre prințese, cea cu talia lungă, care avea părul lipit de cap ca o păpușă, și care înainte îi fusese atât de răuvoitoare, îndată după înmormântare îl vizitase pe Pierre în camera lui. Cu ochii în pământ și îmbujorată tot timpul, ea îi spuse că îi părea foarte rău de neînțelegerile ce avuseseră loc între ei și că acum nu se mai crede îndreptățită să ceară altceva… după lovitura ce i se dăduse… decât îngăduința de a mai rămâne doar câteva săptămâni în casa pe care o iubise atât de mult și în care făcuse atâtea sacrificii. Și, ne mai putându-se stăpâni, la aceste cuvinte începu să plângă. Impresionat de faptul că prințesa aceasta cu chip de statuie se putuse schimba până într-atâta, Pierre o luă de mână și-i ceru iertare, fără să știe nici el pentru ce. Din ziua aceea, prințesa începu să croșeteze un fular vărgat pentru Pierre și-și schimbă cu totul purtarea față de dânsul.
— Fă asta pentru ea, mon cher; a avut mult de suferit cât a trăit răposatul, îi spuse odată prințul Vasili, punându-l să iscălească o hârtie în favoarea prințesei.
Prințul Vasili găsise de cuviință că osul acesta – o poliță de treizeci de mii de ruble – trebuia totuși azvârlit acestei prințese sărace, pentru ca nu cumva să-i dea vreodată prin cap să flecărească despre rolul jucat de el în afacerea cu servieta. Pierre iscălise polița și de atunci încoace prințesa se îmblânzise și mai mult. Surorile ei mai mici se purtau și ele tot atât de atent; mai ales cea mică, drăguță cum era, cu alunița ei, reușea să-l intimideze adesea pe Pierre cu zâmbetele ei și cu sfiala de care era cuprinsă când îl zărea.
Lui Pierre i se părea atât de firesc să-l iubească toată lumea și atât de nenatural i s-ar fi părut dacă ar fi existat cineva care să nu-l iubească, încât nu putea să nu creadă în sinceritatea oamenilor care-l înconjurau. Pe lângă asta, n-avea nici timp să-și pună întrebarea dacă oamenii aceștia erau sau nu sinceri. N-avea timp de nimic; se simțea necontenit într-o stare de ușoară și plăcută beție. Avea senzația că era centrul unei importante agitații generale; simțea că de la el se așteaptă veșnic ceva; că dacă n-ar face acest „ceva”, ar mâhni pe mulți și i-ar dezamăgi în așteptările lor; că, dimpotrivă, făcând cutare ori cutare lucru, toate-ar fi la locul lor; de aceea și făcea tot ce i se cerea; dar acel „ceva” mai bun rămânea mereu de făcut.
La început, mai mult decât toți ceilalți, reușise prințul Vasili să se facă stăpân atât pe faptele lui Pierre, cât și pe însuși persoana lui. De la moartea contelui Bezuhov nu-l mai scăpase din mână. Își dădea aerul unui om împovărat de afaceri, obosit și hărțuit, dar care din compătimire nu-l putea lăsa în voia soartei și a escrocilor pe tânărul acesta fără de nici un sprijin, care era fiul prietenului său, apres tout297, mai cu seamă că avea o avere atât de imensă.
În cele câteva zile cât mai zăbovi la Moscova după moartea contelui Bezuhov, prințul Vasili îl tot chemă la el pe Pierre, sau se ducea el însuși la dânsul și-i dicta ce avea de făcut pe un ton de om obosit și sigur pe acțiunile sale, ca și cum i-ar fi spus de fiecare dată: „Vous savez, que je suis accablé d'affaires et que ce n'est que par pure charité, que je m'occupe de vous, et puis vous savez bien, que ce que je vous propose est la seule chose faisable298”.
— Ei, dragul meu, mâine plecăm, în sfârșit, îi spuse el într-o zi, închizând ochii și strângându-i cotul tare cu degetele, cu tonul că spunea un lucru hotărât demult între ei și că nu mai putea fi luată altă hotărâre. Mâine plecăm; îți fac loc în trăsura mea. Sunt foarte mulțumit. Tot ce ne rămăsese mai important de făcut s-a făcut. Și eu demult ar fi trebuit să pun capăt șederii mele aici. Iată ce am primit de la cancelar. L-am rugat să te aibă în vedere și ai fost numit în corpul diplomatic cu rangul de Kammerjunker. Acum, calea în diplomație ți-e deschisă.
Trecând peste tonul blazat, de neclintită încredere în sine cu care fuseseră pronunțate aceste cuvinte impunătoare, Pierre, care fusese atâta vreme preocupat de cariera lui, ar fi vrut să se poată opune. Dar prințul Vasili îi tăie vorba cu timbrul acela de bas mormăit, care-l excludea orice posibilitate de a-l mai întrerupe și pe care-l folosea numai ca un ultim argument de convingere.
— Mais, mon cher299, am făcut lucrul acesta pentru mine, pentru conștiința mea, și n-ai de ce să-mi mulțumești. Niciodată nu am pomenit să se plângă cineva că e prea mult iubit; și-apoi, ești liber să demisionezi începând de mâine. Iată, la Petersburg, le vei putea cumpăni singur pe toate. Era de mult timpul să te eliberezi odată de toate aceste amintiri îngrozitoare. Prințul Vasili oftă. Așa, așa, dragul meu! În trăsura ta, poate să meargă valetul meu. A, da, voiam să-ți spun ceva și uitasem adăugă prințul Vasili. Știi, mon cher300, aveam niște socoteli cu răposatul, așa că am luat ceva de la moșia din Riazan, și-ți țiu eu banii; tu tot n-ai nevoie acum; ne socotim noi…
Ceea ce prințul Vasili numea „ceva de la moșia din Riazan” era obrocul301 – câteva mii de ruble – pe care îl păstrase.
La Petersburg, ca și la Moscova, se formă numaidecât în jurul lui Pierre o atmosferă de oameni duioși și amabili. La postul, sau mai curând la titlul (căci nu avea nimic de făcut) care îi fusese acordat prin influența prințului Vasili, nu putea renunța, iar cunoștințele sale, invitațiile și obligațiile sociale de tot felul erau atât de numeroase, încât Pierre încerca acum, chiar mai mult decât la Moscova, o senzație de tulbure nerăbdare, ca în așteptarea continuă a unei bucurii, care însă nu se mai ivea.
Dintre tovarășii vieții lui de holtei, cei mai mulți nu mai erau în Petersburg. Garda imperială se afla în marș spre front. Dolohov fusese degradat, Anatol era la regiment, în provincie, prințul Andrei, peste graniță, iar Pierre nu mai avea prilej nici să mai petreacă nopțile, așa cum îi plăcuse altădată, și nici să-și ușureze din când în când inima în discuții prietenești cu amicul lui mai mare pe care-l respecta. Tot timpul și-l pierdea pe la prânzuri și baluri și, mai cu seamă, în casa prințului Vasili, alături de dolofana lui soție și de frumoasa Hélene.
Ca și ceilalți, Anna Pavlovna Scherer, prin purtarea ei, îl făcu și ea pe Pierre să-și dea seama de schimbarea intervenită în părerile societății despre el.
Înainte, în prezența Annei Pavlovna, Pierre simțea tot timpul că spusele lui erau necuviincioase, lipsite de tact și nelalocul lor, că vorbele care i se păruseră pline de duh, în timp ce și le pregătea în minte, deveneau stupide de îndată ce le dădea glas și că, dimpotrivă, orice lucru cât de stupid, spus de Ippolit, trecea drept spiritual și plăcut. Acum însă tot ce spunea el, totul era charmant302. Și chiar dacă Anna Pavlovna nu spunea întotdeauna acest lucru, el vedea bine că asta ar fi vrut ea să spună și că numai din considerație pentru modestia lui nu o făcea.
Pe la începutul iernii anului 1805-1806, Pierre primi de la Anna Pavlovna obișnuitul bilețel roz, prin care-și invita ea musafirii și în care adăugase: „Vous trouverez, chez moi la belle Hélene, qu'on ne si lasse jamais voir”303.
Citind acest pasaj, Pierre simți pentru întâia oară că între el și Hélene se formase o legătură care era departe de a fi necunoscută celorlalți oameni și această descoperire îl și înspăimântă, ca și când i s-ar fi pus în spinare o obligație pe care nu se simțea în stare s-o ducă la bun sfârșit, dar în același timp îi și surâdea, ca o eventualitate nostimă.
Serata Annei Pavlovna era la fel cu cea dintâi, numai că noutatea cu care ea își trata de data asta musafirii nu mai era Mortemart, ci un diplomat de curând sosit de la Berlin, care aducea cele mai recente știri despre vizita împăratului Alexandru la Potsdam și despre felul cum cei doi auguști prieteni își juraseră acolo să apere printr-o alianță indisolubilă cauza dreptății împotriva dușmanului omenirii. Pierre fu primit de Anna Pavlovna cu o nuanță de tristețe, care se referea fără doar și poate la cruda pierdere pe care tânărul o suferise de curând prin moartea contelui Bezuhov (toți găseau mereu de datoria lor să-l încredințeze pe Pierre că el e tare îndurerat de moartea unui tată pe care aproape că nici nu-l cunoscuse), tristețe aidoma cu majestuoasa gravitate pe care o exprima chipul ei ori de câte ori venea vorba de augusta împărăteasă Maria Feodorovna. Pierre se simți măgulit. Anna Pavlovna își aranjă grupurile în salon cu obișnuita ei artă. Grupul principal, în care se afla prințul Vasili și câțiva generali, i-l servi pe tavă pe diplomat. Alt grup era la măsuța de ceai. Pierre voi să se alăture primului grup, dar Anna Pavlovna – cuprinsă de starea de agitație a unui comandant pe câmpul de luptă, căruia ideile strălucite îi vin în minte cu miile și nu mai știe pe care să le realizeze mai întâi, văzându-l pe Pierre, îi atinse cu degetele mâneca:
— Attendez, j'ai des vues sur vous pour ce soir304.
Se uită la Hélene și-i zâmbi.
— Ma bonne Hélene, il faut, que vous soyez charitable pour ma? Auvre tante, qui a une adoration pour vous. Allez lui tenir compagnie pour 10 minutes305. Și, ca să nu-ți fie prea urât, ți-l dau pe scumpul nostru conte, care nu va refuza să te urmeze.
Frumoasa Hélene se îndreptă spre bătrână, dar pe Pierre, Anna Pavlovna îl mai ținu puțin lângă ea, având aerul că ar vrea să-i dea o ultimă, neapărat necesară dispoziție.
— Nu-i așa că e încântătoare? Îi spuse ea lui Pierre, arătând spre frumusețea majestuoasă, care se îndepărta cu pași ușori. Et quelle tenue!306 Pentru o fată atât de tânără, atâta tact și atâta artă în felul de a se comporta! Asta nu poate izvorî decât din inimă! Fericit omul care va avea parte de ea! Alături de ea, până și cel mai stângaci bărbat va ocupa vrând, nevrând, cel mai strălucit loc în societate. Nu-i așa? Am vrut numai să aflu părerea dumitale.
Și îl lăsă să plece.
Pierre răspunsese cu sinceritate afirmativ la întrebarea Annei Pavlovna, cu privire la arta de a se comporta a Hélenei. Dacă i se întâmplase vreodată să se gândească la Hélene, tocmai la frumusețea ei se gândea și la calmul extraordinar cu care știa să-și păstreze o atitudine tăcută și demnă în societate.
Mătușica îi primi în colțișorul ei pe cei doi tineri, dar, parcă, dorea să-și ascundă sentimentele de adorație față de Hélene și, mai ales, dorea să-și arate frica față de Anna Pavlovna. Ea se uită la nepoată-sa, ca și când ar fi întrebat-o ce trebuie să facă cu acești oameni. Când plecă de lângă ei, Anna Pavlovna atinse încă odată cu degetul mâneca lui Pierre și-i spuse:
— J'espere, que vous ne direz plus qu'on s'ennuie chez moi307, și se uită la Hélene.
Hélene zâmbi, vrând parcă să spună că nici nu-și închipuie că ar putea cineva s-o privească fără să se simtă încântat. Mătușica își drese tușind glasul, își înghiți saliva și spuse în franțuzește că e foarte fericită să o vadă pe Hélene; se adresă apoi lui Pierre cu același compliment și cu aceeași mimă. În mijlocul acestei discuții plictisitoare și fără noimă, Hélene se uită la Pierre și-i zâmbi cu zâmbetul acela limpede și frumos, cu care le zâmbea tuturor. Pierre era atât de deprins să-i vadă zâmbetul acesta pe față, atât de puțin exprima zâmbetul acesta pentru el, încât nu-i dădu nici o importanță. Mătușica le vorbea în vremea asta despre colecția de tabachere pe care o avusese răposatul tată al lui Pierre, contele Bezuhov, și le arătă tabachera ei. Prințesa Hélene o ceru să vadă portretul pictat pe tabacheră al soțului mătușichii.
— Trebuie să fie pictată de Wines, spuse Pierre, numind pe faimosul miniaturist și, aplecându-se pe deasupra mesei ca să apuce tabachera în mână, căuta să tragă în același timp cu urechea la masa vecină.
Se ridicase și voia să treacă de cealaltă parte a mesei, dar mătușica îi întinse tabachera pe la spatele Hélenei. Hélene se aplecă înainte ca să-i facă loc și, zâmbind, întoarse capul. Era îmbrăcată, ca întotdeauna la seratei într-o rochie foarte decoltată atât în față, cât și la spate, după moda timpului. Bustul ei, care lui Pierre i se păruse totdeauna de marmură, era atât de aproape de ochii lui, încât, cu toată miopia, putea desluși fără să vrea farmecul gâtului și al umerilor ei vii și atât de apropiați de buzele lui, încât, dacă s-ar fi aplecat cât de puțin, i-ar fi atins. El simți căldura trupului, parfumul ce se desprindea din el, și-i auzi scârțâitul corsetului când se mișcă. Îi văzu, de data aceasta, nu frumusețea marmoreană, formând un tot unitar cu îmbrăcămintea, ci-i văzu și-i simți tot farmecul trupului, pe care nu-l acoperea decât o rochie.
Și, odată ce descoperi lucrul acesta, el nu o mai putu vedea în alt chip, tot așa cum nu ne mai putem întoarce la ceva care s-a dovedit a fi o amăgire.
„Așadar, n-ai observat până acum cât sunt de fermecătoare? Părea că spune Hélene. N-ai observat că sunt femeie? Da, sunt femeie, și pot aparține oricui, și dumitale!” spuneau privirile ei. Și, în aceeași clipă, Pierre simți că Hélene nu numai că ar fi putut fi a lui, dar că trebuia, nu se putea, să nu-i fie soție.
Știa asta tot atât de sigur în minutul acela, ca și cum el ar fi stat alături de ea în fața altarului. Cum se va întâmpla asta și când, nu știa; nu știa nici măcar dacă era bine s-o facă (i se părea chiar, fără să știe de ce, că n-ar face bine); dar știa că lucrul acesta avea să se întâmple.
Pierre lăsă privirea în jos, apoi o ridică iarăși. Ar fi vrut s-o privească iar ca alte dați, ca pe o frumusețe depărtată, străină de el; dar nu mai putea. Nu mai putea, așa cum cineva care a văzut de departe prin ceață o buruiană și a luat-o drept copac, nu mai poate spune că e copac atunci când s-a apropiat de ea. Era cumplit de aproape de dânsul. Căpătase puteri asupra lui. Și între el, și ea nu mai era nici un fel de obstacol, afară de obstacolul propriei sale voințe.
— Bon, je vous laisse dans votre petit coin. Je vois, que vous y etes tres bien308, se auzi vocea Annei Pavlovna.
Și Pierre, întrebându-se cu teamă dacă nu cumva a făcut ceva nepermis, roșu tot, privi în jurul lui. I se părea că toți știau tot așa de bine ca și el ce i se întâmplase.
Nu mult după aceea, când încercă să se alipească de grupul principal, Anna Pavlovna îi spuse:
— On dit que vous embellissez votre maison de Pétersbourg309.
(Era adevărat: arhitectul îi spusese că este neapărat necesar s-o facă, și Pierre, fără să știe pentru ce, își renova imensa casă din Petersburg.)
— C'est bien, mais ne déménagez pas de chez le prince Bazil. Il est bon d'avoir un ami comme le prince, spuse ea, zâmbind prințului Vasili. J'en sais quelque chose. N'est-ce pas310? Iar dumneata ești încă așa de tânăr! Ai încă mare nevoie de sfaturi. Te rog să nu te superi pe mine dacă mă folosesc de drepturile bătrâneții. Și tăcu, așa cum tac întotdeauna femeile, așteptând parcă ceva, după ce fac vreo aluzie la vârsta lor. Dacă te însori, atunci, e altceva. Și-i uni într-o singură privire. Pierre nu se uita la Hélene și nici ea la dânsul. Cu toate acestea, femeia îi era tot atât de cumplit de aproape. El îngână ceva și se înroși.
Ajuns acasă, Pierre nu putu multă vreme să doarmă, gândindu-se la ceea ce se întâmplase cu el. Dar ce se întâmplase cu el? Nimic. Înțelesese doar atât: că femeia pe care o știa de când era mică și despre care spunea distrat: „Da, e frumoasă”, când i se vorbea de frumusețea ei, îi putea aparține.
„Dar e proastă, spuneam chiar eu că e proastă, gândea el. E ceva murdar în simțămintele pe care mi le-a răscolit ea, ceva oprit. Mi s-a spus că fratele ei, Anatol, e îndrăgostit de ea și ea de el: că a fost o istorie întreagă și că de aceea Anatol fusese îndepărtat. Cât despre celălalt frate al ei, Ippolit… iar tatăl ei e prințul Vasili… Asta nu-mi place”, gândi el; și, chiar în timp ce judeca așa (până și gândurile acestea îi rămaseră neisprăvite), se și prinse surâzând și-și dădu seama că alt șir de gânduri plutea peste cele dintâi, că el, în același moment în care se gândea cât de neînsemnată este, amesteca în gândul acesta vise despre cum îi va fi ea soție, cum îl va iubi, cum va ști să devină cu totul altfel și cum tot ceea ce gândise și auzise despre ea putea fi neadevărat. Și iarăși o văzu, nu ca pe o fiică oarecare a prințului Vasili, ci ca pe o femeie cu trupul acoperit doar de o rochie gri. „Dar pentru ce înainte nu mi-au trecut prin cap astfel de gânduri?” Și iarăși își spunea că asta e cu neputință, că această căsătorie ar fi ceva urât, nefiresc și, cum i se părea lui, incorect. Își aduse aminte de cuvintele și privirile ei de mai înainte și de cuvintele și privirile celor care-i văzură împreună. Își aduse aminte de cuvintele și privirile Annei Pavlovna, când îi vorbise despre renovarea clădirii, își aduse aminte de mii de astfel de aluzii din partea prințului Vasili și a altora, și-l cuprinse groaza: nu s-o fi legat oare cu ceva care să-l oblige să facă acest lucru care, după toate probabilitățile, nu poate fi decât rău și care n-ar trebui să-l facă? Dar în același timp în care exprima el însuși această hotărâre, dintr-un alt ungher al sufletului îi apărea imaginea ei, cu toată frumusețea de femeie.
II.
ÎN LUNA NOIEMBRIE, 1805, prințul Vasili trebuia plece într-o inspecție prin patru gubernii. Își aranjase această delegație, cu gândul să se abată în același zi pe la niște moșii de-ale sale, la care treburile nu mergeau cum trebuie, și apoi, luându-l cu sine pe Anatol din localitatea unde acesta se afla cu regimentul, să meargă cu el împreună la prințul Nikolai Andreevici Bolkonski, ca să-și însoare feciorul cu fiica bătrânului bogătaș. Însă, înainte de a pleca spre atâtea noi obligații, prințul Vasili simțea nevoia să știe isprăvită povestea cu Pierre, care, ce e drept, în ultimul timp își petrecea zile acasă, adică la prințul Vasili unde locuia, se arăta destul de tulburat și prostit (așa cum trebuie să fie un îndrăgostit), de câte ori se afla de față și Hélene, și totuși nu se grăbea s-o ceară în căsătorie.
„Tout ça est bel et bon, mais il faut que ça finisse311”, își spusese într-o bună dimineață prințul Vasili, oftând cu înțeles la gândul că Pierre, care-i era atât de obligat, nu se purta așa cum trebuie în această chestiune. „Tinerețe… ușurință… E, să-i ajute Dumnezeu” gândi prințul, băgând cu încântare de seamă cât e de mare bunătatea lui, mais il faut, que ça finisse312.
„Poimâine e ziua Lioliei, am să-mi chem câțiva prieteni și dacă văd cumva că el tot nu înțelege ce trebuie să facă, apoi intru eu în scenă. Da, intru în scenă. Îi sunt doar tată!”
O lună și jumătate de la serata Annei Pavlovna și de la noaptea frământată de nesomn ce-i urmase, în care hotărâse că însurătoarea cu Hélene ar fi o nenorocire și că trebuie să se ferească de acest lucru și să plece, Pierre cu toată hotărârea lui, încă nu se mutase de la prințul Vasili; simțea cu groază că pe zi ce trecea se lega și mai mult de ea în ochii lumii și că n-o mai putea cu nici un chip privi ca altădată; simțea că nu s-ar putea nici despărți de ea și că, deși era îngrozitor, trebuia să-și lege soarta de a ei. Poate că s-ar mai fi putut stăpâni, dar nu trecea zi în care să nu fie în casa prințului Vasili (care de obicei nu avea decât rareori recepții) vreo serată, la care Pierre trebuia să ia parte pentru ca să nu strice buna dispoziție generală și să nu înșele așteptările tuturor. Prințul Vasili, în puținele clipe în care își putea îngădui să stea acasă, când se întâmpla să treacă pe lângă Pierre îi lua mâna, i-o smucea în jos, îi întindea distrat obrazul bărbierit și plin de riduri să i-l sărute și-i spunea sec: „Pe mâine”, sau „La amiază! Până atunci nu te mai văd” sau „Pentru tine rămân” ș.a.m.d. Dar cu toate că prințul Vasili, atunci când rămânea (după cum spunea el) pentru Pierre, nu schimba nici două vorbe cu el, Pierre nu se simțea în stare să-i înșele așteptările. În fiecare zi își spunea același lucru: „Trebuie la urma urmei să încerc s-o înțeleg și să-mi dau seama: Ce este? Să mă fi înșelat eu altădată, sau acum mă înșel? Nu, ea nu-i defel proastă; nu, e o fată minunată! Își spunea el uneori. Nu greșește niciodată, în nici o privință, n-a spus niciodată vreo prostie. Vorbește puțin, dar tot ceea ce spune e simplu și limpede. Deci, nu-i proastă. Nu s-a intimidat și nu se intimidează niciodată. Deci, nu-i o femeie prefăcută!” De multe ori i se întâmpla să înceapă să discute cu ea, să gândească cu glas tare și, de fiecare dată, ea îi răspundea ori cu o scurtă, dar foarte nimerită observație, care arăta că subiectul n-o interesează, ori numai cu o privire tăcută și cu un zâmbet, care era mai mult decât orice dovada vie a superiorității ei. Avea dreptate Hélene când presimțea că orice raționament rămânea de rușine pus alături de un zâmbet al ei.
I se adresa întotdeauna cu un zâmbet de bucurie și încredere, pe care-l păstra numai pentru el și care avea într-însul ceva plin de înțeles, deosebit de zâmbetul ce-i înfrumuseța chipul în mod obișnuit. Pierre știa că toți nu așteptau decât să spună el o vorbă, ca să treacă peste un hotar, și mai știa că, mai devreme sau mai târziu, avea să-l treacă; dar o groază de neînțeles îl cuprindea numai când se gândea să facă acest pas înfricoșător. De o mie de ori, în decurs de o lună și jumătate, se simțise din ce în ce mai adânc atras de o prăpastie care-i dădea fiori de groază. Pierre își spunea: „Ce înseamnă asta? E nevoie numai de hotărâre! Să n-am eu atâta voință?”
Ar fi vrut să se poată hotărî, dar constată cu groază că în clipa de față nu mai exista în sufletul lui acea putere pe care și-o știa și pe care într-adevăr o avea. Făcea parte din rândul acelor oameni care se simt puternici numai atunci când se simt pe de-a-ntregul nevinovați. Însă din ziua când pusese stăpânire pe el dorința, pe care o surprinsese atunci, la serata Annei Pavlovna când se uitase la tabacheră, avea un sentiment ascuns, de vinovăție a acestui impuls, care îi paraliza orice putere.
De ziua numelui Hélenei, la prințul Vasili, se afla o mână de invitați din cei mai apropiați, cum le spunea el: prieteni și rude. Tuturor acestor rude și prieteni li se dăduse a înțelege că în ziua aceea avea să se hotărască fericirea Hélenei. Musafirii erau la masă. Prințesa Kuraghina, o femeie masivă, care fusese cândva frumoasă și rămăsese prezentabilă, prezida ca stăpână în capul mesei. De-a dreapta și de-a stânga ei ședeau invitații cei mai de seamă: un general bătrân, soția lui și Anna Pavlovna Scherer; spre capătul mesei erau musafirii tineri și de mai mică importanță, și tot acolo își aveau locurile cei ai casei, apoi Hélene și Pierre – alături. Vasili nu mânca; se plimba în jurul mesei, foarte dispus, și se așeza când lângă un musafir, când lângă altul. Fiecăruia, el îi spunea câte un cuvânt plăcut, lăsându-i deoparte pe Pierre și Hélene, a căror prezență s-ar zis că nici n-o observă. Prințul Vasili era sufletul petrecerii. Lumânările de ceară ardeau cu flăcări vii, argintăria și serviciile de cristal de pe masă străluceau, ca toaletele doamnelor și epoleții cu fir de aur și de argint în jurul mesei forfoteau lacheii în livrele roșii; se auzea zgomot de cuțite, pahare, farfurii, și discuțiile însuflețite ale celor câteva grupuri formate în jurul mesei. Auzeai la un capăt al mesei un bătrân șambelan căutând să încredințeze pe o bătrână baroneasă de dragostea lui înflăcărată, și pe ea o auzeai râzând; la celălalt capăt se povestea despre insuccesul unei oarecare Maria Viktorovna iar în partea de mijloc a mesei, prințul Vasili adunase jurul său un mic public. El le povestea doamnelor, cu zâmbet glumeț pe buze, despre ultima ședință – miercuri – a Consiliului de stat, în care Serghei Kuzmi Viazmitinov, noul guvernator general militar al Petersburgului, adusese și începuse să citească vestitul mesaj al împăratului Alexandru trimis de pe front, în care împăratul, adresându-se lui Serghei Kuzmici, spunea că din toate părțile primește declarații de devotament din partea poporului, dar că declarația trimisă de orașul Petersburg i-a făcut o plăcere deosebită, că se simte mândru de a fi în fruntea unei asemenea națiuni și că va face tot ce-i va sta în putință să fie vrednic de ea. Mesajul începea astfel: „Serghei Kuzmici! Din toate părțile ajunge până la mine zvonul…” ș.a.m.d.
— Și cum, n-a putut citi mai departe de Serghei Kuzmici? Întrebă una dintre doamne.
— Nici o iotă, n-a mai putut citi nici o iotă, zise prințul Vasili, râzând. „Serghei Kuzmici… din toate părțile… din toate părțile… Serghei Kuzmici…” Și bietul Viazmitinov n-a putut cu nici un chip trece mai departe. De câteva ori a încercat el s-o ia iar de la capăt, dar abia apuca să spună Serghei… și suspina… Kuz… mici – îi dădeau lacrimile… din toate părțile – izbucnea în hohote de plâns, și mai departe nu mergea. Și iarăși batista, și iarăși Serghei Kuzmici, din toate părțile și iar lacrimi… așa că până la urmă a fost rugat altul să citească.
— Kuzmici… din toate părțile… și lacrimi… repetă cineva râzând.
— Nu fiți răutăcioși, spuse Anna Pavlovna de la celălalt capăt al mesei, amenințându-i cu degetul, c'est un și brave et excellent homme notre bon Viasmitinoff…313
Toți râdeau tare. La capătul de onoare al mesei toată lumea era, pe cât se părea, veselă și însuflețită de cele mai variate forme ale bunei dispoziții, numai Pierre și Hélene stăteau tăcuți alături, aproape de celălalt capăt al mesei; amândoi își stăpâneau cu greu un zâmbet radios, fără nici o legătură cu anecdota despre Serghei Kuzmici – zâmbetul de jenă față de propriile lor simțiri. Orice ar fi spus, orice ar fi glumit și râs ceilalți, cu oricâtă poftă ar fi mâncat și băut, și vin de Rin, și sauté, și înghețată, oricât ar fi ocolit privirile acestei adunări și oricât s-ar fi arătat toți indiferenți și neatenți față de ei, se simțea, în căutăturile rare ce li se aruncau pe furiș, că și povestea cu Serghei Kuzmici, și hazul, și degustarea mâncărurilor, nu erau toate decât prefăcătorie și că toată lipsa de concentrare a atenției acestei societăți era îndreptată numai spre ei doi – spre Pierre și Hélene. Prințul Vasili imita sughițurile de plâns ale lui Serghei Kuzmici, dar în același timp își arunca privirile spre fiica sa, și, în timp ce râdea, expresia feței sale spunea: „Așa… totul merge bine; azi se va hotărî totul”. Când Anna Pavlovna îl mustrase că-și râdea de notre bon Viasmitinoff, în ochii ei, care sclipeau în clipa aceea alunecând spre Pierre, prințul Vasili citi felicitări pentru viitor și urări pentru fericirea fiicei lui. Bătrâna prințesă, aruncând în treacăt o privire înciudată fiicei sale și îndemnându-și vecina cu un pahar de vin, ofta trist, ca și cum ar fi spus: „Da, tot ce ne-a mai rămas nouă mai bun de făcut de-aici-nainte e să bem vin dulce, draga mea. E rândul tineretului, e vremea lui să fie atât de fericit!”… „Ce prostii sunt toate fleacurile astea, pe care stau să vi le povestesc, ca și cum pe mine m-ar interesa, își spunea diplomatul, uitându-se la chipurile fericite ale îndrăgostiților; iată, asta se cheamă fericire.”
În mijlocul intereselor meschine și artificiale care legau această societate, se ivise un sentiment firesc: dorința care împinge unul către altul o femeie și un bărbat amândoi tineri, frumoși și sănătoși. Și acest sentiment omenesc inundă brusc totul și pluti pe deasupra tuturor vorbăriilor convenționale. Glumele erau fără haz, noutățile – lipsite de interes, voia bună – prefăcătorie vădită. Și nu numai ei, ci și lacheii care serveau la masă pe cât se părea, simțeau același lucru și-și uitau îndatoririle slujbei lor când se uitau la frumoasa Hélene, la fața strălucitoare și la chipul rumen și plin al lui Pierre, pe care se citea fericirea și frământarea lui lăuntrică. Până și luminile lumânărilor părea că se concentraseră numai asupra acestor două chipuri fericite.
Pierre simțea că el era centrul preocupărilor tuturor și lucrul acesta îl bucura, dar îl și stingherea. Se afla în situația omului absorbit cu totul de o îndeletnicire. Nu vedea, nu înțelegea și nu auzea nimic clar. Doar din când în când îl fulgerau frânturi de gânduri și impresii, care-l aduceau la realitate.
„Așadar, s-a sfârșit! Gândea el. Și cum se face că s-au împlinit toate acestea? Așa de repede! Acum știu că nu numai pentru ea, nu numai pentru mine, dar și pentru toți ceilalți trebuia să se împlinească negreșit acest lucru. Și toți numai asta așteaptă, sunt atât de siguri toți că se va întâmpla, încât nu pot, nu pot să-i înșel. Cum va fi? Nu știu; dar ceva va fi, va fi negreșit”, își spunea Pierre uitându-se la umerii aceia care străluceau chiar sub ochii lui.
Uneori începea să se simtă deodată rușinat. Nu-i era deloc la îndemână că atenția tuturor se îndrepta asupra lui, că el, în ochii celorlalți, era un om fericit, și că așa, lipsit de frumusețe cum era, era ca un Paris, stăpân pe Hélene. „Dar se vede că așa se întâmpla întotdeauna în asemenea împrejurări și așa și trebuie să fie, se consolă. Și la urma urmei, ce am făcut eu ca să ajung aici? De unde a început? Am plecat din Moscova împreună cu prințul Vasili. Pe-atunci încă nu era nimic. Și-apoi, adică, să nu mă fi dus să stau la el? Mai departe, am jucat cărți, i-am ridicat sacoșa, ne-am plimbat cu trăsura. Unde au început oare toate astea?” Și iată-l stând mut alături de ea, în chip de logodnic; îi ascultă, îi vede, îi simte apropierea, respirația, mișcările, frumusețea. Și dintr-odată i se pare că el, și nu ea, este atât de neobișnuit de frumos și că de aceea îl și privesc așa toți, iar el, fericit de fi obiectul admirației generale, își umflă pieptul, își ridică fruntea și-și gustă din plin fericirea. Deodată un nu știu ce glas cunoscut parcă, răsună, întrebându-l pentru a doua oară ceva. Însă Pierre e așa de preocupat, că nu înțelege nimic din ce i se spune.
— Te întreb când ai primit scrisoarea de la Bolkonski, spuse a treia oară prințul Vasili. Cât ești de distrat, dragul meu!
Prințul Vasili zâmbește, și Pierre vede că toți, toți îi zâmbesc lui și Hélenei. „Ei, și ce-i dacă știți cu toții? Își spuse Pierre în gând. Ce-i? Așa e, e adevărat și gata!” și își zâmbește cu zâmbetul lui blajin, de copil, iar Hélene zâmbește și ea.
— De când ai primit-o? Era din Olmütz? Repetă prințul Vasili întrebarea, ca și cum ar fi avut mare nevoie de lucrul acesta, ca să pună capăt cine știe cărei discuții.
„Este oare cu putință să vorbești și să gândești asemenea nimicuri?” își spunea Pierre.
— Da, din Olmütz, răspunde el, oftând.
După cină, Pierre își conduse partenera în salon, unde se strângea lumea. Musafirii începură să plece, și unii ieșiră fără să-și mai ia rămas bun de la Hélene. Ca și cum ar fi avut grijă să nu o întrerupă dintr-o ocupație importantă, iar câțiva o salutară în grabă și refuzară să se lase conduși de ea. Diplomatul tăcea întristat când ieși din salon. În fața ochilor i se zugrăvea acum limpede vanitatea carierii lui diplomatice, în cumpănă cu fericirea lui Pierre. Bătrânul general care își cicălea supărat soția care îl întrebase dacă-l mai doare piciorul. „Ia te uită bătrână proastă ce ești, își zicea el. Uită-te la Elena Vasilievna, tot așa de frumoasă are să fie și la cincizeci de ani!”…
— Mi se pare că pot să te felicit, îi șopti Anna Pavlovna prințesei, și o sărută drăgăstos. Dacă n-ar fi fost migrena asta, aș mai fi rămas.
Prințesa nu-i răspunse nimic; o rodea invidia; fericirea fiică-si o chinuia.
O vreme destul de îndelungată, cât cei ai casei erau ocupați să-și petreacă musafirii care plecau, Pierre rămase numai cu Hélene, în salonul cel mic, în care-și găsiseră loc. Mai rămăsese el de multe ori singur cu Hélene, de șase săptămâni încoace, de când stătea la ei, dar nu-i vorbise niciodată de iubire. Acum însă simțea că lucrul e neapărat necesar, dar nu se putea cu nici un chip hotărî să facă ultimul pas. Îi era rușine; i se părea că ocupă locul altcuiva, al unui străin, alături de Hélene. „Nu-i pentru tine fericirea asta, îi spunea ceva, ca o voce lăuntrică. Fericirea asta e hărăzită acelora care n-au ceea ce ai tu.” Totuși, trebuia să spună ceva și începu să vorbească. O întrebă dacă era mulțumită de ziua ce trecuse. Ea răspunse, ca întotdeauna, cu simplitatea ce-i era obișnuită, că onomastica aceasta fusese pentru ea una dintre cele mai plăcute din viață.
Mai rămăseseră doar câteva dintre rudele cele mai apropiate și ședeau în salonul cel mare. Prințul Vasili trecu prin salonaș și se apropie cu pași leneși de Pierre. Pierre se ridică și spuse că e târziu. Prințul Vasili îl privi aspru întrebător, ca și cum ceea ce spusese era așa de ciudat, încât nici nu merita să fie auzit măcar. Dar după o clipă expresia de asprime dispăru; prințul Vasili îl apucă pe Pierre de-o mână, trăgându-i-o în jos, îl sili să se așeze și zâmbi duios.
— Ei, ce-i, Liolia? Se adresă el, fără nici o tranziție fiicei lui, cu tonul de duioșie caracteristic părinților deprinși să-și mângâie din copilărie odraslele, ton care la prințul Vasili era dobândit prin imitarea altor părinți.
Și, adresându-se iarăși lui Pierre:
— Serghei Kuzmici, din toate părțile… spuse el, descheindu-și nasturele de sus de la vestă.
Pierre zâmbi, dar se putea cunoaște după zâmbetul lui, cât de bine înțelegea că nu de Serghei Kuzmici îi ardea prințului Vasili în seara aceea; iar prințul Vasili pricepu la rândul lui că și Pierre înțelesese despre ce era vorba.
Prințul Vasili murmură deodată ceva și ieși. Lui Pierre i se păru că până și prințul Vasili era intimidat. Văzând postura în care era pus acest bătrân om de lume, Pierre fu mișcat; el aruncă o privire Hélenei; era și ea, la rândul ei, dezorientată, iar ochii ei păreau că spun: „Ce să fac, numai dumneata ești de vină”.
„Trebuie negreșit să fac pasul acesta, dar nu pot”, gândi Pierre și ceea ce spuse fu iarăși ceva lăturalnic. Vorbi despre Serghei Kuzmici, rugând-o să-i spună în ce consta anecdota, căci el n-o auzise. Hélene îi răspunse zâmbind, că nici ea n-o știa.
Prințul Vasili, care trecuse în salon, o găsise pe prințesă, soția sa, vorbind cu glas scăzut unei doamne mai în vârstă, despre Pierre:
— Se-nțelege, c'est un parti tres brillant, mais le bonheur, ma chere…
— Les Mariages se font dans les cieux314, răspunse doamna mai în vârstă.
Prințul Vasili se îndreptă spre ungherul cel mai depărtat și se așeză pe o canapea, ca și cum n-ar fi luat seama se convorbire. Închise ochii și-și lăsă capul în piept, ca și cum ar fi moțăit; capul îi căzu și el se scutură.
— Aline, îi spuse el soției sale, allez voir ce qu'ils font.315
Prințesa își făcu de lucru prin fața salonașului, trecând pe lângă ușă cu un aer semnificativ de indiferență, și își aruncă o privire înăuntru. Pierre și Hélene stăteau, ca și înainte, de vorbă.
— Tot așa, răspunse ea bărbatului.
Prințul Vasili se încruntă, își strâmbă într-o parte gura, iar trăsăturile începură să-i tremure cu acea expresie neplăcută și brutală care-i era caracteristică; scuturându-și tot trupul, el se ridică, apoi își aruncă capul pe spate și cu pași hotărâți, trecu pe lângă doamne spre salonul cel mic, apoi cu pași repezi, el se apropie voios de Pierre. Chipul prințului era atât de solemn, încât, văzându-l, Pierre se ridică înspăimântat de pe scaun.
— Slavă Domnului! Spuse el. Mi-a spus nevastă-mea tot! Cu o mână îl prinse pe Pierre și cu cealaltă pe fiica sa. Draga mea Liolia! Sunt foarte, foarte fericit. Vocea îi tremura când se întoarse spre el: L-am iubit mult pe tatăl tău… și ea îți va fi soție bună… Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Își îmbrățișă fiica, apoi îl îmbrățișă din nou pe Pierre și-și lipi gura de obrazul lui, într-o sărutare părintească. Lacrimi adevărate îi scăldau obrajii.
— Prințesă, vino puțin încoace, o strigă el.
Intră prințesa și începu și ea să plângă. Până și doamna în vârstă își ștergea ochii cu batista. Îl sărutară pe Pierre, iar el sărută de câteva ori mâna frumoasei Hélene. După câteva clipe, îi lăsară iarăși singuri.
„Toate acestea așa trebuiau să se întâmple și nu altfel se putea – gândi Pierre – de aceea n-am la ce să mă mai întreb dacă-i bine ce s-a întâmplat sau e rău. E bine, pentru că acum lucrurile sunt clare și s-a isprăvit cu îndoiala aceasta chinuitoare.” Își ținea tăcut logodnica de mână și se uita la pieptul ei superb, pe care răsuflarea i-l ridica și cobora în cadență.
— Hélene, zise el cu voce tare și se opri.
„În împrejurări de acestea se spune ceva deosebit”, gândi el, dar nu-și putea cu nici un preț aminti ce se spune în asemenea împrejurări. O privi în ochi. Ea se dădu mai aproape de el. Chipul ei se îmbujoră.
— Ah, scoate-ți acești… uite cum îți… scoate-i… spuse ea, arătând la ochelarii lui.
Pierre își scoase repede ochelarii și privirile lui, pe lângă că aveau căutătura ciudată pe care o au toți miopii rămași fără ochelari, mai erau pe deasupra și nedumerite. El dădu să se aplece să-i sărute mâna, dar ea, cu o mișcare repezită și brutală a capului, își apropie buzele de-ale lui și-și lipi gura de ele. Fața ei îl surprise prin expresia schimbată, neplăcută, de zăpăceală pe care și-o luase brusc.
„Acum e prea târziu; totul s-a sfârșit; de altfel, eu o iubesc…” gândi Pierre.
— Je vous aime!316 spuse el, amintindu-și, în sfârșit, ce era neapărat necesar să fie spus în asemenea ocazii; dar cuvintele acestea sunară atât de lamentabil, încât îi fu rușine de el însuși.
O lună și jumătate mai târziu, Pierre era însurat și – cum spunea lumea – era fericitul posesor al unei soții frumoase și al câtorva milioane, în enorma casă din Petersburg a conților Bezuhov, proaspăt renovată.
III.
BÃTRÂNUL PRINÞ Nikolai Andreici Bolkonski primi în noiembrie 1805 de la prințul Vasili o scrisoare, prin acesta îl înștiința că sosește împreună cu fiul său. („Am de făcut o inspecție și, bineînțeles, cu prilejul ăsta, ocolul de o sută de verste nu mă va împiedica să te vizitez pe dumneata, mult stimatul meu binefăcător”, scria el. Mă va însoți Anatol al meu, care e în drum spre regimentul lui, și cred că îi vei îngădui să-și exprime personal adâncul respect pe care, după exemplul tatălui său, îl are pentru dumneata.”)
— Se pare că, nici nu-i nevoie s-o mai scoateți pe Marie în lume, pețitorii vin singuri în casă, fu reflecția pe care avu îndrăzneala s-o facă mica prințesă, aflând vestea.
Prințul Nikolai Andreici se încruntă și nu spuse nimic.
Peste două săptămâni de la primirea scrisorii, într-o seară sosiră oamenii prințului Vasili trimiși înainte, iar a doua zi veni și el cu fiul său. Bătrânul Bolkonski nu avusese niciodată o părere prea bună cu privire la caracterul prințului Vasili; cu atât mai mult cu cât, de puțină vreme, odată cu noile domnii, sub țarii Paul și Alexandru, ajunsese la mari demnități și onoruri.
Acum însă, înțelegând din aluziile scrisorii și ale micii prințese despre ce este vorba, părerea proastă despre prințul Vasili făcuse loc, în sufletul prințului Nikolai Andreici, unui sentiment de dispreț răuvoitor. Bătrânul strâmba mereu din nas de câte ori venea vorba de el.
Când veni ziua sosirii prințului Vasili, prințul Nikolai Andreici era în toane rele și-l nemulțumeau toate. Era în toane rele pentru că sosea prințul Vasili, sau era deosebit nemulțumit de sosirea prințului Vasili tocmai pentru că era în toane rele, ar fi fost greu de știut, dar nu încăpea nici o îndoială că era în toane rele, și Tihon îl sfătuia de dimineață pe arhitect să renunțe de a mai intra la prinț să-i dea raportul.
— Ascultați cum se mai frământă prin odaie, spunea Tihon, atrăgând atenția arhitectului la zgomotul pașilor prințului. Calcă apăsat, parcă nu-l știm noi?
Cu toate acestea, către ora nouă prințul ieși că obicei să-și facă plimbarea, îmbrăcat în șuba sa de catifea cu guler din blană de sobol și căciulă tot din aceeași blană. În ajun ninsese. Poteca, pe care prințul Nikolai Andrei mergea spre grădina de iarnă, era curățită; urmele măturii se mai puteau încă vedea pe zăpada rânită, iar lopata rămasă înfiptă într-una dintre grămezile de zăpadă proaspătă, ridicate pe de-o parte și de-a alta a potecii. Prințul trecu prin grădina de iarnă, prin locuințele slugilor și prin acareturi, tăcut și posomorât.
— Dar cu sania se poate trece? Își întrebă el administratorul, un bărbat respectabil, întru totul asemănător la chip, și în felul lui de a fi, cu stăpânul.
— E zăpadă groasă, luminăție. Am dat ordin să curețe aleea.
Prințul înclină din cap și se apropie de scara casei „Slavă ție, Doamne, gândi administratorul, a trecut norul…”
— Era greu de trecut, luminăție, adăugă administratorul. Așa-i cum se-aude, luminăție, că ar veni la alteța voastră un ministru?
Prințul se întoarse către administrator și-l aținti cu priviri înfuriate.
— Ce-ai spus? Ministru? Ce fel de ministru? Cine a spus? Zise el, cu vocea lui stridentă și aspră. Pentru fiica mea, prințesa, n-ați fi curățat, hai? Numai pentru ministru? La mine nu se-ncape nici un ministru!
— Luminăție, socoteam și eu că…
— Socotești tu! Zbieră prințul, din ce în ce mai repede, mai fără legătură între cuvinte. Socoteai tu… Tâlharilor… Secăturilor! Te învăț eu să mai socoți, și, ridicând bățul, se repezi cu el la Alpatâci și l-ar fi lovit dacă administratorul nu s-ar fi ferit fără voia lui. Socoteai tu… Lichelelor!
Dar deși Alpatâci – speriat el singur că avusese îndrăzneala să se ferească de lovituri – se apropie și plecă supus capul pleșuv în fața stăpmului, sau poate tocmai din cauza aceasta, prințul continuă să strige: „Secăturilor! Să dați numaidecât zăpada la loc, în drum!”, dar nu mai ridică a doua oară brațul și intră ca furtună în odaie.
Pe la vremea prânzului, prințesa și mademoiselle Bourienne, care aflaseră că prințul nu era în toane bune, îl așteptau în picioare; mademoiselle Bourienne, cu chipul luminos, care părea că spune: „Mie nu-mi pasă, eu sunt așa cum sunt întotdeauna”, iar prințesa Maria, palidă, umilă, cu ochii în pământ. Mai greu în toate astea, pentru prințesa Maria era faptul că știa și ea prea bine că în asemenea cazuri trebuia să procedeze întocmai ca mademoiselle Bourienne, dar nu era în stare. Își spunea: „Dacă mă fac că nu bag de seamă, poate spune că n-am nici o înțelegere pentru el; dacă mă arăt și eu tristă și prost dispusă, îmi va spune, cum s-a mai întâmplat, că sunt o curcă plouată, etc.”
Prințul se uită la chipul înspăimântat al fiicei sale și mormăi supărat:
— Pr… proasto! Rosti el.
„Și cealaltă nu-i aici! Se vede că i-au împuiat și ei capul cu prostii”, gândi el, văzând că mica prințesă lipsea de la masă.
— Dar prințesa unde-i? Întrebă el. Se ascunde?
— Nu-i este prea bine, spuse mademoiselle Bourienne cu un zâmbet voios, nu poate veni. E atât de firesc, în starea ei…
— Hm! Hm! Ch! Ch! Făcu prințul și se așeză la masă.
I se păru că farfuria din fața lui nu-i curată; arătă o pată pe ea și o aruncă. Tihon o prinse și o trecu bufetierul lui. Mica prințesă nu era bolnavă, însă se temea până-ntr-atâta de prințul cel bătrân încât, auzind că iar era în toane rele, se hotărâse să nu iasă din odaia ei.
— Mă tem pentru copil, spusese ea către mademoiselle Bourienne, Dumnezeu știe câte se mai pot întâmpla dintr-atâta spaimă.
În general, mica prințesă trăia la Lâsâe-Gorî veșnic sub apăsarea unui sentiment de frică și de antipatie față de bătrânul prinț, antipatie de care ea nu-și dădea seama pentru că frica ei era așa de puternică, încât altceva nu mai putea simți. La rândul lui, prințul avea și el o antipatie pentru noră-sa, dar antipatia lui era înnăbușită de dispreț. Prințesa Liza, de când trăia la Lâsâe-Gorî legase o prietenie strânsă cu mademoiselle Bourienne și petrecea cu ea zile întregi, o ruga să doarmă noaptea la ea în cameră și vorbea adeseori cu ea despre socru-său criticându-l.
— Il nous arrive du monde, mon prince317, spuse mademoiselle Bourienne, desfăcând șervetul alb cu mâinile ei trandafirii. Son excellence le prince Kouraguine avec son fils, a ce que j'ai entendu dire?318 Rosti ea, cu un aer întrebător.
— Hm! Excelența asta a dumitale e un fleac… eu l-am recomandat la minister, spuse prințul, care era foarte puțin încântat. Și fecioru-său, ce mai caută și el aici? Nu pricep deloc. Poate-or fi știind ele, prințesele Lizaveta Karlovna și prințesa Maria; eu nu știu de ce mi-l aduce și pe fecioru-său plocon. Mă pot lipsi de el! Și se uită la prințesa Maria, care se înroșise toată.
— Nu te simți bine, ce-i cu tine? De frica „miniștrului”, poate, cum spunea azi dobitocul acela de Alpatâci?
— Nu, mon pere319.
Deși turnase gaz peste foc cu subiectul acesta de discuție, mademoiselle Bourienne nu-și puse frâu vorbelor și continuă să flecărească întruna, ba despre grădină, ba despre frumusețea unei flori care tocmai înflorise.
Prințul se mai domoli după primul fel. După prânz trecu să-și vadă nora. Mica prințesă ședea la măsuță și-și petrecea timpul vorbind cu Mașa, o cameristă. Cum își văzu socrul, păli deodată la față. Mica prințesă era foarte schimbată. Era acum mai mult urâtă decât frumoasă. Obrajii i se scofâlciseră, buza de sus i se ridicase și mai mult, și ochii îi erau tare încercănați.
— Da, simt parcă o greutate, răspunse ea prințului, care o întrebase ce simte.
— Ai nevoie de ceva?
— Nu, merci, mon pere320.
— Bine, bine.
Prințul ieși și se abătu pe la odăile servitorilor. Alpatâci, cu capul plecat, îl întâmpină în prag.
— Ai astupat la loc drumul?
— L-am astupat, excelență. Iertați-mă, pentru numele lui Dumnezeu, numai din prostia mea…
Prințul îl întrerupse și începu să râdă, cu râsul lui nefiresc.
— Bine, bine!
Îi întinse o mână, pe care Alpatâci i-o sărută, și trecu în cabinetul lui.
Seara, prințul Vasili sosi. Întru întâmpinarea lui ieșiră, în fața perspectivei (așa-i spuneau ei aleii principale), câțiva vizitii și lachei, care împinseră chiuind săniile convoiului pe drumul troienit înadins spre aripa destinată invitaților.
Prințului Vasili și lui Anatol le fuseseră rezervate camere separate.
Anatol se așeză pe un scaun, își scoase haina și, punându-și mâinile în șolduri, își aținti surâzând privirea ochilor mari și frumoși asupra colțului de masă, în fața căreia ședea. El își privea totdeauna viața ca pe un neîntrerupt șir de plăceri, pe care cineva, nu se știe de ce, se îngrijea să i le pregătească. Tot așa privea și-acum vizita la bătrânul acesta răutăcios și la această slută, dar bogată moștenitoare. Toată povestea aceasta trebuia să decurgă, după părerea lui, într-un chip foarte distractiv și trebuia să se sfârșească cu bine. „Și de ce, mă rog, să nu mă-nsor cu ea dacă-i așa de bogată? Asta nu poate strica niciodată”, gândea Anatol.
Se bărbieri, se parfumă, cu meticulozitatea și cochetăria care se transformaseră la el în obicei și, cu capul său frumos cum era, cu expresia lui înnăscută de învingător mărinimos, trecu în odaia tatălui său. În jurul prințului Vasili se învârteau de zor doi valeți de-ai lui, care-l ajutau să se îmbrace; vioiciunea lor îl molipsise și prințul se uita cu viu interes în jurul său și-i făcu un semn voios din cap fiului său, care intra, ca și cum i-ar fi spus: „Bun, așa te vreau!”
— Nu, fără glumă, tată, e tare slută? Ce zici? Îl întrebă el în franțuzește, parcă în continuarea unei discuții care nu odată revenise între ei doi, cât timp călătoriseră.
— Prostii! Principalul este să-ți dai toată osteneala să fii cât mai respectuos și mai prudent cu prințul cel bătrân.
— Dacă cumva mă ceartă, plec, spuse Anatol. Nu-i pot suporta pe bătrânii ăștia! Ei?
— Þine minte că totul, pentru tine, depinde doar de asta.
În vremea asta, în camera slujnicelor nu numai că se știa de sosirea ministrului și a fiului său dar până și înfățișarea lor fusese descrisă în amănunțime. Prințesa Maria ședea singură în camera ei și se străduia în zadar să-și stăpânească tulburarea lăuntrică.
„De ce ne-au scris ei, de ce mi-a vorbit Liza despre el? Căci asta nu se poate întâmpla! Își spunea ea, privindu-se în oglindă. Cum să intru eu în salon? Chiar dacă mi-ar plăcea, acum tot nu m-aș putea simți cu el în largul meu, liberă.” Numai gândindu-se la privirea tatălui ei și o cuprindea frica.
Mica prințesă și mademoiselle Bourienne apucaseră să fie puse la curent cu tot ce trebuiau să știe prin Mașa, fata din casa, și știau tot: știau ce băiat frumos, oacheș și rumen e fiul ministrului și că tată-său de-abia își putuse pune picioarele pe treptele scării, pe când feciorul, ca un vultur, îl ajunsese din urmă sărind câte trei trepte deodată. În posesia acestor informații, mica prințesă și mademoiselle Bourienne, ale căror glasuri răsunau încă în sală cu însuflețire, intrară în odaia prințesei Maria.
— Știi, ils sont arrivés321, Marie, spuse mica prințesă, îndreptându-și pântecul și lăsându-se greoaie într-un fotoliu.
Nu mai purta bluza în care fusese îmbrăcată de dimineață și își pusese una dintre cele mai frumoase rochii pe care avea; era pieptănată cu îngrijire și cochetărie, iar pe chip se ivise o înviorare, care nu-i putea totuși ascunde ridurile obosite și ofilite ale feței. Gătită, așa cum era obicei în societate la Petersburg, sărea și mai mult în ochi cât se urâțise. Și la mademoiselle Bourienne se putea băga de seamă o oarecare grijă în desăvârșirea toaletei, care dădea și mai mult farmec chipului ei drăgălaș și plăcut.
— Eh bien, et vous restez comme vous etes, chere princesse? Începu ea. On va venir annoncer, que ces messieurs sont au salon; il faudra descendre, et vous ne faites pas un petit brin de toilette!322
Mica prințesă se ridică din fotoliu, sună camerista și îi ceru, foarte voioasă, să-și dea păreri asupra toaletei prințesei Maria și să și le pună în aplicare. Mândria prințesei Maria suferea din pricina faptului că sosirea logodnicului promis o tulburase și se simțea mai cu seamă jignită de faptul că niciuna dintre cele două prietene nu-și puteau închipui că lucrurile s-ar fi putut petrece altfel. Să le fi spus cât de rușine îi era de ea însăși și de ele, ar fi însemnat să-și dea pe față tulburarea; în afară de aceasta, să se gătească ar fi însemnat să se expună glumelor și stăruințelor acestora. Se aprinse la față; strălucirea ochilor frumoși se mohorî, fața i se acoperi de pete și, cu expresia neplăcută de resemnare, de acceptare a sacrificiului, care apărea atât de des pe chipul ei, se lăsă în voia domnișoarei Bourienne și a Lizei. Amândouă femeile își dădeau, cu toată sinceritatea, osteneala s-o facă frumoasă. Era atât de urâtă, încât nici uneia dintre ele nu-i putea încolți în inimă teama de rivalitate; de aceea, cu desăvârșită sinceritate și cu acea puternică și naivă convingere a femeilor că îmbrăcămintea poate înfrumuseța chipul cuiva, se și apucară s-o gătească.
— Nu, zău, ma bonne amie, rochia asta nu-ți șade bine, zise Liza, privind-o de la distanță și pieziș. Spune să-ți aducă una mai închisă. Zău! Ce vrei, acuma poate că ți se hotărăște și ție soarta vieții întregi. Asta-i mult prea deschisă, nu-i frumoasă, nu, e chiar urâtă.
Nu rochia era urâtă, ci fața și întreaga făptură a prințesei; dar lucrul acesta nu-l simțea nici mademoiselle Bourienne, nici mica prințesă; lor tot li se mai părea că dacă i-ar fi pus o fundă albastră în părul care trebuia pieptănat în sus și dacă i-ar fi scos cordonul albastru de la rochia cafenie etc… totul ar fi fost cum nu se poate mai bine. Uitau că nici chipul, nici atitudinea, care exprimau spaima, nu puteau fi schimbate și că, de aceea, orice ar fi schimbat cadrul și podoabele acestui chip, chipul însuși rămânea jalnic și urât. După ce de două sau de trei ori se răzgândiră asupra schimbărilor pe care prințesa Maria le suportă cu supunere, când, în sfârșit, fu gata pieptănată cu părul în sus (pieptănătură care-i schimba cu totul înfățișarea și o sluțea și mai rău) și îmbrăcată cu o rochie elegantă de culoare închisă, cu cordon albastru, Liza se învârti în jurul ei o dată, de două ori și mai trase cu mâna ei micuță, ici o cută, dincolo un capăt de cordon, apoi începură să o privească, cu capul aplecat, când dintr-o parte, când din cealaltă.
— Nu, așa nu merge, spuse ea cu hotărâre, lovindu-și palmele una de alta. Non, Marie, décidément ça ne vous va pas. Je vous aime mieux dans votre petite robe grise de tous les jours. Non, de grâce, faites cela pour moi323.
— Katia, spuse ea cameristei, adu prințesei rochia aceea gri; și să vezi, mademoiselle Bourienne, ce frumos am s-o gătesc, adăugă ea cu un zâmbet, gustând parcă dinainte plăcerea artistică.
Dar când Katia îi aduse rochia cerută, prințesa Maria stătea tot nemișcată, în fața oglinzii, privindu-și chipul. În oglindă se vedea cu ochii plini de lacrimi, cu buzele palide, gata să izbucnească în hohote de plâns.
— Voyons, chere princesse, spuse mademoiselle Bourienne, encore un petit effort324.
Mica prințesă, luând rochia din mâna cameristei, se duse la cumnata ei.
— Așa, cu asta te facem iar simplă și drăgălașă, spuse ea.
Vocea domnișoarei Bourienne și a Katiei, care începuseră, cine știe de ce, să râdă, se contopeau într-un ciripit de păsărele vesele.
— Non, laissez-moi325, zise prințesa Maria; și în vocea ei răsună atâta seriozitate și durere, încât ciripitul de păsărele amuți pe loc. Femeile se uitară la ochii ei mari și frumoși, plini de lacrimi și de gânduri, care cereau limpede îndurare privindu-le, și înțeleseră orice stăruință era zadarnică, și că ar fi fost inutil și chiar o cruzime să mai stăruie.
— Au moins changez de coiffure, spuse mica prințesă. Je vous disais, continuă ea, adresându-se cu ton de reproș domnișoarei Bourienne, Marie a une de ces figures, auxquelles ce genre de coiffure ne va pas du tout. Mais du tout, du tout. Changez de grâce!326
— Laissez-moi, laissez-moi, tout ça m'est parfaitement égal327, răspunse prințesa Maria, din glasul căreia se vedea că abia își stăpânea lacrimile.
Mademoiselle Bourienne și mica prințesă trebuiră să recunoască în sinea lor că prințesa Maria, așa cum era acum, era foarte urâtă, mult mai urâtă ca de obicei; dar acum era prea târziu. Se uita la ele cu aerul acela pe care i-l cunoșteau atât de bine, un aer de tristețe și de îngândurare. Expresia aceasta nu le făcu să se teamă de prințesa Maria (ea nu inspira niciodată teamă), dar știau bine că atunci când chipul ei căpăta această înfățișare, ea se închidea întotdeauna într-o tăcere încăpățânată și era nestrămutată în hotărârile sale.
— Vous changerez, n'est-ce-pas?328 întrebă Liza. Și cum prințesa Maria nu-i răspunse nimic, ieși din cameră.
Prințesa Maria rămase singură. Nu îndeplini dorința Lizei și nu numai că nu-și schimbă pieptănătura, dar nici măcar nu se privi în oglindă. Cu ochii în jos, cu mâinile atârnându-i fără vlagă, rămase așa, pe gânduri. Își văzu în fața ochilor soțul, bărbat puternic, dominator, cu ceva neînțeles de fermecător în el, ducând-o fără veste cu dânsul într-o lume a lui, cu totul alta, mai fericită. Se văzu ținându-și copilul la piept; copilul ei, întocmai ca acela pe care-l văzuse în ajun la sânul fetei bătrânei ei doici. Se văzu alături de bărbatul ei, care se uita cu duioșie la ea și la copil. „Dar nu, nu-i cu putință, prea sunt urâtă”, își spuse ea.
— Poftiți la ceai! Vine numaidecât și prințul, se auzi de dincolo de ușă vocea cameristei.
Își veni în fire și se îngrozi de cele ce-i trecură prin gând. Înainte de-a coborî, se ridică și intră în odaia cu icoane, unde, îndreptându-și privirile spre chipul înnegrit al Mântuitorului de pe o icoană mare luminată de o candelă, stătu dinaintea ei câteva minute, cu mâinile împreunate. În sufletul prințesei Maria era o îndoială chinuitoare. Era oare cu putință să-i fie ei hărăzită bucuria iubirii, a iubirii pământești, pentru un bărbat?
În visurile despre căsnicie ale prințesei Maria se amestecau și fericirea vieții de familie, și dorința de a avea copii, dar visul ei de căpetenie, cel mai puternic și mai tainic, era tot iubirea pământească. Sentimentul acesta era cu atât mai puternic, cu cât făcea toate sforțările să-l ascundă celorlalți, și chiar ei însăși. „Dumnezeule, își spuse ea, cum să alung din inima mea aceste gânduri trimise de diavol? Cum să fac să mă mântui pe vecie de aceste gânduri rele, pentru a îndeplini în liniște voia Ta?” Și nici nu-și puse bine întrebarea că răspunsul lui Dumnezeu se și făcu auzit adânc în inima ei. „Nu dori nimic pentru tine însăți; nu căuta, nu te tulbura și nu pizmui. Viitorul oamenilor, și destinul tău trebuie să-ți rămână necunoscute; dar fă-le în așa chip, încât să fii oricând gata pentru orice. Și când va fi voia lui Dumnezeu să te încerce cu îndatoririle căsniciei, fii gata să împlinești voința Lui.” Cu acest gând înălțător (și nutrind cu toate astea nădejdea că neîngăduitul ei vis pământesc se va împlini), prințesa Maria, oftând și făcându-și semnul crucii, coborî, fără să se mai gândească nici la rochie, nici la pieptănătură și nici la felul cum va fi în salon, ori la ce va spune. Ce mai puteau însemna toate acestea față de ceea ce hotărâse de mai înainte Dumnezeu, fără de voia căruia nici un fir de păr din capul omului nu se clintește?
IV.
CÂND PRINÞESA MARIA își făcu intrarea în salon, prințul Vasili și fiu-său se aflau demult acolo, în conversație cu mica prințesă și cu mademoiselle Bourienne. În clipa când intră ea, cu mersul ei greoi și apăsat, bărbații și mademoiselle Bourienne se ridicară, iar mica prințesă, prezentând-o bărbaților, spuse:
— Voila Marie!329
Prințesa Maria îi văzu pe toți și-i observă în toate amănuntele.
Văzu fața prințului Vasili, care în momentul intrării îi venise deodată serioasă și apoi numaidecât surâzătoare și fața micii prințese, care, îmboldită de curiozitate, cerceta pe chipurile musafirilor impresia ce le-o făcea. O văzu și pe mademoiselle Bourienne, cu funda și fața ei frumoasă, a cărei privire, mai vioaie ca de obicei, era îndreptată spre el; numai pe el nu-l putu zări; văzu doar ceva măreț, luminos și minunat, care făcu spre ea câțiva pași de cum păși în odaie. Întâi se apropie prințul Vasili, și ea îi sărută creștetul pleșuv, aplecat deasupra mâinii ei, și-i răspunse la întrebarea dacă l-a uitat – că, dimpotrivă, și-l amintea cum nu se poate mai bine.
Apoi se apropie de ea Anatol. Prințesa Maria tot nu-l vedea. Doar cât îi simți mâna delicată cuprinzându-i-o energic pe a ei, și abia își atinse buzele de fruntea lui albă, încadrată de un minunat păr castaniu, bine pomădat. Când se uită, în sfârșit, la el, frumusețea lui o uimi. Cu degetul cel mare al mâinii drepte pe după nasturele încheiat al tunicii, țanțoș și cu pieptul scos în afară, legănându-și un picior și aplecându-și ușor capul, Anatol, fără să spună o vorbă, se uita voios la prințesă, dar era vădit că numai la ea nu se gândea. Anatol nu era de fel ingenios în discuții, nu era prompt și nu strălucea prin vorbe de spirit, dar avea în schimb calitățile cele mai prețuite de societate: mult calm și desăvârșită stăpânire de sine. Când cineva nesigur de sine tace în fața unei cunoștințe noi și se arată conștient de necuviința acestei tăceri și dornic s-o repare, oricine-ar fi, se pune într-o situație neplăcută; dar Anatol tăcea, legănându-și piciorul, și se uita înveselit la pieptănătura prințesei Maria. Se vedea că era în stare să tacă, așa liniștit, mult și bine. „Dacă tăcerea asta stingherește pe cineva, n-aveți decât să vorbiți; eu însă nu sunt dispus”, avea el aerul că spune. În afară de asta, în raporturile lui cu femeile, Anatol avea acel fel de-a fi care inspiră în cel mai înalt grad femeilor curiozitate, teamă și chiar iubire – purtarea omului cu conștiința disprețuitoare a superiorității sale. Parcă prin întreaga lui făptură le-ar fi spus: „Vă cunosc, vă știu eu prea bine. Ce să-mi mai bat capul cu voi? Ce bucuroase-ați fi!” Poate că nici nu gândea așa în prezența femeilor (și e chiar foarte probabil că nu, pentru că în genere gândea prea puțin), dar așa îi era înfățișarea și asta spunea purtarea lui. Prințesa Maria simți aceasta și, dorind parcă să-i arate că nici nu cutează să-și închipuie că l-ar putea cumva interesa, intră în vorbă cu bătrânul prinț. Conversația deveni generală și plină de însuflețire, mulțumită glăsciorului Lizei și buzei ei cu mustăcioară, care se ridica și-i descoperea dinții albi. Ea îl întâmpinase pe prințul Vasili cu tonul glumeț atât de adeseori folosit de persoanele vorbărețe și vesele și care se întemeiază pe faptul că între tine și cel căruia îi vorbești pe acest ton se presupune că ar exista relații demult statornicite și amintiri comune, un fel de a glumi și vorbe de duh necunoscute în bună parte de ceilalți, când de fapt nici un soi de asemenea amintiri nu existau și nici nu existaseră vreodată între mica prințesă și prințul Vasili. Prințul Vasili se preta cu plăcere la acest ton; mica prințesă îl atrase în depănarea acestor întâmplări vesele, care de fapt nu avuseseră loc niciodată, și pe Anatol, pe care ea aproape că nu-l cunoștea. Mademoiselle Bourienne luă parte de asemenea la povestirea acestor amintiri comune și până și prințesa Maria se simți cu plăcere antrenată de aceste vesele aduceri-aminte.
— Iată, cel puțin acum vei fi cu totul al nostru, scumpul nostru prinț, îi spuse mica prințesă prințului Vasili, bineînțeles în franțuzește, nu ca la seratele noastre, de la care fugeai întotdeauna. Îți amintești de cette chere Annette?330
— Ah, cred că dumneata n-ai să-mi vorbești de politică așa cum făcea Annette.
— Dar măsuța noastră de ceai?
— O, da!
— De ce n-ați fost niciodată la Annette? Îl întrebă micuța prințesă pe Anatol. A! Știu acum, știu, spuse ea, clipind din gene: fratele dumitale, Ippolit, mi-a povestit un pic isprăvile dumitale. O! Îl amenință ea cu degetul, știu și despre ștrengăriile dumitale de la Paris!
— Dar el, Ippolit, nu ți-a spus? Interveni prințul (adresându-se fiului său și apucând-o pe prințesă de mână, ca și cum ea ar fi vrut să fugă, iar el abia reușea s-o rețină), nu ți-a spus și ție cum el, Ippolit, o adora pe mica noastră prințesă și cum era ea le mettait a la porte?331
— Oh! Cest la perle des femmes, princesse!332 adăugă el, adresându-se prințesei Maria.
La rândul ei, mademoiselle Bourienne, cum auzi rostindu-se cuvântul Paris, nu scăpă prilejul să intre în depănarea amintirilor comune.
Ea își îngădui să întrebe dacă Anatol părăsise demult Parisul și cum îi plăcuse orașul. Anatol îi răspunse cu multă plăcere franțuzoaicei și, zâmbind și privind-o țintă, începu cu ea o conversație despre patria ei. De cum o văzuse pe drăgălașa Bourienne, Anatol hotărâse că nici aici, la Lâsâe-Gorî, n-avea să se plictisească. „Nu-i deloc urâtă! Își spunea el în gând, măsurând-o. Nu-i deloc urâtă această demoiselle de compagnie333. Nădăjduiesc că o va lua cu dânsa când se va mărita cu mine, gândi el, la petite est gentille334.”
Bătrânul prinț se îmbrăca fără grabă în cabinet, încruntându-se și cugetând la ceea ce avea de făcut. Sosirea acestor musafiri îl supăra. „Ce am eu cu prințul Vasili și feciorașul lui? Prințul Vasili e un sec lăudăros, așa că și fiu-său trebuie să fie tot o poamă”, bombănea el pentru sine. Pe el îl supăra mai mult că sosirea acestor musafiri, prezența lor, ridica din nou în conștiința lui problema rămasă nerezolvată, pe care și-o înnăbușise tot timpul până atunci, înșelându-se mereu pe sine însuși. Problema era dacă se va putea hotărî vreodată să se despartă de prințesa Maria și s-o dea după un bărbat. Prințul nu îndrăznise niciodată să-și pună deschis această problemă, știind dinainte că răspunsul lui ar fi fost așa cum era drept, iar dreptatea venea în contradicție nu numai cu simțămintele sale, ci cu însăși putința de a-și duce mai departe viața. Viața, fără prințesa Maria, ar fi fost pentru prințul Nikolai Andreici lipsită de sens, oricât de puțin părea că-și prețuiește fiica. „La ce să se mărite? Gândea el. Desigur, pentru a fi nefericită. Iată, Liza e cu Andrei (un soț bun, cu greu cred că s-ar mai găsi în ziua de azi), dar este ea mulțumită oare cu soarta ei? Și-apoi, cine are s-o ia pe ea din dragoste? Urâtă e, neîndemânatică e. O va lua pentru numele, pentru relațiile și averea ei. Nu trăiesc oare tot așa de bine și cele nemăritate? Și încă au o viață mai fericită!” Așa gândea, în timp ce se îmbrăca, prințul Nikolai Andreici, și cu toate acestea problema ce fusese mereu amânată cerea o rezolvare imediată. Prințul Vasili și-a adus feciorul, fără doar și poate, cu intenția de-a cere mâna Mariei și probabil azi-mâine va cere un răspuns fără înconjur. Numele și poziția ei în societate îi convin. „Dar eu nu-s împotrivă, își spunea prințul singur sieși, numai să fie el vrednic de ea. Acesta-i și lucrul pe care va trebui să-l cântărim!
— Acesta-i și lucrul pe care va trebui să-l cântărim, rosti el cu voce tare. Acesta-i și lucrul pe care va trebui să-l cântărim.
Și intră în salon cu pași vioi ca întotdeauna, cuprinzându-i pe toți dintr-o ochire; observă schimbarea rochiei la mica prințesă, și funda domnișoarei Bourienne, și pieptănătura urâtă a prințesei Maria, și schimbul de zâmbete dintre domnișoara Bourienne și Anatol, și izolarea prințesei Maria în conversația comună. „S-a împopoțonat ca o proastă! Își spuse el, aruncând o privire furioasă către fiică-sa. Fără rușine! Și el nici nu o bagă în seamă.”
Se apropie de prințul Vasili.
— Să trăiești, să trăiești, bucuros că te văd.
— Când e vorba de un prieten drag, o sută de verste nu-i un ocol prea mare, începu prințul Vasili ca întotdeauna, repede, sigur de sine și familiar. Iată-l pe cel de al doilea fiu al meu. Arată-i, rogu-te, dragoste și bunăvoință.
Prințul Nikolai Andreici îl cercetă pe Anatol cu privirea.
— Bravo, bravo! Zise el. Ei, vino de mă sărută, și-i întinse obrazul.
Anatol îl sărută pe bătrân și-acum îl privea curios și cu un calm desăvârșit, așteptându-se din clipă în clipă să-l surprindă, așa cum îl prevenise tată-său, făcând vreo ciudățenie.
Prințul Nikolai Andreici se așeză la locul lui obișnuit, pe un colț al canapelei, trase alături un jilț pentru prințul Vasili, îi făcu semn să se așeze și începu să-l întrebe despre treburile politice și celelalte noutăți. Părea că ascultă cu toată atenția vorbele prințului Vasili, dar în realitate, nu contenea să se uite la prințesa Maria.
— Așa; ți s-a scris de Potsdam? Repetă el ultimele vorbe ale prințului Vasili și, deodată, ridicându-se de pe canapea, se apropie de fiica sa.
— Pentru musafiri mi te-ai gătit așa? Zise el. Frumoasă toaletă, tare frumoasă! Tu ți-ai făcut pieptănătura asta ca să apari în fața musafirilor, iar eu, în fața musafirilor îți spun… să nu mai îndrăznești de azi înainte să-ți schimbi toaleta fără învoirea mea.
— Eu sunt de vină, mon pere, o apără mica prințesă, roșind.
— Dumneata ai toată libertatea să faci ce-ți place, spuse prințul Nikolai Andreevici, făcând o temenea nurorii sale, dar ea n-are de ce să se mai sluțească – e destul de urâtă și-așa.
Și se așeză din nou la locul lui, fără să mai dea vreo atenție fiicei sale, căreia îi dăduseră lacrimile.
— Dimpotrivă, pieptănătura asta îi șade foarte bine prințesei, interveni prințul Vasili.
— Ei, tinere, cum îți zice? Spuse prințul Nikolai Andreici, adresându-i-se lui Anatol, vino-ncoace să stăm un pic de vorbă, să ne cunoaștem.
„Ei, acum începe distracția”, gândi Anatol și se așeză surâzând lângă bătrânul prinț.
— Ei, uite ce-i, dragul meu; am auzit că dumneata, ți-ai făcut studiile în străinătate, nu așa ca noi – ca mine și ca tatăl dumitale – care am învățat az-buchea de la niște bieți dascăli de strană! Ia spune-mi, dragul meu, faci acum serviciul în garda călare? Întrebă bătrânul, privindu-l de aproape și cu atenție.
— Nu, am trecut în armata combatantă, răspunse Anatol, abia ținându-se de râs.
— Aha! Bună treabă. Vrei să-ți slujești țarul și patria, dragul meu, nu-i așa? Suntem în război. Un flăcău ca dumneata trebuie să-și facă datoria; zici că ești ofițer de front?
— Nu, regimentul nostru a și plecat. Eu contez încă… Unde contez eu, papa? Se întoarse Anatol, râzând, spre tatăl său.
— Frumos îți faci serviciul, n-am ce zice, frumos! Unde contez eu? Ha-ha-ha! Râse prințul Nikolai Andreici.
Râse și Anatol încă și mai tare. Deodată prințul Nikolai Andreici se posomorî.
— Ei, acum du-te, îi zise el lui Anatol.
Anatol se apropie, cu același surâs pe buze, de cercul femeilor.
— Și zici că i-ai educat acolo, în străinătate, prințe Vasili? Hai? Se întoarse bătrânul spre prințul Vasili.
— Am făcut tot ce-am putut; și vă pot spune că educația de acolo e cu mult mai bună decât a noastră de-aici.
— Da, da, astăzi totul e altfel, totul e nou. Halal băiat! Halal! Ei, să trecem la mine.
Îl luă pe prințul Vasili de braț și îl conduse în cabinet.
Rămas între patru ochi cu bătrânul prinț, prințul Vasili se și grăbi să-i comunice pe loc dorința și speranța lui.
— Dar ce crezi, se răsti bătrânul prinț, crezi că eu o țin, că nu pot să mă despart de ea? I-auzi ce-și închipuie! Mormăi el, supărat. Din parte-mi, chiar mâine! Atâta-ți spun doar că vreau să-mi cunosc ginerele mai bine. Tu-mi știi obiceiul: totul pe față! Mâine o voi întreba în prezența ta dacă ea vrea, atunci va trebui să-mi lași băiatul să rămână aici. Să mai stea puțin aici, să văd. Prințul continuă: N-are decât să se mărite, mie mi-e totuna, strigă el aceeași voce răstită, cu care strigase când se despărțise de fiul său.
— Să-ți spun drept, făcu prințul Vasili cu un ton de om șiret care vede că șiretenia nu-i mai folosește la nimic în fața unui interlocutor pătrunzător. Pentru dumneata, oamenii sunt străvezii: vezi prin ei. Anatol nu e un geniu, dar e băiat cinstit și bun, admirabil ca fiu și credincios rudelor lui.
— Bine, bine, vedem noi!
Așa cum se întâmplă de obicei cu femeile care au stat singure mult timp, fără societatea bărbaților, la apariția lui Anatol toate cele trei femei din casa prințului Nikolai Andreici simțiră deopotrivă că viața lor de până atunci nu fusese viață. Puterea lor de gândire, de simțire și de pătrundere a vieții se înzeci într-o clipă la toate trei, ca și cum viața dusă până atunci în întuneric s-ar fi luminat deodată de o lumină nouă, plină de noi înțelesuri.
Prințesa Maria nici nu se mai gândea și uitase cu totul de chipul ei și de pieptănătura cea nouă. Fața frumoasă, lină, a omului care avea să-i fie poate bărbat, îi absorbi toată atenția. Îi apărea și bun, și viteaz, și hotărât și mărinimos. Era încredințată că așa și e. Mii de iluzii despre viitoarea ei viață conjugală îi încolțeau mereu în imaginație. Dar le îndepărta și încerca să le ascundă.
„Nu sunt oare prea rece cu el? Se întreba prințesa Maria. Caut cât pot să mă stăpânesc, pentru că în adâncul sufletului mă simt acum prea aproape de el; dar n-are de unde să știe tot ce gândesc eu despre el și poate să-și închipuie că nu-mi e pe plac.”
Și prințesa Maria se silea, dar nu izbutea să fie amabilă cu noul musafir.
„La pauvre fille! Elle est diablement laide”335, gândea Anatol, privind-o.
Mademoiselle Bourienne, adânc tulburată și ea de sosirea lui Anatol, cugeta în alt chip. E de la sine înțeles că această fată tânără, frumoasă, fără situație precisă în societate, fără rude și prieteni și fără patrie chiar, nu se gândea să-și dedice viața serviciilor prințului Nikolai Andreevici, lecturii cărților sale sau prieteniei cu prințesei Maria. Mademoiselle Bourienne își aștepta demult prințul rus, pe acela care va ști să prețuiască dintr-o dată superioritatea ei asupra prințeselor ruse – urâte, îmbrăcate fără gust și neîndemânatice – care se va îndrăgosti de ea și o va răpi; și iată că acest prinț rus în sfârșit se ivise. Mademoiselle Bourienne știa o istorie auzită de la o mătușă de-a ei și completată de ea însăși, pe care și-o repeta cu plăcere în imaginație. Era povestea unei fete seduse pe care biata ei mamă, sa pauvre mere, o dojenea pentru faptul că se dăduse fără căsătorie unui bărbat. Mademoiselle Bourienne se simțea adeseori mișcată până la lacrimii istorisindu-i, în imaginația ei, lui, seducătorului, această poveste. Acum, acest el, autenticul prinț rus, apăruse. O va răpi, apoi se va arăta ma pauvre mere336, și el se va căsători cu ea. Așa se înfiripase în închipuirea domnișoarei Bourienne, chiar de pe când discuta cu el despre Paris toată istoria viitoare a vieții ei. Nu era călăuzită de vreun calcul (nici un moment nu se gândise la ceea ce avea făcut), dar în sufletul ei totul era demult gata și toate aceste vise dinainte făurite nu făcură acum decât să se plieze în jurul lui Anatol, căruia ea dorea și se străduia să-i placă cât mai mult cu putință.
Mica prințesă, asemenea unui cal bătrân de regiment auzind sunetul goarnei, uitând de starea ei, se pregătea, fără să-și dea seama acum, să înceapă obișnuitul galop al cochetăriei, fără cel mai mic gând ascuns, dar cu o voie bună naivă și ușuratică.
Cu toate că, de obicei, în societatea femeilor, Anatol lua atitudinea omului pe care-l plictisește goana femeilor după dânsul, el simți totuși o vanitoasă plăcere atunci când băgă de seamă câtă influență are asupra acestor femei. Pe lângă aceasta, începu să simtă pentru frumușica și ațâțătoarea Bourienne acel simțământ pătimaș, animalic, care punea stăpânire pe el cu o repeziciune neobișnuită și-l împingea la cele mai grosolane și cutezătoare fapte.
După ceai, societatea trecu în odaia cu divane, și prințesa fu rugată să cânte la clavicord. Anatol se rezemă de clavicord în fața ei, lângă mademoiselle Bourienne și ochii săi, în care râdea bucuria, priveau țintă, la prințesa Maria. La rândul său, prințesa Maria, cu o emoție uimitor de fericită, îi simțea privirea ațintită asupra ei. Sonata ei preferată o ducea în cea mai poetică și mai intimă lume a ei, iar privirea pe care-o simțea ațintită asupra ei, dădea acestei lumi și mai multă poezie. În realitate privirea lui Anatol, deși îndreptată spre ea, nu era pentru dânsa, ci pentru mișcarea piciorușului domnișoarei Bourienne, pe care în vremea asta i-l atingea cu piciorul sub pian. Mademoiselle Bourienne se uita și ea la prințesă și în ochii ei frumoși se citea o expresie, nouă pentru Maria, de temere în fața nădejdii de fericire.
„Cât de mult mă iubește!” gândea prințesa Maria. „Ce fericită sunt acum, și ce fericită pot fi, cu asemenea prietenă și cu un asemenea soț! E cu putință oare să-mi fie soț?” gândi ea, fără să cuteze să-l privească în față, simțindu-i aceeași privire îndreptată asupră-i.
Seara când, după cină, își spuseră noapte bună, Anatol sărută mâna prințesei. Prințesa Maria, fără să-și poată explica singură de unde-a găsit atâta curaj, i se uită drept în față; fața aceea frumoasă, care se apropiase de ochii ei miopi. După ce sărută mâna prințesei, el se apropie și sărută mâna domnișoarei Bourienne (gestul nu era cuviincios, dar el le făcea pe toate așa de sigur de sine și de simplu!), iar mademoiselle Bourienne se înroși și se uită înspăimântată la prințesă.
„Quelle délicatesse”337, își spuse prințesa Maria. „Oare ce crede Amélie (așa se numea mademoiselle Bourienne) că eu pot fi geloasă și că nu prețuiesc gingășia curată și devotamentul ei față de mine?” Se apropie de mademoiselle Bourienne și o sărută, strângând-o în brațe. Anatol se apropie să sărute mâna micii prințese.
— Non, non, non! Quand votre pere m'écrira, que vous vous conduisez bien, je vous donnerai ma main a baiser. Pas avant.338
Apoi, ridicându-și degetele mici și surâzându-i, ieși cameră.
V.
SE DUSERÃ FIECARE să se culce și, în afară de Anatol care adormise de îndată ce-și pusese capul pe pernă, nimeni dintre ceilalți nu putu închide ochii multă vreme noaptea aceea.
„Oare într-adevăr acest străin, bărbat frumos și bun, mai ales bun, să fie soțul meu?” gândea prințesa Maria și, lucru care i se întâmpla arareori, o cuprinse frica. Îi era teamă să se uite împrejurul ei; i se tot părea că stă cineva după paravan, în colțul acela întunecat. Și acest cineva era el, diavolul, și tot el era bărbatul acesta cu frunte albă, sprâncene negre și buze purpurii.
Sună camerista și o rugă să doarmă cu ea în camera, Mademoiselle Bourienne se plimbă în seara aceea multă vreme prin grădina de iarnă, așteptând zadarnic pe cineva, când surâzătoare, când înduioșându-se până lacrimi de cuvintele închipuite spuse de pauvre mere pe care și-o înfățișa dojenind-o pentru căderea aceasta.
Mica prințesă își certă camerista pentru că nu-i făcuse bine patul. Nu putea sta culcată nici pe o parte. Toate i se păreau incomode și împovărătoare, iar sarcina o stingherea. O stingherea mai mult ca orieând, căci prezența lui Anatol o purtase aievea în alte timpuri, când nu era în starea aceasta și când toate îi apăreau în viață vesele și lesnicioase. Îmbrăcată într-un halat, cu bonetă în cap, ședea într-un fotoliu. Katia, somnoroasă, cu părul în dezordine, întorcea și bătea pentru ea salteaua groasă de puf, bolborosind ceva neînțeles.
— Þi-am spus doar că sunt numai ghemotoace și gropi în așternutul ăsta, se văita mica prințesă. Mi-ar fi plăcut mult să pot dormi; nu-s eu de vină că n-am putut.
Și glasul prințesei tremură ca vocea unui copil care stă să plângă.
Bătrânul prinț nu dormea nici el. Tihon, pe jumătate adormit, îl auzea prin ușă cum se plimba supărat și pufnea tare pe nas. I se părea bătrânului că fusese jignit în persoana fiică-si. Jignirea era cu atât mai mare, cu cât nu-i era adresată lui, ci tocmai fiicei lui, pe care o iubea mai mult decât pe el însuși. Își puse în gând să chibzuiască toată afacerea și să hotărască ce e drept și necesar să facă, dar în loc de asta, nu reuși decât să se irite și mai tare.
„Cum s-a arătat primul venit, și-a și uitat de taică-său și de toate, și a dat fuga de s-a pieptănat cu părul în sus, maimuțărindu-se, de parcă nici n-ar mai fi fost ea! E bucuroasă să-și părăsească tatăl! Și doar știa c-am să observ! Pf… Pf… Pf… Parcă n-am văzut eu că prostul ăla e cu ochii numai la Burienka? (trebuie s-o alung!) Și cum îi lipsește până într-atâta mândria, ca să nu înțeleagă? Dacă nu pentru ea, dacă n-are nici pic de mândrie, cel puțin pentru mine. Trebuie să-i deschid ochii că neghiobul ăla nici nu se sinchisește de ea și n-are ochi decât pentru Bourienne. N-o fi având ea pic de mândrie, dar o voi învăța eu să aibă…”
Spunând fiicei sale că se lasă furată de iluzii și că el are de gând să se agațe de domnișoara Bourienne, bătrânul prinț știa că-i va trezi amorul propriu și în felul acesta dorința lui (de a nu se despărți de ea) va fi satisfăcută. Gândind astfel, bătrânul se liniști. Îl strigă pe Tihon și începu să se dezbrace.
„Dracu i-a adus! Își zicea el în sine, în vreme ce Tihon îi trăgea cămașa de noapte pe trupul uscat, bătrân și cu păr cărunt pe piept. Nu i-am chemat eu. Au venit așa, să-mi strice mie viața. Și doar nu mai am mult de trăit.”
— La dracu! Rosti el tare, până nu apucase încă să-și scoată capul din cămașa de noapte.
Tihon se deprinsese cu obiceiul stăpânului, care-și exprima câteodată gândurile cu glas tare, și de aceea nu arătă nici o mirare dând cu ochii de privirea iritată, întrebătoare totodată a chipului ivit din cămașă.
— S-au culcat? Întrebă prințul.
Ca toți lacheii stilați, Tihon avea darul deosebit de ghici cam la ce se gândea stăpânul său. El înțelese că întreba de prințul Vasili și de fiul său.
— Au binevoit să se culce și să stingă și lumina, înălțimea-voastră.
— Nu era cazul… nu era cazul, mai rosti repede prințul și, vârându-și picioarele în papuci și mâinile în mânecile halatului, se îndreptă spre divanul pe care dormea.
Cu toate că între Anatol și mademoiselle Bourienne nu avusese loc vreo explicație prin cuvinte, se înțeleseră unul pe altul în cel mai desăvârșit chip în ceea privește prima parte a romanului, adică până acolo unde trebuia să apară pauvre mere, înțeleseseră că aveau neapărată nevoie să-și spună multe taine unul altuia, dis-de-dimineață căutară prilejul să se întâlnească numai ei doi și în timp ce prințesa o porni la ora obișnuită către odaia tatălui ei, mademoiselle Bourienne se întâlni cu Anatol în grădina de iarnă.
În ziua aceea prințesa Maria se apropie de ușa cabinetului tremurând mai tare ca de obicei. I se părea nu numai că toți știau că avea să i se hotărască soarta, dar și că toți știau ce gândește ea despre acest lucru. Citise asta pe chipul lui Tihon și pe fața cameristului prințului Vasili, pe care-l întâlnise în coridor ducând apă fierbinte și care-i făcuse o plecăciune adâncă.
Bătrânul prinț se arătă în dimineața aceea deosebit de delicat și de atent față de fiică-sa. Prințesa Maria știa bine ce înseamnă această dovadă de atenție. Expresia de acum a prințului era întocmai aceea pe care o lua în clipele când, de necaz că prințesa nu se putea descurca la lecția de aritmetică, el își strângea pumnii descărnați, se ridica în picioare, se depărta de ea și-i repeta de mai multe ori, aceleași și aceleași cuvinte. Începu fără nici un ocol discuția, adresându-i-se ceremonios:
— Mi s-a făcut o propunere cu privire la dumneata, spuse cu un zâmbet silit. Cred că dumneata ai și ghicit, urmă el, că prințul Vasili n-a venit până aici și nu și-a luat pupilul (nu se știe de ce prințul Bolkonski îl numea pe Anatol pupil), numai pentru ochii mei frumoși. Aseară mi-a făcut o propunere care te privește dumneata. Și, cum îmi cunoști principiile, vreau să mă sfătuiesc cu dumneata.
— Cum trebuie să înțeleg asta, mon pere? Îndrăzni prințesa, schimbând fețe-fețe.
— Cum s-o înțelegi! Răcni supărat tatăl. Prințul găsește că tu ești o noră pe gustul lui și-ți face din partea pupilului său propunerea asta. Iată cum s-o înțelegi! Ce-i de neînțeles? Iar eu te întreb pe tine.
— Eu nu știu; ce crezi dumneata, mon pere, spuse ea abia șoptit.
— Eu? Eu? Ce mă tot amesteci pe mine aici? Pe mine să mă lăsați deoparte! Nu eu mă mărit! Ce spui dumneata, asta aș dori să știu.
Prințesa vedea bine că tatăl ei nu privește cu ochi buni această căsătorie, dar o străbătu în aceeași clipă gândul că acum ori niciodată i se hotăra soarta. Lăsă ochii în jos, ca să nu mai vadă privirea sub influența căreia simțea că nu mai era în stare să gândească și că nu putea să nu i se supună după cum se obișnuise, și răspunse:
— Eu nu doresc decât un singur lucru: să îndeplinesc voia dumitale, spuse ea, dar dacă ar trebui să-mi exprim ce aș dori…
Nu izbuti să sfârșească. Prințul o întrerupse.
— Așa, admirabil! Strigă el. Te ia pe tine cu zestrea ta. Între altele și pe mademoiselle Bourienne. Ea are să fie nevastă, iar tu…
Prințul se opri. Observase impresia produsă de aceste cuvinte asupra fiicei sale. Prințesa își lăsă capul în jos gata să plângă.
— Ei, ei, glumesc, glumesc, spuse el. Să ții minte un lucru, prințesă; eu mă conduc după principiul că o fată are drepturi depline de a alege singură. Și-ți dau toată libertatea. Þine minte doar atât: de hotărârea ta atârnă toată fericirea vieții tale. De mine nu-i vorba de fel!
— Dar eu nu știu… mon pere.
— De mine nu-i vorba de fel! Lui i se poruncește, gata să se însoare nu numai cu tine, dar și cu oricare alta i s-ar porunci. Tu, însă, ești liberă să alegi… Du-te la tine, mai gândește-te și peste un ceas să vii și să-mi spui în fața lui: da sau nu. Știu eu c-ai să-ncepi să te-nchini. N-ai decât să te și rogi, dacă vrei. Dar mai bine stai și chibzuiește. Du-te! Da sau nu, da sau nu, da sau nu! Mai strigă el, după ce prințesa, umblând ca prin ceață, ieșise din cabinet, clătinându-se.
Soarta i se hotărâse și se hotărâse în chip fericit. Ceea ce spusese tatăl ei despre mademoiselle Bourienne, aluzia făcută, era un lucru îngrozitor. Chiar dacă nu era adevărat, și desigur nu era, era groaznic totuși și nu putea să-și mai ia gândul de la asta. Mergea așa, drept înainte, prin grădina de iarnă, și n-auzea și nu vedea nimic când, deodată, șoapta bine cunoscută a domnișoarei Bourienne o făcu să se trezească. Ridică ochii și, la doi pași de ea, îl văzu pe Anatol, care-o strângea pe franțuzoaică în brațe și-i șoptea ceva.
Anatol se uită, cu o expresie înspăimântătoare pe fața lui chipeșă, drept la prințesa Maria, fără să dea drumul în prima clipă domnișoarei Bourienne, care n-o băgase încă de seamă.
„Cine-i acolo? Ce doriți? Așteptați!” parc-ar fi spus chipul lui Anatol. Prințesa Maria se uita, tăcută, la ei. Nu putea pricepe despre ce era vorba. În cele din urmă, mademoiselle Bourienne scoase un țipăt și fugi. Anatol cu un zâmbet vesel pe față, se înclină în fața prințesei Maria, având aerul că o poftește să facă haz împreună cu el de o întâmplare atât de nostimă; apoi, ridicând din umeri, se apropie de ușa care ducea spre odaia lui și intră.
Peste un ceas veni Tihon s-o cheme pe prințesa Maria la prinț, anunțând-o că și prințul Vasili Sergheici se află acolo. În clipa când intră Tihon, prințesa Maria ședea pe canapeaua din odaia ei, ținând-o în brațe pe mademoiselle Bourienne care plângea. Prințesa Maria o alinta ușor pe cap. Frumoșii ochi ai prințesei priveau cu strălucirea și calmul lor de totdeauna, cu dragoste duioasă și compătimitoare, la obrăjorul drăgălaș și plâns al domnișoarei Bourienne.
— Non, princesse, je suis perdue pour toujours dans votre coeur339, spunea mademoiselle Bourienne.
— Pourquoi? Je vous aime plus que jamais, o liniști prințesa Maria, et je tâcherai de faire tout ce qui est en mon pouvoir pour votre bonheur.340
— Mais vous me méprisez, vous si pure, vous ne comprendrez jamais cet égarement de la passion. Ah, ce n'est que ma pauvre mere…341
— Je comprends tout342, îi răspunse prințesa Maria, cu un zâmbet trist. Liniștește-te, draga mea. Trebuie să mă duc la tatăl meu, mai zise ea și ieși.
Prințul Vasili – stând picior peste picior, cu tabachera în mână, având aerul că ar fi grozav de tulburat, în mintea sa zeflemisindu-se și dojenindu-se parcă de propria lui slăbiciune – zâmbea duios în clipa când intră prințesa. Priză cu grabă tabac pe nas.
— Ah, ma bonne, ma bonne343, făcu el, ridicându-se și luându-i amândouă mâinile. Oftă apoi și adăugă: Le sort de mon fils est en vos mains. Décidez, ma bonne, ma chere, ma douce Marie qui j'ai toujours aimée, comme ma fille344.
Și se îndepărtă. În ochi i se ivi o lacrimă adevărată.
— Fr… fr… fornăia prințul Nikolai Andreici. Prințul, în numele pupilului… fiului său, îți face o propunere. Vrei sau nu să fii nevasta prințului Anatol Kuraghin? Întâi spune tu: da sau nu! Strigă el, iar după aceea îmi rezerv dreptul de a-mi spune și eu părerea. Da, părerea mea și numai a mea, adăugă prințul Nikolai Andreici, întorcându-se către prințul Vasili, ca și cum ar fi dat un răspuns expresiei sale rugătoare. Da sau nu?
— Dorința mea, mon pere, este să nu te părăsesc niciodată, să nu-mi duc niciodată viața despărțită de dumneata. Nu vreau să mă mărit, spuse prințesa cu glas hotărât, uitându-se cu ochii ei minunați, când la prințul Vasili, când la tatăl ei.
— Fleacuri! Prostii! Fleacuri! Fleacuri! Fleacuri! Strigă prințul Nikolai Andreici, încruntându-se. Luându-și fiica de-o mână, o trase spre el și, fără s-o sărute, se aplecă și își rezemă doar fruntea de fruntea ei, strângându-i atât de tare mâna, încât prințesa se strâmbă de durere și scoase un țipăt.
Prințul Vasili se ridică.
— Ma chere, je vous dirai, que c'est un moment que je n'oublirai jamais, jamais; mais, ma bonne, est-ce que vous ne nous donnerez pas un peu d'espérance de toucher ce coeur și bon, și généreux. Dites, que peut-etre… L'avenir est și grand. Dites: peut-etre!345
— Prințe, ceea ce am spus este tot ce-mi poruncește inima. Vă mulțumesc pentru cinstea ce-mi faceți, dar nu voi fi niciodată soția fiului dumneavoastră.
— Ei, asta-i! Gata, dragul meu. Sunt foarte fericit că am avut prilejul să te mai văd, foarte fericit! Du-te la tine, prințesă, du-te, spuse bătrânul prinț. Foarte, foarte fericit că te-am văzut, repetă el, îmbrățișându-l pe prințul Vasili.
„Chemarea mea e alta, își zicea în sinea ei prințesa Maria, chemarea mea e să fiu fericită de fericirea altora, rostul meu pe lume e ca prin dragoste de oameni și sacrificiul de sine să-i fac pe alții fericiți. Și, oricât de greu ar fi să-mi fie, eu voi face fericirea bietei Amélie. Îl iubește, cu atâta ardoare! Cu atâta ardoare se căiește! Voi face totul pentru a pune la cale căsătoria ei cu dânsul. Dacă nu e destul de bogat, o voi înzestra pe ea, îl voi ruga pe tata, îl voi ruga și pe Andrei. Voi fi atât de fericită când îi va fi soție! E atât de nenorocită, străină, singură, lipsită de orice ajutor! Și, Doamne, cât de mult trebuie să-l iubească dacă a putut să-și piardă până într-atâta mințile. Poate că și eu aș fi făcut la fel!”…
VI.
MULTÃ VREME ROSTOVII nu mai avură nici o știre de la Nikolușka; de-abia pe la mijlocul iernii îi sosise contelui o scrisoare, pe plicul căreia recunoscu scrisul fiului său. Cu scrisoarea în mână, grăbit și temător, temându-se să nu-l observe cineva, contele alergă în vârful picioarelor până în biroul lui unde se închise singur și începu să citească. Anna Mihailovna, aflând de primirea scrisorii (cum afla de tot ce se petrecea în casă), se strecură cu pași furiși în birou și-l găsi pe conte cu scrisoarea în mâna, plângând cu hohote și râzând în același timp.
Anna Mihailovna, cu toate că starea ei materială se îmbunătățise, stătea tot la Rostovi.
— Mon bon ami346, zise Anna Mihailovna pe un ton rugător și trist, gata să compătimească oricând i se ivea ocazia.
Contele hohoti și mai tare de plâns.
— Nikolușka… scrisoare… e rănit… a fo… fost… ma chere… rănit… suflețelul meu… contesa… avansat ofițer… slavă Domnului… Contesei, cum să-i spun?
Anna Mihailovna se așeză alături de el, îi șterse cu batista lacrimile din ochi și de pe scrisoare, își șterse și ea lacrimile, citi scrisoarea, îl liniști pe conte și hotărî ca până la ora mesei și a ceaiului să o pregătească ea pe contesă, iar după ceai să-i spună totul, dacă-i va ajuta Dumnezeu.
Tot timpul mesei Anna Mihailovna nu vorbi decât de zvonurile privitoare la război și de Nikolușka; de două ori întrebă când s-a primit ultima lui scrisoare, cu toate că și fără să întrebe știa asta, și făcu observația că foarte curând, poate chiar în ziua aceea, era de așteptat o nouă scrisoare. De fiecare dată când făcea aceste aluzii, contesa dădea semne de neliniște și începea să se uite alarmată ba la conte, ba la Anna Mihailovna. Aceasta schimba pe nesimțite discuția, aducând vorba tot de lucruri lipsite de însemnătate. Natașa, care avea, din toată familia, mai mult decât toți ceilalți darul de a prinde nuanțele intonațiilor, privirilor și expresiilor feței, își ciuli de la începutul mesei urechile, dându-și seama că între Anna Mihailovna și tatăl ei este o taină, că s-a întâmplat ceva cu fratele ei și că Anna Mihailovna pregătește acum terenul. Cu toată îndrăzneala ei (Natașa știa cât de sensibilă e mama sa când e vorba de vești care-l privesc pe Nikolușka), nu cuteză să pună nici o întrebare cât ținu masa și, de nerăbdare, nu mâncă nimic, tot răsucindu-se pe scaun și nesocotind observațiile guvernantei. După-masă, se repezi ca o săgeată după Anna Mihailovna, o ajunse în camera cu divanuri și o cuprinse, răsfățându-se, pe după gât.
— Mătușica scumpă, spune-mi, ce s-a întâmplat?
— Nimic, dragă.
— Nu-i adevărat, mătușica mea scumpă și dragă, suflețelule, îngerul meu, nu-i adevărat. Nu te las; știu eu că ne ascunzi ceva.
Anna Mihailovna clătină din cap.
— Vous etes une fine mouche, mon enfant347, spuse ea.
— De la Nikolenka, o scrisoare? Asta e! Strigă Natașa, citind răspunsul afirmativ pe fața Annei Mihailovna.
— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, fii mai prudentă: știi doar că asta poate s-o doboare pe maman.
— Am să fiu, am să fiu, dar povestește-mi și mie. Nu-mi povestești? Dacă nu, mă duc chiar acuma și îi spun tot.
Anna Mihailovna povesti pe scurt Natașei conținutul scrisorii, cu condiția să nu spună nimănui nimic.
— Pe cinstea mea, pe cuvântul meu de onoare, spuse Natașa, făcându-și cruce. Nu spun o vorbă, nimănui, și pe loc alergă la Sonia.
— Nikolenka… rănit… scrisoare… azvârli ea solemn, bucuroasă de cele ce știa.
— Nicolas! Putut doar să rostească Sonia, pălind odată.
Natașa, abia când văzu impresia produsă asupra Soniei vestea rănirii fratelui ei, simți pentru prima dată partea tristă a acestei vești. Se aruncă în brațele Soniei și începu să plângă.
— E ușor rănit, dar a fost înaintat ofițer; acum e bine, scrie chiar el, spunea ea printre lacrimi.
— Se cunoaște cât de colo că sunteți femei, sclifosite ca toate femeile, interveni Petea, plimbându-se prin cameră cu pași mari și hotărâți. Eu, dimpotrivă, sunt foarte bucuros zău, foarte bucuros că fratele meu s-a distins astfel. Voi toate sunteți niște proaste. Nimic nu pricepeți!
Natașa zâmbi printre lacrimi.
— Tu n-ai citit scrisoarea? Întrebă Sonia.
— N-am citit-o, dar mi-a spus ea că totul a trecut și acum e ofițer…
— Slavă Domnului, spuse Sonia, făcându-și cruce. Dar nu cumva te-o fi păcălit ea așa pe tine? Să mergem la mamman.
Petea măsura în lung și-n lat camera, tăcut.
— Să fi fost eu în locul lui Nikolușka, aș fi ucis cât mai mulți franțuji, spuse el. Ticăloșii! Aș fi omorât atâția, că aș făcut un morman, urmă el.
— Taci din gură, Petea, prost mai ești!
— Nu sunt eu prost; prost e cine plânge pentru orice, zise Petea.
— Îl mai ții minte? Întrebă Natașa după o clipă de liniște și zâmbi.
— Dacă-l mai țin minte? Pe Nicolas?
— Nu, Sonia, te întreb dacă-l mai ții minte așa încât să-ți poți aminti tot, zise Natașa cu un gest de stăruință, vrând pesemne să dea cuvintelor sale un înțeles de adâncă seriozitate.
— Îl țin și eu minte pe Nikolenka, sigur că-l țin minte. Dar pe Boris nu mi-l pot aminti. Nu mi-l pot aminti deloc…
— Cum? Nu-l mai ții minte pe Boris? Întrebă Sonia, cuprinsă de mirare.
— Nu că nu-l țin minte; îmi dau seama cum era, dar nu-l țin minte ca pe Nikolenka. De el, numai cât închid ochii și-mi aduc aminte, dar de Boris, nu… (ea închise ochii)… nu, uite-așa! Nimic!
— Ah, Natașa! Exclamă Sonia, uitându-se grav, ca în extaz, la prietena ei, ca și cum ar fi socotit-o prea puțin vrednică să audă ceea ce avea ea de gând să spună și ca și cum ar fi vorbit altcuiva, unei persoane cu care nu-i de glumit. Eu știu că m-am îndrăgostit de fratele tău și că, orice s-ar întâmpla cu el sau cu mine, niciodată, cât oi trăi, n-am să încetez să-l iubesc.
Natașa se uita mirată, cu priviri iscoditoare, la Sonia, și tăcea. Simțea că tot ce spunea Sonia era adevărat, că sunt pe lume sentimente de felul dragostei de care vorbea Sonia; dar Natașa nu simțise încă, până atunci, nimic asemănător. Ea nu se îndoia că lucrul e cu putință, dar nu-l înțelegea.
— Ai să-i scrii?
Sonia rămase pe gânduri. Problema felului în care se cădea să-i scrie lui Nicolas și, mai ales, dacă se cădea să-i scrie, era problema care-o chinuia. Tocmai acum, când devenise ofițer și erou, ar fi fost oare frumos din partea ei să-i aducă aminte de ea și prin aceasta parcă și de obligația pe care și-o luase?
— Nu știu; cred că, dacă-mi scrie el, am să-i scriu și eu, spuse ea înroșindu-se.
— Și n-are să-ți fie rușine să-i scrii?
Sonia surâse:
— Nu.
— Mie mi-ar fi rușine să-i scriu lui Boris. Eu nu-i scriu.
— De ce să-ți fie rușine?
— Așa, nu știu. Îmi vine greu, mi-e rușine.
— Știu eu de ce i-ar fi rușine, se amestecă Petea, încă se simțea jignit de prima observație a Natașei; asta fiindcă a fost amorezată de grasul cela cu ochelari (așa îl numea Petea pe tizul lui, noul conte Bezuhov); iar acum e îndrăgostită de cântărețul acela (vorbea de italianul care îi da lecții de canto Natașei); iacă de ce-i e rușine.
— Petea, ești un prost, spuse Natașa.
— Nu sunt mai prost decât tine, fetițo, spuse Petea, care n-avea decât nouă ani, cu un aer de bătrân brigadier.
Aluziile făcute de Anna Mihailovna în timpul mesei avură darul s-o pregătească pe contesă. Acum, stând într-un fotoliu în camera ei, nu-și mai lua ochii de la portretul în miniatură al fiului ei, gravat pe tabacheră, și lacrimile-i năpădeau obrajii. Anna Mihailovna, în vârful picioarelor, cu scrisoarea în mână, se apropie de odaia contesei și, ajunsă la ușă, se opri.
— Nu intra, spuse ea bătrânului conte care o urma. Mai pe urmă! Și, intrând, închise ușa după ea.
Contele își potrivi urechea la gaura cheii și rămase să asculte.
La început auzi doar o conversație monotonă, pe urmă o auzi pe Anna Mihailovna, care ținea un lung discurs, pe urmă un strigăt, apoi o tăcere, apoi iarăși două glasuri. Þipete de bucurie, în sfârșit niște pași și Anna Palovna îi deschise ușa. Pe fața Annei Mihailovna se ivi expresia de mândrie a chirurgului care a dus la bun sfârșit o anevoioasă amputare și care introduce acum publicul ca să-i poată admira arta.
— C’est fait348, spuse ea contelui, arătând cu un gest triumfător spre contesă, care, cu tabachera într-o mână și cu miniatura în cealaltă, nu mai contenea să le sărute, când pe una, când pe cealaltă.
Dând cu ochii de conte, ea întinse mâinile spre el, cuprinzându-i capul pleșuv; pe deasupra cheliei lui privirile-i alergară din nou de la scrisoare la tabacheră și, vrând din nou să-și lipească de ele buzele, clătina ușor încoace și încolo țeasta lui cheală.
Intrară în odaie Vera, Natașa, Sonia și Petea, și citirea scrisorii începu. În scrisoare era descris pe scurt marșul, cele două lupte la care luase parte Nikolușka, solemnitatea înălțării lui la rangul de ofițer, și spunea că sărută mâinile lui maman și lui papa, cerându-le binecuvântarea, că-i sărută pe Vera, pe Natașa, și pe Petea. În afară de asta, îl salută pe monsieur Schelling, pe madame Schoss și pe dădacă, și pe deasupra, roagă părinții s-o sărute din parte-i pe scumpa lui Sonia, pe care o iubește tot atât de mult și de care-și aduce mereu aminte. Auzind acestea, Sonia se înroși până-ntr-atâta, încât o podidiră lacrimile și, nemaiavând puterea să susțină privirile tuturor îndreptate spre ea, fugi în salon; aici făcu o glisadă, apoi o piruetă și, cu rochia umflată ca un balon, surâzătoare și îmbujorată, se așeză jos pe covor.
Contesa plângea.
— De ce plângi, maman? Spuse Vera. După toate câte scrie, trebuie să ne bucurăm, nu să plângem.
Ceea ce spusese era întru totul adevărat, dar cu toate astea și contele, și contesa, și Natașa – toți o țintuiră din ochi cu priviri dojenitoare. „Cui o fi semănând?” se gândea contesa.
Scrisoarea lui Nikolușka fu citită de o sută de ori; cei care se considerau vrednici s-o asculte trebuiau să vină la contesă, care nu o lăsa din mână. Veniră profesorii, dădacele, Mitenka, câțiva cunoscuți, și contesa recitea de fiecare dată scrisoarea cu o plăcere reînnoită și de fiecare dată îi descoperea noi calități lui Nikolușka al ei. Cât de ciudat, de neobișnuit și de îmbucurător i se părea gândul că feciorul ei, același care, cu douăzeci de ani în urmă, își mișcase abia perceptibil trupul plăpând în pântecele ei, același fecior pentru care ea se certase deseori cu contele, care-l răsfăța, feciorul acesta al ei, pe care îl învățase ea cea dintâi să spună „o-i, oi” și „a-c, ac”, feciorul acesta e acum departe, pe pământ străin, printre oameni străini, soldat viteaz, singur, fără de ajutor și fără de călăuză și săvârșește fapte de bărbăție. Toată experiența de veacuri a întregii omeniri, care arată că din leagăn copiii ajung fără să-ți dai seama bărbați în toată puterea cuvântului, nu exista pentru contesă. Maturitatea fiului ei, venită la sorocul oricărei maturități, i se părea ceva atât de neobișnuit, ca și cum n-ar mai fi fost niciodată milioane și milioane de oameni ajunși, întocmai ca și el, la maturitate. Așa cum nu-i venea să creadă, cu douăzeci de ani în urmă, că mica ființă care viețuia undeva, sub inima ei, va țipa și va începe să sugă la sânul ei și să vorbească, tot așa și acum nu-i venea să creadă că aceeași ființă putea fi bărbatul acesta puternic și viteaz, fiul acesta model, soldatul exemplar care era, judecând după scrisoarea primită.
— Și ce stil, cât de frumos știe să descrie! Spunea ea, lăudând partea descriptivă a scrisorii. Și ce suflet! Despre sine nimic… nimic! Doar despre un oarecare Denisov; dar desigur, el e cel mai viteaz dintre toți. Nu scrie o vorbă despre ce-a suferit. Ce inimă! Cât de bine îl recunosc!
— Și și-a amintit de toți! Pe nimeni n-a uitat. Am spus întotdeauna, am spus-o de când nu era decât de-o șchioapă, totdeauna am spus că…
Mai bine de o săptămână toată casa ticsi de ciorne peste ciorne și se copiară pe curat scrisori peste scrisori pentru Nikolușka; sub supravegherea contesei și cu sârguința contelui, se adunară lucrurile trebuincioase și banii destinați echipării și înzestrării proaspătului ofițer. Anna Mihailovna, femeie practică, izbutise să câștige pentru ea și pentru Boris, fiul ei, un adevărat regim de favoare din partea oficialilor armatei, până și în privința corespondenței. Își trimitea scrisorile prin arhiducele Konstantin Pavlovici, care comanda garda.
Rostovii socoteau că indicația „Garda rusă de peste hotare” era o adresă cât se poate de precisă și că dacă scrisoarea ajungea la marele duce, comandantul gărzii, nu avea nici un motiv s-o împiedice să ajungă la regimentul Pavlovski, care nu se putea să nu fie pe aproape; de aceea rămăsese bine stabilit ca scrisorile și banii să-i fie trimiși lui Boris prin curierul marelui duce, și Boris avea să le trimită mai departe, lui Nikolușka. Scrisorile erau de la conte, de la contesă, de la Vera, de la Natașa, de la Petea, Sonia și, în sfârșit, mai erau șase mii de ruble pentru cumpărarea de echipament și fel de fel de lucruri, pe care contele urma să le trimită fiului său.
VII.
ÎN ZIUA DE 12 NOIEMBRIE, trupele de front ale lui Kutuzov, cantonate într-o tabără de pe lângă Olmütz, se pregăteau pentru parada în cinstea celor doi împărați, al Rusiei și al Austriei, care urma să aibă loc a doua zi. Garda, abia sosită din Rusia, înnoptase la cincisprezece verste de Olmütz și ajunsese a doua zi pe la ceasurile zece de-a dreptul în plină desfășurare a revistei militare, pe câmpul de la Olmütz.
Nikolai Rostov primise în ziua aceea de la Boris un bilețel, prin care era înștiințat că regimentul Izmailovski înnoptează la cincisprezece verste de Olmütz și că el, Boris, îl așteaptă pentru a-i preda scrisoarea și banii. De bani avea mare nevoie Rostov acum, mai ales când, întorcându-se din campanie, armatele se opriseră lângă Olmütz, unde ovrei austrieci și cantinieri bine aprovizionați, desfășurând tot felul de mărfuri ispititoare, invadaseră tabăra. În regimentul Pavlogradski chefurile se țineau lanț: se sărbătoreau distincțiile primite în timpul campaniei și se făceau dese escapade la Olmütz, unde Carolina-unguroaica tocmai deschisese un tractir cu personal de serviciu feminin. Rostov, care-și sărbătorise nu demult înălțarea la gradul de sublocotenent și-și cumpărase calul lui Denisov, pe Beduin, era dator în toate părțile, și la prieteni, și la negustori. Primind biletul lui Boris, Rostov plecă în pripă la Olmütz, însoțit de un prieten, și, după ce luă aici masa și bău și-o sticlă de vin, o porni singur prin tabăra regimentului de gardă să-și caute prietenul din copilărie. Nu reușise încă să se echipeze. Era îmbrăcat într-un veston de iuncher uzat până la urzeală, cu o cruce de soldat pe piept, cu pantaloni la fel, bazonați cu piele roasă, și purta sabie ofițerească, cu dragon. Calul pe care călărea era un cal de Don, cumpărat în timpul marșului de la un cazac; căciula turtită de husar, dată mai pe ceafă, îi ședea voinicește pe-o ureche. Pe măsură ce se apropia de tabăra regimentului Izmailovski, se gândea tot mai intens la impresia pe care avea s-o facă lui Boris și tuturor camarazilor săi din gardă, cu înfățișarea lui de husar războinic, călit în luptă.
Garda făcuse tot marșul ca pe-o plimbare, mândrindu-se cu disciplina și curățenia trupei. Distanțele între ele erau mici, ranițele erau purtate în căruță, iar ofițerilor, autoritățile austriece le orânduiseră la toate etapele mese strașnice. Regimentele intrau în orașe și ieșeau în sunetele fanfarei, și cât durase marșul (cu asta se mândreau mai ales cei din gardă), din ordinul marelui duce, trupa mersese mereu în cadență, iar ofițerii pe jos, la flancurile lor. Tot timpul marșului Boris mersese împreună cu Berg, ajuns acum comandant de companie. Căpătând comanda companiei în timpul marșului, Berg reușise, datorită spiritului său ordonat și promptitudinii în a executa ordinele, să-și câștige încrederea superiorilor, și-și aranjase foarte avantajos chestiunile financiare. În timpul marșului, Boris își făcuse o mulțime de cunoștințe printre oamenii care i-ar fi putut fi de folos. Datorită scrisorii de recomandație pe care i-o dăduse Pierre făcuse cunoștință și cu prințul Andrei Bolkonski, prin mijlocirea căruia nădăjduia să obțină un post în statul-major al comandantului suprem. Berg și Boris, îmbrăcați curat și îngrijit, odihniți după ultima etapă parcursă, ședeau în încăperea curățică în care fuseseră încartiruiți, la o masă rotundă, și jucau șah. Berg ținea între genunchi un ciubuc aprins. Boris, cu preciziunea care îi era caracteristică, construia cu mâinile lui albe și delicate, o piramidă din piesele de șah scoase din joc, așteptând ca Berg să se hotărască ce mișcare face, și scruta la partenerului său, vădit preocupat de partidă, așa cum era el întotdeauna preocupat exclusiv de ceea ce făcea în momentul respectiv.
— Ei, ia să te văd, cum ai să ieși de-aici! Spuse el.
— Să încercăm, răspunse Berg, atingând câte-o piesă, apoi trăgându-și iar mâna îndărăt.
În vremea asta ușa se deschise.
— În sfârșit, iată-l! Strigă Rostov. E și Berg aici! Ei tu, „petizanfan, alé cușé dormir!”349 exclamă el, repetând vorbele dădacei, de care făcuseră odinioară haz el și Boris.
— Vai, cum te-ai schimbat, măi băiete!
Boris sări să-l întâmpine pe Rostov și, ridicându-se, nu uită să prindă și să așeze la loc câteva piese de șah răsturnate, și voi să-și îmbrățișeze prietenul. Dar Nikolai se feri. Cu sentimentul acela specific tinereții, care se teme de drumuri bătătorite și dorește, nu să imite pe alții, ci să-și manifeste sentimentele într-un chip nou și personal, nu așa cum le exprimă adesea în chip ipocrit cei în vârstă.
Nikolai voia să săvârșească ceva deosebit cu prilejul revederii prietenului său: voia să-l ciupească sau ghiontească într-un fel pe Boris, numai să nu-l sărute cum fac toți oamenii de obicei. Boris, însă, dimpotrivă, îi îmbrățișa liniștit și prietenos și-l sărută de trei ori.
Era aproape o jumătate de an de când nu se văzuseră și la vârsta asta, când tinerii fac cei dintâi pași pe calea vieții, fiecare dintre ei găsi la celălalt schimbări la care nu se așteptase – reflectarea mediului diferit în care-și făcuseră fiecare acești primi pași. Amândoi ardeau de nerăbdare să-și povestească mai curând unul altuia câte li se întâmplase și schimbările prin care trecuseră, căci amândoi se schimbaseră mult de la ultima lor întâlnire.
— Of, voi, filfizoni afurisiți ce sunteți! Curăței, fercheși, parc-ați veni de la plimbare, nu ca noi, păcătoșii, din armata de linie, rosti Rostov cu sonorități de bariton în voce și apucături marțiale necunoscute încă lui Boris, arătând la pantalonii lui plini de stropi de noroi.
Gazda, o nemțoaică, auzind vocea sonoră a lui Rostov, crăpă ușa și-și vârî capul o clipă în odaie.
— Cum e, drăguță? Întrebă el, făcând din ochi.
— Ce strigi așa? Îi sperii, zise Boris. Nu mă așteptam să te văd azi, adăugă el. Abia ieri seară ți-am putut trimite bilețelul printr-un cunoscut – un aghiotant al lui Kutuzov – prințul Bolkonski. Credeam că n-o să-ți parvină așa de curând. Ei, ia spune-mi, ai primit botezul focului? Întrebă Boris.
Rostov, fără să răspundă, își flutură pe piept cruce sfântului Gheorghe în grad de soldat, arătând la mâna bandajată, și se uită zâmbitor la Berg.
— După cum vezi, spuse el.
— Da, da! Bravo! Spuse Boris, surâzând. Și noi am avut parte de o campanie frumoasă! Știi că marele duce a mers tot timpul marșului cu regimentul nostru, așa că am avut tot confortul și toate avantajele. Ce de recepții a dat în Polonia, ce de mese și de baluri, nici nu îți mai povestesc! Și marele duce s-a arătat foarte binevoitor față de toți ofițerii noștri.
Și amândoi prietenii începură a-și povesti reciproc, amănunte despre chefurile lui de husar și despre viața dusă pe front, celălalt despre plăcerea și avantajele de a face serviciul sub comanda persoanelor sus-puse ș.a.m.d.
— Ei, voi, garda! Ce să mai vorbim? Spuse Rostov. Știi ce? Trimite după vin.
Boris încruntă sprâncenele.
— Dacă ții numaidecât, spuse el.
Se ridică, apropiindu-se de pat, își scoase de sub pernele curate punga și porunci să li se aducă vin.
— Să-ți dau și ție banii și scrisoarea, adăugă el.
Rostov luă scrisoarea, aruncă banii pe canapea și, cu amândouă coatele pe masă, începu s-o citească. Parcurse câteva rânduri și se uită chiorâș la Berg; dar, întâlnindu-i privirea, își ascunse fața îndărătul scrisorii.
— Prea mulți bani ți s-au mai trimis, spuse Berg, uitându-se la punga grea ce se afunda în puful canapelei. Noi știi, doar așa, cu solda ne mai ținem, conte. Să-ți spun bunăoară cum o duc eu…
— Uite ce, dragă Berg, spuse Rostov… Dacă s-ar întâmpla să primești dumneata de acasă o scrisoare și să te afli cu un om la care ții, de la care ai fi dornic să afli tot felul de noutăți, și aș fi și eu de față, eu aș pleca imediat ca să nu te stingheresc. Ascultă-mă, fii bun și pleacă, rogu-te, undeva, oriunde ai chef… la dracu! Strigă el, dar în aceeași clipă, apucându-l de umeri și uitându-se cu duioșie la el, vrând să atenueze pesemne ceva din grozăvia celor rostite, adăugă: Știi, nu te supăra, dragul meu, ți-am vorbit din inimă, ca unui vechi cunoscut al meu.
— Ah, te rog, conte, înțeleg prea bine, spuse Berg, ridicându-se și vorbind mai mult ca pentru sine, cu voce înceată.
— Poți să le faci o vizită gazdelor noastre, tot te-au invitat, adăugă și Boris.
Berg își puse vestonul cel mai curat, fără fir de praf pe el și fără pată, se așeză în fața oglinzii, își răsuci în sus părul de la tâmple după moda lui Alexandr Pavlovici350 și, când se încredință după expresia de pe chipul lui Rostov, că vestonul lui fusese remarcat, ieși din cameră cu un zâmbet de satisfacție.
— Ah, animal mai sunt! Vorbi Rostov, continuând să citească scrisoarea.
— Dar ce este?
— Ah, porc sunt că nu le-am scris măcar o dată și i-am lăsat să se sperie așa de grozav. Porc ce sunt, repetă el, înroșindu-se tot. Ei, ce mai aștepți, nu-l trimiți pe Gavrilo după vin? Să bem!
În scrisoarea de-acasă fusese introdusă și o scrisoare de recomandație către prințul Bagration, pe care bătrâna contesă, după sfatul Annei Mihailovna, o obținuse prin niște cunoștințe și pe care ea o trimitea fiului său, rugându-l s-o ducă la destinație și să încerce a profita de conținutul ei.
— Ce prostie! Ce nevoie am de ea? Spuse Rostov, aruncând scrisoarea sub masă.
— De ce ai aruncat-o? Întrebă Boris.
— E o scrisoare de recomandație; nu știu ce dracu! Ce naiba să fac eu cu ea?
— Cum așa, ce naiba să faci? Zise Boris, ridicând-o de jos și citind adresa. Scrisoarea aceasta îți poate fi de mare folos.
— N-am nevoie de nimic; și să fiu aghiotantul cuiva nici prin gând nu-mi trece!
— Dar de ce? Întrebă Boris.
— Slujbă de lacheu!
— Ești tot același visător pe care-l știu, văd eu, spuse Boris, dând din cap.
— Iar tu, tot același diplomat. Ei, dar nu-i vorba de asta… Tu cum o mai duci? Întrebă Rostov.
— Păi, așa cum vezi. Până acum, toate bune. Recunosc însă că mi-aș fi dorit, și încă fierbinte, să fi putut deveni aghiotant, și nu să rămân la trupă.
— De ce?
— Fiindcă odată ce am îmbrățișat cariera armelor, o să mă silesc să fac, pe cât posibil, o carieră cât mai strălucită.
— Da, așa-i! Spuse Rostov, care se vedea că e cu totul în altă parte. Se uită fix și întrebător în ochii prietenului său, căutând probabil zadarnic să-și lămurească o întrebare.
Bătrânul Gavrilo veni cu vinul.
— Ce zici? Să trimit după Alfons Karlâci? Întrebă el. Are să bea el cu tine; eu nu pot.
— Trimite! Trimite! Ia spune-mi, ce crezi despre neamțul ăsta? Întrebă Rostov cu un zâmbet disprețuitor.
— E un om foarte, foarte cumsecade, cinstit și plăcut.
Rostov se mai uită o dată țintă în ochii lui Boris și oftă. Berg se întoarse și, în jurul sticlei, conversația între ofițeri prinse viață. Ofițerii din gardă îi povestiră lui Rostov despre marșul lor și despre felul în care fuseseră primiți cu onoruri în Rusia, în Polonia și peste tot. Povestiră lucruri tot în legătură cu vorbe și întâmplări de-ale comandantului lor, marele duce, anecdote despre bunătatea și nervozitatea lui. Berg, ca de obicei când nu era vorba despre el, tăcea, dar când se povestiră despre nervozitatea marelui duce, profită de prilej și istorisi și el cu multă plăcere cum, odată în Galiția, îi fusese dat să stea de vorbă cu marele duce, care inspectând regimentele, se înfuriase foc pentru o mișcare executată nereglementar. Cu un surâs de plăcere, Berg, povesti cum marele duce, care era foarte aproape de el, le strigase, nemulțumit și înfuriat: „Arnăuților” („Arnăut” era insulta de predilecție pe care marele duce o rostea, de câte ori se înfuria) și ceruse să vină la raport comandantul companiei.
— Nu știu dacă mă crezi, conte, dar nu m-am speriat pentru că eram încredințat că dreptatea e de partea ducelui; conte, fără să mă laud, pot să spun că țin minte pe de rost toate ordinele de zi pe regiment, iar regulamentul îl știu ca pe Tatăl nostru. De aceea la mine, din vina mea, n-ai să găsești nici o abatere. În privința asta am conștiința împăcată. M-am prezentat. (Berg făcu „drepți” și arătă cum se prezentase cu mâna la cozoroc. Într-adevăr, era greu să-și poată cineva imagina o figură mai respectuoasă și mai plină de sine.) M-a beștelit, cum s-ar spune, m-a beștelit, m-a beștelit, făcut cu ou și cu oțet, cum s-ar spune, și dă-i la „Arnăuților” la „draci” și trage-i la „în Siberia cu voi!” spuse Berg zâmbind cu înțeles. Eu, știind că dreptatea e de partea mea, tăceam mâlc, mă înțelegi, conte? „Ce, ești surd?” striga el. Eu tăceam chitic. Și ce să-vezi, conte? În zilele următoare, ordinul de zi nici măcar n-a pomenit de asta. Iată ce înseamnă să nu-ți pierzi capul. Asta-i, conte, spuse Berg, aprinzându-și ciubucul și scoțând inele de pe gură.
— Ce să spun? Foarte frumos! Zise zâmbind Rostov.
Dar Boris, dându-și seama că Rostov se pregătește să-l zeflemisească pe Berg, schimbă abil vorba, îl rugă pe Rostov să le povestească ceva despre locul și împrejurările în care fusese rănit. Lui Rostov îi făcea plăcere povestească și-și începu istorisirea cu însuflețire crescândă pe măsură ce înainta în desfășurarea ei. Povesti bătălia de la Schöngraben, întocmai așa cum povestesc de despre lupte cei care au luat parte la ele, adică așa le-ar fi plăcut lor să fie, așa cum au auzit de pe la povestitori sau așa cum e mai frumos de povestit, nici într-un caz așa cum s-a întâmplat cu adevărat, era un om drept și sincer și pentru nimic în lume n-ar spus cu tot dinadinsul un neadevăr. Își începuse povestirea cu gândul să le înșire toate, tocmai așa cum se petrecuseră, dar, fără să vrea și pe nesimțite, trecuse de partea neadevărului. Să fi spus numai adevărul, cei doi tineri – care ca și el auziseră până atunci o grămadă de povestiri în legătură cu atacurile și-și formaseră deci părere precisă despre ceea ce înseamnă un atac – ori l-ar fi crezut, ori, ceea ce ar fi fost și mai rău, ar fi crezut că Rostov singur era vinovat că nu se întâmplase și cu el ceea ce se întâmplă de obicei cu toți cei care spun istorii despre atacurile de cavalerie. Nu putea să le spună niciuna, nici două, că porniseră toți la trap, că el căzu de pe cal și-și scrântise mâna și că scăpase de francezi fugind cât îl țineau picioarele și adăpostindu-se în pădure. Pe lângă aceasta, pentru a putea povesti totul așa cum se petrecuse, ar fi trebuit să facă o uriașă sforțare să spună numai ce se întâmplase cu adevărat. A povesti adevărul nu e deloc ușor, iar oamenii tineri, mai ales, rareori sunt în stare de așa ceva. Cei doi se așteptau de la el o poveste în care să se spună cum se înfierbântase și cum nu mai știuse ce se întâmplă cu el, cum se năpustise ca o furtună asupra careului inamic, cum își croise drum tăind în dreapta și-n stânga, cum simțea că sabia taie în carne vie, cum căzuse istovit de puteri și altele de acest fel. Așa că Rostov le îndrugă verzi și uscate.
Pe la mijlocul povestirii, în timp ce rostea: „Nu poți să-ți închipui ce sentiment ciudat de furie oarbă încerci în timpul atacului”, în odaie își făcu intrarea prințul Bolkonski, pe care Boris îl aștepta. Prințul Andrei, căruia îi făcea plăcere să arate o atitudine ocrotitoare față de cei tineri și se simțea măgulit de faptul că ei i se adresau pentru a-i ocroti, era plin de bune intenții față de cei care izbutise să-i intre în grație. Venind la marele duce cu niște hârtii din partea lui Kutuzov, intrase pe la Boris, nădăjduind că-l va găsi singur. Dând în cameră de un husar din trupele de front, care povestea isprăvile războiului (categorie de oameni pe care prințul Andrei nu o suferea), el îi zâmbi cu bunăvoință, se încruntă și-l privi pe Rostov printre gene, se înclină ușor, se așeză alene, cu un aer obosit, apatic. Nimerise într-o societate de oameni antipatici și nu se simțea bine. Când înțelese aceasta, Rostov se opri. Îi era însă indiferent: noul-venit nu era pentru el decât un străin. Dar, uitându-se cu coada ochiului la Boris, băgă de seamă că și el se simțea parcă stingherit de impertinența unui husar din armata combatantă. Cu tot tonul neprietenos, ironic, al prințului Andrei, și cu tot disprețul pe care-l avea în genere Rostov, din punctul vedere al unui combatant, față de toți acești aghiotanți ai marelui stat-major, din rândul cărora nu mai încăpea îndoială că făcea parte și noul-venit, Rostov se simți confuz, se înroși și tăcu. Boris se informă ce noutăți mai sunt pe la statul-major, dorind, dacă e posibil fără a fi indiscret, să afle ce aveau de gând cu armatele noastre.
— Probabil, vom merge înainte, răspunse Bolkonski nevoind pesemne să spună mai mult în prezența unei persoane străine.
Berg folosi prilejul ca să întrebe, cu o politețe deosebită, dacă e adevărat că alocațiile de furaj aveau să se plătească dublate comandanților de companie, așa cum se auzise. La aceasta prințul îi răspunse surâzând că nu poate da în vileag chestiuni de stat atât de importante și Berg făcu mare haz.
— Despre chestiunea dumitale, se adresă din nou prințul Andrei lui Boris, vorbim noi mai târziu, și se uită pieziș la Rostov. Treci pe la mine după revistă; voi face tot ce va fi cu putință.
Și, rotindu-și privirile prin odaie, el se adresă lui Rostov, a cărui supărare copilărească, până atunci stăpânită, era pe cale să se transforme acum într-o adevărată furie, pe care prințul nu găsi totuși necesar să o ia în seamă, și-i zise:
— Dumneata povesteai, mi se pare, despre lupta la Schöngraben. Ai fost și dumneata acolo?
— Da, am fost și eu acolo, răspunse cu ciudă Rostov, ca și cum prin asta ar fi vrut să-l jignească pe aghiotant.
Bolkonski își dădu seama de starea sufletească a husarului și i se păru ridicolă. Zâmbi ușor, disprețuitor.
— Da, circulă multe povești despre această luptă, în ultima vreme.
— Da, povești! Rosti, ridicând vocea Rostov, uitându-se deodată furios, cu ochi mari, când la Boris, când la Bolkonski. Da, multe povești, dar numai poveștile astea au preț, poveștile acelora care am stat sub focul inamicului, și nu poveștile voinicoșilor de pe lângă statul major, care primesc decorații peste decorații fără să facă nimic!
— Din rândul cărora presupui dumneata că aș face eu parte? Spuse calm prințul Andrei, zâmbind deosebit de binevoitor.
Un sentiment ciudat de mânie, dar și de stimă totodată față de liniștea acestui om, se împletea în vremea asta în sufletul lui Rostov.
— Eu nu vorbesc de dumneata, spuse el. Pe dumneata eu nu te cunosc și, ca să fiu sincer, nici nu doresc să te cunosc. Vorbesc în general despre cei de la statul-major.
— Iar eu, iată ce am să-ți spun, îl întrerupse prințul cu voce calmă, autoritară. Vrei să mă jignești și o să fiu de acord cu dumneata că nu e greu deloc lucrul acesta, dacă nu ai destulă stimă pentru tine însuți. Trebuie să recunoști însă că nu e nici timpul, nici locul pentru asemenea izbucniri. Zilele acestea ni se va cere tuturora să luăm parte la un mare duel cu mult mai serios și, în afară de asta, Drubețkoi, care spune că îți este prieten vechi, nu e cu nimic vinovat că fizionomia mea a avut nefericirea să-ți displacă. De altfel, spuse el ridicându-se, îmi știi numele și știi unde să mă găsești. Nu uita însă – adăugă el – că în conversația avută nu mă socotesc deloc jignit, după cum nu te socot jignit nici pe dumneata; și sfatul meu, ca al unui om mai în vârstă, este să lași chestiunea fără urmări. Drubețkoi, te aștept vineri după revistă. La revedere, încheie prințul Andrei și ieși, salutându-i pe toți.
Rostov își aduse aminte că s-ar fi cuvenit să dea un răspuns, de-abia după ce prințul Andrei ieșise. De aceea, era și mai supărat ca înainte, pentru că uitase să-i răspundă. Dădu ordin să i se aducă imediat calul, își luă rămas-bun de la Boris și plecă. Ce-i rămânea de făcut: să se ducă la marele cartier a doua zi și să-l provoace la duel pe acest aghiotant înfumurat, sau, la urma urmei mai bine, să lase chestiunea așa, baltă? Era întrebarea care îl frământă tot drumul. Se gândea cu ură la satisfacția pe care ar avea-o să vadă ce frică i-ar fi acestui om mic dar mândru, luat la ochi de pistolul lui, dar în același timp simțea cu surprindere că dintre toți oamenii pe care îi cunoștea, pe niciunul n-ar fi ținut atât de mult să îl aibă prieten, ca pe acest detestat aghiotănțel.
VIII.
A DOUA ZI DUPÃ ÎNTÂLNIREA lui Rostov cu Boris, avu loc revista trupelor austriece și rusești, atât a trupelor sosite din Rusia, cât și a acelora care se întorceau cu Kutuzov din campanie. Cei doi împărați, al Rusiei, cu prințul moștenitor, și cel al Austriei cu arhiducele – treceau în revistă armata unificată, numărând optzeci de mii de oameni.
Dis-de-dimineață, adunate pe câmpul din fața fortăreței, începură să forfotească trupe ferchezuite, în ținută de paradă. Aici, mii de picioare și de baionete, cu drapeluri fâlfâind deasupra, se mișcau după comenzile ofițerilor, se opreau, sau se întorceau pe loc și, după ce ocoleau alte mase de infanteriști cu alte uniforme, se așezau în front la intervale regulate. Dincolo, în tropăitul ritmic al cailor negri, roibi și suri, și în zăngănit de săbii, veneau fercheșii cavaleriști, cu uniforme albastre, roșii și având în frunte muzicanți împodobiți cu găetane și fireturi. Apoi, printre rândurile de infanteriști și cavaleriști desfășurându-se în șiruri lungi, cu zgomot metalic, tunurile bine curățite și strălucitoare, care se clătinau pe afetele lor, răspândind un miros de fitil aprins; artileria începu să-și ocupe locurile știute dinainte. Nu numai generalii în uniformele de mare ceremonie, cu taliile groase ori subțiri strânse până la refuz în corsete, cu fețele congestionate de gulerele care-i sugrumau, copleșiți de eșarfe și de decorații, nu numai ofițerii pomădați și spilcuiți dar și fiecare soldat, până la ultimul, proaspăt bărbierit și spălat, caii cu echipamentul strălucind de curățenie, și fiecare gătit cu atâta grijă, încât părul îi lucea ca atlazul și fiecare firișor din coama udată stătea la locul lui – simțeau că se petrece ceva serios, important și solemn. Fiecare, general ori soldat, era conștient de misiunea lui și-și dădea seama că, luat în parte, fiecare dintre ei nu era decât un fir de nisip în marea aceasta de oameni; și totodată își simțea forța pe care o aveau laolaltă, ca părți ale acestui uriaș tot.
De cum se crăpase de ziuă începuse forfota și activitatea și la ora zece totul era orânduit după regulament. Pe întinsa câmpie erau numai eșaloane de trupe. Întreaga armată fusese dispusă în trei mari linii. Întâi cavaleria, apoi artileria și, la urmă, infanteria.
Între liniile de trupe fuseseră lăsate intervaluri cât o stradă de largi. Erau delimitate precis una de alta, trei mari grupe ale acestei oștiri: armata combatantă a lui Kutuzov (în al cărei flanc drept, în prima linie, se afla regimentul Pavlogradski), regimentele de gardă și trupele proaspăt sosite din Rusia și armata austriacă. Și toate aceste oști stăteau în același front, sub aceeași comandant și în aceeași ordine.
Ca vântul printre frunze se răspândi șoapta plină de emoție: „Sosesc! Sosesc!”… Se auziră voci înspăimântate și valurile ultimelor pregătiri cuprinseră toate coloanele de trupe.
Drept înainte, dinspre Olmütz, se zări venind un grup și în aceeași clipă, deși era o zi cu atmosferă foarte liniștită, pe deasupra trupelor trecu o ușoară adiere ce făcu să se legene ușor vârfurile lăncilor și steagurile desfășurate. Părea că prin această mișcare lină, întreaga armată își manifesta bucuria la apropierea suveranilor. Se auzi o voce: „Drepți!” Pe urmă, asemeni cântecului cocoșilor în zori, comanda se repetă până în cele mai îndepărtate colțuri. Apoi totul amuți.
În liniștea de mormânt se auzea doar un tropot de cai, al suitei celor doi împărați. Suveranii se apropiară de flancuri; gorniștii primului regiment de cavalerie dădură „onorul la general”. Părea că nu alămurile cântau, ci armata însăși, bucuroasă de apropierea suveranilor.
Printre sunetele trompetelor se auzi lămurit o voce tânără și domoală, vocea împăratului Alexandru. La salutul lui, primul regiment tună un „Urra!” atât de asurzitor, prelung și de plin de bucurie, încât oamenii înșiși se speriară de numărul lor și de forța mulțimii.
Rostov care era în primele rânduri ale armatei lui Kutuzov, de care se apropiase întâi suveranul, trecea prin aceleași senzații prin care trecea fiecare om din oaste; un sentiment de abnegație, o conștiință mândră și o pasionată atracție pentru acel căruia i se închinase această solemnitate. El știa că de un singur cuvânt al acestui om depindea ca toată această mulțime (și împreună cu ea și el – un nevolnic fir de nisip) să se arunce în fum, în apă, ori în vâltoarea măcelului, mergând până la cea mai slăvită faptă de eroism; și, de aceea, nu putea să nu tremure sau să nu fie cu răsuflarea tăiată, văzând cum se apropie valul aclamațiilor.
— Urra! Urra! Urra! Tuna din toate părțile; și regimentele își întâmpinau, unul după altul, suveranul cu sunetele „onorului la general”; și iară „Ura! Ura!”… „onorul la general”, și din nou „Ura!” și iar „Ura!”, care se făceau tot mai puternice, creșteau și se apropiau într-un vuiet asurzitor.
Până se apropie suveranul de el, fiecare regiment, în muțenia și nemișcarea lui, părea un trup lipsit de viață; îndată însă ce împăratul ajungea în dreptul său, regimentul căpăta viață și tuna, asociindu-se la vuietul întregului front, pe lângă care suveranul trecuse. Prin tunetul asurzitor, înfricoșător, al acestor glasuri, mijlocul maselor de trupe nemișcate, ca împietrite în careurile lor, se mișcau alene, dar simetric și mai în voie, sutele de călăreți ai suitei; iar în fruntea tuturor doi oameni – împărații. Asupra lor era concentrată atenția unanimă, reținută și pasionată, a întregii mase de oameni.
Frumosul și tânărul împărat Alexandru, în uniforma gărzii-călare, cu tricornul pus puțin pe-o ureche, cu fața lui plăcută și vocea sonoră, dar nu prea puternică, atrăgea asupra sa toată forța de concentrare a oamenilor.
Rostov se afla destul de aproape de trompeți și departe, ochii lui ageri îl deslușiră pe împărat și-l urmăriră cât timp se apropia. Când împăratul fu la o distanță de douăzeci de pași și Nikolai Rostov putu să-i vadă limpede, în toate amănuntele, fața frumoasă, tânără și plină de fericire, tânărul ofițer fu cuprins de un sentiment de duioșie și de entuziasm, cum nu mai simțise niciodată. Totul – fiecare trăsătură, fiecare mișcare a împăratului – i se păru încântătoare.
Oprindu-se în fața regimentului Pavlogradski, împăratul spuse ceva în franțuzește împăratului Austriei și surâse.
Văzându-i zâmbetul, Rostov începu și el, fără să vrea să zâmbească și simți cum e cuprins de-o dragoste și mai puternică pentru suveranul lui. Simțea nevoia să-și manifeste prin ceva dragostea lui pentru împărat. Simți că acesta nu era cu putință, și-i venea să plângă. Împăratul îl chemă pe comandantul regimentului și-i spuse câteva cuvinte.
„Doamne! Ce s-ar fi întâmplat oare cu mine, dacă mi s-ar fi adresat mie suveranul! Gândi Rostov. Aș fi murit de fericire!”…
Împăratul se adresă și ofițerilor:
— Domnilor, vă mulțumesc la toți (lui Rostov, fiecare cuvânt i se părea un glas din cer), vă mulțumesc din inimă!
Cât de fericit s-ar fi simțit Rostov dacă ar fi putut muri acum, pe loc, pentru țarul lui!
— Ați binemeritat drapelele sfântului Gheorghe și veți fi mândri de ele.
„Să mor! Aș vrea să mor pentru el!” gândi Rostov.
Împăratul mai spuse ceva, ce Rostov nu mai putu auzi iar soldații, umflându-și piepturile, strigară din toată puterea „Urra!”
Rostov, aplecat în șa, strigă și el cât îl țineau puterile. Ar fi fost în stare să strige, să-și rupă gâtlejul, numai să-și exprime pe deplin entuziasmul față de împărat.
Împăratul rămase câteva clipe în fața husarilor, ca și cum ar fi fost nehotărât și n-ar fi știut ce să facă. „Cum poate fi împăratul nehotărât?” se gândi Rostov. Până la urmă și această nehotărâre i se păru lui Rostov măreață și fermecătoare, ca tot ceea ce făcea suveranul.
Nehotărârea împăratului nu dură decât o clipă. Piciorul cu cizma îngustă și ascuțită, cum se purta pe atunci, atinse pielea iepei roaibe, jumătate pur-sânge englez, pe care o călărea; mâna suveranului, în mănușă albă, strânse frâul, și el porni, urmat de ceata numeroasă a aghiotanților. Tot mai mult se îndepărta de el, tot mai mult și mai mult, oprindu-se în dreptul altor regimente, până în cele din urmă, Rostov nu mai zări decât penajul alb al grupului ofițerilor din suita care îi înconjura pe cei doi împărați.
Printre ceilalți domni din suită, Rostov îl observase pe Bolkonski, care se ținea leneș și neglijent în șa. Își aduse aminte de conflictul lui din ajun cu acesta și-și puse din nou întrebarea dacă trebuie sau nu să-l provoace la duel. „Bineînțeles că nu, se gândi acum Rostov… se cuvine oare să te gândești sau să vorbești de asemenea lucruri într-o clipă ca asta? Ce înseamnă toate certurile și supărările astea ale noastre în clipa în care te simți pradă acestor sentimente de dragoste, entuziasm și abnegație? Mi-e dragă toată lumea și-i iert pe toți”, gândea el.
După ce împăratul trecu în revistă aproape toate regimentele, trupele își începură defilarea prin fața lui: marșul ceremonial. Rostov, călare pe Beduin, pe care și-l cumpărase de curând de la Denisov, era încheietor de front, adică mergea singur în văzul împăratului.
Înainte de a ajunge în dreptul suveranului, Rostov care era un călăreț excelent, își înfipse de două ori pintenii în coastele lui Beduin al său și, ca prin minune îl făcu să meargă într-un trap furios, așa cum merge când era înfierbântat. Arcuindu-și gâtul, cu botul înspumat în piept și cu coada fluturând în vânt, el pășea grav călcând de sus, ca-n zbor. Simțise și Beduin, parcă, privirea suveranului îndreptată asupra sa și trecu prin fața lui într-o atitudine splendidă.
Rostov, cu picioarele trase înapoi, cu burta suptă și simțindu-se una cu calul, trecu prin fața împăratului ca un diavol, cum spunea Denisov, cu fața încruntată, dar în culmea fericirii.
— Bravo, pavlogrădenii! Exclamă împăratul.
„Doamne, ce fericit aș fi dacă mi-ar porunci în clipa asta să mă arunc în foc”, gândi Rostov.
Când se termină defilarea, ofițerii din trupele sosite și cei din armata lui Kutuzov se strânseră în grupuri și se înfiripară discuții despre distincțiile militare, despre austrieci și uniformele lor, despre front, de Bonaparte, și despre ce-i aștepta acum, mai ales după ce avea să mai sosească și corpul de armată al lui Essen, iar Prusia avea să treacă și ea de partea noastră.
Dar cel mai mult se vorbea în toate cercurile de împăratul Alexandru; fiecare cuvânt, fiecare gest al lui era reprodus și admirat. Singura dorință a tuturor nu era decât să pornească cât mai curând, sub comanda împăratului însuși, împotriva inamicului. „Când ești sub comanda împăratului, nu se poate să nu învingi pe oricine ți-ar sta împotrivă”, gândea Rostov după defilare, și ca el gândeau mulți ofițeri.
După ce parada luă sfârșit, toți erau încredințați de victorie, mai mult decât ar fi putut să fie după două bătălii câștigate.
IX.
A DOUA ZI DUPÃ REVISTÃ, Boris, îmbrăcat cu cea bună uniformă a lui și petrecut cu urări de succes de la camaradul său Berg, porni spre Olmütz, la Bolkonski, cu gândul de a se folosi de influența acestuia pentru a câștiga o poziție deosebită, asigurându-și un post de aghiotant pe lângă o persoană importantă, lucru care îi părea peste măsură de ademenitor în armată. „Ușor îi vine lui Rostov, căruia tată-său îi trimite cu zecile de mii, să facă teorii că nu vrea să se ploconească în fața nimănui și nici să fie lacheul cuiva; eu, însă, care nu am nimic afară de capul meu, trebuie să fac carieră și să nu pierd ocaziile, ci să mă folosesc de ele.”
La Olmütz, el nu-l găsi în ziua aceea pe prințul Andrei. Dar aspectul acestei localități, unde se afla cartierul general și corpul diplomatic și unde își aveau reședința cei doi împărați cu suitele lor, curtenii și intimii, îi ațâță și mai mult dorința de a face parte din această lume aleasă.
Nu cunoștea pe nimeni și, cu toată eleganta sa uniformă de ofițer de gardă, toate persoanele acestea sus-puse care forfoteau pe străzile orașului în faetoane elegante, toți acești demnitari și ofițeri, împodobiți cu eșarfe și decorații, i se păreau până într-atâta de diferiți lui, un biet ofițeraș de gardă, încât nu numai că nu-și doreau, dar nici n-aveau pentru ce dori să ia act de prezența lui. La cartierul general al lui Kutuzov, întrebase de Bolkonski, dar toți acești aghiotanți, și ordonanțele lor, îl priviră într-un mod care parcă ar fi vrut să spună că ofițeri ca el se perindă foarte mulți și că sunt plictisiți toți până-n gât de categoria asta. Fără să țină seamă sau, mai degrabă, din pricina asta, a doua zi, pe data de 15, după-amiază, el veni din nou la Olmütz și, intrând la cartierul lui Kutuzov, întrebă de Bolkonski. Prințul Andrei era acasă și Boris fu condus într-o încăpere mare, care se vede că fusese cândva sală de dans, dar în care acum se aflau cinci paturi și un mobilier de adunătură: o masă, câteva scaune și un clavicord. Aproape de ușă, un aghiotant, înfășurat într-un halat persian, ședea la masă și scria. Un altul – grăsanul roșcovan Nesvițki – sta tolănit în pat cu mâinile sub cap și râdea cu un alt ofițer așezat lângă el pe marginea patului. Al treilea aghiotant cânta la clavicord un vals vienez, iar al patrulea sta așezat sus pe clavicord și-l acompania din gură. Bolkonski nu era aici.
Niciunul dintre acești domni nu-și schimbă poziția când intră Boris. Cel care scria și căruia i se adresă Boris se întoarse plictisit și-i spuse că Bolkonski e de serviciu și că, dacă are treabă cu el, să intre pe ușa din spate în camera de primire. Boris îi mulțumi și trecu în camera de primire. Erau acolo vreo zece oameni, tot ofițeri sau generali.
În momentul intrării lui Boris, prințul Andrei stătea privind disprețuitor printre gene (cu acea expresie mută, de plictiseală, caracteristică omului binecrescut, expresie care spunea limpede parcă: dacă n-ar fi obligațiunea mea, n-aș sta o clipă de vorbă cu dumneata), pe un bătrân general rus cu pieptul plin de decorații care-i raporta ceva, aproape înlemnit pe vârful picioarelor, în cea mai încordată și respectuoasă poziție soldățească și cu o expresie servilă pe fața de culoare stacojie.
— Foarte bine, vă rog să așteptați, îi răspunse el generalului în rusește, cu accentul franțuzesc cu care pronunța cuvintele ori de câte ori voia să-i arate cuiva disprețul. Observându-l pe Boris, fără să mai dea vreo atenție generalului (care încă se ținea după el, implorându-l să mai asculte puțin), prințul Andrei îi făcu lui Boris semn din cap, zâmbind vesel, și se întoarse spre el.
Boris înțelese în clipa aceea pe deplin ceea ce până atunci numai bănuia, anume că, în armată, pe lângă ierararhia și disciplina înscrise în regulament, de care se lovea la regiment și pe care le cunoștea și el, mai exista altă ierarhie, mai importantă, și anume aceea în virtutea căreia acest general, strâns încins și cu fața stacojie aștepta deoparte respectuos, în timp ce căpitanul – prințul Andrei – găsea mai nimerit să stea pentru plăcerea să de vorbă cu sublocotenentul Drubețkoi. Acum mai mult decât oricând, Boris se hotărî să se conducă de aici înainte nu după ierarhia înscrisă în regulament, ci după aceasta, nescrisă. Vedea cu ochii lui cum, numai pentru că fusese recomandat prințului Andrei, ajunsese dintr-o dată mai important decât generalul, care în front, în alte împrejurări, l-ar fi putut nimici, pe el sublocotenentul de gardă. Prințul Andrei se apropie de el și-l luă de braț.
— Îmi pare foarte rău că ieri nu m-ai putut găsi. Toată ziua m-am zbătut cu nemții. Am fost cu Weyrother să inspecteze dispozitivul. Când se apucă nemții să-și arate pasiunea pentru ordine, nu mai ajungi niciodată la capăt!
Boris zâmbi, ca și când lucrurile la care se referea prințul Andrei, ca la niște lucruri bine cunoscute, nu i-ar fi fost străine. El auzea însă pentru prima oară până și numele de Weyrother, până și cuvântul „dispozitiv”.
— Ei, dragul meu, tot mai vrei să te faci aghiotant? M-am gândit la dorința dumitale în ultima vreme.
— Da, aș fi vrut, răspunse Boris, înroșindu-se fără să vrea, să îl rog pe comandantul suprem; i-a scris prințul Kuraghin despre mine. Voiam să-l rog numai pentru că, adăugă el, ca și cum s-ar fi scuzat, numai pentru că mă tem că garda nu va avea prilej să intre în foc.
— Bine, bine! Vorbim noi de toate astea, zise prințul Andrei, numai dă-mi voie să-l anunț ceva pe acest domn, și pe urmă sunt cu totul al dumitale.
În timp ce prințul Andrei intră să anunțe pe generalul cu fața stacojie, generalul acesta, neîmpărtășind, se vede, concepția lui Boris asupra avantajelor disciplinei nescrise, îl țintui pe îndrăznețul sublocotenent care se amesteca în conversația lui cu aghiotantul, cu o privire care-l făcu pe Boris să nu se simtă prea la largul lui. El își întoarse privirea de la general și așteptă cu nerăbdare înapoierea prințului Andrei din cabinetul comandantului suprem.
— Iată la ce m-am gândit, dragul meu, spuse prințul când trecură în sala cea mare unde era clavicordul. La comandantul suprem n-ai ce căuta; îți va spune o grămadă de amabilități, te va invita la el la masă („aceasta n-ar fi tocmai așa de rău din punctul de vedere al serviciului, după noua ierarhie”, se gândi Boris), dar la atât se va reduce totul; aici, suntem atât de mulți aghiotanți și ofițeri de ordonanță, încât în curând vom forma un batalion. Dar iată ce vom face: am un bun prieten general-adjutant, un om minunat, prințul Dolgorukov și – deși poate că nu știi lucrul acesta – Kutuzov împreună cu statul lui major și cu noi toți nu mai însemnăm absolut nimic; totul se concentrează acum în mâinile suveranului; așa că, iată, să mergem la Dolgorukov; eu trebuia să mă întâlnesc cu el, mai ales că i-am și vorbit de dumneata; vom vedea, poate găsește el vreo posibilitate să te plaseze pe lângă el, sau pe acolo, pe undeva, aproape de soare.
Prințul Andrei arăta întotdeauna deosebit de însuflețit de câte ori avea prilejul să îndrume vreun tânăr și să-l ajute a-și crea o situație în societate. Sub pretextul acestui ajutor dat altuia – lucru pe care din mândrie n-a primit niciodată să-l facă pentru el însuși – prințul Andrei își găsea prilej să se afle mai aproape de cercurile înalte de care depindea succesul și care aveau pentru el atâta atracție. Așa că îl luă cu multă plăcere pe Boris să-l ducă la prințul Dolgorukov.
Se înserase de-a binelea când ajunseră la palatul Olmütz, ocupat de cei doi împărați și de anturajul lor.
Chiar în ziua aceea se ținuse un consiliu de război, la care luaseră parte toți membrii Hofkriegsarth-ului și cei doi împărați. La consiliu, împotriva părerii bătrânilor – Kutuzov și prințul Schwartzenberg – se hotărâseră să pornească imediat la un atac general împotriva lui Bonaparte. Consiliul de război abia se terminase când prințul Andrei, însoțit de Boris, sosi la palat în căutarea prințului Dolgorukov. Toți cei de la cartierul general se aflau încă sub impresia consiliului din ziua aceea, care însemnase o victorie pentru partida celor tineri. Glasurile zăbavnicilor, ale cunctatorilor351 care erau împotriva lor și care recomandau să nu se treacă la atac, fiind de părere că mai e vreme de așteptat, fuseseră atât de unanim înăbușite și combătute cu argumente atât de neîndoielnice despre avantajele atacului, încât ceea ce se discutase în consiliu, viitorul atac și victoria, care fără îndoială trebuia să-i urmeze, păreau să țină mai degrabă de trecut și nu de viitor. Toate condițiunile erau prielnice pentru tabăra noastră. Forțe uriașe, care fără îndoială întreceau pe cele ale lui Napoleon, fuseseră concentrate într-un singur loc; armatele erau însuflețite de prezența celor doi împărați și dornice să intre în luptă; punctul strategic, unde trebuia să se înceapă acțiunea, era cunoscut în cele mai mici amănunte de generalul austriac Weyrother, căruia i se încredințase conducerea armatelor aliate (ca printr-o fericită întâmplare, armatele austriece făcuseră cu un an înainte manevrele chiar pe terenul pe care urma să se desfășoare acum atacul împotriva francezilor). Amănuntele terenului, până la cele mai mărunte, erau știute și însemnate pe hărțile topografice ale ținutului, și Bonaparte, slăbit pesemne, nu întreprindea nimic. Dolgorukov, unul dintre cei mai înflăcărați partizani ai atacului, abia se înapoiase de la consiliu, obosit și preocupat dar însuflețit și mândru de victoria câștigată. Prințul Andrei îl prezentă pe protejatul său; Dolgorukov, care-i strânse curtenitor și puternic mâna, nu-i spuse nimic lui Boris. Dar, de bună seamă, nemaiputându-și stăpâni dorința de a-și da în vileag gândurile care-l preocupau mai mult în acea clipă, se adresă în franțuzește prințului:
— Ei, dragul meu, ce luptă am dat! Să dea Dumnezeu ca lupta care va fi urmarea celei de azi să fie tot atât de victorioasă. Numai că, dragul meu, spuse el sacadat și plin de însuflețire, sunt dator să-mi recunosc vinovăția față de austrieci, și în special, față de Weyrother. Câtă exactitudine, ce minuțiozitate, ce perfectă cunoaștere a terenului, o subtilă prevedere a tuturor eventualităților, a condițiunilor, a celor mai mici amănunte! Nu, dragul meu, alte condițiuni mai prielnice decât acestea nu se pot închipui. Alianța dintre preciziunea austriacă și vitejia rusească – ce vrei mai mult?
— Așadar, ofensiva este definitiv hotărâtă? Întrebă Bolkonski.
— Și știi, dragul meu, părerea mea este că, hotărât, Bonaparte și-a pierdut latineasca352. Știi că azi s-a primit scrisoare din partea lui, adresată împăratului.
Dolgorukov zâmbi semnificativ.
— Ei, asta-i! Și ce scrie? Întrebă Bolkonski.
— Ce poate să scrie? Tra-diri-di-ra și așa mai departe, totul numai cu intenția de a mai câștiga timp. Îți spun victoria e în mâinile noastre, nu mai încape îndoială. Dar ce-i mai nostim decât toate, spuse el, râzând cu voie bună, este faptul că oricât ne trudeam, nu puteam găsi defel termenii cu care să-i adresăm răspunsul. Dacă titlul de consul merge, e de la sine înțeles că nici vorbă nu poate fi titlul de împărat. După părerea mea, trebuie să ne adresăm generalului Bonaparte, pur și simplu.
— Totuși, între a nu-l recunoaște ca împărat și a-l numi generalul Bonaparte este o deosebire, spuse Bolkonski.
— Tocmai asta e, îl întrerupse Dolgorukov, râzând vorbind repede. Îl știi pe Bibilin; e un om plin de idei. El a propus următorii termeni: „uzurpatorului și vrăjmașului neamului omenesc”.
Și Dolgorukov râse cu hohote, înveselit.
— Nici mai mult, nici mai puțin? Observă Bolkonski.
— Ei, tot Bilibin a găsit un titlu bun pentru adresare. Omul acesta e și ager la minte și spiritual…
— Ce titlu?
— Căpeteniei guvernului francez, au chef du gouvernement francais, spuse cu seriozitate, satisfăcut, prințul Dolgorukov. Nu-i așa că-i bine?
— De bine e bine, dar n-are să-i fie deloc pe placul lui Napoleon, observă Bolkonski.
— O, deloc! Fratele meu îl cunoaște. A stat nu o dată la masă cu actualul împărat, la Paris, și-mi spunea că l-a văzut încă diplomat, mai fin și mai viclean; știi, îmbinarea abilității franțuzești cu cabotinismul italianului. Cunoști anecdota despre el și contele Markov? Contele Markov era singurul om care știa cum să se poarte cu el. Știi istoria cu batista? E de toată frumusețea!
Și vorbărețul Dolgorukov, adresându-se când prințului Andrei, când lui Boris, povesti cum Bonaparte, vrând să-l încerce pe Markov, ambasadorul nostru, își lăsase dinadins să-i cadă batista în fața lui și se oprise, uitându-se la el și așteptând, de bună seamă, serviciile lui Markov; și povesti mai departe cum, atunci, Markov își lăsase și el batista să cadă în aceeași clipă și și-o ridicase numai pe lui, fără să o ridice și pe a lui Bonaparte.
— Charmant!353 Spuse Bolkonski. Dar iată ce e, am venit la dumneata ca solicitant în numele acestui tânăr. Știi despre ce e vorba…
Dar prințul Andrei nu izbuti să-și încheie fraza, căci în clipa aceea intră în cameră un aghiotant, care-l chemă pe prințul Dolgorukov la împărat.
— Ah, ce rău îmi pare! Spuse Dolgorukov, ridicându-se grăbit și strângându-le mâinile prințului Andrei și lui Boris. Știți foarte bine că eu sunt foarte bucuros să fac ce depinde de mine, atât pentru dumneata, cât și pentru simpaticul tânăr. Strânse încă odată mâna lui Boris, cu o expresie de amabilitate superficială, sinceră și entuziastă. Dar vedeți și dumneavoastră… pe altă dată!
Pe Boris îl emoționa gândul că se află atât de aproape de cei sus-puși și puternici, din rândul cărora se simțea și el făcând parte în clipa aceea. Se simțea aici în contact cu acele resorturi care dirijau toate uriașele mișcări de mase ale căror părți mici, nevolnice și neînsemnate, erau și el, și regimentul lui. Ieșind după prințul Dolgorukov, se întâlniră pe coridor cu un bărbat care ieșise dinspre camera suveranului, pe unde trebuia să intre prințul Dolgorukov. De statură mijlocie, într-un costum civil, cu figura inteligentă și cu bărbia mult ieșită afară, trăsătură care, în loc să-l urâțească, îi dădea o înfățișare de deosebită vioiciune și agerime, acest bărbat mărunțel îi făcu lui Dolgorukov un semn cu capul ca unui bun prieten; îl fixă pe Bolkonski cu o privire stăruitoare și rece, păși drept spre Andrei, așteptând pesemne ca acesta să-l salute și să-i facă loc să treacă. Prințul Andrei, însă, nu făcu niciuna, nici alta; pe chipul lui, se ivi o expresie de nervozitate la vederea bărbatul cel tânăr și mutându-și de la el privirile, se îndreptă spre o latură a coridorului.
— Cine-i? Întrebă Boris.
— Este unul dintre oamenii cei mai remarcabili, dintre cei mai nesuferiți pentru mine. Ministrul afacerilor externe, prințul Adam Czartoryski. Iată, oamenii aceștia, rosti Bolkonski cu un oftat pe care nu și-l putu opri, în timp ce ieșeau din palat, oamenii aceștia hotărăsc soarta popoarelor.
A doua zi trupele primiră ordin de marș, și Boris, după lupta de la Austerlitz, nu se mai putu duce nici la Bolkonski, nici la Dolgorukov, și fu nevoit să mai rămână o vreme în regimentul Izmailovski.
X.
ÎN ZORII ZILEI DE 16, escadronul lui Denisov, în care-și făcea Nikolai Rostov serviciul, și care, la rândul lui, făcea parte din detașamentul prințului Bagration, porni din cantonament de-a dreptul la atac, după cum era obiceiul să se spună, și după ce merse aproape o verstă în urma altor coloane, fu oprit în mijlocul drumului. Rostov văzu cum trec pe lângă el cazacii, întâiul și doilea escadron de husari, batalioanele de infanteriști cu artileria după ele, și cum trec generalii Bagration și Dolgorukov, cu aghiotanții lor. Toată frica pe care, ca și prima oară, o simțise în preajma bătăliei, toată lupta interioară prin care își înfrânsese temerile acestea, toate visurile lui privitoare la felul cum se va distinge în această luptă ca un adevărat husar, rămaseră zadarnice. Escadronul lui fusese lăsat în rezervă și Nikolai Rostov petrecu o zi de plictiseală și de mâhnire. Pe la ceasurile nouă dimineața, auzi în fața lui o rafală de împușcături, strigăte de „ura” văzu apoi răniții aduși îndărătul frontului (nu erau mulți) și în sfârșit văzu trecând un întreg detașament de cavaleriști francezi înconjurați de vreo sută de cazaci. După câte se părea, acțiunea se terminase și fusese lipsită de amploare, dar norocoasă. Soldații și ofițerii care treceau înapoi povesteau despre o victorie strălucită, despre ocuparea orașului Wischau și despre capturarea unui întreg escadron de francezi. Ziua era senină și soarele strălucea după înghețul de peste noapte, iar strălucirea veselă a zilei de toamnă era în armonie cu vestea victoriei, pe care o aduceau nu numai povestirile celor ce luaseră parte la ea, ci și chipurile bucuroase ale soldaților, ofițerilor, generalilor și aghiotanților, care tot treceau încoace și-n colo pe lângă Rostov. Cu atât mai amarnic îl durea pe Rostov, pe care-l încercase de-a surda toți fiorii premergătoari atacului și fusese nevoit să-și petreacă ziua asta splendidă cu mâinile încrucișate.
— Rostov, vino încoace să bem de necaz! Strigă Denisov, așezându-se la marginea drumului, în fața unui bidon și a merindelor.
Ofițerii făcură roată în jurul mâncării și a băuturii lui Denisov, gustând câte ceva și stând de vorbă.
— Uite, iar mai aduc unul! Spuse unul dintre ofițeri, arătând spre un dragon francez făcut prizonier și dus pe jos de doi cazaci.
Unul dintre cazaci ducea de frâu un splendid cal franțuzesc de talie mare, luat de la prizonier.
— Vinde-mi mie calul! Îi strigă Denisov cazacului.
— Bucuros, domnule căpitan…
Ofițerii se ridicară și se strânseră în jurul cazacilor și a prizonierului. Dragonul era un tânăr alsacian și vorbea frațuzește cu accent nemțesc. Se îneca de emoție, fața-i era roșie și, de îndată ce auzi vorbindu-se franțuzește, se grăbi să intre în vorbă cu ofițerii, adresându-se când unuia, când altuia. Spunea că dac-ar fi fost după el, n-ar fi fost prins, că el nu e vinovat că l-au prins și că vinovat este un caporal, care-l trimisese după niște pături, deși el îi spusese că rușii ajunseseră demult acolo! Și la fiecare cuvânt mai adăuga: „Mais qu'on ne fasse pas de mal a mon petit cheval”354, și-și mângâia calul. Se vedea că nu-și dă bine seama de situația în care se afla. Ba se scuza fusese prins, ba ca și când ar fi avut de-a face cu superiorii lui, se grăbea să-și arate destoinicia în îndeplinirea serviciului și disciplina lui de soldat. Adusese cu el în ariergarda noastră, în toată prospețimea ei, atmosfera aceea proprie armatei franceze și atât de străină pentru noi.
Cazacii cerură pe cal doi galbeni, și Rostov, care, acum că primise bani, era cel mai bogat dintre ofițeri, îl cumpără.
— Mais qu'on ne fasse pas de mal a mon petit cheval, îi spuse blând lui Rostov alsacianul, când calul fu predat husarului.
Zâmbind, Rostov îl liniști și-i dădu ceva bani.
— Aleo, aleo!”355 spuse cazacul, trăgându-l de mână pe cel prins și îndemnându-l să meargă mai departe.
— Împăratul! Împăratul! Se auzi deodată printre husari.
Se stârni mare zarvă, se grăbeau care-ncotro, și Rostov văzu venind pe drum un grup de călăreți cu penaje albe la chipiuri. Într-o clipă toți erau la locurile lor, în așteptare.
Rostov nici nu-și mai dădea seama cum alergase la locul său și cum sărise în șa. Într-o clipă uită și de regretul de a nu fi luat parte la luptă, și de plictiseala care îl stăpânea fiind tot în cercul acelorași persoane, și uită deodată toate preocupările în legătură cu propria-i persoană. Îl copleșea un simțământ învăluitor de bucurie și de fericire, ce decurgea din faptul că era aproape de suveranul său. Apropierea aceasta, ea singură, îl făcea să se simtă răsplătit de necazul zilei pierdute. Era în culmea fericirii, ca un îndrăgostit care a obținut întâlnirea mult jinduită. Cum era în front, nu îndrăznea să se uite înspre partea de unde venea împăratul, dar îi simțea apropiere. Și simțea aceasta nu numai după tropotul de copite al cailor ce se apropiau într-o cavalcadă majestuoasă, ci după lumina sărbătorească, veselă, care asemenea soarelui creștea în jurul lui pe măsură ce grupul călăreților se apropia. Tot mai aproape și mai aproape simțea radierea acestui soare care creștea și răspândea blând în jur raze de majestuoasă lumină, și iată că Rostov se simțea năpădit de lumina aceasta, iată-l auzind vocea aceea plină de calm, impunătoare și totuși atât de prietenoasă. Cum era și de așteptat, se făcu o liniște de mormânt și, în mijlocul acestei tăceri, răsună vocea împăratului:
— Les huzards de Pavlogradski?356
— La réserve, sire!357 îi răspunse un glas ce păru atât de pământesc, după vocea atât de nepământească de adineaori care întrebase: „Les huzards de Pavlogradski?”
Împăratul ajunse în dreptul lui Rostov și se opri. Chipul lui Alexandru era și mai frumos decât la revista ce avusese loc cu trei zile înainte. Fața lui radia atâta veselie și tinerețe, o tinerețe atât de neprihănită, încât îți amintea, fără să vrei, de voioșia unui adolescent de patrusprezece ani; și totuși fața aceasta era a preamăritului împărat. Din întâmplare, în timp ce privea escadronul, privirea împăratului întâlniră ochii lui Rostov și nu mai mult decât două secunde se opriră asupra lor. Va fi înțeles oare împăratul ce se petrecea în sufletul lui Rostov? (lui Rostov i se păru că înțelesese totul). Fapt este că ochii lui albaștri se uitară în ochii lui Rostov două secunde. O lumină blândă și lină izvora din ei. Pe urmă își înălță sprâncenele, piciorul lui stâng lovi calul cu o lovitură scurtă și porni mai departe în galop. Tânărul împărat nu-și putuse stăpâni dorința de a fi de față la atac și, pe la ceasurile douăsprezece, fără mai țină seama de sfaturile curtenilor, se despărțise de coloana a treia, pe care o urma, și se repezise spre ariergardă. Până a apuca să ajungă în dreptul husarilor câțiva aghiotanți îl întâmpinaseră cu vești despre desfășurarea fericită a luptei.
Lupta, care în realitate consista doar în capturarea unui escadron de francezi, fusese înfățișată ca o strălucită victorie asupra francezilor, și de aceea împăratul, și cu el întreaga armată, credea, mai cu seamă înainte de a se fi ridicat fumul de pe câmpul de luptă, că francezii fuseseră învinși și că se retrăgeau acum împotriva voinței lor.
Câteva minute după ce trecuse împăratul, divizionul husarilor din Pavlograd primi ordin să înainteze. La Wischau, în micul orășel german, Rostov îl mai văzu odată pe împărat. În piața orașului, unde înainte de sosirea împăratului avusese loc un schimb de focuri de armă destul de violent, zăceau acum pe jos câțiva morți și răniți, care nu putuseră fi încă ridicați. Suveranul, înconjurat de o suită compusă din militari și civili, călare pe o iapă roaibă pur sânge englez, alta decât aceea pe care călărise la paradă, se uita aplecat într-o parte, printr-un lornion de aur, pe care și-l ținea la ochi cu un gest grațios, la un soldat întins cu fața în jos, fără chivără și cu capul plin de sânge. Rănitul era atât de murdar, de respingător și de hidos, încât Rostov se simți jignit văzându-l atât de aproape de împărat. Văzu cum umerii puțin aduși ai împăratului se cutremură ca de un fior de frig, piciorul lui începe să dea nervos pinteni calului și calul, bine dresat, se uita nepăsător și nu se urnea loc. Un aghiotant descălecă, prinse rănitul de subsuori și încercă să-l întindă pe o brancardă care fusese adusă tocmai atunci. Soldatul gemu.
— Mai ușor, mai ușor, nu se poate mai ușor? Spuse împăratul, care se vedea că suferă mai mult decât soldatul muribund, și trecu mai departe.
Rostov văzu ochii împăratului năpădiți de lacrimi și auzi cum, depărtându-se, îi spunea în franțuzește lui Czartoryski:
— Ce lucru groaznic războiul, ce lucru groaznic! Quelle terrible chose que la guerre!
Trupele de avangardă ocupaseră poziția din fața orașului Wischau, sub ochii primelor linii ale inamicului care toată ziua cedase teren la cele mai slabe salve ale noastre. Avangarda luă cunoștință de mulțumirile pe care i le aducea împăratul, ca și de faptul că fusese propusă pentru decorare, și oamenii își primiră îndoit porția de votcă. Și mai voios decât noaptea trecută pâlpâiau focurile bivuacurilor și răsunau cântecele vesele soldățești. În noaptea aceasta, Denisov își sărbătorea înaintarea la gradul de maior, și Rostov, care băuse destul, ținu la sfârșitul chefului un toast în sănătatea suveranului, dar „nu pentru suveranul-împărat, cum se spune la banchetele oficiale, zicea el, ci în sănătatea suveranului care este bunul, fermecătorul și marele om; bem în sănătatea lui și neîndoielnica biruință asupra francezilor!”
— Dacă ne-am luptat noi până acuma, zicea el, și n-am dat defel răgaz francezilor, așa ca la Schöngrabern, ce-or să pățească ei acum, când se află el în fruntea noastră? Vom muri cu toții, vom muri cu plăcere pentru el. Nu-i așa, domnilor? Poate că n-am spus eu destul de bine, e drept că am băut cam mult, dar eu gândesc așa și dumneavoastră la fel. În sănătatea lui Alexandru I! Urra!
— Urra! Răsunară pline de însuflețire vocile ofițerilor.
Până și bătrânul căpitan Kirsten strigă cu același entuziasm nu mai puțin sincer decât tânărul Rostov, care împlinise douăzeci de ani.
După ce ofițerii băură și sparseră paharele, Kirsten cel cu sprâncenele lungi, cărunte, umplu altele și, cu paharul în mână se apropie de un foc soldățesc; numai în pantaloni și cu cămașa descheiată, lăsând să i se vadă pieptul alb; el luă o poză majestuoasă, ridicând sus de tot paharul din mână.
— Băieți, în sănătatea majestății-sale împăratul, pentru biruința lui asupra vrăjmașilor. Urra! Striga el voios cu voce baritonală de husar bătrân.
Husarii se îngrămădiră în jurul lui și-i răspunseră cu strigăt puternic.
Noaptea târziu, după ce toți se împrăștiară, Denisov puse blând mâna lui mică pe umărul dragului său Rostov.
— Ia te uită… neavând de cine se îndrăgosti pe aici, în campanie, s-a îndrăgostit de împărat, spuse el.
— Denisov, cu lucrurile astea să nu glumești, strigă el, e un sentiment atât de înalt, un sentiment atât de…
— Te cred, te cred prietene, și-ți împărtășesc părerea și aprob…
— Nu-i adevărat, nu mă înțelegi!
Rostov se ridică și porni să rătăcească printre focuri și să viseze la fericirea de a muri, de a muri fără să-ți pese de viață, pur și simplu de a muri sub ochii împăratului. Era într-adevăr îndrăgostit și de țar, și de gloria armatei ruse, și de nădejdea lui în victoria care va să vină.
Și nu încerca numai el sentimentul acesta în zilele de dinaintea bătăliei de la Austerlitz; în armata rusă, nouă din zece oameni erau îndrăgostiți pe vremea aceea, deși poate mai puțin nebunește decât Rostov, de țarul lor și de gloria armelor ruse.
XI.
ÎN ZIUA URMÃTOARE, suveranul se opri la Wischau. Medicul curții, Villiers, fu chemat de mai multe ori la sediul cartierul general și printre armatele din apropiere se răspândise zvonul că împăratul era bolnav. Nu era nimic și doar dormise prost în noaptea aceea, spuneau cei din jurul lui. Pricina acestei boli stătea în impresia puternică pe care vederea morților și a răniților o făcuse aspra firii sensibile a suveranului.
În zorii zilei de 17, la Wischau, fu condus până la avanposturile noastre un ofițer francez, venit cu un steag alb, care ceru să fie dus în fața împăratului tuturor rușilor. Ofițerul acesta era Savary. Împăratul abia adormise, așa că Savary fu nevoit să aștepte. La amiază i se îngădui să intre la împărat și, după o oră, pleca împreună cu prințul Dolgorukov spre avanposturile armatelor franceze.
După cum se zvonea, misiunea lui Savary fusese să propună o întâlnire între împăratul Alexandru și Napoleon. Această întâlnire fusese refuzată, spre marea bucurie și mândrie a întregii armate și, în locul împăratului, prințul Dolgorukov, învingătorul de la Wischau, fu trimis împreună ca Savary pentru a trata cu Napoleon, ca și când, împotriva tuturor așteptărilor, tratativele cu acesta ar fi avut drept temei o dorință reală de pace.
Spre seară Dolgorukov, înapoindu-se, intră numaidecât la împărat și rămase mult timp cu el între patru ochi.
La 18 și 19 noiembrie, trupele mai făcură încă de etape înainte, iar avanposturile inamice, după un scurt schimb de focuri, începură să se retragă. Pe la sfârșitul zilei de 19, la înaltul comandament al armatei ruse începu o mișcare vie, o forfotă de pregătiri înfrigurate, care ținuară până în dimineața zilei următoare, de 20 noiembrie, ziua în care s-a desfășurat atât de memorabila bătălie de la Austerlitz358.
Până la amiaza zilei de 19, tot freamătul acesta – discuțiile însuflețite, alergăturile, ștafetele prin aghiotanți – se limitase la marele cartier general al celor doi împărați; în după-amiaza aceleiași zile, acest freamăt se transmise cartierului general al lui Kutuzov, și comandamentelor fiecărei coloane în parte. Seara, același freamăt pătrunse prin aghiotanți până în cele mai depărtate unități ale oștirii, iar în noaptea de 19 spre 20, uriașa masă de optzeci de mii de oameni ai armatelor aliate, a cărei coloană ocupa o întindere de nouă verste, ieși din tabere, se cutremutră de sunetul comenzilor și, legănându-se, se puse mișcare.
Mișcarea de bază, care pornise în zorii zilei de la cartierul celor doi împărați și dăduse impulsul inițial tuturor celorlalte mișcări ce urmară, era asemenea mișcării inițiale a roții principale dintr-un imens orologiu. Se mișcă întâi domol o roată, pe urmă începe a se învârti o a doua; apoi încă una, și astfel, din ce în ce mai iute, pornesc să se rotească toate rotițele, scripeții, fusele; prinde să se audă o melodie de dans și să joace figurinele, pe când arătătoarele parcurg cu o iuțeală măsurată cadranul arătând rezultatele tuturor acestor mișcări.
Întocmai ca și mecanismul orologiului, mecanismul războiului, odată pus în mișcare, se mișcă la fel de nestăpânit până la rezultatul final și la fel rămân pentru un timp inactive numai acele piese până la care nu s-a transmis încă mișcarea. Scârțâie pe osii roțile, se îmbucă în zimți, șuieră scripetele de iuțeala învârtiturilor, și în vremea asta o rotiță imediat vecină rămâne atât de liniștită și nepăsătoare, de parc-ar fi în stare să mai stea așa, în aceeași nemișcare, încă sute de ani de aci încolo; dar vine și momentul ei; un zimț o atinge și, supunându-se mișcării generale, rotița trosnește, se învârtește și se contopește în acțiunea comună, al cărei scop și rezultat scapă înțelegerii sale.
Așa cum, la ceasornic, complicata mișcare comună a nenumăratelor rotițe răzlețe și a scripetelor nu are alt scop decât înceata și monotona învârtire a acelor ce arată orele, tot așa rezultatul complicatelor mișcări ale armatei de o sută șaizeci de mii de ruși și francezi – rezultatul tuturor temerilor, dorințelor, regretelor, umilințelor, suferințelor, râvnelor și ambițiilor, al fricii și al entuziasmului acestor oameni – s-a redus doar la pierderea bătăliei de la Austerlitz, așa numita bătălie a celor trei împărați, adică o ușoră mișcare a minutarului istoriei universale pe cadranul destinului umanității.
Prințul Andrei era în ziua aceea de serviciu și se putea mișca de lângă comandantul suprem.
La ora 6 seara, Kutuzov se duse la marele cartier general al împăraților și, după ce rămase puțin la împărat, intră la mareșalul suprem al curții, Tolstoi.
Bolkonski se folosi de acest răgaz și se duse la Dolgorukov, ca să afle amănunte cu privire la bătălie. Andrei simțise că pe Kutuzov îl supăra și-l nemulțumea ceva, că toți cei de la marele cartier al împăraților au ceva împotriva lui și că-i vorbeau pe un ton de oameni care știu ce nu știu ceilalți; de aceea, îi venise ideea să stea de vorbă cu Dolgorukov.
— Ei, noroc, mon cher, îi spuse Dolgorukov, care stătea cu Bilibin la ceai. Sărbătoarea, pe mâine. Ce face moșneagul vostru? Nu-i în apele lui?
— N-aș putea spune că nu-i în apele lui, dar mi se pare că ar dori să-și poată spune și el cuvântul.
— Dar și l-a spus la consiliului de război și are să și-l spună și de acum înainte, dacă vrea să dea sfaturi pentru acțiune; dar să tărăgănezi și să mai aștepți acuma, când lui Bonaparte-i e frică, mai mult decît orice, de o ofensivă generală, asta nu-i cu putință.
— L-ai văzut? Întrebă prințul Andrei. Ei, ce spunea Bonaparte? Aș vrea să știu impresia pe care ți-a făcut-o.
— Da, l-am văzut și m-am convins că se teme de o ofensivă generală mai mult decât de orice pe lume, răspunse Dolgorukov, care ținea foarte mult, se vede, la concluzia generală trasă de el din întâlnirea lui cu Napoleon. Dacă nu i-ar fi frică de ofensivă, de ce-ar mai fi cerut întâlnirea aceasta, de ce-ar dori să ducă tratative și, mai ales, de ce s-ar retrage, când se știe că retragerea este atât de contrară metodelor sale de luptă? Crede-mă: tare se teme de o ofensivă generală; i-a sunat ceasul, ți-o spun eu.
— Dar spune-mi cum e, cum arată? Întrebă prințul Andrei.
— E un om cu surtuc cenușiu, căruia grozav i-ar fi plăcut să-i spun „majestatea-voastră”, dar care, spre marea lui amărăciune, n-a primit de la mine nici un fel titlu. Iată ce fel de om este, și mai mult nimic, răspunse Dolgorukov, uitându-se surâzător la Bilibin.
— Cu toată neștirbita considerație pe care o am pentru bătrânul Kutuzov, continuă el, proști am mai fi cu toții dacă am mai sta să așteptăm ceva și i-am da prin asta răgaz lui Bonaparte să fugă sau să ne înșele, câtă vreme acum îl avem în mâinile noastre. Nu, să nu-l uităm pe Suvorov și principiile lui: să nu ajungi niciodată în situația de a fi atacat, ci să ataci tu însuți. Crede-mă, în energia celor tineri se arată mai adeseori adevărata cale de urmat decât în toată experiența bătrânilor cunctatori.
— Bine, dar care-i poziția unde să-l atacăm? Am fost în avanposturi astăzi și-am văzut că nu se poate determina locul unde anume se află Napoleon cu grosul armatei lui, spuse prințul Andrei.
I-ar fi plăcut să-și expună față de Dolgorukov planul pe care-l concepuse el.
— Ah, asta-i absolut indiferent, se grăbi să răspundă Dolgorukov, ridicându-se și desfăcând o hartă pe tăblia mesei. Sunt prevăzute toate ipotezele: în cazul că se află lângă Brünn…
Și prințul Dolgorukov expuse încurcat și pripit planul de atac de flanc conceput de Weyrother. Prințul Andrei începu să-i țină calea și să expună planul lui, care putea fi tot așa de bun ca și planul lui Weyrother, dar avea un neajuns: acela că planul lui Weyrother era și aprobat. Când prințul Andrei începu să arate lipsurile acelui plan și avantajele planului său, Dolgorukov încetă să-l mai asculte și, distrat, începu să se uite nu la hartă, ci la chipul prințului Andrei.
— De altfel, la Kutuzov se va ține azi un consiliu de război, ai acolo prilejul de a-ți expune planul, spuse Dolgorukov.
— Asta și am de gând, spuse prințul Andrei, depărtându-se de hartă.
— De ce vă faceți griji zadarnic, domnilor? Intră în vorbă Bilibin, care până atunci le ascultase schimbul de păreri, zâmbind voios, și care se pregătea pesemne să facă o glumă. Ce-o fi să fie mâine, izbândă sau înfrângere, gloria armelor rusești ne este asigurată! Afară de Kutuzov al vostru, nu se mai află nici un rus comandant de coloană. Comandanții sunt: M. general Wimpfen, le comte de Langeron, le prince de Lichtenstein, le prince de Hohenloe et enfin Prsch… prsch… et ainsi de suite, comme tous les noms polonais.359
— Taisez-vous, mauvaise langue360, zise Dolgorukov. Nu e adevărat, avem acum doi comandanți ruși: pe Miloradovici și pe Dohturov și ar mai fi fost și un al treilea contele Arakceev, dar are nervii slabi.
— Mi se pare că Mihail Ilarionovici a ieșit, spuse prințul Andrei. Vă doresc noroc și izbândă, domnilor, adăugă și ieși după ce strânse mâna lui Dolgorukov și lui Bilibin.
Întorcându-se acasă cu trăsura, prințul Andrei nu se putu stăpâni să nu-l întrebe pe Kutuzov, care ședea, tăcut alături de el, ce părere are despre ofensiva de mâine.
Kutuzov se uită aspru la aghiotantul său și, după timp, răspunse:
— Cred că lupta va fi pierdută. I-am spus-o și contelui Tolstoi și l-am rugat să transmită asta suveranului. Și ce crezi ca mi-a răspuns? Eh, mon cher général, je me mele de riz et des et côtelettes, melez vous des affaires de la guerre.361 Da… Iată ce mi s-a răspuns!
XII.
LA 10 SEARA, WEYROTHER sosi cu planurile lui la cartierul lui Kutuzov, unde se anunțase ședința consiliului de război. Toți comandanții de coloane fuseseră convocați la comandantul suprem și, în afară de prințul Bagration, care refuzase să ia parte, toți își făcură apariția la ora stabilită.
Weyrother, organizatorul bătăliei care se plănuia, cu înflăcărarea și cu firea sa repezită, oferea un contrast izbitor cu nemulțumitul și parcă adormitul Kutuzov, care avea, fără voie, rolul de președinte și conducător al consiliului de război. Weyrother, se vedea bine, se simțea în fruntea mișcării care nu mai putea fi oprită. Era ca un cal care și-ar fi dat drumul la vale, cu carul greu după el… El trăgea carul sau carul îl împingea pe el, nu știa; în fuga lui dezlănțuită, nu putea, n-avea timp să mai judece la ce-l va duce iureșul acesta. În seara aceea Weyrother fusese de două ori, personal, să inspecteze frontul până la posturile înaintate ale liniilor inamice și de două ori se dusese la cei doi împărați, cel rus și cel austriac, ca să le dea raportul și să le explice situația; pe urmă lucrase în cancelaria lui, unde dictase ordine în limba germană. Venise acum, stors de puteri, la Kutuzov. Se vedea că era atât de preocupat, încât uita până și să fie politicos cu comandantul suprem: îl întrerupea, vorbea grăbit, neclar, fără să se uite în ochii interlocutorului, și să răspundă la întrebările puse de el; era stropit de noroi pe haine și avea un aspect de om distrat, obosit și lihnit, dar totodată mândru și încrezut.
Kutuzov ocupa un mic castel al unui nobil austriac, în împrejurimile Ostralitz-ului. În salonul cel mare, transformat în cabinet al comandantului-șef, se adunaseră, pe lângă Kutuzov însuși, Weyrother și membrii consiliului de război. Beau cu toții ceai. Nu-l mai așteptau decât pe prințul Bagration ca să intre în ordinea de zi a consiliului de război. La orele opt sosi un ofițer de ordonanță al lui Bagration cu știrea că prințul nu putea veni. Prințul Andrei veni să raporteze faptul lui Kutuzov și, folosindu-se de aprobarea dată în prealabil de comandantul lui, nu mai părăsi încăperea.
— Întrucât prințul Bagration nu vine, cred că putem începe, spuse Weyrother, ridicându-se grăbit de la locul lui și apropiindu-se de masa pe care era desfășurată o hartă imensă a împrejurimilor orașului Brünn.
Kutuzov, cu tunica descheiată, de sub al cărei guler se revărsa, ca și cum abia ar fi așteptat să evadeze, ceafa lui grasă, ședea ca adormit într-un fotoliu Voltaire, cu mâinile lui moi și bătrânești simetric sprijinite pe braț fotoliului. La auzul vocii lui Weyrother, își deschise cu greutate ochiul teafăr.
— Da, da, vă rog chiar, că e târziu, spuse el și, moțăind își puse capul în piept și-și închise iar unicul ochi.
Dacă la început membrii consiliului de război crezuseră că se preface numai adormit, curând însă zgomotele pe care Kutuzov le scotea pe nas cât timp se dădu citire planului, demonstrară că în momentul acela, pentru comandantul suprem grija cea mare – mai importantă decât dorința de a-și arăta disprețul față de dispozitivele, de ordinele lor de bătaie sau de orice altceva – era grija de a-și satisface o omenească și imperioasă nevoie – somnul. Într-adevăr, el dormea. Weyrother, cu mișcare caracteristică omului peste măsură de ocupat ca să poată pierde fie și numai un minut, aruncă o privire spre Kutuzov și, încredințându-se că doarme, luă hârtia și începu să citească tare, cu voce monotonă, dispozitivul viitoarelor ofensive, începând de la titlu: „Dispozitivul atacului împotriva pozițiilor inamice din fața localităților Kobelnitz și Sokolnitz, în ziua de 20 noiembrie 1805”.
Planul era foarte complicat și greoi. În original se spunea:
Da der Feind mit seinerien linken Fluegel an die mit Wald bedeckten Berge lehnt und sich mit seinerien rechten Fluegel laengs Kobelnitz und Sokolienitz hinter die dort befindlichen Teiche zieht, wir im Gegentheil mit unserem linken Fluegel seinen rechten sehr debordiren, so ist es vortheilhaft letzteren Fluegel des Feindes zu attakiren, besondere wenn wir die Doerfer Sokolienitz und Kobelnitz im Besitze haben, wodurch wir dem Feind zugleich în die Flanke fallen und ihn auf der Flaeche zwischen Schlapanitz und dem Thuerassa-Walde verfolgen können, indem wir dem Defileen von Schlapanitz und Bellowitz ausweichen, welche die feindliche Front decken. Zu dieserien Endzwecke ist es noethig… Die erste Kolonne marschiert… die zweite Kolonne marschiert… die dritte Kolonne marschiert…362 și așa mai departe.
Generalii ascultau, pe cât se părea, fără nici o plăcere acest plan greoi. Buxhoewden, un general blond și înalt, stătea în picioare rezemat de perete, avea privirile ațintite asupra unei lumânări care ardea; nu asculta și, după toate aparențele, nici nu voia să se creadă măcar că ascultă.
Chiar în fața lui Weyrother, ședea rumenul Miloradovici, lat în umeri și cu mustățile răsucite în sus, uitându-se țintă, cu ochii strălucitori, într-o atitudine marțială, cu mâinile proptite pe genunchi și cu coatele scoase în afară. Tăcea cu încăpățânare, uitându-se drept la Weyrother, și nu-și lua ochii de la el decât atunci când șeful statului-major austriac se oprea. În clipele acelea Miloradovici se uita cu înțeles la ceilalți generali. Dar din aceste priviri semnificative nu se putea pricepe dacă era sau nu de acord, dacă era mulțumit sau nemulțumit de dispozitiul ofensivei. Cel mai aproape de Weyrother, se așezase contele Langeron, care, cu surâsul fin al francezului meridional – surâs care nu-l părăsise tot timpul lecturii – își contempla degetele subțiri care învârteau cu iuțeală, ca pe o sfârlează, o tabacheră de aur cu portret pe capac. În mijlocul uneia dintre cele mai lungi fraze, el opri mișcarea giratorie a tabacherei, își înălță capul și, cu un zâmbet rece de politețe în colțul buzelor lui subțiri, îl întrerupse pe Weyrother și voi să spună ceva; dar generalul austriac, fără să-și întrerupă cititul, se încruntă supărat, dând din coate, părând că spune: „pe urmă, pe urmă, îmi veți spune ce gândiți; acum binevoiți, vă rog, să vă uitați și să urmăriți pe hartă”. Langeron ridică ochii spre cer cu o expresie de nedumerire, apoi se uită la Miloradovici, cerându-i parcă o explicație dar, întâlni privirea semnificativă, care nu spunea nimic, a acestuia și își lăsă mâhnit ochii în jos și începu din nou să-și facă din tabacheră sfârlează.
— Une leçon de géographie363, rosti el, așa, ca pentru sine, destul de tare ca să poată fi auzit.
Przebyszewski, cu o solicitudine plină de politețe și în același timp demnă, cu mâna pâlnie la urechea dinspre Weyrother, avea aerul unui om absorbit de atenția acordată acestuia. Așezat chiar în fața lui Weyrother, scundul Dohturov stătea cu un aer de bunăvoință și seriozitate, aplecat asupra hârtiei și învăța conștiincios dispozitivul odată cu localitățile necunoscute. De câteva ori îl rugase chiar pe Weyrother să repete cuvintele pe care nu le auzise sau denumirile greu de deslușit ale localităților. Weyrother îi îndeplinea dorința și Dohturov își lua notițe.
Când lectura, care se prelungi mai bine de o oră, luă sfârșit, Langeron opri iarăși tabachera și, fără să se uite nici la Weyrother, nici la altcineva, începu să vorbească despre greutatea de a executa acest plan, chiar în situația în care poziția inamicului era presupus cunoscută, când, de fapt, această situație putea fi pentru noi, după toate probabilitățile, necunoscută, de vreme ce inamicul se afla în mișcare. Obiecțiunile lui Langeron erau întemeiate, dar era vădit că scopul cu care făcuse el obiecțiunea era de a-i da să înțeleagă atât de înfumuratului general Weyrother, care-și citise planul ca în fața unor școlari, că nu avea de-a face cu niște proști, ci cu oameni de la care ar fi putut și învăța câte ceva în ceea ce privește meseria armelor.
Cum amuți vocea monotonă a lui Weyrother, Kutuzov își deschise ochiul, întocmai ca morarul care se trezește atunci când se întrerupe zgomotul adormitor al roții moară și, ascultând acum la cele spuse de Langeron, părea că-și zice: „A, tot de prostiile astea vă ocupați!” așa că-și închise în grabă ochiul și-și lăsă capul și mai jos pe piept.
Înverșunându-se să-l lovească pe Weyrother, înveninându-i cât mai adânc amorul său propriu de strateg și autor al planului militar, Langeron demonstra că Bonaparte putea foarte bine să atace, în loc să se lase atacat și, ca urmare, să facă întreg planul cu desăvârșire inoperant. La toate aceste critici, Weyrother răspunse cu un zâmbet dârz și disprețuitor, pe care era vădit că și-l pregătise dinainte drept răspuns la orice obiecțiune, indiferent de ceea ce s-ar fi spus.
— Dacă ne-ar fi putut ataca, ar fi făcut-o el chiar, zise el.
— Așadar, credeți că e lipsit de forțe? Spuse Langeron.
— Cel mult patruzeci de mii de oameni dacă o fi având, răspunse Weyrother, cu zâmbetul doctorului pe care infirmiera vrea să-l învețe medicina.
— În cazul acesta, merge la pieire sigură, dacă stă și așteaptă să-l atacăm noi, spuse Langeron, zâmbind ironic și căutând din ochi aprobarea vecinului său, Miloradovici.
Dar se vede că în clipa aceea Miloradovici numai la ce spuneau generalii nu se gândea.
— Ma foi364, spuse el, mâine se va vedea totul pe câmpul de luptă.
Weyrother surâse iarăși, cu același zâmbet cu care voia să spună că lui i se părea curios și caraghios să mai aibă asemenea obiecții din partea generalilor ruși, la un plan de atac de care nu numai că era încredințat el însuși că nu se poate mai mult, dar de care îi convinsese și pe cei doi împărați.
— Inamicul a stins focurile și în lagărul lui se aude un zgomot, neîntrerupt, spuse el. Ce însemnează aceasta?
— Ori se retrage – singurul lucru de care nu trebuie să ne temem – ori își schimbă poziția (și râse). Însă, chiar dacă a ocupat poziții în Turas, nu face decât să ne scutească o mare parte din alergătură, iar planul rămâne în întregime același până în cele mai mici amănunte.
— În ce mod? interveni prințul Andrei, care de-abia aștepta un prilej de a-și exprima îndoielile.
Kutuzov se deșteptă, tuși greu și se uită la generali.
— Domnilor, planul de atac pentru mâine, adică pentru azi (căci e aproape ora unu), nu mai poate fi schimbat, spuse el. L-ați ascultat și ne vom face cu toții datoria; însă, înainte de bătălie, nimic nu-i mai important… (tăcu o clipă) decât să tragi un pui de somn.
Și dădu semn că vrea să se ridice. Generalii se ridicară și se retraseră. Era trecut de miezul nopții. Prințul Andrei ieși.
Consiliul de război, la care prințul Andrei nu reuși să-și spună părerea așa cum nădăjduise, îi lăsă în suflet o senzație de nelămurire și de îngrijorare. Cine avea dreptate? Dolgorukov și Weyrother, sau Kutuzov, Langeron și ceilalți, care nu aprobau planul atacului? Nu știa! „Dar să nu fi putut oare Kutuzov să-și spună părerea de-a dreptul în fața împăratului? Să fie adevărat că nu se poate altfel? Este oare cu putință ca, din cauza unor considerente personale și a unor chestiuni de curte, să fie pusă în pericol, odată cu viața câtorva zeci de mii de oameni, propria mea viață, viața mea?” își zicea el.
„Da, se prea poate să fiu ucis mâine.” Și, deodată, gândul acesta, un șir întreg de amintiri, cele mai îndepărtate și mai intime, se redeșteptară în mintea lui; își amintea cum își luase rămas bun de la tatăl său și de la nevastă, își aminti de începuturile dragostei lui pentru ea, amintindu-și de sarcina ei, și i se făcu milă de el și de dânsa. Tulburat și cu nervii slăbiți, ieși din casa țărănească în care locuia împreună cu Nesvițki și începu să se plimbe prin fața cerdacului.
Noaptea era cețoasă și prin negură, tainic, străbătea lumina lunii. „Da, mâine, mâine! Se gândea el. Mâine totul se va sfârși pentru mine, toate aceste amintiri nu vor mai fi, toate aceste amintiri nu vor mai avea pentru mine nici un sens. Chiar mâine poate, ba chiar fără îndoială că mâine – presimt lucrul acesta – voi avea pentru prima oară prilejul să arăt, în sfârșit, ce pot”, și își închipui lupta aproape pierdută, încăierările concentrându-se într-un singur punct și încurcătura tuturor comandanților. Și iată clipa aceea fericită, acel Toulon, pe care-l aștepta de atâta vreme, prezentându-i-se în sfârșit. El își spunea, ferm și răspicat, părerea lui față de Kutuzov, și de Weyrother, și de cei doi împărați. Toți sunt uimiți de justețea planului, dar nimeni nu se încumetă să-l ducă la îndeplinire; așa că ia el un regiment, o divizie, pune condiția să nu se amestece nimeni în dispozițiunile pe care le va da, conduce divizia la punctul hotărâtor și câștigă singur bătălia. „Dar moartea și suferințele?” îi spuse o altă voce. Prințul Andrei nu răspunse însă acestei voci și-și continuă șirul izbânzilor. Planul atacului următor este întocmit de el singur. Are titlul de aghiotant de serviciu pe întreaga armată, atașat pe lângă Kutuzov, dar toate sunt făcute numai de către el, personal. Lupta următoare este câștigată numai de el. Kutuzov este înlăturat și în locul lui este numit el… „Ei, și pe urmă?”, intervine din nou cealaltă voce. „Și pe urmă – dacă nu cumva înainte de asta, ai putea fi de zece ori rănit, omorât sau atras în cursă – și pe urmă, ce va fi?” „Pe urmă…, își răspunde singur prințul Andrei, eu nu știu ce va fi pe urmă, nu vreau să știu și nici nu pot ști, dar dacă vreau lucrul acesta – dacă vreau glorie, dacă vreau să fiu cunoscut de oameni, dacă vreau să fiu iubit de ei – eu nu sunt vinovat că vreau asta, că nu vreau nimic decât asta, că numai pentru asta trăiesc. Da! Numai pentru asta! Nu voi destăinui nimănui niciodată lucrul acesta, dar, Doamne, ce pot să fac, dacă nu-mi este nimic mai drag pe lume decât gloria, dragostea mulțimilor. Moartea, rănile, pierderea familiei, nimic nu mi se pare prea înspăimântător, și oricât de scumpi și de dragi mi-ar fi mulți – tata, sora, nevasta – cei mai neprețuiți oameni pe lume… oricât de groaznic și de nefiresc ar părea, i-aș da pe loc pentru o clipă de glorie, de triumf asupra oamenilor, de dragoste față de mine a celor mulți, pe care nu-i cunosc și nici nu-i voi cunoaște vreodată”, gândea el, ascultând glasurile ce se auzeau din curtea lui Kutuzov. Erau glasurile ordonanțelor care făceau bagajele, o voce, care părea să fie a vizitiului, îl necăjea pe bunul bucătar al lui Kutuzov, pe care prințul Andrei îl știa și pe care îl chema Tit. Vizitiul spunea:
— Tit, hei, Tit!
— Ce-i? Răspundea bătrânul.
— Tit, hai la îmblătit, spunea șolticul.
— Ptiu, duceți-vă la dracu! Se necăjea vocea și îndată începeau hohotele de râs ale ordonanțelor și slugilor.
„Și totuși ceea ce îndrăgesc, ceea ce doresc eu, e numai triumful asupra lor, a tuturor; mi-e dragă tainica putere, gloria, care plutește în jurul meu, iată, aici, în ceața aceasta!”
XIII.
ROSTOV, ÎN NOAPTEA aceea, se afla cu plutonul lui la posturile înaintate de flancare, în fața armatei lui Bagration. Husarii lui erau răspândiți doi câte doi în posturi avansate: el călărea de-a lungul acestei linii și se sforța să-și alunge somnul, care-l dobora. Îndărătul lui se întindea un spațiu vast, pe care abia se zăreau, pâlpâind prin ceață, focurile trupelor rusești; în fața lui nu era decât întunericul și ceața. Oricât ar fi scrutat Rostov aceste zări întunecate, nu putea desluși nimic; când i se părea că vede ceva cenușiu, când ceva smolit, ca noaptea; când vedea licărind ca niște focuri mici, pe acolo pe unde trebuia să fi fost inamicul, când toate i se întunecau iar și-i venea în minte că licăririle acestea n-aveau temei real, ci erau doar înlăuntrul ochiului. Ochii i se închideau și-și închipuia aievea când pe împărat, când pe Denisov, când amintiri de la Moscova. Și iarăși se grăbea să-i deschidă și vedea la o palmă dinaintea lui capul și urechile calului pe care călărea, sau câteodată silueta neagră a vreunui husar, atunci când se apropia la șase pași de el; iar în depărtare, beznele acelorași neguri. „Și de ce nu? Se prea poate, gândi Rostov, ca împăratul să mă întâlnească, să-mi dea o însărcinare așa cum ar da oricărui ofițer și să-mi spună: „Du-te și află ce este acolo.” Doar nu o dată am auzit povestindu-se cum, absolut din întâmplare, întâlnind ofițeri, i-a recunoscut și i-a atașat pe lângă el. Ce-ar fi dacă m-ar atașa și pe mine pe lângă persoana lui? O, cum l-aș apăra, cum i-aș spune tot adevărul, cum l-aș descotorosi eu de mincinoși!” Rostov, pentru a-și dovedi cât mai viu dragostea și devotamentul față de împărat, își închipui că are în față un dușman sau un neamț trădător, pe care nu numai că-l omora cu voluptate, dar îl și pălmuia pe amândoi obraji în văzul împăratului. Deodată un strigăt îndepărtat îl trezi pe Rostov. El tresări și deschise ochii.
„Unde mă aflu? Da, în avanpost. Lozinca și parola o știu: Olmütz. Păcat doar că escadronul nostru va rămâne în rezervă… își zise el. Voi cere să intru în luptă. Acuma-i, poate, singurul prilej să-l văd pe împărat. Da, mai am mult până să-mi vină schimbul. Mai dau o raită și cum mă-ntorc, mă duc la general și-l rog.” Se îndreptă în șa, dădu pinteni calului și porni să-și inspecteze încă o dată husarii în posturile lor. I se părea că se mai luminase, în stânga se vedea un povârniș mai puțin întunecat, iar în partea opusă, un deal negru de tot, ce părea drept ca un zid. Pe coama dealului se vedea o pată albă și Rostov nu putea cu nici un chip să-și dea seama ce era; o poiană în mijlocul pădurii poate, luminată de lună, sau poate zăpada netopită, ori un grup alb de case? I se păru chiar că pe pata aceea albă se clintise ceva. „Trebuie să fie zăpadă pata aceea; pată – une tâche, gândi Rostov. Așa-i, une tâche… taș… taș… Natașa, sora mea, ochi negri. Na… tașka. (Ce-o să se mai mire când am să-i spun cum l-am văzut eu pe împărat) Natașka… Na-tașca – Na-tașca.”
— Mai pe dreapta, domnule sublocotenent, că pe aici intrați în tufiș, auzi vocea husarului lângă care călărea, moțăind. Rostov își înălță capul, care-i căzuse pe coama calului și se opri lângă husar. Îl dobora un somn tânăr, un somn de copil, căruia nu i se putea împotrivi. „Da, așa, la ce mă gândeam? Să nu uit. Cum am să vorbesc cu împăratul? Nu, nu la asta – asta mâine. Da, da! La tașca… să calce… pa-tașcă… patașca… pe cine să calce patașca? Nu, la husari. Da, pe husari… sari… sari pe cal… husar pe cal; husarul ăsta mustăcios, l-am văzut pe stradă, călare, în dreptul casei lui Guriev. M-am și gândit la asta… Bătrânul Guriev! Eh, ce om, Denisov! Da, așa-i, toate astea-s nimicuri. Tot ce importă e că împăratul este aici. Cum se mai uita la mine… și-ar fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăznea… Nu el, eu n-am îndrăznit! Dar toate acestea sunt nimicuri, principalul e să nu uit la ce anume lucru important mă gândeam, dar tocmai mă gândeam la… nu tașca, la tașca, pe tașcă, să calce pe… da, da. „E bine„, și iarăși i se prăvăli capul pe coama calului. Deodată i se păru că trag asupra lui. „Ce? Ce-i? Ce este? Trage! Cine trage?„… bâigui Rostov, trezindu-se. În clipa în care deschise ochii, Rostov auzi strigăte prelungi, ca de mii și mii glasuri, venind dinspre inamic. Caii, al lui și al husarului de lângă el, ciuliră urechile la aceste strigăte. În partea de unde se auzeau strigătele, licări și se stinse repede un foc mic; apoi altul și altul și după ele se aprinseră liniile franceze, pe deal, o mulțime de focuri, iar strigătele se făceau tot mai tari și mai deslușite. Rostov auzea frânturi de cuvinte franțuzești, dar nu le putea distinge. Prea era mare larma! Acum se auzea doar „a-h-a-a!„ „r-r-r!”.
— Ce să fie asta? Tu ce crezi? Se adresă Rostov husarului de lângă el. Așa-i că asta-i la inamic?
Husarul nu răspunse.
— Ce-i cu tine, n-auzi ce-ți spun? Întrebă iar Rostov, după ce-i așteptase îndelung răspunsul.
— Cine să-i mai știe, domnule sublocotenent, răspuns plictisit husarul.
— După loc, nu poate fi decât la inamic, repetă Rostov.
— Poate fi, dar poate că nu-i nimic, poate că-s numai așa, spuse husarul, năluciri de-ale nopții. Ho, neastâmpăratule! Strigă el la calul care începuse să tresalte sub el.
Calul lui Rostov începu și el să dea semne de nerăbdare; bătea cu piciorul în pământul înghețat, ciulea urechile la zgomote și se uita lung spre focuri. Strigătele se făceau tot mai puternice și se contopeau într-un vuiet general, cum n-ar fi putut produce decât o armată de câteva mii de oameni. Din ce în ce mai multe focuri vedeau de-a lungul liniilor franceze. Lui Rostov îi pierise somnul. Strigătele de bucurie și entuziasm avură darul să-l trezească de-a binelea. „Vive l'empereur, l'empereur!”365 auzea acum deslușit Rostov.
— Și nu-s departe, trebuie să fie dincolo de râulețul ăsta, spuse el husarului, care se oprise lângă el.
Husarul oftă, fără să răspundă nimic și tuși, necăjit. Din dreptul husarului se auzi galopul unui cal care se apropia și, din ceața nopții, răsări deodată, mare cât un elefant, silueta unui subofițer de husari.
— Domnule sublocotenent, vin generalii, spuse sub-ofițerul când ajunse lângă Rostov.
Rostov, fără să-și ia ochii din partea unde ardeau focurile și se auzeau strigătele, porni cu subofițerul în întâmpinarea celor câțiva călăreți care veneau printre linii. Unul era pe un cal alb. Prințul Bagration, cu prințul Dolgorukov și cu aghiotanții, veneau să vadă mai de-aproape apariția aceasta ciudată de focuri și strigăte. Rostov, după ce se apropie de Bagration și-i dădu raportul, se alătură grupului de aghiotanți, trăgând cu urechea la ce vorbeau generalii.
— Credeți-mă, îi spunea lui Bagration prințul Dolgorukov, nu-i nimic altceva decât un șiretlic. Bonaparte s-a retras și a dat ordin ariergărzilor să aprindă focuri și să facă zgomot, ca să ne înșele.
— Mă îndoiesc, spuse Bagration. De-aseară încă, i-am văzut tot pe dealul acela: dacă s-ar fi retras, l-ar fi luat. Domnule ofițer, se adresă prințul Bagration lui Rostov, avanposturile lor mai sunt încă acolo?
— Aseară mai erau încă, dar acum nu pot știi, excelență. Dacă ordonați, mă duc în recunoaștere cu husarii mei, spuse Rostov.
Bagration se opri și, fără să răspundă, încercă să distingă, prin negură, chipul lui Rostov.
— N-ar fi rău, duceți-vă, zise el după o scurtă tăcere.
— Am înțeles.
Rostov dădu pinteni calului, strigă pe subofițerul Fedcenko și încă pe doi husari, le ordonă să-l urmeze, și-și dădu drumul în galop la vale, în direcția de unde continuau să vină strigătele.
Îi era și teamă, dar se simțea și încântat că merge singur, numai cu trei husari, într-acolo, prin întinderea aceea tainică, neguroasă și plină de primejdii, unde nimeni nu mai fusese înainte de dânsul. Bagration îi mai strigase în urmă de pe culmea dealului, să nu se avânte mai departe de pârâu, dar Rostov se făcu că nu-l aude și, fără să-i treacă măcar prin gând să se oprească, merse mai departe, tot mai departe, înșelându-se întruna, luând tufele drept copaci și hârtoapele drept oameni și dându-și mereu seama că iar se înșelase. Ajuns în galopul calului la poalele dealului, nu mai putu vedea nici focurile taberei rusești și nici pe cele de la inamic, dar auzea din ce în ce mai tare și mai deslușit strigătele francezilor. În fundul văii i se păru că vede un pârâu, dar, apropiindu-se, își dădu seama că e un drum bătut. Ieșind la drum, smuci frâul calului, nehotărât dacă să apuce pe drum sau s-o ia de-a dreptul pe câmpul negru până pe deal. Să meargă pe drumul luminat prin ceață era mai puțin primejdios, căci putea vedea mai ușor oamenii. „După mine!” rosti el. Tăie drumul și începu să urce dealul la galop, spre locul unde de cu seară se aflase pichetul francezilor.
— Ia uite-l, domnule sublocotenent! Îi strigă din urmă unul dintre husari.
Și, înainte să fi avut Rostov vreme să deslușească altceva decât un sâmbure mai negru de ceață care-i apăruse deodată în față, văzu o scăpărare, auzi un pocnet și un glonte vâjâi jalnic, ca și cum s-ar fi tânguit, și se pierdu în ceață. A doua armă nu luă foc, doar o lumină se văzu scăpărând din cocoșul ei.
Rostov își întoarse capul pe loc și porni îndărăt, la galop. Se mai auziră, la intervale regulate, încă patru împușcături și vaietele diferite ale gloanțelor care se rătăciră undeva, prin ceață. Rostov struni calul, care se molipsise și el de ciudata lui voie bună la auzul împușcăturilor, și porni la pas. „Hai, înc-o dată, hai, înc-o dată!” îi răsuna în suflet un glas voios. Dar nu se mai auzi nici o împușcătură.
De-abia când ajunse în apropiere de Bagration, Rostov își lăsă calul iarăși la galop și, cu mâna la chipiu, se apropie de general.
Dolgorukov rămăsese tot la părerea lui: că francezii se retrăgeau și că făcuseră focurile numai ca să ne înșele.
— Și ce dovedește asta? Spunea el în clipa când Rostov se apropie. Au putut foarte bine să se retragă și să lase niște pichete.
— Se vede că nu s-or fi retras încă toți, spuse Bagration. Lăsăm pe mâine dimineață. Mâine vom ști tot.
— Pichetul este pe deal, excelență, în același loc unde fusese și aseară, raportă Rostov, aplecat înainte cu mâna la cozoroc și neputându-și stăpâni un zâmbet la amintirea voioșiei care-l cuprmsese cât timp fusese în cercetarea pozițiilor inamice și, mai ales, la auzul gloanțelor dușmane.
— Bine, bine, spuse Bagration. Vă mulțumesc, domnule ofițer.
— Excelență, spuse Rostov, permiteți-mi să vă rog…
— Ce anume?
— Mâine escadronul nostru este în rezervă; permiteți-mi a vă ruga să mă repartizați la escadronul întâi.
— Cum te numești?
— Contele Rostov.
— A, bine! Rămâi ofițer de ordonanță pe lângă mine.
— Fiul lui Ilia Adreici? Întrebă Dolgorukov.
Dar Rostov nu-i răspunse.
— Atunci pot nădăjdui, excelență…
— Voi da ordine…
„Mâine se prea poate să fiu trimis cu vreun raport la împărat, își spuse el. Slavă Domnului!”
Strigătele și focurile din tabăra inamică se datorau faptului că, în timp ce se citea trupelor pe toată armata ordinul de zi al lui Napoleon, împăratul însuși inspecta călare bivuacurile. Soldații, văzându-și împăratul, aprindeau șomoioage de paie și, în strigăte de „Vive l'empereur!” îl urmau în fugă calul. Ordinul lui Napoleon suna precum urmează: „Soldați! Armata rusă se ridică împotriva voastră ca să răzbune înfrângerea armatei austriece de la Ulm. Sunt aceleași batalioane pe care le-ați zdrobit la Hollabrünn și pe care de-atunci și până astăzi le-ați urmărit necontenit până pe aceste plaiuri. Pozițiile pe care le ocupăm noi sunt însă foarte puternice și rușii vor ocoli ca să mă înconjoare prin dreapta și-și vor expune în timpul acesta flancul. Soldați! Eu însumi vă voi conduce batalioanele! Mă voi ține departe de foc dacă voi, cu vitejia voastră de totdeauna, veți provoca în rândurile inamicului dezordine și învălmășeală; dacă însă victoria va fi măcar o singură clipă îndoielnică, îl veți vedea pe împăratul vostru expunându-se cel dintâi loviturilor inamicului, pentru că nu poate fi pusă în joc victoria, mai cu seamă într-o zi în care e în joc onoarea infanteriei franceze, atât de necesară onoarei întregii noastre națiuni.
Să nu părăsiți rândurile sub motiv că vreți să evacuați răniții! Fiecare să fie pe deplin pătruns de ideea că trebuiesc înfrânți acești mercenari ai Angliei, care nutresc atâta ură împotriva națiunii noastre. Această victorie va aduce sfârșitul campaniei noastre și ne vom putea înapoia la cantonamentele de iarnă, unde oștiri noi, care se alcătuiesc acum în Franța, vor veni să ne întâmpine; și atunci pacea pe care o voi încheia va fi vrednică de poporul meu, de voi și de mine.
Napoleon.”
XIV.
LA CINCI DIMINEAÞA era încă întuneric beznă, Armatele de centru, rezervele și flancul drept al lui Bagration nu se mișcară încă din loc; însă la aripa stângă coloanele infanteriei, ale cavaleriei și ale artileriei, a căror misiune era, conform planului, să coboare cele dintâi de pe înălțime pentru a ataca flancul drept al francezilor și a-i respinge până în munții Boemiei, începuseră să forfotească, părăsindu-și taberele unde înnoptaseră. Fumul, din focurile în care se mistuiau toate lucrurile socotite de prisos și aruncate, ustura ochii. Era frig și întuneric. Ofițerii își beau grăbiți ceaiul îmbucând câte ceva, iar soldații rodeau pesmeți, băteau cu foc din picioare ca să se mai încălzească și, strecurându-se pe lângă vâlvătăi, aruncau în flăcări drept lemne rămășițele de barăci, scaune, mese, roți, ciubere, tot ce era de prisos și nu puteau lua cu ei. Călăuzele austriece mișunau printre trupele rusești și erau socotite drept prevestitori ai atacului. Cum apărea câte-un ofițer austriac pe lângă cortul vreunui comandant de regiment, acesta începea să se pună în mișcare: soldații părăseau focurile, își puneau lulelele în carâmbi și sacii în căruțe, își cercetau armele și intrau în coloană. Ofițerii se încingeau, își agățau la șold săbiile și inspectau, strigând, rândurile. Cei care conduceau carele, împreună cu ordonanțele, înhămau, încărcau și legau pe deasupra căruțele. Aghiotanții, comandanții de batalioane și regimente săreau pe cai, își făceau semnul crucii, dădeau ultimele dispozițiuni, sfaturi și însărcinări celor care conduceau convoaiele, și tropotul monoton al miilor de pași începea. Coloanele se mișcau fără să știe încotro se îndreptă și fără să vadă nimic, din pricina mulțimii oamenilor, a fumului și a negurii care se îngroșase.
Soldatul în marș este la fel de îngrădit și de subjugat de regimentul său, cât e și marinarul de corabia pe care plutește. Oricât de departe ar merge, oricât de străine, necunoscute și periculoase ținuturi ar străbate, în jurul lui – întocmai ca și marinarul care are în față, pretutindeni și întotdeauna, mereu aceeași punte, aceleași catarge, aceleași frânghii ale corăbiei lui – tot așa, oriunde și oricând, soldatul nu vede decât aceiași camarazi, aceleași chipuri, același Ivan Mitrici, plutonierul, același Jucika, câinele companiei, aceiași comandanți. Rareori dorește soldatul să cunoască punctul de pe glob în care se află în clipa aceea „corabia” lui, însă în ziua luptei, Dumnezeu știe cum și de unde, în această lume concretă a oștirii, apare ca o notă comună tuturor, o notă gravă, care le anunță apropierea unui fapt hotărâtor și solemn și le trezește un fel de curiozitate inexistentă până atunci. În ziua atacului, soldații încearcă stăruitor să se descătușeze de interesele regimentului lor, ascultând la ce se petrece împrejur, uitându-se iscoditor și informându-se cu lăcomie de tot ce se întâmplă în jurul lor.
Negura se făcuse atât de groasă, încât, cu toate că se crăpa de ziuă, nu vedeai nici la zece pași înainte. Tufele păreau niște copaci uriași, locurile drepte – văgăuni și dealuri. Peste tot, din orice parte, te puteai ciocni cu dușmanul, ascuns la zece pași, ca la depărtări de leghe. Coloanele înaintaseră însă mult timp tot așa, prin ceață, coborând și urcând panta colinelor, ocolind grădini și ogrăzi, trecând prin locuri noi și necunoscute, și nu dădură de dușman nicăieri. Dimpotrivă, soldații văzură că peste tot, în toate părțile – și în fața, și în spatele lor – mai erau alte coloane de-ale noastre, rusești, care mergeau și ele în aceeași direcție. Fiecărui soldat i se lua parcă o greutate de pe inimă când afla că în aceeași direcție în care mergea și el, adică nu se știe încotro, mai mergeau încă mulți, mulți de-ai lui.
— Ai văzut? Trecură și ăi din Kursk, se auzi dintre rânduri.
— Grozăvie, măi frățioare, câtă oștire de-a noastră, s-a strâns! Aseară să fi văzut ce de-a focuri; nu le mai dădeai de capăt. Moscova, nu altceva!
Deși niciunul dintre comandanții coloanelor nu se apropia de rânduri ca să le vorbească soldaților (comandanții de coloane, după cum am văzut la consiliul de război, rămăseseră nemulțumiți de acțiunea hotărâtă și nu erau în apele lor, așa că din pricina aceasta executau doar ordinele, dar nu-și băteau capul deloc să ridice moralul trupelor), oamenii mergeau voioși, așa cum pornesc ei totdeauna la luptă, mai ales când e vorba de ofensivă, însă după ce merseră aproape un ceas prin pâcla deasă mare parte din trupe fură nevoite să se oprească și printre șirurile de ostași începu să-și facă loc impresia neplăcută că este ceva care nu e la locul său, că trebuie să fie undeva o greșeală. E foarte greu de precizat cum se propagă o asemenea impresie. Dar este neîndoielnic că se propagase într-adevăr, revărsându-se cu o neobișnuită repeziciune, și cu neputință de oprit, pe nesimțite, ca o apă în albia ei. Dacă armatele rusești s-ar fi aflat aici singure, fără aliați, atunci ar fi trecut poate încă multă vreme până când aceasta impresie vagă de dezorganizare să devină o convingere generală dar acum, aruncând cu o deosebită satisfacție vina acestei dezordini, cum era și foarte firesc, de altfel, în spinarea nechibzuiților de nemți, toți erau încredințați că numai de la „cârnățari” li se trăgea toată încurcătura asta.
— Ce stăturăți pe loc, măi? Ori ne-au tăiat drumul? Sau poate ne-om fi împiedicat de franțuji?
— Nu-i nici picior de franțuz pe-aici. Altfel ar fi început demult să tragă.
— Ne-au tot dat zor să atacăm și când colo iaca atacul: stăm fără nici un rost în mijlocul câmpului. Numai blestemații de nemți ne-ncurcă întotdeauna. Niște nechibzuiți, lua-i-ar dracu!
— Așa-i, eu i-aș fi pus să treacă ei înainte. Așa n-avea grijă, se îndeasă tot pe la spatele nostru. Iac-așa, toți stăm acuma și nemâncați.
— Da' ce-i? Oare mai avem mult? Cavaleria cică ne-a blocat drumul, spunea un ofițer.
— Fir-ar să fie ei de nemți, afurisiții! Nici țara lor nu și-o cunosc! Spunea altul.
— Ce divizie sunteți? Strigă un aghiotant, care venea călare.
— A optșpcea!
— Păi, ce căutați atunci aicea? Voi demult ar fi trebuit să fiți hăt, înainte; de-acuma până diseară nu mai aveți pe unde trece.
— Ale naibii dispoziții! Nici ei nu știu ce fac! Spuse un ofițer și-și văzu de drum.
Pe urmă trecu un general, care părea foarte supărat și striga ceva, dar nu pe rusește.
— Tafa-lafa, dar ce-o fi bolborosind acolo, nimic nu poți pricepe, spunea un soldat, maimuțărindu-l pe general. Iar pe ticăloșii ăștia i-aș împușca pe toți!
— Aveam ordin să ajungem la nouă, și noi n-am făcut decât jumătate de drum. Halal dispoziții! Se auzea din toate părțile.
Și energia cu care porniseră trupele la luptă începu să se schimbe în ciudă împotriva dispozițiunilor nechibzuite și în ură față de nemți.
Cauza încurcăturii stătea în faptul că, în timp ce cavaleria austriacă, aflată la flancul stâng, se pusese în mișcare, comandantului suprem i se păruse că trupele noastre din centru sunt prea depărtate de aripa dreaptă, și toate liniile de cavalerie primiseră ordin să treacă în partea dreaptă. Câteva mii de cavaleriști treceau acum prin fața infanteriei, iar infanteria n-avea altceva de făcut decât să aștepte.
În față se iscase un conflict între un cap de coloană austriac și un general rus. Generalul rus striga cât putea, trebuie să fie oprită cavaleria; austriacul demonstra că vina nu-i a lui, ci a comandamentului suprem. Trupele în timpul asta stăteau pe loc, plictisindu-se și pierzându-și entuziasmul. După o zăbavă de ceasuri întregi, coloanele începură în sfârșit, să înainteze și prinseră să coboare coasta. Ceața, care pe deal se împrăștiase, se așternea acum cu atât mai deasă în vale, unde trupele coborau. Din față, prin negură, se auzi mai întâi o împușcătură, apoi alta, la început la intervale neregulate: trat-ta… tat, apoi din ce mai dese și mai ritmice, și lupta de la râulețul Goldbac începu.
Neașteptându-se să dea de inamic în fundul văii, lângă pârâu, și izbindu-se de el din întâmplare prin ceață, lipsiți de orice cuvânt de îmbărbătare din partea comandanților, lăsați în prada zvonului care se răspândise pe toată armata despre întârzierea suferită și, mai ales, neputând să deslușească prin ceața deasă nimic din ceea ce se petrecea în fața și împrejurul lor, rușii trăgeau într-o doară în inamic, fără nici un avânt. Înaintau puțin și iarăși se opreau pentru că nu primeau la timp ordinele de la comandanții și aghiotanții care orbecăiau prin ceață într-un teren necunoscut și nu-și mai găseau unitățile.
Astfel începu acțiunea pentru întâia, a doua și cea de treia coloană care coborâseră în vale. Coloana a patra, în fruntea căreia se afla însuși Kutuzov, rămăsese pe înălțimile Pratzenului.
În vale, unde începuse acțiunea, tot mai era încă ceață deasă; pe deal se mai luminase, dar tot nu se putea vedea nimic din ceea ce se petrecea în față. Dacă forțele inamicului se aflau la zece verste, așa cum presupusesem noi, dacă se găseau chiar aici, în această fâșie de ceață, nimeni n-a putut să-și dea seama până pe la ceasurile nouă.
Era nouă dimineața. Ceața se așternuse ca o masă compactă peste toată valea, dar satul Sohlapanitz, pe înălțimea pe care se afla Napoleon înconjurat de mareșalii lui, era acum în plină lumină. Deasupra lor cerul era un albastru senin, și imensul glob al soarelui se legăna deasupra mării de ceață lăptoasă, asemeni luminii unei geamanduri purpurii. Nu numai toate trupele franceze dar însuși Napoleon cu întregul lui stat-major se afla aci, și nu erau dincolo de pâraiele și văile satelor Sokolnitz și Schlapanitz, unde plănuiserăm noi să ne ocupăm pozițiile și să începem lupta, ci dincoace de ele, și atât aproape de armatele noastre, încât Napoleon putea să deslușească chiar și cu ochiul liber, un călăreț de un pedestraș, în rândurile noastre. Napoleon stătea puțin mai înaintea mareșalilor săi, călare pe un căluț sur, arăbesc; purta o manta albastră, aceeași cu care făcuse campania din Italia. Privea tăcut spre colinele, asemeni unor insule ieșite din marea de ceață, pe care se mișcau în depărtare trupele rusești, și asculta împușcăturile din vale. Nici un mușchi nu se mișca pe fața lui, încă slabă pe atunci; ochii sclipitori rămăseseră ațintiți asupra unui singur punct. Presupunerile sale se dovedeau întemeiate. Trupele rusești coborâseră, o parte la vale spre heleștee și iezere, iar altă parte începuse să părăsească înălțimile Pratzenului, pe care avusese de gând să le atace și pe care le considera drept cheia poziției. Vedea prin ceață cum, în adâncitura formată de cele două dealuri, de lângă satul Pratzen, se mișcau trupele rusești, scurgându-se toate de-a lungul văii, cu baionetele sclipind în soare, și dispărând apoi în marea de ceață. După știrile primite de el de cu seară, după zgomotul roților și al pașilor care se auziseră în noaptea aceea din avanposturi, după dezordinea mișcărilor executate de coloanele rusești și după tot ce putea presupune, vedea că aliații îi socoteau mult mai departe de ei decât erau în realitate și că aceste coloane în mișcare din apropierea Pratzenului formau centrul armatei rusești și că acest centru era pe acum îndeajuns de slăbit, ca el să-l poată ataca fără teamă de înfrângere. Dar tot nu se hotăra să înceapă lupta.
Ziua aceea era o zi mare pentru el: era aniversarea încoronării sale. Înainte de a se lumina, dormise câteva ore și pe urmă, sănătos, vesel, înviorat, în acea stare de spirit fericită în care totul îți pare cu putință și toate îți merg din plin, încălecase și pornise pe câmpul de luptă. Sta nemișcat, uitându-se la înălțimile ce se iveau din marea de ceață, și pe chipul lui rece se citea expresia-i caracteristică, de fericire binemeritată, plină de încredere în sine, pe care o poți vedea adesea pe chipul unui tânăr îndrăgostit și fericit. Mareșalii se țineau puțin în urma lui și nu îndrăzneau să-l tulbure abătându-i atenția. Se uita când la înălțimile Pratzenului, când la soarele care plutea domol, luptându-se să iasă din ceață.
Când soarele ieși cu totul din neguri și-și împrăștie lumina orbitoare deasupra câmpurilor și a pâclei, Napoleon (ca și cum n-ar fi așteptat decât asta ca să înceapă lupta) își scoase mănușa de pe mâna albă și frumoasă, făcu un semn cu ea mareșalilor și dădu ordinul de începere a luptei. Mareșalii, însoțiți de aghiotanți, o luară în galop în direcții diferite și, după câteva minute, forțele principale ale armatei franceze porniră repede spre înălțimi, acelea ale Pratzenului, pe care trupele rusești, coborând spre stânga în vâlcea, se răreau din ce în ce mai mult.
XV.
LA ORELE OPT, KUTUZOV porni călare spre Pratzen, în fruntea coloanei a patra, aceea a lui Miloradovici, care urma să ocupe locul coloanelor lui Przebyszewski și Langeron, care se coborâseră în vale. Le ură bună dimineața soldaților regimentului din frunte și dădu ordin de marș, arătând prin aceasta că avea de gând să comande el însuși această coloană. Ajungând la satul Pratzen, opri. Prințul Andrei era chiar în spatele lui, printre numeroasele persoane care formau suita comandantului suprem. Se simțea tulburat și iritat, dar totodată stăpânit și cu calmul omului care se găsește în preajma unei clipe demult așteptate. Era absolut încredințat că aceasta avea să fie pentru el un Toulon sau un Arcole. Cum avea să se întâmple lucrul acesta, nu știa, dar era încredințat că avea să se întâmple. Terenul și dispozitivul trupelor noastre îi erau cunoscute, atât cât puteau fi cunoscute pentru cineva din armata rusă. De propriul său plan strategic, la a cărui aplicare era de la sine înțeles că nici nu se mai putea gândi acum, uitase cu totul. Aprofundând acum planul lui Weyrother, prințul Andrei căuta să-și prezinte surprizele care se puteau ivi și-și făurea planuri noi, pentru care avea poate să fie nevoie de iscusința, iuțeala și hotărârea sa.
În vale, la stânga, prin ceață, se auzea un schimb de focuri între trupe nevăzute. Acolo i se părea prințului Andrei că se va încinge lupta, acolo va avea loc ciocnirea cu dușmanul și „acolo voi fi trimis eu, gândi el, cu o brigadă sau cu o divizie; acolo, cu drapelul în mână, voi merge în fruntea trupelor și voi zdrobi tot ce-mi va ieși în cale”.
Prințul Andrei nu se putea uita nepăsător la drapelele batalioanelor care treceau. Cum vedea un drapel, își spunea: „Poate că acesta va fi drapelul cu care mi-e dat să merg în fruntea trupelor”.
Odată cu dimineața, ceața din timpul nopții lăsase pe înălțimi doar o brumă, care se prefăcea acum în rouă; prin vâlcele și văioage însă, ceața tot se mai întindea ca o mare alb-lăptoasă. În valea din stânga, în care se lăsaseră trupele noastre și unde se auzea zgomotul împușcăturilor, nu se vedea nimic. Deasupra înălțimilor era cer senin, de un albastru închis, iar mai la dreapta, imensul glob al soarelui. În față, departe, pe celălalt țărm al mării de ceață, se zăreau colinele împădurite, unde se afla de bună seamă inamicul, și părea că se și vede ceva. La dreapta, unde vâlceaua răsuna de tropote și huruit de roți și unde se vedeau din când în când sclipind baionete, Garda intra în ceață; dincolo de sat, spre stânga, aceleași mase de cavaleriști se iveau ici-colo și dispăreau apoi în marea de pâclă. În fața lor și în spate mărșăluia infanteria. Comandantul suprem stătea la ieșirea din sat, lăsând să-i treacă trupele prin față. În dimineața aceea, Kutuzov arăta istovit și pus pe harță. Infanteria care trecea pe dinaintea sa, se opri fără nici un ordin, pesemne pentru că din față o ținu în loc ceva.
— Dar dați-le odată ordin să se încoloneze pe batalioane și să pornească ocolind satul, spuse năcăjit Kutuzov către un general care tocmai se apropiase de el. Cum de nu înțelegi dumneata, domnule general, că nu-i cu putință să-ți desfășori trupa prin defileul acestei ulițe din sat, acum când mergem spre inamic, păcatele mele!
— Intenționam să mă regrupez dincolo de sat, cu voia excelenței voastre, răspunse generalul.
Kutuzov râse cu necaz.
— Frumos ar fi să-ți desfășori frontul în văzul inamicului, tare frumos!
— Inamicul e încă departe, excelența-voastră. După plan…
— Planul! Þipă înveninat Kutuzov. Cine v-a băgat asta în cap? Fii bun, te rog, și execută ce ți-am ordonat!
— Am înțeles!
— Mon cher, îi șopti Nesvițki prințului Andrei, le vieux est d'une humeur de chien366.
Un ofițer austriac în uniformă albă, cu penaj verde la chipiu, veni galopând până în fața lui Kutuzov și întrebă, în numele împăratului, dacă a intrat în luptă coloana a patra.
Kutuzov nu-i răspunse; se întoarse și, fără să vrea privirea îi căzu asupra prințului Andrei, care se afla lângă el. Văzându-l pe Bolkonski, Kutuzov își mai îndulci puțin expresia răutăcioasă și caustică a ochilor; era un fel de a recunoaște că aghiotantul lui nu era cu nimic vinovat de ceea ce se întâmpla. Și, tot fără să răspundă aghiotantului austriac, se adresă lui Bolkonski:
— Allez voir, mon cher, si la troisieme division a dépassé le village. Dites-lui de s'arreter et d'attendre mes ordres.367
Dar nu plecă bine prințul Andrei, că-l și opri:
— Et demandez-lui, și les tirailleurs sont postés, adăugă el. Ce qu'ils font, ce qu'ils font!368 mai spuse ca pentru el, și tot nu-i răspunse încă austriacului.
Prințul Andrei porni în galop să execute ordinul.
Trecând înaintea tuturor batalioanelor din frunte, opri la divizia a treia și se încredință că într-adevăr nu era așezată linia de pușcași în fața coloanelor noastre. Comandantul regimentului din frunte rămase foarte mirat când i se comunică din partea comandantului suprem ordinul de a-și așeza pușcașii în linie de tragere. Era încredințat că în fața lui mai sunt trupe și că inamicul nu putea fi mai aproape de cel puțin zece verste. Într-adevăr, în fața lor nu se zărea nimic altceva decât un teren înclinat, pustiu, învăluit în ceață groasă. După ce ordonă în numele comandantului suprem să se împlinească această lipsă, prințul Andrei o luă la galop înapoi. Kutuzov era tot în același loc, cu trupul lui greoi ghemuit bătrânește în șa și căscând adânc, cu ochii închiși. Trupele încă nu porniseră și stăteau așa, cu arma la picior.
— Bine, bine, spuse el prințului Andrei, și se întoarse către generalul care, cu ceasul în mână, spunea că-i timpul să pornească, de vreme ce toate coloanele flancului stâng coborâseră.
— Mai avem vreme, domnule general, spuse Kutuzov, căscând. Mai avem vreme! Repetă el.
În timpul acesta, în spatele lui Kutuzov se auziră în depărtare niște regimente răspunzând în cor la salut, apoi vocile răsunară tot mai aproape de linia coloanelor rusești care înaintau. De-aici se putea deduce că acela, pe care-l salutau trupele, trecea repede. Când uralele ajunseră la soldații regimentului în fața căruia se afla Kutuzov, acesta se dădu puțin mai la o parte și, încruntându-se, se uită în direcția lor. Pe drumul dinspre Pratzen veneau în trap niște călăreți în uniforme de diferite culori, cam cât un escadron. Doi dintre ei galopau întins în fruntea grupului, unul era în uniformă neagră, cu panaș alb la chipiu, călare pe un cal roib, jumătate pur-sânge englez, celălalt în uniformă albă, pe un cal negru. Erau cei doi împărați cu suitele lor. Kutuzov, afectând atitudinea unui militar subaltern aflat în front, comandă „drepți” trupelor și, ridicându-se, se apropie de împărat. Întreaga sa făptură, tot felul său de a fi, se schimbase deodată. Luase înfățișarea subalternului care nu gândește și nu are păreri. Pătruns de respect afectat – care, se vedea bine, îi era neplăcut împăratului Alexandru – Kutuzov se apropie și-l salută.
Impresia neplăcută, întocmai ca o urmă de ceață pe un cer senin, se șterse însă de pe chipul tânăr și fericit al împăratului. Arăta azi, după boală, puțin mai slăbit decât pe câmpul de la Olmütz, când îl văzuse pentru întâia oară în străinătate Bolkonski, dar frumoșii lui ochi cenușii exprimau aceeași măreție blândă, iar buzele lui fine aveau aceeași infinită și multilaterală expresivitate, în care prevalau bunătatea și puritatea tinereții.
Dacă la revista militară de la Olmütz fusese mai majestuos, aici era mai vesel și mai energic. Se îmbujorase întrucâtva din pricina celor trei verste parcurse în galop și, oprindu-și calul, respira acum adânc, odihnitor, uitându-se la chipurile celor din suită, tot atât de tinere și pline de viață ca și al lui. Czartoryski, Novosilțev, prințul Volkonski, Slroganov și alții – toți oameni tineri, luxos îmbrăcați și călărind niște cai minunați – odihniți, bine îngrijiți doar ușor asudați în dreptul chingii de la șa – discutau între ei și, zâmbind, se opriră în urma suveranului. Împăratul Franz, tânăr, rumen la față, cu capul lunguieț, se ținea bățos în șa, pe un frumos armăsar negru, privind îngrijorat împrejurul lui, fără a da însă semne de grabă. El chemă pe unul dintre aghiotanții îmbrăcați în alb, și-l întrebă ceva. „Desigur… La ce oră au pornit”, își zise prințul Andrei, uitându-se la vechea lui cunoștință, și, amintindu-și de audiență, nu-și putu stăpâni un zâmbet. În suita împăraților erau aleși numai ofițeri de ordonanță chipeși, din regimentele de gardă ruse și austriece sau din restul armatei. Printre ei, rândașii plimbau frumoșii cai de schimb ai împăraților, acoperiți cu șabrace brodate cu ceaprazuri.
După cum prin fereastra deschisă a unei case ne aerisite năvălește dintr-o dată aerul proaspăt al câmpului, tot așa, peste posomorâtul stat-major al lui Kutuzov, trecu un suflu de tinerețe, de energie și de încredere în victorie răspândit de acest strălucit grup de tineri călări.
— De ce nu începi, Mihail Ilarionovici? Îl întrebă grăbit împăratul Alexandru pe Kutuzov, uitându-se în același timp curtenitor la împăratul Franz.
— Mai aștept, majestate, răspunse Kutuzov, aplecându-se respectuos înainte.
Împăratul plecă urechea și se încruntă ușor, dând semne că nu auzise bine.
— Mai aștept, majestate, repetă Kutuzov. (Prinții Andrei observă că, pronunțând cuvintele „mai aștept”, Kutuzov îi tremurase în chip nefiresc buza de jos.) Nu s-au adunat încă toate coloanele, majestate.
Împăratul auzise bine de data aceasta, însă răspunsul nu-i plăcu; strânse din umerii lui puțin încovoiați și se uită la Novosilțev, care se afla lângă el, ca și cum prin privirea asta ar fi vrut să i se plângă de Kutuzov.
— Doar nu suntem la Þarițân, Mihail Ilarionovici, unde parada nu începe până nu se adună toate regimentele, spuse suveranul, privind din nou în ochii împăratului Franz, ca și cum l-ar fi invitat, dacă nu să ia parte, cel puțin să audă ceea ce spunea el; însă împăratul Franz continua să privească în jurul său și nu asculta.
— De aceea nici nu-ncep, majestate, spuse cu voce tare Kutuzov, înlăturând parcă posibilitatea de a nu fi auzit, în timp ce pe fața lui apăru din nou tremurul nervos. Tocmai de aceea nici nu încep, majestate, pentru că nu suntem la paradă și nici pe câmpul Þarițân, pronunță el deslușit și răspicat.
Pe chipurile celor din suita împăratului, care se uitară o clipă unii la alții, se așternu o expresie de dezaprobare și se stârni un murmur. „Oricât de bătrân ar fi, n-ar trebui, nu, n-ar trebui defel să vorbească așa”, păreau a spune aceste chipuri.
Suveranul se uită țintă, cu atenție, în ochii lui Kutuzov, așteptând să vadă dacă va mai spune ceva. Kutuzov, însă, înclinându-și respectuos capul, rămase și el, pe cât părea, în așteptare. Tăcerea se prelungi aproape un minut.
— De altfel, dacă majestatea voastră ordonă… spuse Kutuzov, ridicând capul și revenind la tonul dinainte, al militarului cu spirit mărginit care nu discută, ci se supune.
Dădu pinteni calului și, chemându-l la sine pe Miloradovici, comandantul coloanei, îi transmise ordinul de înaintare.
Trupele se puseră iarăși în mișcare, și două batalioane ale regimentului Novgorodski, precum și un batalion al regimentului Apșeronski, trecură prin dreptul împăratului.
Și în timp ce batalionul regimentului Apșeronski trecea prin fața împăratului, rumenul Miloradovici, fără manta, numai în veston, cu decorații pe piept și cu un imens panaș la pălăria cu margini îndoite și pusă puțin într-o parte, galopă săltat în șa înainte și, salutând voinicește, opri calul în fața împăratului.
— Cu Dumnezeu înainte, generale, îi spuse împăratul.
— Ma foi, sire, nous ferons ce que qui sera dans notre possibilité, sire!369, răspunse el voios, fără ca prin aceasta să stârnească mai puțin, cu franțuzeasca lui stricată, zâmbetele ironice ale domnilor din suita suveranului.
Miloradovici își întoarse pe loc calul și se așeză ceva mai în urma împăratului. Însuflețiți de prezența suveranului, apșeronienii trecură prin fața celor doi împărați și a suitelor lor în pas voinicesc și sprinten, bătând cadența.
— Băieți, strigă cu voce puternică, veselă și plină de încredere în sine Miloradovici, vădit ațâțat de zgomotul împușcăturilor, de așteptarea luptei, și, mai ales, de vederea bravilor apșeronieni, tovarășii săi de luptă de pe vremea lui Suvorov, care defilau acum sprinteni prin fața celor doi împărați, încât și uitase de prezența suveranului. Băieți, nu e prima oară când aveți de cucerit un sat, strigă el.
— Să trăiți! Strigară soldații.
Calul împăratului se smuci în frâu la strigătul acesta neașteptat. Calul acesta, care-l purtase pe împărat și la parăzile din Rusia, își purta acum călărețul aici, pe câmpia Austerlitz-ului, răbdând loviturile pe care piciorul lui stâng i le dădea din când în când distrat, și-și ciulea urechile la zgomotul împușcăturilor, tot așa cum făcea pe câmpul lui Marte, fără să înțeleagă nici rostul împușcăturilor care se auzeau, nici de ce se afla în vecinătatea armăsarului negru al împăratului Franz, nici ce vorbea, gândea și simțea, în acea zi, acela care-l călărea.
Împăratul se întoarse zâmbind spre cineva din preajma lui și, arătând spre bravii apșeroneni, îi spuse ceva.
XVI.
KUTUZOV, ÎNSOÞIT DE aghiotanții săi, porni la pas în urma carabinierilor.
După ce merse cam o jumătate de verstă în coada coloanei, se opri lângă o casă părăsită (care părea a fi un fost han), la o răspântie de drumuri. Amândouă drumurile se lăsau de vale și pe amândouă se scurgeau trupele.
Ceața începuse să se împrăștie și, pe înălțimile opuse, la o depărtare ca de două verste, începuseră a se vedea, nelămurit încă, trupele inamice. În vale, spre stânga, împușcăturile se făceau mereu mai puternice. Kutuzov stătea locului și discuta cu un general austriac. Prințul Andrei se uita la ei și, vrând să ceară ocheanul unui aghiotant, se întoarse puțin mai la o parte, spre dânsul.
— Priviți, priviți, spuse acest aghiotant, arătând nu la trupele care se zăreau în depărtare, ci drept în jos, sub deal, în fața lor. Francezii!
Cei doi generali și aghiotanții începură să-și dispute ocheanul, smulgându-și-l unul altuia. Toți se schimbară la față și chipurile lor exprimară groaza. Francezii, pe care-i credeau la două verste de trupele rusești, se iviseră pe neașteptate în fața lor.
— Inamicul? Nu se poate! Uitați-vă, el e… nu mai încape îndoială. Ce-i asta? Se auziră voci.
Prințul Andrei văzu cu ochiul liber cum jos, spre dreapta, nu mai departe de cinci sute de pași de locul unde se afla Kutuzov, o coloană compactă de francezi se îndrepta împotriva apșeronenilor.
„Iată, a sosit clipa hotărâtoare! Mi-a venit rândul”, își spuse prințul Andrei și, dând pinteni calului, se apropie de Kutuzov.
— Trebuie să oprim regimentul Apșeronski, excelență! Strigă el.
Dar, în aceeași clipă, toate fură învăluite de fum, împușcăturile se auziră foarte aproape și, la doi pași de prințul Andrei, un glas înspăimântat strigă naiv: „E prăpăd, fraților!” și glasul acesta parcă ar fi fost o comandă. Toți, auzindu-l, se îmbulziră să o ia la fugă.
Gloate învălmășite, sporind din ce în ce, fugeau acum îndărăt, spre locul unde, cu cinci minute înainte, trupele trecuseră pe dinaintea împăraților. Și gloatele acestea erau nu numai greu de oprit, dar ar fi fost cu neputință aflându-te în calea lor, să nu fii luat de șuvoiul lor, îndărăt. Bolkonski se căznea doar să nu le stea împotrivă; se uită împrejurul său, nedumerit, și nu era în stare să-și dea seama ce se întâmplă. Nesvițki, cu înfățișare mânioasă, roșu la față și scos din fire, îi striga lui Kutuzov că, dacă nu se îndepărtează imediat, va fi luat prizonier cu siguranță. Kutuzov rămase locului și, fără să răspundă, își scoase batista. Îi curgea sânge pe obraz. Prințul Andrei își făcu drum până la el.
— Sunteți rănit? Întrebă el, abia stăpânindu-și tremurul bărbiei.
— Nu-i aici rana; iată unde e! Spuse Kutuzov, arătând înspre fugari, în timp ce-și apăsa batista pe obrazul rănit.
— Opriți-i! Strigă el și, în același timp, dându-și seama pesemne că nu mai pot fi opriți, lovi calul și porni spre dreapta.
Dar năvala, mereu împrospătată, a gloatei de fugari, îl prinse în mijlocul ei și-l împinse înapoi.
Atât era de compactă grămada trupelor fugare că odată prins în mijlocul învălmășelii, greu te-ai mai fi putut smulge din ea. Care strigau „Umblă! Ce te-ai oprit?”, care trăgeau în aer, care loveau în calul călărit de însuși Kutuzov. Smulgându-se cu sforțări uriașe din înghesuiala trupelor fugare, Kutuzov, cu suita lui rămasă nici jumătate din cât fusese, o luă la stânga, spre locul unde auzeau, foarte aproape, bubuiturile de tun. Prințul Andrei, care se desprinsese și el dintre fugarii învălmășiți și dădea toate silințele să se țină de Kutuzov, văzu pe coasta dealului, prin fum, o baterie rusească ce trăgea încă, în vreme ce francezii veneau în pas alergător spre ea. Ceva mai sus se afla o trupă rusească de infanteriști care stăteau pe loc: nici nu veneau în ajutorul bateriei și nici nu se retrăgeau în direcția fugarilor. Un general călare se desprinse din rândurile unității de infanterie și se apropie de Kutuzov. În suita lui Kutuzov mai rămăseseră doar patru oameni. Erau palizi toți și se priveau între ei în tăcere.
— Opriți-i pe mișeii aceia! Strigă înăbușindu-se Kutuzov către comandantul de regiment, arătând înspre fugari; dar în aceeași clipă, ca și cum ar fi vrut să-l pedepsească pentru aceste cuvinte, gloanțele începură să zboare șuierând, ca un stol de păsări, pe deasupra regimentului și a suitei lui Kutuzov.
Francezii atacau acum bateria și, văzându-l pe Kutuzov, începură să tragă în el. La această salvă, comandantul de regiment duse mâna la un picior, căzură câțiva soldați, iar ajutorul de stegar, care purta drapelul, îl scăpă din mână; drapelul se clătină și căzu, agățându-se de armele soldaților din jur. Soldații începură să tragă fără comandă.
— O-oof! Exclamă cu disperare Kutuzov și se uită-mprejur. Bolkonski, șopti el cu un tremur în glas, conștient de bătrânețea sa neputincioasă. Bolkonski, șopti el, arătând spre batalionul în dezordine și spre inamic, ce-i asta?
Dar înainte de a-și fi sfârșit Kutuzov bine vorba, prințul Andrei, simțind că-l îneacă lacrimi de rușine și de furie, sărise de pe cal și se repezise în fugă spre drapel.
— Înainte, băieți! Strigă el cât putu, cu o voce ascuțită de copil.
„Iată-l, ăsta e!” își zise prințul Andrei, apucând lemnul drapelului și ascultând cu plăcere șuieratul gloanțelor care, nu mai încăpea îndoială, îl ținteau pe el. Câțiva soldați căzură.
— Ura! Strigă prințul Andrei, abia ținând în mâini drapelul greu și repezindu-se înainte cu convingerea nestrămutată că întreg batalionul îl va urma.
Într-adevăr, nu făcu singur decât câțiva pași. Întâi un soldat, apoi altul și, în cele din urmă întreg batalionul, cu strigăte de „ura!”, se avântă înainte și-l întrecu. Un subofițer din același batalion îi luă din fugă drapelul, care se clătina de greutate în mâinile prințului Andrei, dar în aceeași clipă căzu fulgerat. Prințul Andrei luă iar în mâini drapelul și, trăgându-l cu greu de lemn, alergă înainte cu tot batalionul. Văzu în fața lui tunarii ruși, dintre care unii luptau, iar alții, lăsându-și tunurile, veneau în fugă spre el; văzu și infanteriști francezi, care luau de hățuri caii artileriei și întorceau tunurile. Prințul Andrei cu batalionul lui era la douăzeci de pași de tunuri. Auzea șuieratul neîntrerupt al gloanțelor deasupra capului, iar împrejur, la dreapta și la stânga lui, soldații scoteau strigăte și cădeau în șir, unul după altul. Dar el nu se uita la ei; nu se uita decât la ceea ce se petrecea înaintea ochilor lui, la bateria tunarilor. Văzu deslușit cum un tunar roșcovan, cu căciula turtită și lăsată pe-o ureche, trăgea zdravăn de-un capăt al vergelei de șters țeava tunurilor, în vreme ce un soldat francez trăgea vergeaua spre el, de celălalt capăt. Prințul Andrei putu desluși chiar expresia de furie și de năuceală de pe chipurile celor doi oameni care se vedea că-și pierduseră capul și nu mai știau ce fac.
„Ce-i cu ei? Gândi, uitându-se la dânșii prințul Andrei, de ce nu fuge tunarul ăsta roșcovan, când n-are la el nici o armă? Și de ce nu-l străpunge francezul? N-are să mai aibă cum fugi, când și-o aduce francezul aminte că are baionetă și are să-l înjunghie”
Într-adevăr, un alt francez, cu arma în cumpănă se repezi la tunarul roșcovan și bătăios, care ținea acum de capătul vergelei, fără să fi înțeles încă ce-l aștepta. Acum soarta tunarului urma să se hotărască. Prințul Andrei nu mai apucă să vadă sfârșitul. Un soldat din apropiere – așa i se păru lui – îl lovise parcă din toate puterea cu un ciomag în cap. Îl și durea puțin, dar neajunsul principal era faptul că durerea aceasta îl amețise și-l împiedica să mai vadă scena la care fusese spectator.
„Ce-i asta? Cad? Mi se taie picioarele”, își spuse el și se prăbuși pe spate. Deschise ochii; nădăjduia să poată vedea cum se isprăvise lupta dintre francezi și tunari, căci i-ar fi plăcut să știe dacă tunarul cel roșcovan a fost sau nu ucis, dacă tunurile au fost capturate sau salvate. Dar nu văzu nimic. Deasupra lui nu mai era acum nimic altceva decât cerul, înaltul cerului, înnourat și totuși nesfârșit de adânc, mișcându-și domol pe boltă nourii suri… „Ce liniște, ce pace solemnă, cu totul altfel decât atunci când mă sileam să fug, gândi prințul Andrei, altfel decât atunci când alergam cu toții, strigam și luptam, altfel decât atunci când franțuzul și tunarul își smulgeau unul altuia, cu furie și cu spaimă, vergeaua din mână, cu totul altfel lunecă acum, pe înaltul nemărginit al cerului, nourii. Cum de n-am văzut eu până acum înaltul acesta al cerului? Cât sunt de fericit că l-am putut cunoaște în sfârșit! Da! Totul nu-i decât zădărnicie, totul nu-i decât iluzie, afară de cerul acesta fără de margini. Nimic nu există, nimic în afară de asta. Dar nici asta nu există, nu există nimic în afară de tăcere și de liniște. Slavă Domnului că este așa!”
XVII.
ÎN FLANCUL DREPT, LA coloana lui Bagration, pe la ora 9 dimineața încă nu începuse acțiunea. Nevrând să accepte cererea lui Dolgorukov de a începe lupta și dorind să-și decline răspunderea, prințul Bagration îi propuse acestuia să trimită pe cineva la comandantul suprem spre a-i cere părerea. După distanța de aproape zece verste, cât era de la un flanc la celălalt, prințul Bagration știa că, dacă nu cumva se întâmplă ca trimisul să fie ucis – ceea ce era foarte probabil – și admițând chiar că-l găsește pe comandantul suprem – ceea ce era foarte greu – trimisul nu s-ar fi putut înapoia mai devreme decât pe seară.
Bagration își privi suita, și ochii săi mari și nedormiți, care nu spuneau nimic, zăboviră fără voia lui asupra chipului copilăresc al lui Rostov, tulburat de nădejdea că el va fi trimisul. Și-l alese pe el.
— Excelență, dar dacă cumva l-aș întâlni pe majestatea-sa împăratul, în loc să-l întâlnesc pe comandantul suprem? Spuse Rostov cu mâna la cozoroc.
— Îi poți comunica majestății sale, se grăbi să spună Dolgorukov, luându-i lui Bagration vorba din gură.
După ce-i venise schimbul în posturile înaintate, Rostov apucase să ațipească spre ziuă câteva ore și acum se simțea vesel, curajos, hotărât, sprinten în mișcări și cu încredere în norocul lui; era în acea stare de spirit în care totul pare ușor, plăcut și cu putință.
Toate dorințele i se împlineau în dimineața aceasta: se va da bătălia generală și el lua parte la această bătălie; mai mult, era aghiotant al unuia dintre cei mai viteji generali; și pe deasupra, era trimis în misiune la Kutuzov sau poate, cine știe, chiar la împărat. Dimineața era senină, și calul de sub el, minunat. În suflet îi cântau numai voioșia și fericirea. Îndată ce primi ordinul, dădu drumul calului în galop și porni de-a lungul liniei. La început trecuse prin dreptul trupelor lui Bagration care nu intraseră încă în acțiune și stăteau pe loc; intră apoi în spațiul ocupat de cavaleria lui Uvarov și observă aici mișcări ce puteau fi luate drept semne de pregătire a atacului; când trecu de cavaleria lui Uvarov, începu să audă deslușit bătaia tunurilor și a puștilor în fața sa. Canonada se întețea.
Prin aerul rece al dimineții, detunăturile începură să audă la intervale regulate – nu răzlețe cum se auzeau înainte, când după fiecare două sau trei împușcături urma o bubuitură-două de tun pe coastele dealurilor, în fața Pratzenului, se auzeau acum rafale întrerupte atât de des de bubuituri de tun, încât nu se mai deosebeau unele de altele și se contopeau într-un singur vuiet general.
Pe costișe se vedeau fumurile puștilor, fugărindu-se parcă între ele și luându-se la întrecere, și se vedea și cum fumurile tunurilor se învolburau, se destrămau și se contopeau. După sclipirile baionetelor, prin fum se puteau vedea de asemenea mișcările infanteriei și siluetele prelungi ale tunurilor și chesoanelor vopsite în verde.
Rostov își opri o clipă calul pe culmea dealului ca observe ce se întâmpla; dar oricât își încorda atenția, nu putea nici deosebi, nici pricepe ceva din tot ce se petrecea: se mișcau parcă prin fum niște oameni venind și din față, și din spate – fâșii de trupe nedeslușite. Dar pentru ce? Cine erau? Încotro se duceau? Era de neînțeles. Priveliștea aceasta și zgomotele, nu numai că nu deșteptau în el nici un sentiment de tristețe sau de teamă, ci, dimpotrivă, îi dădeau mai multă energie și hotărâre.
„Hai, încă o dată, încă o dată!” le spunea el în gând acestor sunete și se avânta iarăși în goana calului de-a lungul liniei, până ce ajunse în raza trupelor intrate în foc.
„Cum o fi pe-acolo nu știu, dar totul o să fie bine!” gândi Rostov.
După ce trecu și prin rândurile unor trupe austriece, Rostov observă că linia de unități care urma (erau unitățile de gardă) intrase în plină acțiune.
„Cu atât mai bine. Voi putea vedea totul mai îndeaproape”, își spuse el.
Acum nu mai avea mult până în prima linie. Câțiva călăreți galopau spre el. Erau ulanii de gardă, care se întorceau cu rândurile împrăștiate de la atac. Trecând pe lângă ei, Rostov observă fără voia lui pe unul plin de sânge și galopă mai departe.
„Nu-i treaba mea!” se gândi el. Dar nu apucă să mai străbată decât câteva sute de pași, că dinspre stânga lui, pe toată întinderea câmpiei, văzu venind întins spre dânsul la trap o masă uriașă de cavaleriști, toți pe cai negri, în uniforme albe strălucitoare. Rostov dădu frâu liber calului, care o luă la galop forțat, pentru ca să se abată din drumul lor, și ar fi izbutit, dacă ei și-ar fi păstrat aceeași alură în mers, dar începură să-și iuțească trapul, așa încât unii dintre cai chiar începuseră să galopeze. Din ce în ce mai mult răsuna în urechile lui Rostov tropotul lor și zăngănitul armelor și începu să distingă din ce în ce mai deslușit făpturile și chiar chipurile lor. Era garda noastră, pornită la atac împotriva cavaleriei franceze care se îndrepta spre ea.
Cavaleriștii gărzilor rusești, oricât de avântat ar fi mers, își mai frânau puțin caii. Rostov le vedea acum figurile și auzea comanda ofițerului, „Marș, marș!”, când își îmboldi calul de rasă la galop forțat, ca să nu fie strivit și târât și el în acest atac împotriva francezilor, Rostov porni, cât de iute stătea-n puterea calului său, de-a lungul frontului, dar nu reuși să iasă din calea lor.
Călărețul din flanc, un uriaș ciupit de vărsat, se uită, fioros și crunt văzându-l în calea lui pe Rostov, cu care urma inevitabil că o să se ciocnească. Cavaleristul acesta l-ar călcat fără doar și poate în picioare pe Rostov cu Beduin cu tot (Rostov se simțea atât de mic și slab în comparație cu oamenii și cu caii aceștia uriași), dacă n-ar fi avut prezența de spirit să lovească peste ochi cu cravașa calul cavaleristului. Calul acesta negru, greu, înalt de doi metri, cabră și își ciuli urechile; dar cavaleristul ciupit de vărsat îi înfipse nemilos pintenii uriași în coaste și calul, lovindu-și coastele cu coada, întinse gâtul și porni încă mai iute. Nici nu-i trecu bine garda călare prin față, că Rostov auzi strigăte de „Ura!” și, privind în urma lui, văzu cum primele ei rânduri se amestecară cu ceilalți cavaleriști, cei străini, cu epoleți roșii, de bună seamă cavaleria franceză. Mai mult nu-i mai fu dat să vadă nimic, căci îndată după asta, undeva, tunurile începură să bată și totul se învălui în fum. În clipa când garda călare îl depășise și dispăruse în fum, Rostov stătuse la îndoială, chibzuind dacă trebuie să-i urmeze sau să meargă mai departe, într-acolo unde îl mâna misiunea. Acesta a fost vestitul atac al gărzii imperiale, de care chiar și francezii au pomenit cu admirație. Lui Rostov i se făcea groază să asculte mai târziu povestindu-se cum, din toată mulțimea aceasta de voinici uriași și frumoși, dintre toți acești tineri eleganți, în uniforme strălucitoare, călări pe cai de mii de ruble, ofițeri și iuncheri, câți trecuseră prin fața lui, nu mai rămăseseră, după atac decât optsprezece supraviețuitori.
„De ce să-i invidiez, îmi vine și mie timpul și, cine știe, poate chiar acum mă voi întâlni cu împăratul” își zise Rostov și goni mai departe.
Ajuns în dreptul infanteriei de gardă, observă că ghiulelele zburau și în preajma ei, ba chiar și prin rândurile ei, și observă acest lucru nu atât după zgomotul pe care-l făceau ghiulelele, cât mai ales după chipurile soldaților care nu-și ascundeau neliniștea, și ale ofițerilor, care-și luaseră un aer marțial, solemn și nefiresc.
Trecând prin spatele unuia dintre aceste regimente ale infanteriei de gardă, el auzi o voce care-l striga pe nume.
— Rostov!
— Ce-i? Răspunse el, nerecunoscându-l pe Boris.
— Ei, ce zici? Iată-ne și-n linia întâi. Regimentul nostru a luat parte la atac! Spuse Boris, zâmbind fericit așa cum zâmbesc tinerii care au primit botezul focului.
Rostov se opri.
— Așa! Făcu el. Și cum a ieșit?
— I-am respins, răspunse, însuflețit, Boris. Îți poți închipui.
Și Boris începu să povestească cum se întâmplase că cei din gardă, care stăteau pe loc, văzând în față niște trupe, crezuseră că sunt austrieci, dar după ghiulelele care începuseră să le vină în zbor dinspre ele, înțeleseseră deodată că se aflau în prima linie și fuseseră nevoiți să atace pe neașteptate. Rostov își îmboldi la drum calul, fără să-i dea lui Boris timpul să sfârșească.
— Dar tu, încotro? Întrebă Boris.
— La majestatea-sa, cu o misiune.
— Iată-l! Zise Boris, care pricepuse că Rostov avea nevoie de „excelența-sa”, și nu de „majestatea-sa”.
Și-i arătă cu mâna spre marele duce, care se afla la o sută de pași de ei, îmbrăcat în uniforma gărzii, călare și cu umerii ridicați ca de obicei, cu sprâncenele încruntate, strigând tocmai la un ofițer austriac, alb la față ca propria lui uniformă.
— Dar ăsta-i marele duce, și eu am de vorbit cu comandantul suprem sau cu majestatea-sa, spuse Rostov și dădu pinteni calului.
— Conte, conte! Strigă după el Berg, care apăruse în față din cealaltă parte, tot atât de plin de însuflețire ca și Boris, conte, sunt rănit la mâna dreaptă, spunea el, arătându-și palma însângerată legată cu o batistă – și am rămas în front. Am apucat cu mâna stângă, sabia, conte; știi, neamul nostru, al von Bergilor (mă asculți, conte?) toți au fost cavaleri.
Berg mai spuse ceva, dar Rostov, fără să-l mai asculte, era acum departe.
După ce depăși garda și trecu peste un teren gol, Rostov, ca să nu mai nimerească o dată în prima linie, așa cum picase chiar în șarja gărzii călare, o luă printre liniile de rezerviști, ocolind de departe locurile de unde se auzeau salvele de foc ale luptei și bubuit de tun. Dar, deodată, în fața lui și în spatele trupelor rusești, într-un loc unde nici prin gând nu i-ar fi trecut că poate fi întâlnit inamicul, auzi aproape de tot împușcături.
„Ce să fie, oare? Se întrebă Rostov. Inamicul în spatele trupelor noastre? Nu se poate, își zise el în sine, și îl cuprinse deodată o teamă groaznică de soarta lui și de rezultatul întregii bătălii. Orice ar fi să fie, gândi el acum. Nu mai pot da înapoi. Trebuie să-l caut pe comandantul suprem și dacă totul e pierdut, atunci se cuvine să pier laolaltă cu toți ceilalți.”
Sinistra presimțire, care-l năpădise deodată pe Rostov, se adeveri din ce în ce mai crud, pe măsură ce înainta în spațiul acesta de dincolo de satul Pratzen, înțesat de linii masive de trupe de diferite arme.
— Ce-i asta? Ce se întâmplă? În cine trag? Cine trage? Întreba el când ajungea în dreptul vreunor soldați ruși ori austrieci, care fugeau în cete învălmășite prin fața lui.
— Dracu mai știe! Ne-au bătut de ne-au zvântat! Totul e pierdut, îi răspundeau pe rusește, pe nemțește sau în limba cehă, fugarii, care, ca și el, nu înțelegeau nimic din ce se petrecea.
— Trageți în nemți! Strigă unul.
— Dracu să-i ia de trădători!
— Zum Henker diese Russen!370 mormăi supărat un neamț.
Câțiva răniți trecură pe drum. Înjurăturile, țipetele și vaietele se contopeau într-un singur vuiet. Împușcăturile încetaseră; cum află mai târziu Rostov, soldații ruși și cei austrieci trăseseră unii într-alții.
„Dumnezeule. Ce-i asta? Se întrebă Rostov. Și asta aici, unde împăratul îi poate vedea în fiecare clipă! Dar nu, nu se poate, sigur că n-au fost decât câțiva ticăloși. Nu-i adevărat, nu poate fi așa, lucrul acesta nici nu se poate întâmpla, gândi el. Numai să trec mai repede de dânșii, cât mai repede!”
Gândul că armatele fuseseră înfrânte și puse pe fugă, nu putea încăpea în mintea lui Rostov. Deși văzuse tunurile și trupele franceze tocmai pe dealul Pratzenului, chiar la cota unde avea ordin să-l caute anume pe comandantul suprem, el nu putea și nici nu voia să creadă lucrul acesta.
XVIII.
PRIN JURUL SATULUI Pratzen primise Rostov ordin să-l caute pe Kutuzov sau pe împărat. Aici însă nu că nu găsi pe niciunul dintre ei, dar nici măcar pe vreun alt comandant; dădu doar peste cete de soldați în dezordine, își îmboldi calul, și-așa destul de obosit, ca să iasă mai curând din această învălmășeală, dar cu cât înainta, cu atât dezordinea gloatelor era mai cumplită. Pe drumul mare la care ieșise se înghesuiau trăsuri și echipaje de toate felurile, soldați ruși și austrieci din toate armele, răniți și nerăniți. Toată această hărmălaie și amestecătură mișuna sub vuietul sinistru al ghiulelelor scuipate de bateriile franceze de pe înălțimile Pratzenului.
— Unde e împăratul? Unde e Kutuzov? Îi întreba Rostov pe toți cei pe care putea să-i mai oprească, dar nimeni nu știa să-i dea vreun răspuns.
În cele din urmă, apucând de guler un soldat, îl sili să răspundă.
— Hei, frățioare! Să fii tu sănătos de când au zbughit-o cu toții încolo, cât vezi cu ochii! Îi răspunse soldatul, râzând fără rost și smulgându-se din mâinile lui.
După întâlnirea cu soldatul acesta, care, după câte se părea, nu era treaz, Rostov opri calul ordonanței sau slujitorului unui personaj important. Ordonanța îl informă că nu era nici măcar un ceas de când împăratul trecuse într-un cupeu pe-acolo, pe drumul acela, în goana mare, iar majestatea-sa era grav rănit.
— Nu se poate, spuse Rostov, o fi fost altcineva.
— L-am văzut cu ochii mei! zise ordonanța, sigur pe sine, zâmbind. Aș vrea să-l văd pe ăla care-l cunoaște pe împărat mai bine decât mine; de câte ori nu l-am văzut eu la Petersburg, uite, așa cum vă văd. Alb ca varul, alb la față… a trecut pe lângă noi în cupeul cu patru cai negri. Caii și-au dat drumul trapului de se cutremura pământul, nu altceva. Și-apoi, cine să cunoască mai bine decât mine însemnele împărătești și pe Ilia Ivanovici, vizitiul, că doar Ilia cică nu merge decât cu țarul.
Rostov lăsă frâu liber calului și dădu să pornească mai departe. Un ofițer rănit care stătea la pământ, destul de aproape, i se adresă:
— Da' pe cine căutați? Pe comandantul suprem? Întrebă ofițerul. A fost ucis de o ghilea; lovit în piept, chiar în fața regimentului nostru.
— N-a fost ucis, e numai rănit, corectă un alt ofițer.
— Cine? Kutuzov? Întrebă Rostov.
— Nu, nu-i Kutuzov, e altul, cum naiba îi zice, ei, da' oricum; n-au mai rămas în viață decât foarte puțini, să mergeți într-acolo, vedeți, spre satul acela, acolo s-au dus toți comandații, spuse ofițerul, arătând spre satul Hostieradek și trecu mai departe.
Rostov mergea acum la pas, nemaiștiind la cine și pentru ce se mai ducea. Împăratul era rănit și bătălia pierdută. Nu mai putea să nu creadă, de data asta. Mergea în direcția care-i fusese indicată, în dreptul unui turn și-al unei biserici ce se vedeau în depărtare. La ce-avea să se mai ducă? Ce mai era acum de vorbit cu împăratul sau cu Kutuzov, chiar dacă ei ar mai fi fost în viață, teferi și nu ar fi fost răniți?
— Luați-o pe drumul acesta, domnule sublocotenent pe-aicea, fiindcă pe-acolo mergeți drept la moarte, strigă un soldat. Pe acolo vă omoară!
— Ho! Ce spui, măi! Zise altul. Da' pe unde meargă? Pe-aici e mai aproape.
Rostov stătu puțin pe gânduri și porni anume pe drumul pe care i se spusese că va fi ucis.
„Acum mi-e totuna! Dacă și împăratul e rănit, ce rost mai are să mă feresc?” își spuse el. Și intră în spațiul în care-și găsiseră moartea cei mai mulți dintre fugarii de pe Pratzen. Francezii încă nu ocupaseră acest spațiu, iar rușii – e vorba de cei care erau încă vii sau numai răniți – îl părăsiseră demult. Pe câmp, asemenea stogurilor de pe un ogor bogat, zăceau câte zece-cincisprezece morți și răniți grav pe fiecare deseatină. Răniții se văitau câte doi – câte trei, și li se auzeau strigătele triste și gemetele, care lui Rostov i se păreau câteodată prefăcute. Îl cuprinse groaza și dădu drumul calului la trap, ca să nu mai vadă atâta amar de oameni care se chinuiesc. Nu pentru viața lui se temea el, ci pentru bărbăția pe care trebuia să și-o păstreze și care știa că-l va părăsi la vederea atâtor suferințe.
Francezii, care încetaseră să mai tragă în câmpul acesta presărat cu morți și răniți, de vreme ce nu mai era nimeni viu pe tot întinsul lui, văzând acum un aghiotant care-l străbătea, îndreptară spre dânsul un tun și traseră câteva obuze. Senzația șuierăturilor acestora înfiorătoare și vecinătatea cadavrelor, se contopiră pentru Rostov într-o impresie de groază și de compătimire pentru sine însuși. Își aduse aminte de ultima scrisoare a mamei sale. „Ce-ar simți ea, se gândi tânărul, dacă m-ar vedea acum, aici, pe câmpul acesta, în bătaia tunurilor îndreptate spre mine?”
În satul Hostieradek erau trupe rusești amestecate, dar mai puțin dezordonate, venite de-a dreptul de pe câmpul de luptă. Aici în sat, ghiulelele francezilor nu mai ajungeau, iar canonada se auzea ca din depărtări. Acum vedeau toți limpede și nu se sfiau să-și spună că lupta e pierdută. La întrebarea lui Rostov, nimeni nu-i putu răspunde nici unde era împăratul, nici unde era Kutuzov. Unii spuneau că zvonul despre rănirea împăratului era adevărat, alții că nu, și își explicau acest zvon fals care făcuse înconjurul frontului prin faptul că, în adevăr, cupeul împăratului trecuse în goana cailor, venind dinspre front îndărăt, dar că acel care fusese văzut în trăsură palid și speriat era contele Tolstoi, mareșalul suprem al curții, aflat împreună cu alții în suita împăratului pe câmpul de luptă. Un ofițer îi spuse lui Rostov că dincolo de sat, mai spre stânga, văzuse pe unul dintre comandanții superiori, nu știa care anume, și Rostov, deși pierduse nădejdea să mai găsească pe cineva, porni într-acolo, numai ca să fie cu conștiința împăcată. După ce parcursese vreo trei verste și trecuse de ultimele trupe rusești, Rostov văzu lângă o grădină împrejmuită cu un șanț, doi călăreți iviți în fața șanțului. Unul, cu panaș alb la pălărie, i se păru lui Rostov cunoscut, nu-și putea da seama bine de unde anume; celălalt – necunoscut – călare pe un cal minunat (de data asta i se păru cunoscut calul), se apropie de șanț, dădu pinteni calului și, slăbind dârlogii, sări cu ușurință. Pământul se fărâmiță sub copitele dinapoi ale calului. Întorcându-și calul pe loc, călărețul sări iarăși șanțul și spuse respectuos ceva celuilalt călăreț cu panaș alb, vreun îndemn pesemne de a face și el la fel. Călărețul, a cărui siluetă i se păruse cunoscută și-i atrăsese fără voia lui atenția, răspunse cu un gest negativ al mâinii și al capului, și după acest gest Rostov își recunoscu suveranul pe care-l plângea, idolatrizatul său suveran.
„Dar nu se poate să fie el, singur în mijlocul acestui câmp pustiu”, gândi Rostov. În clipa aceea, Alexandru întoarse capul, și Rostov văzu trăsăturile chipului iubit, care se încrustaseră atât de vii în amintirea lui. Împăratul era palid, cu obrajii trași și ochii adânciți în orbite; dar prin asta chipul său căpătase și mai mult farmec, și mai multă blândețe. Rostov era fericit văzând că zvonul despre rănirea împăratului fusese neîntemeiat. Era fericit că-l vede. Știa că acum poate și chiar trebuie să vorbească de-a dreptul cu el și să-i comunice ceea ce îi ordonase Dolgorukov să-i transmită.
Dar întocmai ca un tânăr îndrăgostit, care tremură, se pierde și nu îndrăznește să-și spună gândurile ce l-au chinuit nopți de-a rândul, privind în jurul lui speriat și căutând un sprijin sau o posibilitate de amânare ori de fugă, atunci când clipa dorită a sosit și e singur cu iubita, tot astfel și Rostov, acum când ajunsese în pragul unei clipe rare pe care și-o dorise mai mult decât orice pe lume, nu mai știa cum să se apropie de împărat și începură să-i treacă prin cap mii de idei contradictorii, care-l convingeau că faptul era nelalocul lui, necuviincios și cu neputință.
„Cum să fac una ca asta? S-ar crede că m-aș bucura să prind prilejul într-o clipă ca aceasta, în care „el„ e părăsit și în prada gândurilor negre. Poate să i se pară nelalocul lui și să-i vină greu să fie văzut de un străin, în clipa aceasta de mâhnire; și pe urmă, ce i-aș putea eu spune acum când, numai privindu-l, mie îmi îngheață inima și mi se usucă gura?” Niciuna dintre cuvântările fără de număr, pe care și le pregătise în minte pentru împrejurarea în care ar avea să se adreseze suveranului, nu-i mai venea acum în cap. Cea mai mare parte dintre aceste cuvântări trebuiau rostite în cu totul alte împrejurări; trebuiau rostite cele mai multe în cazul unei victorii sau al unei solemnități sau, și mai bine, pe patul morții, după rănile grele primite pe câmpul de luptă atunci când împăratul i-ar mulțumi pentru faptele sale eroice, iar el, dându-și sufletul, i-ar mărturisi toată dragostea lui, pentru care vorbesc faptele sale.
„Și apoi, cum i-aș mai putea eu cere suveranului ordine pentru flancul drept, acum când s-a făcut aproape patru după-amiază și când bătălia este pierdută? Nu, hotărât, nu se cuvine să mă apropii de el, nu se cuvine să-l tulbur acum când e pe gânduri. Mai bine mor de o mii de ori decât să știu că-mi aruncă o privire supărată, că-și face o părere proastă despre mine”, hotărî Rostov și se depărtă abătut, cu deznădejdea în suflet, întorcând tot mereu capul spre împăratul care sta tot în aceeași atitudine, fără să se poată hotărî la ceva.
În timp ce Rostov își făcea astfel de gânduri și se depărta mâhnit de suveran, căpitanul von Toll trecu din întâmplare pe acolo și, văzându-și împăratul, se îndreptă spre el, îi oferi serviciile sale și-l ajută să treacă șanțul pe jos. Dorind să se odihnească și nesimțindu-se prea bine, împăratul se așeză sub un măr, iar von Toll rămase lângă dânsul. Rostov putu vedea de departe, cu regret și cu invidie, cum von Toll îi tot spunea ceva, îndelung și cu căldură, și cum împăratul, căruia îi dăduseră pesemne lacrimile, își acoperise ochii cu o mână și cu cealaltă strângea mâna lui Toll.
„Și când te gândești că aș fi putut fi eu în locul lui!” zise ca pentru sine Rostov și, de-abia putând să-și oprească lacrimile de jalea împăratului, porni mai departe în culmea deznădejdii, fără să știe unde și pentru ce mai merge.
Deznădejdea lui era cu atât mai grea, cu cât simțea că nimic altceva decât propria lui slăbiciune era pricina acestei amare dureri.
Ar fi putut… nu numai că ar fi putut, dar ar fi trebuit să se apropie de suveran. Ar fi fost singurul prilej să-i arate împăratului cât de devotat îi este. Dar scăpase prilejul acesta unic. „Ce-am făcut?” strigau gândurile lui. Își întoarse iute calul și porni în galop înapoi spre locul unde-l lăsase pe împărat; dar lângă șanț nu mai văzu pe nimeni. Doar câteva căruțe și trăsuri care treceau. De la un conductor de furgon află că statul-major al lui Kutuzov se afla nu departe, în satul spre care se îndrepta convoiul de care. Rostov porni după ele.
În drum se întâlni cu gromul lui Kutuzov, care ducea caii cu șabracele pe ei. După grom venea o căruță, iar în urma căruței, pășea un bătrân servitor cu cartuz caucazian, într-o scurtă îmblănită, și cu picioarele strâmbe.
— Tit, măi Tit! Spunea gromul.
— Ce-i? Răspunse plictisit bătrânul.
— Tit! Hai la îmblătit!
— Măi prostule! Ptiu! scuipă bătrânul supărat.
Mai trecu o bucată de vreme, cât merseră în tăcere, și apoi vecinul mai repetă o dată gluma cu Tit.
Pe la orele cinci seara lupta era pierdută în toate sectoarele. Mai bine de o sută de tunuri căzuseră până acum în mâinile francezilor.
Przebyszewski, împreună cu întregul său corp de armată, depusese armele. Celelalte coloane, care-și pierduseră aproape jumătate din efectivul trupelor, se retrăgeau în pâlcuri dezordonate și încurcate.
Rămășițele trupelor lui Langeron și Dohturov, amestecate, se înghesuiau pe lângă stăvilarele iazurilor și heleșteielor din preajma satului Aujezd.
Către orele șase, numai dinspre zăgazul de la Aujezd se mai auzea canonada puternică a francezilor, care postaseră pe taluzul înălțimii de la Pratzen numeroase baterii și trăgeau de zor în trupele rusești aflate în retragere.
La ariergardă, Dohturov și ceilalți, strângându-și batalioanele și acoperindu-și retragerea, trăgeau în cavaleria franceză care îi urmărea pe ai noștri. Începuse a se întuneca. Pe stăvilarul îngust de la Aujezd, pe care atâția ani de-a rândul stătuse liniștit, cu scufia pe cap, bătrânul morar cu undițele lui, în timp ce nepoțelul, cu mânecile cămășii suflecate, alegea într-o stropitoare peștii argint și tremurători – pe stăvilarul acesta, pe care atâția de-a rândul morari liniștiți, cu căciuli mițoase și bluze sinilii, trecuseră cocoțați deasupra încărcăturilor de grâu ale căruțelor, ca să se înapoieze albiți de făină, pe acest stăvilar îngust se înghesuiau acum, printre furgoane și tunuri, pe sub cai și printre roți, oameni desfigurați de frica morții, strivindu-se unii pe alții, murind, călcând peste muribunzi, și omorându-se între ei – și asta numai pentru a mai putea face câțiva pași și a fi, la rândul lor omorâți.
La fiecare zece secunde, spintecând văzduhul, exploda un obuz sau se spărgea o grenadă în mijlocul acestei mulțimi înghesuite, omorând pe unii și stropind cu sânge pe cei care se aflau prin preajma lor. Dolohov, rănit la o mână și fără cal, împreună numai cu zece soldați din compania lui (redevenise de-un timp ofițer), și cu comandantul lui de regiment – acesta călare – reprezentau tot ce mai rămăsese dintr-un regiment întreg. Târâți de mulțime, se înghesuiseră la ieșirea de pe stăvilar și, împinși din toate părțile, rămăseseră pe loc, pentru că în fața lor, unde un cal căzuse sub roțile tunului și oamenii îl trăgeau la o parte, drumul era blocat. O ghiulea omorî pe cineva în spatele lor, alta le căzu în față și Dolohov se văzu împroșcat cu sânge. Valul de oameni se clătină înspăimântat, se adună, se urni câțiva pași și se opri din nou.
„Numai suta asta de pași să răzbesc și sunt salvat cu siguranță; dar dacă mai stau două minute sunt cu siguranță pierdut.”
Dolohov, care se afla în mijlocul pâlcului, se repezi pe marginea stăvilarului, doborî doi soldați și se avântă pe lunecușul gheții care acoperea iazul.
— Întoarceți! Strigă el, sărind pe gheața care trosnea sub picioarele lui. Întoarceți! Strigă el tunarilor. N-aveți teamă, că ține!
Gheața îl ținea, dar trosnea și se mișca; se vedea că era gata să se rupă chiar și sub greutatea lui, așa că nu mai putea fi vorba de tunuri și de grupul său. Soldații îl priveau cu jale de pe mal, neîndrăznind să se pornească a călca pe gheață. Comandantul regimentului, stătea călare la intrarea pe stăvilar, ridică mâna și deschise gura, gata să-i spună ceva lui Dolohov. Deodată șuieră atât de jos, deasupra mulțimii, o ghiulea, încât toți se aplecară. Se auzi plescăind izbitura în ceva umed și generalul căzu cu cal cu tot într-un lac de sânge. Nimeni nu se mai uită la el și nici nu se gândi să-l ridice.
— Treceți pe gheață! Treceți! Întoarceți! Ce, n-auziți? Treceți! Se auziră, îndată după căderea generalului doborât de ghiulea, nenumărate voci, strigând fără rost, fără să știe nici cui, nici pentru ce.
Unul dintre tunuri, cel mai din urmă de pe stăvilar, fu tras pe gheață. Pâlcuri de soldați se repeziră de pe stăvilar în iazul înghețat. Sub picioarele unuia dintre soldații care mergeau înainte, gheața crăpă și un picior i se afundă în apă; soldatul încercă să se dea îndărăt, dar se afundă până la brâu. Soldații cei mai apropiați de el se traseră înapoi, conductorul atelajului își opri calul, dar dindărătul lor strigătele se auzeau mereu: „Treceți pe gheață! De ce ați oprit? Treceți pe gheață! Treceți!” În învălmășeală se auziră strigăte de groază. Soldații, care înconjurau tunul, îndemnau caii și-i băteau să se întoarcă pe mal și să tragă. Caii se urniră de pe mal. Gheața, care existase sub picioarele oamenilor, se rupse pe o întindere mare, iar vreo patruzeci de soldați, care se aflau pe ea, se îmbulziră care încotro, înainte și înapoi, înecându-se unul pe altul.
Ghiulelele continuau cu aceeași regularitate să șuiere și să izbească gheața, apa, și mai ales mulțimea care împânzise stăvilarul, iazul și malurile lui.
XIX.
PE DEALUL PRATZENULUI, chiar pe locul unde căzuse cu lemnul drapelului în mână, zăcea prințul Andrei Bolkonski; pierdea sânge și, fără să-și dea seama, gemea încet, jalnic și plângător, ca un copil.
Spre seară încetă să mai geamă și se liniști cu totul. Nu știa cât durase această uitare de sine. Deodată simți iar că trăiește și că-l chinuiesc dureri arzătoare și sfâșietoare la cap.
„Unde, unde este înaltul acela al cerului pe care nu l-am știut până acum și pe care l-am descoperit astăzi, fu primul lui gând. Și nici suferința n-am cunoscut-o, gândi el. Da, n-am știut nimic, n-am știut nimic, până acum. Dar unde sunt?”
Începu să asculte la cele ce se petreceau în jur și auzi tropote de cai, care se apropiau, și voci de oameni vorbind franțuzește. Deschise ochii. Deasupra lui era din nou același cer înalt, cu aceiași nori care pluteau acum și mai sus, prin luminișurile cărora se vedea nemărginirea azurie. Nu-și întoarse capul și nu-i vedea pe cei care, judecând după tropotul de copite și după voci, se apropiaseră de el și se opriseră.
Călăreții nou-veniți erau Napoleon și doi aghiotanți care-l însoțeau. Bonaparte, inspectând câmpul de luptă, dădea ultimele dispozițiuni pentru întărirea bateriilor, care trăgeau în stăvilarul de la Aujezd și cerceta morții și răniții rămași pe câmpul de bătaie.
— De beaux hommes!371 exclamă Napoleon, uitându-se la un grenadier rus, care zăcea mort, lungit pe burtă, cu fața la pământ, cu ceafa de culoarea neagră a leșurilor și cu o mână largă desfăcută de corp, înțepenită.
— Les munitions des pieces de position sont épuisées, sire!372 spuse un aghiotant care se întorcea de la bateriile ce trăgeau asupra Aujezd-ului.
— Faites avancer celles de la réserve373, ordonă Napoleon și, înaintând cu câțiva pași, se opri lângă prințul Andrei, care zăcea lungit pe spate cu lemnul drapelului în mână (pânza drapelului fusese luată de francezi ca trofeu).
— Voila une belle mort374, spuse Napoleon, privindu-l pe Bolkonski.
Prințul Andrei înțelese că de el era vorba și că cel care vorbea era Napoleon. Auzise cum îl numiseră „sire” cel care rostise aceste cuvinte. Dar cuvintele îi ajungeau la ureche doar ca un bâzâit de muscă. Nu numai că restul cuvintelor nu-l interesase, dar nici măcar nu le dădea vreo atenție și chiar le și uitase în aceeași clipă. Capul îi ardea; simțea că i se scurge tot sângele și vedea deasupra lui, depărtat, cerul înalt și veșnic. Știa că lângă el era Napoleon, eroul său, dar în comparație cu ceea ce petrecea atunci între sufletul lui și înaltul nesfârșit al acelui cer pe care alergau nourii, Napoleon i se părea ceva mic și neînsemnat. Îi era totuna în clipa aceea cine se afla lângă el și ce spunea despre el; era doar bucuros că se apropiaseră de el oameni și nu dorea decât ca aceștia să-l ajute și să-l readucă la viață, viața care i se părea atât de minunată, acum, când o înțelegea atât de bine. Își adună toate puterile ca să poată face o mișcare, scoată un sunet oarecare. Izbuti să miște de-abia dintr-un picior și să scoată un geamăt slab de durere, de care se înduioșa singur.
— A! Trăiește, spuse Napoleon. Ridicați-l pe acest jeune homme și duce-ți-l la postul de prim-ajutor.
Spunând acestea, Napoleon se depărtă, pentru a-l întâmpina pe mareșalul Lannes, care, cu pălăria în mână, venea către el zâmbind, spre a-și felicita împăratul pentru victorie.
Prințul Andrei nu-și mai aminti nimic de-aici încolo: își pierdu cunoștința din cauza durerilor stârnite de ridicarea lui pe brancardă, a zdruncinăturilor suferite pe drum și a introducerii fitilurilor în rană la postul de prim-ajutor. Își reveni abia seara, pe când îl duceau pe targă la spital, împreună cu alți răniți ruși, ofițeri luați prizonieri. De data aceasta, cât ținu drumul, se simți ceva mai înviorat și fu în stare să se uite împrejur și chiar să vorbească.
Primele cuvinte pe care le auzi, când își veni în fire, fură acelea ale ofițerului francez care conducea convoiul acesta spunea grăbit:
— Aici trebuie să ne oprim: împăratul va trece chiar acum; îi va face plăcere să-i vadă pe acești domni prizonieri.
— Atâția prizonieri au fost luați azi, aproape toată armata rusă, încât cred că s-a plictisit să-i mai vadă, zise alt ofițer.
— Ei, dar nu-i totuna! Ãsta se zice c-ar fi comandantul întregii gărzi a împăratului Alexandru, spuse cel dintâi, arătând spre un ofițer rănit, îmbrăcat în uniforma albă a gărzii călare.
Bolkonski îl recunoscu pe prințul Repnin, pe care îl întâlnea la Petersburg în societate. Alături de el era un altul, un băiețandru de vreo nouăsprezece ani, rănit și el, ofițer din garda călare.
Bonaparte veni în galopul calului și opri în dreptul lor.
— Cine e mai mare în grad? Întrebă el, văzând prizonierii.
Fu pronunțat numele colonelului prinț Repnin.
— Sunteți comandantul regimentului de cavalerie din garda împăratului Alexandru? Întrebă Napoleon.
— Am comandat un escadron, răspunse Repnin.
— Regimentul dumneavoastră și-a îndeplinit cu cinste datoria, spuse Napoleon.
— Lauda unui mare comandant de armate este răsplata cea mai vrednică de dorit pentru un soldat, răspunse Repnin.
— V-o acord cu plăcere, mai zise Napoleon. Cine-i tânărul de lângă dumneavoastră?
Prințul Repnin rosti numele locotenentului Suhtelen. Napoleon îl privi și spuse zâmbind:
— Il est venu bien jeune se frotter a nous375.
— Tinerețea nu te poate împiedica să fii viteaz, răspunse Suhtelen cu glas întretăiat.
— Splendid răspuns, exclamă Napoleon. Vei ajunge departe, tinere!
Așezat și el în rândul întâi, în văzul împăratului, ca rândul să fie mai bogat, prințul Andrei nu se putea să nu atragă atenția lui Napoleon. Acesta își aminti pesemne că îl mai văzuse și pe câmpul de luptă, căci, adresându-i-se cu aceeași expresie de „tinere”, jeune homme, cu care trupul lui Bolkonski i se asociase de la început în memorie.
— Et vous, jeune homme? Dar dumneata, tinere? I se adresă el. Cum te simți, mon brave?
Cu toate că, doar cu cinci minute mai înainte, prințul Andrei fusese în stare să spună câteva cuvinte soldaților care-l duceau, acum, cu ochii ațintiți asupra lui Napoleon, tăcu. Atât de meschine i se păreau în clipa aceea toate vorbele lui Napoleon, atât de mic i se părea însuși eroul său, cu vanitatea lui măruntă și stăpânit de bucuria victoriei, în comparație cu cerul acela înalt, drept și blând, care-l văzuse și-l înțelesese în sfârșit, încât nu mai putu răspunde.
De altfel, vedea în toate atâta nimicnicie și deșertăciune acum, când le compara cu severa și măreața sferă a gândurilor pe care i le stârnise secătuirea puterilor datorită pierderii de sânge, suferința și așteptarea morții apropiate. Uitându-se în ochii lui Napoleon, prințul Andrei gândea la nimicnicia măririi, la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a putut înțelege rostul, și la nimicnicia încă și mai mare a morții, al cărei sens nimeni dintre cei ce viețuiesc n-a fost în stare să-o înțeleagă și să-o explice.
Împăratul, fără să mai aștepte răspunsul, se întoarse porni mai departe, spunând unuia dintre comandanți:
— Să li se poarte de grijă acestor domni și să fie transportați în bivuacul meu; doctorul meu, Larrey, să le îngrijească rănile. La revedere, prințe Repnin!
Își îndemnă apoi calul și porni în galop mai departe. Pe chipul lui strălucea lumina mulțumirii de sine.
Soldații care-l duceau pe prințul Andrei și care-i luaseră iconița de aur atârnată la gât de sora sa, prințesa Maria, văzând cât de blând vorbise împăratul cu prizonierii, se grăbiră să i-o dea înapoi.
Prințul Andrei nu văzu cine și cum îi pusese la gât iconița, dar se trezi cu ea din nou atârnată pe piept deasupra tunicii, cu lănțișorul ei fin de aur.
„Ce bine ar fi, se gândi prințul Andrei, uitându-se la iconița aceasta, pe care cu atâta dragoste și evlavie i-o atârnase la gât sora lui, ce bine ar fi dacă totul s-ar înfățișa atât de clar și de simplu cum i se pare prințesei Maria. Ce bine ar fi să știm unde să ne căutăm ajutor în viața aceasta, și la ce să ne așteptăm, trecând pragul ei, acolo dincolo de mormânt. Cât de liniștit și de fericit aș fi dac-aș putea spune acum: Doamne, miluiește-mă! Dar cui, cui să-i spun asta? Oare puterea aceea nedefinită necuprinsă de mintea noastră, căreia nu numai că nu-i pot adresa rugăciuni, dar pe care nici măcar nu o pot exprima prin cuvinte, acel mare tot sau nimic, își spunea el singur sieși, oare acesta să fie Dumnezeu din talismanul pe care mi l-a atârnat la gât prințesa Maria? Nimic, nimic nu e sigur, afară de nimicnicia tuturor lucrurilor pe care le pot cuprinde cu mintea și de măreția tuturor celor pe care nu le cuprind, dar care sunt singurele de mare însemnătate!”
Brancardele se puseră în mișcare. La fiecare zdruncinătură simțea iarăși dureri insuportabile; febra crescu și prințul Andrei începu să aiureze. Gândurile acelea pioase despre tatăl lui, despre nevasta și sora lui, despre viitorul lui fiu și dorul care-l frământase în noaptea ajunului luptei, făptura lui Napoleon, mărunt și neînsemnat și pe deasupra tuturor acestora, înaltul cerului, toate acestea alcătuiau țesătura de bază a nălucirilor lui febrile.
Tihna și calma fericire a vieții de familie de la Lâsâe Gorî, îi apăru aievea în delirul său. Tocmai începea să simtă gustul fericirii acesteia, când apărea deodată măruntul Napoleon, cu privirea lui nepăsătoare, mărginită și fericită de nenorocirea altora: și pe loc îndoielile și suferința lui reîncepeau și numai cerul îi făgăduia pacea mult dorită.
Spre ziuă, toate gândurile i se învălmășiră și se topiră în haosul și bezna nesimțirii și uitării, stare care, după părerile lui Larrey însuși, doctorul lui Napoleon, trebuia să se sfârșească mai degrabă cu moartea decât cu însănătoșirea.
— Cest un sujet nerveux et bilieux, spusese Larrey, il n'en rechappera pas376.
Și prințul Andrei, la rând cu ceilalți răniți, în a căror însănătoșire nimeni nu mai îndreptățea speranțe, fu lăsat în grija locuitorilor.
SFÂRȘITUL VOLUMULUI I


Note volumul 1
1 Ei bine, prințe, Genova și Lucea nu mai sunt altceva decât niște domenii, niște moșii ale familiei Bonaparte. Să știi, te previn că dacă nici acum nu-mi spui că o să fie război, dacă tot mai îndrăznești să iei în ușor toate infamiile, toate atrocitățile acestui Antichrist (zău, cred că e un Antichrist) – nu te mai cunosc, nu mai ești prietenul meu, nu mai ești robul meu credincios, cum îți place să spui.
2 Văd că te-am făcut să te sperii de mine.
3 Dacă n-aveți altceva mai bun de făcut, Domnule conte (sau prințe) și dacă perspectiva de a vă petrece seara cu o biată bolnavă nu va sperie prea mult, voi fi încântată să vă primesc la mine între orele 7 și 10. Annette Scherer.
4 Dumnezeule, ce izbucnire înverșunată!
5 Înainte de toate, spune-mi cum te simți, scumpă prietenă?
6 Îți mărturisesc că toate aceste serbări și toate aceste focuri de artificii încep să devină plictisitoare.
7 Nu mă chinui. Dar, ia spune-mi, la ce concluzie s-a ajuns în legătură cu telegrama lui Novosilțov? Dumneata le știi pe toate.
8 La ce concluzie s-a ajuns? La concluzia că Bonaparte și-a tăiat toate punțile și cred că și noi suntem pe cale de a ni le tăia pe ale noastre.
9 Faimoasa neutralitate prusacă nu e decât o cursă.
10 Apropo… Vicontele Mortemart, înrudit cu familia Montmorency prin Rohani…
11 … abatele Morio…
12 … împărăteasa-mamă…
13 E un biet nevolnic, baronul, pe cât se pare.
14 Domnul baron Funke a fost recomandat împărătesei-mame de către sora sa…
15 … multă prețuire…
16 Dar, apropo de familia dumitale…
17 … încântă toată societatea. Toți o găsesc frumoasă ca lumina zilei.
18 Ce să-i faci! Lavater ar fi spus că n-am bosa paternității…
19 … niște dobitoci.
20 Sunt al dumitale…
21 … și numai dumitale pot să-ți mărturisesc.
22 sunt povara vieții mele.
23 Ce să-i faci?
24 au mania pețitului.
25 o tânără…
26 o rudă de-a noastră, o prințesă…
27 Uite ce chilipir e să fii tată.
28 Sărăcuța e grozav de nefericită.
29 Ascultă, dragă Annette…
30 Aranjează-mi afacerea asta și sunt pentru totdeauna al dumitale…
31 … cum îmi scrie vătaful…
32 Stai puțin… Liza (nevasta tânărului Bolkonski).
33 În familia dumitale îmi voi face eu ucenicia de fată bătrână.
34 … femeia cea mai seducătoare din Petersburg…
35 … mătușa mea?
36 … distracție…
37 Mi-am adus lucrul…
38 … să nu-mi faci vreo farsă… Mi-ai scris că e vorba de o serată intimă. Uite cum sunt îmbrăcată.
39 Fii liniștită, Liza, vei fi întotdeauna cea mai frumoasă…
40 Știți, bărbatul meu mă părăsește; se duce la moarte sigură. Spuneți-mi, ce rost are acest nesuferit război?
41 Ce ființă delicioasă e prințesa asta mică.
42 Este foarte amabil din partea dumneavoastră, monsieur Pierre, că ați venit să vizitați pe o biată bolnavă…
43 Ah, da, povestiți-ne întâmplarea, viconte…
44 Vicontele l-a cunoscut personal pe duce…
45 Vicontele este un povestitor neîntrecut…
46 Cum se cunoaște omul din lumea bună
47 … dragă Hélene…
48 Ce ființă frumoasă!
49 Doamnă, nu știu dacă voi putea fi la înălțime în fața unui asemenea auditoriu…
50 Așteptați-mă, să-mi iau lucrul.
51 Ei bine? Ce stai? Adu-mi săculețul de lucru.
52 Fermecătorul Ippolit…
53 Nu-i cumva vreo poveste cu strigoi?
54 Da' de unde…
55 Am întrebat pentru că nu pot suferi poveștile cu strigoi…
56 … coapsei de nimfă speriată.
57 Vicontele…
58 … artista George…
59 Încântător…
60 … dreptul ginților…
61 Plecați la război, prințe?
62 Generalul Kutuzov a binevoit să mă ia ca aghiotant…
63 Și Liza, soția dumneavoastră?
64 Fii drăguț, cum ai fost întotdeauna…
65 Odată mutat în gardă…
66 … la revedere…
67 … a încoronării de la Milano? Și noua comedie cu locuitorii din Genova și Lucea prezentând doleanțele lor domnului Bonaparte. Domnul Bonaparte stând pe tron și satisfăcând doleanțele națiunilor. Minunat! Dar nu, nu se poate, îți vine să înnebunești. S-ar spune că toată lumea și-a pierdut capul.
68 „Dumnezeu mi-o dă, vai de cel ce-o atinge.” Se spune că a fost superb, când a rostit aceste cuvinte…
69 Am nădejdea, în sfârșit, că asta a fost picătura de apă care va face să se umple paharul. Suveranii nu-l mai pot suporta pe acest om, care amenință totul.
70 Suveranii? Nu vorbesc de Rusia… Suveranii, doamnă! Dar pentru Louis XVI, pentru regină, pentru Madame Elisabeth au făcut ceva? Nimic… Și, credeți-mă, acum își primesc pedeapsa pentru că au trădat cauza Bourbonilor. Suveranii? Își trimit ambasadorii să-i facă temenele uzurpatorului.
71 O bandă roșie, cu marginea dințată pe câmp azuriu, blazonul familiei Condé…
72 Domnul viconte…
73 A spus-o chiar Bonaparte…
74 „Le-am arătat drumul gloriei, dar ei l-au nesocotit; le-am deschis antecamerele mele și au dat năvală…” Nu știu în ce măsură avea dreptul să vorbească astfel.
75 Nici un drept.
76 Chiar dacă pentru unii el a fost un erou, acum, după asasinarea ducelui, în ceruri e un martir mai mult și pe pământ un erou mai puțin.
77 Doamne, Dumnezeule!
78 Cum, monsieur Pierre, dumneata socotești că asasinatul înseamnă generozitate?
79 Nemaipomenit!
80 „Contractul social” de J. J. Rousseau.
81 Dar, scumpe monsieur Pierre…
82 O asemenea înșelătorie nu aduce câtuși de puțin cu felul de a proceda al unui om mare.
83 E un parvenit, orice ați spune…
84 Ah, astăzi mi s-a povestit o anecdotă moscovită, încântătoare: trebuie să vă delectez și pe dumneavoastră cu ea. Dar să mă scuzați, viconte, va trebui s-o povestesc în rusește; altfel își pierde tot hazul.
85 … lachei…
86 … fată în casă…
87 … să facem vizite.
88 … seară încântătoare.
89 E un lucru hotărât…
90 … cum va privi tatăl propunerea. La revedere…
91 La revedere, prințesă…
92 Ei bine, dragul meu, prințesa dumitale e adorabilă. Adorabilă. Adevărată franțuzoaică.
93 Știi că ești teribil cu aerul dumitale nevinovat? Îl plâng pe bietul bărbatu-său, pe ofițerașul acela, care-și dă aere de prinț domnitor…
94 Și mai ziceai că rusoaicele nu fac cât franțuzoaicele. Totul e să știi cum să le iei.
95 … dragul meu…
96 „Acesta e faimosul prinț Andrei?” Pe cuvânt, e el!
97 Ah, nu-mi vorbi de această plecare, nu-mi vorbi! Nu vreau să aud vorbindu-se de asta.
98 Mi-e teamă, mi-e tare teamă!
99 … de ce ți-e teamă…
100 Vai, Andrei, te-ai schimbat atât de mult, atât de mult…
101 Dumnezeule, Doamne!
102 Bună seara, Liza…
103 Știu să fiu foarte agreabil, dar și foarte caustic…
104 … toate aceste femei distinse…
105 Sunt un om sfârșit…
106 Un bastard!
107 Fără nume, fără avere.
108 Ce să-i faci! Femeile, dragul meu, femeile!
109 Femeile oneste.
110 … femeile lui Kuraghin, femeile și vinul…
111 Absolvent al școli militare, praporșcik, aspirant la gradul de sublocotenent.
112… scumpă contesă, de atâta timp… A fost bolnavă, sărmana copilă… la balul de la Razumovski… contesa Apraksina… am fost atât de fericită…
113 „Sunt foarte încântată… sănătatea mamei… contesa Apraksina…”
114 Draga mea, fiecare lucru la timpul său…
115 Bună ziua, dragă, felicitările mele…
116 Ce copilă delicioasă!
117 … verișor…
118 Pe vărul primar să-l vezi cât mai rar…
119 … nu-i trandafiriu totul… așa cum trăim noi, pe picior mare…
120 … prințesa cutare…
121 Îmi făcea curte…
122 Măririle nu i s-au urcat la cap.
123 … literalmente…
124 … dragă prietenă!
125 Dragul meu!
126 Dragul meu, mi-ai promis…
127 Prin urmare, așa stau lucrurile? Bunul meu prinț, „a greși e omenește”, dar…
128 Bine, bine…
129 N-am înțeles niciodată cum de s-a măritat Nathalie cu necioplitul ăsta! Un personaj stupid și ridicol. Și cartofor pe de asupra, așa se zice.
130 Dar un om atât de cumsecade, prințe…
131 E finul lui…
132 Gândește-te, e vorba de mântuirea sufletului său… Ah, sunt teribile îndatoririle unui creștin…
133 Vai, draga mea, era să nu te recunosc… Acum am venit ca să vă ajut să-l îngrijim pe unchiul. Îmi închipui cât ați suferit…
134 Aș fi foarte bucuros dacă m-ai scăpa de tânărul acesta…
135 Bună ziua, verișoară, nu mă recunoști?
136 Dragul meu, dacă ai să te porți și aici ea la Petersburg, ai s-o sfârșești prost; eu atâta-ți spun.
137 Anglia și-a trăit traiul… Pitt, ca trădător al neamului și al dreptului ginților este condamnat la…
138 Cu bine, prințe, bunul Dumnezeu să-ți dea putere…
139 La revedere, draga mea…
140 … soté cu maderă…
141 „Înfricoșătorul dragon”.
142 Joc de cărți.
143 … onorabile…
144 Vrei să fii rentier al statului…
145 Iese la socoteală… cum spune proverbul…
146 Da, doamnă.
147 Nu, doamnă.
148 Razumovski… A fost încântător… Sunteți prea bună… Contesa Apraksina…
149 … de broască țestoasă…
150 Plăcintă cu carne sau pește.
151 Le-a luat piuitul austriecilor. Mă tem că acum ne vine nouă rândul.
152 Știți proverbul.
153 Ni se potrivește de minune.
154 … măr.
155 Spuneți-mi și mie…
156 E foarte frumos ceea ce ai spus…
157 Diminutiv de la trepak – dans popular rus.
158 Minunată, minunată vreme, prințesă, și apoi, la Moscova, te crezi la țară.
159 Nu-i așa?
160 … un pic de cremor tartari…
161 … să stăm de vorbă.
162 Sunt frânt de oboseală ca un cal de poștă.
163 Dar, draga mea Catiche, e limpede ca lumina zilei.
164 Un bastard…
165 … și tot ce decurge de aici…
166 Haide, haide…
167 … să vorbim serios.
168 Să nu pierdem timp.
169 Iată-ne ajunși la subiect.
170 Crede-mă, sufăr și eu tot atât de mult ca și dumneata, scumpule, dar fii bărbat!
171 Uită, dragul meu, nedreptățile care ți s-au făcut, gândește-te că este tatăl dumitale și că… poate e în agonie. Te-am îndrăgit ca pe copilul meu, de cum te-am văzut. Încrede-te în mine, Pierre! Mă îngrijesc eu de interesele dumitale.
172 Fii bărbat, dragul meu, voi veghea eu asupra intereselor dumitale.
173 Dragă doctore, tânărul acesta este fiul contelui… mai sunt speranțe?
174 Ai încredere în îndurarea Domnului!
175 Curaj, curaj, prietene. A cerut să te vadă… Asta e bine…
176 A mai avut un atac acum o jumătate de oră. Curaj, prietenul meu.
177 Mila lui Dumnezeu e fără margini. Începe slujba sfântului maslu. Să mergem.
178 „Vino”.
179 A ațipit…
180 Să mergem.
181 Catiche a poruncit să se servească ceai în salonaș… Du-te, Anna Mihailovna, draga mea, du-te și ia ceva, altfel te lasă puterile.
182 Nimic nu te reface mai bine după o noapte de nesomn decât o ceașcă din acest minunat ceai rusesc…
183 Hai, scumpa mea Anna Mihailovna, las-o pe Catiche să facă cum crede.
184 Te implor…
185 E caraghios. Haide…
186 Dar, prințe…
187 El se prăpădește și voi mă lăsați singură.
188 S-a sfârșit…
189 Haide, te duc eu. Încearcă să plângi. Nimic nu ușurează atât ca lacrimile.
190 Da, dragul meu, este o mare pierdere pentru noi toți. Nu numai pentru dumneata. Dar Dumnezeu te va sprijini, ești tânăr și iată-te stăpân pe o avere imensă, așa sper. Testamentul n-a fost încă deschis. Te cunosc suficient pentru a-mi da seama că asta nu-ți va suci capul, dar îți impune unele îndatoriri și trebuie să fii bărbat.
191 Poate-ți voi spune mai târziu, dragul meu, că dacă n-aș fi fost eu de față, Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat. Știi, nu mai departe de alaltăieri, unchiul meu îmi promitea să nu-l uite pe Boris. Dar n-a mai apucat. Sper, dragul meu, că vei îndeplini dorința tatălui dumitale.
192 E dureros, dar face bine; ți se înalță sufletul când vezi oameni ca bătrânul conte și vrednicul său fiu…
193 … Regele Prusiei…
194 Aluzie la romanul epistolar Julie ou la nouvelle Héloise, de J. J. Rousseau.
195 … tată…
196 Dragă și neprețuită prietenă, ce lucru teribil, îngrozitor e despărțirea! Zadarnic îmi spun că jumătate din existența și din fericirea mea se află în tine, că în ciuda distanței care ne separă, inimile noastre sunt unite prin legături ce nu se pot desface; a mea se revoltă împotriva sorții și nu pot, în ciuda plăcerilor și distracțiilor care mă înconjoară, să înving o anume tristețe ascunsă pe care o simt în adâncul inimii, de când ne-am despărțit. De ce nu mai suntem împreună, ca vara trecută, în cabinetul acela mare de la voi de acasă, pe canapeaua albastră, „canapeaua confidențelor”? De ce nu mai pot ca acum trei luni să sorb puteri morale noi în privirea ta atât de blândă, de calmă și de pătrunzătoare, privire care îmi era atât de dragă și pe care mi se pare că o văd aievea, acum când îți scriu?
197 La Moscova nu se vorbește decât despre război. Unul din cei doi frați ai mei a și plecat în străinătate, celălalt e în gardă și se îndreaptă spre frontieră. Iubitul nostru împărat a părăsit Petersburgul și, după cum se spune, are de gând să-și expună prețioasa existență primejdiilor războiului. Dea Domnul ca monstrul corsican, care distruge liniștea Europei, să fie doborât de îngerul pe care Atotputernicul în milostivenia Sa ni l-au hărăzit-drept suveran. Fără a mai vorbi de frații mei, acest război ne lipsește de o cunoștință din cele mai dragi inimii mele. Vorbesc de tânărul Nicolai Rostov, care, cu entuziasmul lui, n-a putut suporta inacțiunea și a părăsit universitatea pentru a se înrola armată. Ei bine, dragă Marie, îți mărturisesc că, deși este mult prea tânăr, plecarea lui la armată a fost o mare durere pentru mine.
198 Tânărul acesta de care-ți vorbeam și astă-vară are atâta noblețe, atâta autentică tinerețe, ceea ce se întâlnește foarte rar în acest secol în care trăim printre bătrânii noștri de douăzeci de ani. Și mai ales e atât de inimos, atât de sincer. E atâta puritate și naivitate în el, încât relațiile mele cu el, oricât de trecătoare au fost, au reprezentat una din cele mai dulci mângâietoare bucurii pentru săraca mea inimă care a suferit atâta până acum. Îți voi povesti într-o zi cum ne-am luat rămas bun și tot ce ne-am spus la despărțire. Toate astea sunt încă prea proaspete. Ah, dragă prietenă, te fericesc pentru că nu cunoști aceste bucurii și aceste emoții atât de sfâșietoare. Te fericesc, pentru că de obicei acestea din urmă sunt și cele mai puternice. Știu foarte bine că contele Nicolai e prea tânăr pentru a putea vreodată să devină pentru mine ceva mai mult decât un prieten; dar această duioasă prietenie, aceste relații atât de poetice și de pure au fost necesare inimii mele.
199 Dar să nu mai vorbim de asta. Evenimentul zilei, care preocupă toată Moscova, e moartea bătrânului conte Bezuhov și moștenirea lui. Închipuie-ți că cele trei prințese nu s-au ales cu mare lucru, prințului Bazil nu i-a revenit nimic, iar cel care a moștenit totul este monsieur Pierre; pe deasupra, el a fost recunoscut drept fiu legitim. În consecință, a devenit conte Bezuhov și stăpân pe cea mai frumoasă avere din Rusia. Se zice că prințul Bazil a jucat un rol foarte urât în toată povestea asta și că a plecat cu buzele umflate la Petersburg. Îți mărturisesc că nu prea înțeleg eu treburi din astea cu moșteniri și testamente, ceea ce știu este că, de când tânărul pe care toți îl cunoșteam sub numele de M. Pierre și atât, a devenit domnul Bezuhov și posesor al uneia din cele mai mari averi din Rusia, eu mă distrez copios văzând schimbările de ton și de atitudine ale mămicilor cu multe fete de măritat și chiar ale domnișoarelor față de acest individ care, în paranteză, mie mi s-a părut totdeauna un biet nevolnic. Cum de vreo doi ani încoace lumea se distrează să-mi atribuie logodnici pe care, de cele mai multe ori nu-i cunosc, cronica matrimonială a Moscovei mă face contesă Bezuhov. Dar cred că-ți dai seama că n-am câtuși de puțin intenția să devin contesă Bezuhov.

200 A propos de căsătorie, știi că foarte de curând „mătușa tuturor”, Anna Mihailovna, mi-a încredințat în cel mai strict secret un proiect de căsătorie pentru tine. E vorba nici mai mult, nici mai puțin de fiul prințului Bazil, Anatol, pe care familia ar dori să-l căpătuiască însurându-l cu o persoană bogată și distinsă, și iată că alegerea părinților s-a oprit la tine. Nu știu cum vei lua lucrurile, dar am crezut de datoria mea să te avertizez. Se spune de el că e foarte frumos, dar și foarte ușuratic. Altceva nu am putut afla despre el. Dar am trăncănit destul. Uite că am terminat a patra pagină și mama a trimis să mă cheme, cinăm la Apraxini. Citește cartea mistică pe care ți-o trimit și care face furori la noi. Deși sunt în ea lucruri greu de înțeles cu slaba minte omenească, cartea este admirabilă, iar citirea ei liniștește și înalță sufletul. Cu bine. Transmite omagiile mele tatălui tău și domnișoarei Bourienne. Te îmbrățișez așa cum te iubesc. Julie.
P. S. Dă-mi vești despre fratele tău și încântătoarea lui soție.
201 Dragă și neprețuită prietenă, Scrisoarea ta din 13 mi-a pricinuit o mare bucurie. Deci mă mai iubești încă, poetica mea Julie. Prin urmare, despărțirea, de care te plângi atâta, n-a avut efectul obișnuit asupra ta. Spui că suferi din pricina despărțirii; ce să mai spun atunci eu, despărțită de toți cei care-mi sunt dragi, dacă aș îndrăzni să mă plâng? Ah! Dacă n-am avea religia drept mângâiere, viața ar fi nespus de tristă. De ce crezi că aș privi cu severitate afecțiunea ta pentru acest tânăr! Din acest punct de vedere nu sunt rigidă decât pentru mine. Am înțelegere pentru aceste sentimente, când e vorba de alții și dacă nu le pot aproba pentru că eu nu le-am încercat niciodată, nu le pot nici condamna. Cred numai că dragostea creștinească, dragostea pentru aproapele tău, pentru dușmanii tăi, este mai vrednică de admirație, mai dulce și mai frumoasă decât sentimentele pe care le pot inspira unei tinere fete poetice și iubitoare ca tine ochii frumoși ai unui tânăr.
Știrea morții contelui Bezuhov ne-a sosit înaintea scrisorii tale și tatăl meu a fost profund afectat de aceasta. El spune că bătrânul conte era penultimul reprezentant al marelui secol și că acum e rândul lui; dar că el va face tot posibilul pentru ca rândul lui să vie cât mai târziu cu putință. Domnul să ne păzească de această groaznică nenorocire!
Nu pot fi de aceeași părere cu tine în privința lui Pierre, pe care-l cunosc de mic copil. Mi s-a părut întotdeauna că are o inimă de aur și aceasta e calitatea pe care o apreciez cel mai mult la oameni. Cât despre moștenirea pe care a primit-o și rolul pe care l-a jucat prințul Bazil e destul de regretabil pentru amândoi. Ah, dragă prietenă, vorbele Mântuitorului că mai ușor îi e cămilei să treacă prin urechea acului decât bogatului să intre în împărăția cerurilor, vorbele acestea sunt nespus de adevărate; îl plâmg pe prințul Bazil și îmi pare și mai rău pentru Pierre, atât de tânăr și copleșit de atâta bogăție, la câte tentații nu va fi pus, sărmanul! Dacă aș fi întrebată ce mi-aș dori mai mult pe lume, aș vrea să fiu mai săracă decât cel mai sărac dintre muritori.
Mii de mulțumiri, dragă prietenă, pentru cartea pe care mi-o trimiți și care face atâta vâlvă la voi. Totuși, pentru că îmi spui că printre atâtea lucruri bune mai sunt și altele pe care slaba minte omenească nu le poate percepe, mi se pare oarecum inutil să te ocupi de o lectură ininteligibilă, care tocmai de aceea n-ar putea să dea roade. N-am putut niciodată să pricep pasiunea pe o au unii oameni de a-și zăpăci mintea cu tot felul de cărți, care nu stârnesc decât îndoieli în sufletele lor, le înșeală imaginația și îi duc la o exaltare total opusă simplității omenești. Să citim pe Apostoli sau Evanghelia. Să nu încercăm a pătrunde tainele ce sălășluiesc în aceste Scripturi, căci cum am putea îndrăzni noi, bieți păcătoși ce ne aflăm, să pătrundem înfricoșătoarele și sfintele taine ale providenței, cât timp purtăm un înveliș pământesc ce ridică între noi și Atotputernicul un văl de nepătruns? Să ne mărginim deci a studia minunatele învățături pe care Mântuitorul ni le-a dat pentru a ști să ne purtăm pe lumea aceasta; să încercăm a le respecta și a le urma, să ne convingem că, cu cât dăm mai puțin avânt bietei minți omenești, cu atât e mai pe placul lui Dumnezeu care respinge orice învățătură ce nu vine de la El; cu cât încercăm mai puțin să aprofundăm cele ce a vrut El să ascundă cunoașterii noastre, cu atât El ne va dărui dezvăluirea lor prin dumnezeiasca Sa înțelepciune.
202 Tata nu mi-a vorbit de pretendent, mi-a spus numai că a primit o scrisoare și că așteaptă vizita prințului Bazil. Cât despre proiectul de căsătorie privitor la mine, îți voi spune, dragă și bună prietenă, că, în ce mă privește, căsătoria este o instituție divină căreia trebuie să i te supui. Oricât de dureros mi-ar fi, dacă Atotputernicul îmi va impune vreodată îndatoririle de soție și de mamă, mă voi strădui să le împlinesc cu toată credința de care sunt în stare, fără a căuta să analizez sentimentele mele față de cel pe care mi-l va hărăzi de soț. Am primit o scrisoare de la fratele meu care îmi vestește sosirea lui la Lâsâe Gorî împreună cu soția sa. Va fi o bucurie de scurtă durată, din moment ce ne părăsește pentru a lua parte la acest nenorocit de război, în care suntem amestecați. Dumnezeu știe cum și de ce. Nu numai la voi, în centrul afacerilor și al lumii, nu se vorbește decât de război, dar și aici, în toiul muncilor agricole, în această tihnă a naturii pe care orășenii și-o închipuie de obicei la țară, ecourile războiului se fac în mod dureros auzite și simțite. Tata nu-mi vorbește decât de marșuri și de contramarșuri, lucruri pe care eu nu le înțeleg deloc; alaltăieri, făcându-mi obișnuita plimbare pe ulița satului, am fost martora unei scene sfâșietoare… Era un convoi de recruți din satul nostru… plecau pe front… Să fi văzut în ce stare erau mamele, femeile și copiii celor care plecau, să fi auzit hohotele de plâns și ale unora, și ale altora. Ai zice că omenirea a uitat învățăturile dumnezeiescului ei Mântuitor, care predica iubirea și iertarea greșiților noștri și că acum cel mai mare merit al ei e de a se între ucide.
Adio, dragă și bună prietenă, fie ca dumnezeiescul Mântuitor și prea-sfânta Maică a lui să te aibă în sfânta și puternica Lor pază.
Marie
203 Vai, prințesă, vă scrieți corespondența? Eu am și terminat-o pe a mea. I-am scris bietei mele mame…
204 Prințesă, trebuie să vă previn… prințul a avut o discuție, s-a certat cu Michel Ivanoff. E în toane foarte rele, foarte zburlit. Știți, ca să fiți prevenită…
205 Ah! Dragă prietenă… te-am rugat să nu mă previi niciodată de dispoziția în care se află tatăl meu. Eu nu-mi îngădui să-l judec și n-aș vrea ca alții s-o facă.
206 Bine, dar e un adevărat palat… Hai, repede, repede!
207 Cine exersează la pian? Marie? Hai, încetișor, s-o surprindem.
208 Vai, ce bucurie pentru prințesă… În sfârșit! Trebuie s-o previn.
209 Nu, nu, te rog… Dumneata ești domnișoara Bourienne, te cunosc demult, datorită afecțiunii pe care o are cumnata mea pentru dumneata… Ea nu se așteaptă să ne vadă!
210 Ah, scumpa mea! Ah, Marie! Am visat azi-noapte… Nu-i așa că nu vă așteptați să venim? Ah, Marie, ai slăbit! Iar dumneata te-ai îngrășat…
211 Am recunoscut-o îndată pe doamna prințesă.
212 Și eu care nici nu bănuiam! Ah, Andrei, nu te observasem.
213 … miorlăită…
214 … e o chestiune cât se poate de serioasă
215 Mă lasă aici singură și pleacă, Dumnezeu știe pentru ce, când putea fi avansat…
216 „Malbrough pleacă la război. Dumnezeu știe când se va întoarce”.
217 … să se facă ridicol.
218 Biata contesă Apraksina și-a pierdut soțul; a plâns până i-au secat ochii, sărmana…
219 „Consilier imperial, de război, de cârnați și de rachiu”. Expresie batjocoritoare compusă după „Hofkriegsrat” – membru al consiliului imperial de război.
220 Domnișoară Bourienne, iată încă un admirator al bădăranului dumitale de împărat…
221 Doar știți, prințe, că nu sunt bonapartistă.
222 „Dumnez eu știe când se va întoarce.”
223 Ce om deștept e tatăl dumitale! Poate de aceea mi-e atât de frică de el.
224 Andrei! Ce comoară de soție ai…
225 A înțelege totul înseamnă a ierta totul.
226 … când e vorba să distrez pe cineva.
227 Sterne Lawrence (1713-1768) – scriitor englez, autorul cunoscutei lucrări Călătorie sentimentală, unul din inițiatorii sentimentalismului, curent literar din a doua jumătate a sec al XVIII-lea.
228 … pe drumuri…
229… venerație…
230 Ah, dragul meu.
231 Andrei, dacă ai fi avut credință în Dumnezeu, te-ai fi în dreptat spre el, pentru ca să-ți dea dragostea pe care n-o simți și rugăciunea ți-ar fi fost îndeplinită.
232 Ah, vă credeam în camera dumneavoastră…
233 Închipuiește-ți-o pe bătrâna contesă Zubova, cu bucle false și cu dinți falși, ca și cum ar vrea să înfrunte anii.

234 Așa curând, Andrei?
235 Rămâi cu bine, Marie…
236 Câmp din preajma Petersburgului unde aveau loc parade militare.
237 Consiliul imperial austriac de război.
238 Joc de cărți.
239 „Forțele noastre concentrate însumează aproape 70.000 de oameni, pentru a putea ataca și zdrobi pe inamic, în cazul când ar încerca să treacă peste Lech. Cum în prezent suntem stăpâni pe Ulm, nu putem pierde avantajul de a domina cele două maluri ale Dunării; așadar, în cazul când inamicul n-ar trece Lech-ul, am putea trece Dunărea în orice clipă, am putea ataca linia sa de comunicație și trece fluviul înapoi mai la vale, pentru a-i zădărnici pe dată intenția, în cazul că ar vrea să se îndrepte cu toate forțele împotriva credincioșilor noștri aliați. În felul acesta, vom aștepta curajos clipa în care armata imperială rusă va fi complet gata și când, împreună, vom găsi ușor putința să pregătim dușmanului soarta pe care o merită.”
240 … un memoriu…
241 Aveți în fața dumneavoastră pe nefericitul Mack…
242 Doamne, ce naiv e!
243 Patruzeci de mii de oameni uciși, armata aliaților nimicită și dumitale îți mai arde de glume… Asta merge pentru un neisprăvit ca individul cu care te-ai împrietenit, dar nu pentru dumneata, nu pentru dumneata.
244 Bună dimineața, bună dimineața!
245 Ai și început lucrul!
246 Trăiască austriecii! Trăiască rușii! Trăiască împăratul Alexandru!
247 Să trăiască toată lumea.
248 Câmp de instrucție lângă Moscova.
249 … înălțimea-voastră…
250 … vorbele lui Bilibin circulau prin saloanele Vienei…
251 M-au primit cu vestea asta pe care le-o adusesem, fără prea multă amabilitate.
252 Și totuși, dragul meu, cu tot respectul pe care-l port „pravoslavnicei oștiri ruse”, socot că victoria voastră nu este chiar dintre cele mai strălucite.
253 … mitul invincibilității…
254 Vezi bine…
255 Toate astea-s minunate.
256 … un arhiduce nu-i mai breaz ca celălalt…
257 … ca și când ne-ați spune…
258 Parcă-i un făcut, zău așa!
259 Prințul Murat și tot alaiul.
260 … cap de pod…
261 … încăierarea voastră de la Dürrenstein…
262 … cuvinte de duh…
263 … Austria nu va avea încotro…
264 … trebuie iertat de litera u.
265 … pur și simplu Bonaparte (joc de cuvinte: se poate traduce și prin Bonaparte cel scurt – aluzie la înălțimea împăratului).
266 … se spune că pravoslavnicul s-a pus pe un jaf grozav…
267 … pentru ochii frumoși…
268 … între noi fie vorba, dragul meu…
269 Om trăi și-om vedea…
270 Ia, povestește-mi și mie.
271Femeia este tovarășa bărbatului…
272 Cabinetul din Berlin nu-și poate exprima adeziunea sa la o alianță, fără a-și exprima… ca în ultima sa notă… înțelegeți… înțelegeți… și-apoi dacă majestatea-sa împăratul nu se va abate de la principiul alianței noastre…
273 Stați, n-am terminat… Presupun că intervenția va fi mai tare decât neintervenția. Și… Nu e posibil să se considere chestiunea închisă prin faptul că nu s-a primit depeșa noastră din 28 noiembrie… Iată cum se va sfârși totul.
274 Te recunosc după pietricica pe care-o ții în gura ta de aur, Demostene!
275 … în văgăuna asta prăpădită din Moravia…
276 Trebuie să-i arătăm tot ce are Brünn mai de seamă.
277 Ah, excelență! Plecăm mai departe. Sceleratul este iarăși pe urmele noastre!
278 Nu, nu, trebuie să recunoști că povestea cu podul Thabor e de toată frumusețea! L-au trecut fără să întâmpine nici cea mai mică rezistență.
279 Încât nu vede decât focul lor și uită de focul pe care ar fi trebuit să-l deschidă asupra inamicului.
280 Genial. Prințul Auersperg se simte lovit în amorul lui propriu și-l trimite la arest. Dar zău, trebuie să recunoști că toată povestea cu podul Thabor e grozavă. Nu e nici prostie, nici lașitate…
281Poate trădare…
282 Nu-i nici asta… Dar pune curtea într-o situație tare proastă… Nu e nici trădare, nici lașitate, nici prostie; e ca la Ulm… e… e „o Mack-erie”. Suntem „machiați”…
283 … dragul meu, e un act de eroism.
284 … filosof…
285 Ești un erou, dragul meu…
286 „Acestei armate ruse, pe care aurul englez a adus-o aici de la marginile lumii, îi vom pregăti aceeași soartă (soarta armatei de la Ulm).”
287 Iată scumpa…
288 … caraghios…
289 „Prințului Murat, Schönbrunn, 25 brumar 1805, ora 8 dimineața. Nu găsesc cuvinte pentru a-mi exprima nemulțumirea. Dumneata nu comanzi decât avangarda mea și n-ai dreptul să închei armistiții fără ordinul meu. Mă faci să pierd roadele unei campanii. Rupe imediat armistițiul și mergi asupra dușmanului. Îl vei pune să declare că generalul care a semnat capitularea n-avea nici un drept și că singur împăratul Rusiei o poate face.
În cazul în care totuși împăratul Rusiei ar ratifica sus-numita convenție, o voi ratifica și eu, dar nu va fi decât un șiretlic. Pornește și nimicește armata rusă… În poziția în care te afli îi poți captura convoaiele de aprovizionare și artileria.
Generalul adjutant al împăratului rus e un… Ofițerii nu sunt nimic, dacă nu sunt împuterniciți și acesta nu este… Austriecii s-au lăsat duși la trecerea podului de la Viena, iar dumneata te lași dus de un aghiotant al Împăratului.
Napoleon.”
290 Iată plăcerile vieții de tabără, prințe.
291 Ce tot îndrugă?
292 O poveste veche…
293 Împăratul are să-i arate el lui Suvara al vostru, cum le-a mai arătat și altora…
294 Drace!
295 E foarte nostim, domnul meu prinț…
296 Acolo s-a dat atacul despre care Thiers spune: „Les russes se conduisirent vaillamment, et chose rare a la guerre, on vit deux masses d'infanterie Marcher résolument l'une contre l'autre sans qu'aucune des deux céda avant d'etre abordée”; iar Napoleon în insula Elena a spus: „Quelques bataillons russes montrerent de l'intrépidité”. Traducere: „Rușii s-au purtat vitejește și, lucru rar în război, s-au putut vedea două mase de infanteriști mergând hotărâte una împotriva alteia, fără ca vreuna din ele să dea înapoi, înainte de a fi fost atacate”. Cuvintele lui Napoleon: „Câteva batalioane rusești dădură dovadă de neînfricare”.
297 … la urma urmei…
298 Știi că sunt copleșit de treburi și că numai de milă mă ocup de dumneata; de altfel, știi bine că ceea ce-ți propun este singurul lucru ce se poate face.
299 Dar, dragul meu…
300 … drăguțule…
301 Dare, în bani sau în natură, în Rusia țaristă – una din principalele forme de exploatare a țăranilor de către moșieri.
302 … încântător…
303 „Va fi la mine și frumoasa Hélene, pe care niciodată nu te saturi s-o privești.”
304 Stai o clipă, am niște planuri cu dumneata astă-seară.
305 Scumpa mea Hélene, trebuie să fii îngăduitoare cu biata mătușă, care are o adevărată adorație pentru dumneata. Du-te și ține-i de urât zece minute.
306 Și ce ținută!
307 Sper că n-ai să mai spui că la mine lumea se plictisește.
308 Bine, vă las în colțișorul vostru. Văd că vă simțiți foarte bine.
309 Se spune că-ți renovezi casa din Petersburg.
310 Foarte bine, dar să nu te muți de la prințul Bazil. E bine să ai un prieten ca el… Știu eu ce știu. Nu crezi?
311 Toate astea-s foarte bune, dar trebuie să se sfârșească…
312 … dar trebuie să se sfârșească.
313 … e un om atât de cumsecade, bunul nostru Viazmitinov…
314 … partidă strălucită, dar fericirea, draga mea… -Căsătoriile se încheie în ceruri…
315 Aline… ia du-te și vezi ce fac…
316 Te iubesc!
317 Ne sosesc musafiri, prințe.
318 Excelența-sa prințul Kuraghin cu fiul său, după câte am auzit?
319 … tată.
320 … mulțumesc, tată.
321 Au sosit, Marie…
322 Ei bine, rămâneți tot așa îmbrăcată, prințesă? Doar imediat vom fi anunțate că domnii sunt în salon; va trebui să coborâm și dumneavoastră nu vă gătiți deloc!
323 Nu, Marie, hotărât, nu-ți stă bine deloc. Îmi placi mai mult în rochia dumitale gri de toate zilele. Te rog, fă asta pentru mine.
324 Hai dragă prințesă, încă o mică sforțare.
325 Nu, lasă-mă…
326 Măcar schimbă-ți puțin pieptănătura… Vă spuneam eu… Marie are o figură căreia această pieptănătură nu-i vine bine deloc. Te implor, schimbă-ți-o!
327 Lăsați-mă, lăsați-mă, mi-e totuna…
328 Ai să ți-o schimbi, da?
329 Iat-o pe Marie!
330 scumpa asta de Annette?
331 nu voia să-l primească?
332 Ei, prințesă, femeia asta e o adevărată perlă!
333 … domnișoară de companie.
334 … mititica e tare drăguță.
335 Biata fată! E al naibii de urâtă.
336 … sărmana mea mamă…
337 Câtă delicatețe…
338 Nu, categoric nu! Când tatăl dumitale îmi va scrie că te porți frumos, atunci am să-ți dau mâna să mi-o săruți. Dar până atunci, nu!
339 Nu, prințesă, mi-am pierdut pentru totdeauna locul în inima dumitale.
340 Pentru ce? Te iubesc mai mult decât oricând și voi încerca tot ce-mi va sta în putință pentru fericirea dumitale.
341 Dar mă disprețuiești; dumneata, care ești atât de pură, nu vei uita niciodată această rătăcire a pasiunii. Numai biata mea mamă…
342 Înțeleg totul…
343 Ah, draga mea, draga mea…
344 Soarta fiului meu e în mâinile dumitale. Hotărăște, buna, dulcea mea Marie, te-am iubit întotdeauna ca pe propria mea fiică.
345 Draga mea, trebuie să-ți spun că nu voi uita niciodată această clipă; dar, draga mea, nu vrei să ne lași speranța că această inimă atât de bună, atât de generoasă, poate fi înduioșată? Spune că poate… Viitorul este atât de mare. Spune: poate!
346 Bunul meu prieten…
347 Mare ștrengăriță ești, copila mea…
348 S-a făcut…
349 „Allez petit enfants, allez coucher, dormir!” — Copii, la culcare!
350 Þarul Alexandru I.
351 Ale celor care tărăgănează. De la „Cunctador”, porecla generalului roman Quintus Fabius Maximus, care avea obiceiul să întârzie momentul ciocnirii cu inamicul.
352 De la expresia franțuzească: perdre son latin – a pierde terenul de sub picioare.
353 … drăguț…
354 Vedeți să nu-i faceți vreun rău căluțului meu…
355 Corect: Allez, allez! — Mergeți, mergeți! (în franceză).
356 Husarii regimentului Pavlogradski?
357 Rezerva, sire!
358 Toate datele sunt după stilul vechi.
359 Domnul general Wimpfen, contele de Langeron, prințul Lichtenstein, prințul de Hohenlohe și, în sfârșit, Prș… prș… și așa mai departe, ca toate numele poloneze.
360 Taci, limbă înveninată…
361 Ce vrei, scumpul meu general, eu îmi văd de pilaf și cotlete, de treburile războiului vezi dumneata!
362 Întrucât inamicul se sprijină cu aripa sa stângă pe munții împăduriți, iar cu aripa dreaptă se întinde de-a lungul localităților Kobelnitz și Sokolnitz, în dosul lacurilor care se află acolo, în timp ce noi, dimpotrivă, covârșim aripa lui dreaptă cu aripa noastră stângă, e mai avantajos pentru noi să atacăm această din urmă aripă a inamicului, mai cu seamă dacă vom ocupa satele Sokolnitz și Kobelnitz care vor deveni puncte de sprijin pentru a ataca flancul inamicului și a-l urmări în câmpia dintre Schlapanitz și pădurea Thuerassa evitând defileul dintre Schlapanitz și Bellowitz, cu care e acoperit frontal inamicului. În scopul acesta este absolut necesar… Prima coloană se pune în mișcare… a doua coloană se pune în mișcare… a treia coloană se pune în mișcare…
363 O lecție de geografie…
364 Pe cinstea mea…
365 „Trăiască împăratul, împăratul!”
366 Dragul meu, moșul e în toane rele.
367 Du-te, dragul meu, și vezi dacă divizia a treia a depășit satul. Spune-i să se oprească și să aștepte ordinele mele.
368 Și întreabă-l dacă au fost postați pușcașii. Uite ce-au făcut, Doamne, ce-au făcut!
369 Sire! Vom face tot ce ne stă în putință, sire!
370 La dracu cu rușii ăștia!
371 Viteji oameni!
372 Sunt pe sfârșit munițiile la baterii, sire!
373 Dă ordin să fie aduse cele de la rezervă…
374 Ce moarte frumoasă…
375 Prea de tânăr a venit să-și măsoare puterile cu noi.
376 E o natură nervoasă și colerică; n-o să scape.