agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-06-22 | [This text should be read in romana] | Submited by Liviu Gogu
L. N. Tolstoi
RÃZBOI ȘI PACE Volumul 4 Partea întâi. I LA PETERSBURG, ÃŽN CERCURILE înalte, continua cu mai multă aprindere decât oricând lupta încâlcită dintre partidul lui RumeanÈ›ev, partidul francezilor, cel al Mariei Feodorovna, cel al È›areviciului È™i celelalte, luptă înăbuÈ™ită, ca totdeauna, de zumzetul trântorilor de la curte. Dar viaÈ›a fără griji, viaÈ›a strălucitoare a Petersburgului, preocupată numai de fantomele, de reflexele vieÈ›ii reale, se scurgea tot ca È™i până atunci; È™i cursul acestei vieÈ›i te obliga să faci mari sforțări ca să-È›i poÈ›i da seama de primejdia È™i de situaÈ›ia grea în care se afla poporul rus. AceleaÈ™i erau recepÈ›iile È™i balurile, acelaÈ™i teatrul francez, aceleaÈ™i interesele diferitelor curÈ›i nobiliare, aceeaÈ™i goana după demnități È™i aceleaÈ™i intrigile. Numai în cercurile cele mai înalte se făceau sforțări ca oamenii să-È™i dea seama de greutățile clipei de față. Se povestea în È™oaptă cât de diferit procedaseră, în aceste împrejurări atât de grele, cele două împărătese. ÃŽmpărăteasa Maria Feodorovna, preocupată de institutele de educaÈ›ie È™i de binefacere pe care le avea sub oblăduirea ei, dăduse dispoziÈ›iuni pentru strămutarea lor la Kazan, È™i lucrurile acestor fundaÈ›ii fuseseră È™i împachetate. ÃŽmpărăteasa Elizaveta Alexeevna însă, întrebată ce dispoziÈ›ii ar avea de dat, binevoise să răspundă, cu caracteristicul ei patriotism rus, că în privinÈ›a instituÈ›iilor de stat ea nu poate da nici o dispoziÈ›ie, întrucât lucrul acesta este apanajul suveranului; în ceea ce o privea personal însă, binevoise să răspundă că ea va fi cea din urmă care va părăsi Petersburgul. La Anna Pavlovna, în 26 august, chiar în ziua bătăliei de la Borodino, se dădea o serată, al cărei punct de atracÈ›ie trebuia să fie citirea scrisorii înalt preasfinÈ›itului mitropolit, scrisă împăratului atunci când îi fusese trimisă icoana preacuviosului părinte Serghie. Scrisoarea aceasta se citea ca un model de elocință clericală È™i patriotică. Cel care trebuia să dea citire scrisorii era însuÈ™i prinÈ›ul Vasili, renumit pentru arta cu care citea. (El citea de multe ori chiar È™i în faÈ›a împărătesei.) Arta criticii consta în a revărsa un ropot de cuvinte rostite cântat, cu glas tare, între un urlet de deznădejde È™i un mormăit duios, absolut fără nici o legătură cu înÈ›elesul, aÈ™a fel încât, în mod cu totul întâmplător, pe unele cuvinte cădeau urletele, pe altele mormăitul. Lectura aceasta avea, ca toate seratele Annei Pavlovna, un tâlc politic. La serată urmau să ia parte câteva feÈ›e simandicoase, pe care trebuia să le ruÈ™ineze pentru faptul că frecventau teatrul francez È™i cărora era nevoie să li se insufle sentimente patriotice. Se adunase destulă lume, dar Anna Pavlovna încă nu-i vedea în salonul ei pe toÈ›i acei de care era nevoie È™i, de aceea, fără să treacă încă la lectură, își antrena musafirii în discuÈ›ii generale. Noutatea zilei era de data aceasta la Petersburg boala contesei Bezuhova. De câteva zile contesa se îmbolnăvise fără veste È™i scăpase câteva reuniuni a căror podoabă trebuia să fie; se auzea că nu primeÈ™te pe nimeni È™i că, în locul medicilor renumiÈ›i ai Petersburgului care o îngrijeau de obicei, ea se încredinÈ›ase îngrijirilor unui doctor italian care-o doftoricea într-un chip cu totul nou È™i neobiÈ™nuit. Știau foarte bine toÈ›i că fermecătoarei contese boala îi venea din inconvenientul de a se mărita cu doi bărbaÈ›i deodată È™i că tratamentul italianului consta în înlăturarea acestui inconvenient; dar, în prezenÈ›a Annei Pavlovna, nu numai că nimeni nu îndrăznea să se gândească la aceasta, dar parcă nici nu È™tia nimeni despre ce este vorba. — On dit que la pauvre comtesse est tres mal. Le médecin dit que c'est l'angine pectorale. — L'angine? Oh, c'est une maladie terrible!1 — On dit que les rivaux se sont réconciliés grâce a l'angine…2 Cuvântul angine era repetat cu multă plăcere. — Le vieux comte est touchant a ce qu'on dit. Il a pleuré comme un enfant quand le médecin lui a dit que le cas était dangereux. — Oh, ce serait une perte terrible. C'est une femme ravissante. — Vous parlez de la pauvre comtesse, spuse, apropiindu-se, Anna Pavlovna. J'ai envoyé savoir de ses nouvelles. On m'a dit qu'elle allait un peu mieux. Oh, sans doute, c'est la plus charmante femme du monde, spuse Anna Pavlovna, zâmbind, încântată de sine. Nous appartenons a des camps différents, mais cela ne m'empeche pas de l'estimer comme elle le mérite. Elle est bien malheureuse3, adăugă ea. Crezând că prin cuvintele acestea Anna Pavlovna ridicase puÈ›intel vălul tainei ce acoperea boala contesei, un tânăr nu prea ascuÈ›it la minte își permise să-È™i exprime uimirea că nu fuseseră chemaÈ›i medici cunoscuÈ›i È™i că o trata un È™arlatan, care i-ar putea face vreun tratament primejdios. — Vos informations peuvent etre meilleures que les miennes, se repezi dintr-odată cu venin Anna Pavlovna la tânărul lipsit de experiență. Mais je sais de bonne source que ce médecin est un homme tres savant et tres habile. C'est le médecin intime de la Reine d'Espagne.4 Și, după ce-l desființă în chipul acesta pe tânăr, Anna Pavlovna se întoarse spre Bilibin care, în alt cerc, vorbind despre austrieci, își încreÈ›ise fruntea È™i se vedea că se pregăteÈ™te tocmai să È™i-o descreÈ›ească la loc pentru a da drumul unui mot5. — Je trouve que c'est charmant!6 spuse el despre nota diplomatică trimisă la Viena odată cu drapelele cucerite de către Wittgenstein, le héros de Pétropol7, cum îl numeau la Petersburg. — Cum, cum adică? I se adresă Anna Pavlovna, impunând în acest chip tăcere pentru a fi ascultat acel mot, pe care ea i-l È™tia. Și Bilibin repetă următoarele cuvinte, autentice, din depeÈ™a diplomatică redactată de el: — L'Empereur renvoie les drapeaux autrichiens, zise Bilibin, drapeaux amis et égarés qu'il a trouvés hors de la route8, sfârÈ™i el, descreÈ›indu-È™i fruntea. — Charmant, charmant9, zise prinÈ›ul Vasili. — C'est la route de Varsovie, peut-etre10, spuse cu glas tare, pe neaÈ™teptate, prinÈ›ul Ippolit. ToÈ›i se uitară la el, neînÈ›elegând ce-a vrut să spună cu asta. PrinÈ›ul Ippolit se uita È™i el împrejurul său, cu un aer de veselă nedumerire. Nu înÈ›elegea nici el, cum nu înÈ›elegeau nici ceilalÈ›i, ce însemnau cuvintele pe care le rostise. El observase nu o dată, în timpul carierei sale diplomatice, că vorbele spuse în felul acesta, brusc, apăreau ca foarte spirituale, È™i pentru orice eventualitate lăsase să-i scape aceste cuvinte, cele dintâi care-i veniseră pe limbă. „Poate că se nimereÈ™te foarte bine, își zise el, iar dacă nu se nimereÈ™te, or È™ti ei, acolo, să le potriveascăâ€. ÃŽntr-adevăr, în tăcerea jenantă care se aÈ™ternu, intră în salon persoana aceea, nu destul de patriotă, pe care o aÈ™tepta, ca s-o corijeze, Anna Pavlovna, È™i ea, zâmbind È™i amenințându-l pe Ippolit cu degetul, făcu semn prinÈ›ului Vasili să se apropie de dânsa È™i, întinzându-i două lumânări È™i manuscrisul, îl rugă să înceapă. Se făcu tăcere. — Atotmilostive Stăpâne, împăratul nostru„, rosti sever prinÈ›ul Vasili È™i se uită la asistență, ca È™i când ar fi vrut să întrebe dacă nu cumva are cineva ceva împotrivă. Dar nimeni nu spuse nimic. „Întâia cetate de scaun, Moscova, Noul Ierusalim, își întâmpină Hristosul său„, puse el, pe neaÈ™teptate, accentul pe cuvântul său, „precum o mamă își îmbrățiÈ™ează fiii ei cei buni, È™i, întrezărind prin întunericul ce se lasă strălucita slavă a puterii tale, cântă cu mare bucurie: „Osana, binecuvântat fie cel ce vine!â€â€ž PrinÈ›ul Vasili rosti cuvintele din urmă cu voce plângătoare. Bilibin își privea cu atenÈ›ie unghiile È™i mulÈ›i aveau un aer stingherit, parcă ar fi vrut să întrebe: ce vină aveau ei aici? Anna Pavlovna repeta în È™oaptă ce avea să vină mai departe, ca o babă la rugăciunea împărtășaniei: „N-are decât cutezătorul È™i neruÈ™inatul Goliat…†PrinÈ›ul Vasili continuă: — N-are decât cutezătorul È™i neruÈ™inatul Goliat să aducă dintre hotarele FranÈ›ei în È›inuturile Rusiei spaimele morÈ›ii: credinÈ›a smerită, praÈ™tia aceasta a lui David al Rusiei va răpune fără de veste capul trufiei lui, setoase de sânge. Icoana aceasta a preacuviosului Serghie, care s-a străduit în vechime pentru binele patriei noastre, trimite-se în dar majestății-Voastre imperiale. Sunt îndurerat că slabele mele puteri mă împiedică să-mi desfăt ochii cu vederea chipului Vostru mărinimos. Cu căldură înalÈ› către cer rugăciuni ca Atotputernicul să sporească neamul drepÈ›ilor È™i să împlinească dorinÈ›ele majestății-Voastre spre binele nostru al tuturor.†— Quelle force! Quel style!11 se auziră laude la adresa cititorului È™i a autorului. ÃŽnsufleÈ›iÈ›i de cuvântarea aceasta, oaspeÈ›ii Annei Pavlovna mai vorbiră încă multă vreme de situaÈ›ia patriei È™i făcură tot soiul de pronosticuri cu privire la desfășurarea bătăliei care trebuia să se dea de la o zi la alta. — Vous verrez12, spuse Anna Pavlovna, că mâine, de ziua naÈ™terii suveranului, vom primi È™tiri. Am eu o presimÈ›ire bună. II. PRESIMÞIREA ANNEI PAVLOVNA era într-adevăr îndreptățită. A doua zi, în timpul slujbei ce se săvârÈ™ea la palat cu prilejul zilei de naÈ™tere a suveranului, prinÈ›ul Volkonski fu chemat din biserică pentru a i se înmâna un plic din partea prinÈ›ului Kutuzov. Era raportul lui Kutuzov scris în ziua bătăliei de la Tatarinovo. Kutuzov scria că ruÈ™ii nu se retrăseseră nici cu un pas, că francezii suferiseră pierderi cu mult mai mari decât ai noÈ™tri, că raportează în grabă, de pe câmpul de luptă, înainte de a fi putut aduna ultimele date. AÈ™adar, era o victorie. Și chiar pe loc, fără să fi apucat lumea a ieÈ™i din biserică, se È™i înălÈ›ară către creator mulÈ›umiri pentru ajutorul său È™i pentru izbândă. PresimÈ›irea Annei Pavlovna se adeverea È™i în oraÈ™ domni toată dimineaÈ›a o dispoziÈ›ie sărbătorească de bucurie. Toată lumea credea decisivă victoria aceasta È™i câțiva începuseră chiar să vorbească despre prinderea lui Napoleon, despre detronarea lui È™i despre alegerea unui nou ocârmuitor în FranÈ›a. Departe de câmpul de luptă È™i în condiÈ›iile de viață ale curÈ›ii, e foarte greu ca evenimentele să apară în toată amploarea È™i forÈ›a lor. Involuntar, evenimentele generale se grupează în jurul unei întâmplări izolate. AÈ™a, bucuria de căpetenie a curtenilor consta acum în faptul că noi câștigasem o victorie, tot atât cât È™i în faptul că vestea acestei izbânzi venise chiar de ziua naÈ™terii suveranului. Era o surpriză reuÈ™ită. ÃŽn veÈ™tile de la Kutuzov se pomenea È™i de pierderile ruÈ™ilor, iar printre morÈ›i se numărau Tucikov, Bagration È™i Kutaisov. Și partea tristă a evenimentelor în această lume petersburgheză s-a fixat involuntar tot în jurul unui singur eveniment: moartea lui Kutaisov. Pe dânsul îl cunoÈ™teau toÈ›i, era iubit de suveran, fusese tânăr È™i frumos. ÃŽn ziua aceea, oamenii se întâmpinau cu cuvintele: — Ce întâmplare uimitoare! Chiar în timpul slujbei! Dar ce pierdere, Kutaisov! Vai, ce păcat! — Ce vă spuneam eu despre Kutuzov? Zicea acum prinÈ›ul Vasili, mândrindu-se de prorocirea lui. Am spus eu întotdeauna că el e singurul în stare să-l biruie pe Napoleon. Dar a doua zi nu mai veniră È™tiri de pe front È™i opinia publică începu să se alarmeze. Curtenii sufereau din pricina dureroasei nesiguranÈ›e în care se afla împăratul. — ÃŽn ce situaÈ›ie e împăratul! Spuneau curtenii È™i încetară de a-i mai ridica lui Kutuzov osanale, ca în urmă cu două zile, È™i-l învinuiau acum a fi cauza neliniÈ™tii suveranului. PrinÈ›ul Vasili nu se mai mândri în ziua aceea cu protejatul său Kutuzov, ci păstră tăcere ori de câte ori venea vorba de comandantul suprem. ÃŽn afară de aceasta, ca È™i când toate s-ar fi adunat ca să-i vâre la griji È™i să-i neliniÈ™tească pe locuitorii Petersburgului, spre seara zilei aceleia se mai adăugă încă o noutate, una teribilă. Contesa Elena Bezuhova murise subit, datorită îngrozitoarei boale al cărei nume îl rostiseră toÈ›i cu atâta plăcere. Oficial, în societatea celor mari, spuneau toÈ›i că fosta contesă Bezuhova murise dintr-un atac fulgerător de angine pectorale, dar în cercurile intime se povestea, cu amănunte, că le médecin intime de la Reine d'Espagne îi prescrisese Hélenei nu È™tiu ce medicament, care trebuia luat în doze mici ca să-È™i producă efectul binecunoscut, È™i că Hélene – pe care o chinuia faptul că bătrânul conte o bănuia È™i că soÈ›ul ei, căruia îi scrisese (nenorocitul, desfrânatul acela de Pierre), nu-i răspunsese – luase dintr-o dată o doză colosală din medicamentul prescris È™i murise în chinuri, înainte de a i se fi putut da vreun ajutor. Se mai povestea că, la început, prinÈ›ul Vasili, împreună cu bătrânul conte, îl cam luaseră la rost pe italian; dar italianul le arătase asemenea scrisori scrise de mâna nefericitei răposate, încât fusese lăsat imediat în pace. DiscuÈ›ia generală se concentra în jurul celor trei evenimente regretabile: starea de incertitudine în care se găsea împăratul, pierderea lui Kutaisov È™i moartea Hélenei. A treia zi după primirea raportului lui Kutuzov sosi la Petersburg un moÈ™ier din Moscova È™i se lăți în tot oraÈ™ul vestea predării Moscovei în mâinile francezilor. Ce lucru îngrozitor! ÃŽn ce situaÈ›ie era pus împăratul! Kutuzov era un trădător, È™i prinÈ›ul Vasili, în timpul numeroaselor visites de condoléance13 care i se făcură cu prilejul morÈ›ii fiicei sale, spunea despre acelaÈ™i Kutuzov pe care-l ridicase înainte în slăvi (era de iertat la el faptul că, îndurerat cum era acum, uita ce spusese mai înainte), că nici nu te puteai aÈ™tepta la altceva din partea unui moÈ™neag chior È™i desfrânat. — Nu mă mir decât că s-a putut încredinÈ›a unui asemenea om soarta Rusiei. Câtă vreme vestea aceasta avu doar un caracter neoficial, mai putea fi pusă la îndoială, dar a doua zi veni de la contele Rastopcin următorul raport: „Un aghiotant al prinÈ›ului Kutuzov mi-a adus o scrisoare în care acesta îmi cere ofiÈ›eri de poliÈ›ie pentru însoÈ›irea armatei pe drumul Riazanului. El spune că regretă, dar trebuie să părăsească Moscova. Majestate! Fapta lui Kutuzov hotărăște soarta capitalei È™i a imperiului majestății-Voastre. Rusia se va cutremura aflând despre cedarea oraÈ™ului, care întruneÈ™te toată măreÈ›ia Rusiei È™i în care se află raclele strămoÈ™ilor majestății-Voastre. Eu vin în urma armatei. Am evacuat totul È™i nu-mi mai rămâne decât să plâng soarta patriei mele.†Primind acest raport, împăratul îi trimise lui Kutuzov, prin prinÈ›ul Volkonski, următorul rescript: „Kneaz Mihail Ilarionovici! De la 29 august, eu nu mai am nici un raport de la domnia-ta. ÃŽntre timp, am primit la 1 septembrie, prin Iaroslavl, de la comandantul suprem al Moscovei, trista veste că dumneata ai hotărât să părăseÈ™ti, împreună cu armata, Moscova. PoÈ›i să-È›i închipui impresia făcută asupra mea de această veste, iar tăcerea dumitale nu face decât să-mi sporească uimirea. Trimit cu aceasta pe prinÈ›ul general-aghiotant Volkonski, ca să-mi aducă de la dumneata È™tiri cu privire la situaÈ›ia armatei È™i la motivele care te-au determinat să iei o hotărâre atât de dureroasă.†III. NOUà ZILE DUPà PÃRÃSIREA Moscovei, la Petersburg sosi un trimis de-al lui Kutuzov cu È™tirea oficială a predării capitalei. Trimisul era francezul Michaud, care nu È™tia ruseÈ™te, dar care era, quoique étranger, Russe de coeur et d'âme14 cum singur spunea despre sine. ÃŽmpăratul îl primi îndată în cabinetul său din palatul de pe Kamennâi Ostrov. Michaud, care nu văzuse niciodată Moscova până în timpul acestei campanii È™i care nu È™tia ruseÈ™te, se simÈ›i totuÈ™i emoÈ›ionat când se înfățișă la notre tres gracieux souverain15 (cum scria el mai târziu), cu È™tirea despre incendierea Moscovei, dont les flammes éclairaient sa route16. Cu toate că marele chagrin17 al domnului Michaud trebuie să fi avut altă pricină decât aceea din care izvora durerea poporului rus, Michaud avea o înfățiÈ™are atât de tristă când fu introdus în cabinetul împăratului, încât suveranul îi È™i puse numaidecât întrebarea: — M'apportez-vous de tristes nouvelles, colonel? — Bien tristes, Sire, răspunse Michaud, plecându-È™i ochii È™i oftând, l'abandon de Moscou. — Aurait-on livré mon ancienne capitale sans se battre?18 izbucni deodată împăratul, vorbind precipitat. Michaud transmise respectuos ceea ce îi ordonase Kutuzov să transmită È™i anume că nu fusese cu putință să se dea o bătălie la porÈ›ile Moscovei È™i că, întrucât nu-i mai rămăsese de ales decât ori să piardă È™i armata odată cu Moscova, ori să piardă numai Moscova, feldmareÈ™alul fusese nevoit să aleagă această din urmă cale. ÃŽmpăratul asculta tăcut, fără să se uite la Michaud. — L'ennemi est-il en ville?19 întrebă el. — Oui, sire, et elle est en cendres a l'heure qu'il est. Je l'ai laissée toute en flammes20, spuse cu hotărâre Michaud. Dar, uitându-se la faÈ›a împăratului, Michaud se îngrozi de ceea ce făcuse. ÃŽmpăratul începuse să respire greu È™i des, buza de jos îi tremura È™i, într-o clipă, minunaÈ›ii lui ochi albaÈ™tri se umeziră de lacrimi. Nu dură însă decât o clipă. ÃŽmpăratul se încruntă deodată ca È™i când s-ar fi dojenit singur pentru slăbiciunea sa. Și, ridicând capul, se adresă cu voce fermă lui Michaud: — Je vois, colonel, par tout ce qui nous arrive, spuse el, que la Providence exige de grands sacrifices de nous… Je suis pret a me soumettre a toutes ses volontés; mais dites-moi, Michaud, comment avez-vous laissé l'armée, en voyant ainsi, sans coup férir, abandonner mon ancienne capitale? N'avez-vous pas aperçu du découragement?21 Văzându-È™i-l pe al său tres gracieux sauverain mai liniÈ™tit, Michaud se liniÈ™ti È™i el, dar cum întrebarea directă È™i esenÈ›ială a împăratului cerea È™i un răspuns direct, nu avu timpul să-È™i pregătească răspunsul. — Sire, me permettez-vous de vous parler franchement en loyal militaire?22 zise el, pentru a mai câștiga timp. — Colonel, je l'exige toujours, spuse împăratul. Ne me cachez rien, je veux savoir absolument ce qu'il en est.23 — Sire! Spuse Michaud eu un zâmbet fin, abia perceptibil, pe buze, reuÈ™ind să-È™i pregătească răspunsul într-o formă de uÈ™or È™i respectuos jeu de mots24. Sire! J'ai laissé toute l'armée depuis les chefs jusqu'au dernier soldat, sans exception, dans une crainte épouvantable, effrayante…25 — Comment ça? ÃŽl întrerupse împăratul, încruntându-se cu asprime. Mes Russes se laisseront-ils abattre par le malheur… Jamais!26 Era tocmai ceea ce aÈ™tepta Michaud ca să-È™i plaseze jocul de cuvinte. — Sire, spuse el cu o expresie de respectuoasă voioÈ™ie, ils craignent seulement que Votre Majesté, par bonté de coeur, ne se laisse persuader de faire la paix. Ils brulent de combattre, spuse împuternicitul poporului rus, et de prouver a Votre Majesté par le sacrifice de leur vie, combien ils lui sont dévoués…27 — A! Spuse, liniÈ™tindu-se împăratul, cu strălucire prietenească în ochi È™i îl bătu pe Michaud pe umăr. Vous me tranquilisez, colonel.28 Plecându-È™i fruntea, suveranul rămase câtva timp tăcut. — Eh bien, retournez a l'armée, zise el, îndreptându-È™i întreaga statură È™i adresându-i-se lui Michaud cu un gest prietenos È™i majestos, et dites a nos braves, dites a tous mes bons sujets partout ou vous passerez, que meme quand je n'aurai plus aucun soldat, je me mettrai moi-meme a la tete de ma chere noblesse, de mes bons paysans et j'userai ainsi jusqu'a la derniere ressource de mon empire. Il m'en offre encore plus que mes ennemis ne pensent, spuse împăratul, din ce în ce mai însufleÈ›it. Mais È™i jamais il fut écrit dans les décrets de la divine Providence, zise el, ridicând spre cer ochii săi minunaÈ›i, blânzi È™i strălucitori de simÈ›ire, que ma dynastie dut cesser de régner sur le trône de mes ancetres, alors, apres avoir épuisé tous les moyens qui sont en mon pouvoir, je me laisserai croâtre la barbe jusqu'ici (împăratul arătă cu mâna pe la jumătatea pieptului), et j'irai manger des pommes de terre avec le dernier de mes paysans, plutôt que de signer la honte de ma patrie et de ma chere nation, dont je sais apprécier les sacrifices!29 După ce rosti cu tulburare în glas aceste cuvinte, împăratul se întoarse brusc, vrând parcă să ascundă de privirile lui Michaud faptul că-i dăduseră lacrimile, È™i se retrase în fundul cabinetului. După ce stătu câteva clipe acolo, se întoarse cu paÈ™i mari spre Michaud È™i îi strânse cu putere braÈ›ul mai jos de cot. FaÈ›a minunată È™i blândă a împăratului se înroÈ™ise È™i ochii îi scânteiau de hotărâre È™i de mânie. — Colonel Michaud, n'oubliez pas ce que je vous dis ici; peut-etre qu'un jour nous nous le rappellerons avec plaisir… Napoléon ou moi, spuse împăratul, ducând o mână la piept. Nous ne pouvons plus régner ensemble. J'ai appris a le connaâtre, il ne me trompera plus…30 Și împăratul, încruntându-se, tăcu. La aceste cuvinte, văzând expresia de fermă hotărâre din ochii suveranului, Michaud, quoique étranger, mais Russe de coeur et d'âme, se simÈ›i, în această clipă solemnă, enthousiasmé par tout ce qu'il venait d'entendre31 (cum spunea el mai târziu), È™i își exprimă în felul următor atât simțămintele sale, cât È™i pe cele ale poporului rus, al cărui împuternicit se considera: — Sire! Zise el. Votre Majesté signe dans ce moment la gloire de sa nation et le salut de l'Europe!32 La un semn din cap al împăratului, Michaud ieÈ™i. IV. NOI, CEI CARE N-AM TRÃIT pe vremea când Rusia era pe jumătate cucerită È™i locuitorii Moscovei se refugiau în guberniile îndepărtate, pe vremea când se concentrau mereu miliÈ›ionari după miliÈ›ionari pentru apărarea patriei, ne închipuim, fără voia noastră, că toÈ›i ruÈ™ii, de la mic la mare, nu aveau altă preocupare decât să se jertfească pentru salvarea patriei, sau să plângă pe ruinele ei. Povestirile È™i descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, fără excepÈ›ie, de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, disperarea, durerea È™i eroismul ruÈ™ilor. ÃŽn realitate însă, n-a fost aÈ™a. Nouă ni se pare că aÈ™a s-a întâmplat, pentru că vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii, È™i nu vedem toată puzderia intereselor personale, omeneÈ™ti, de care lumea acelei vremi era preocupată. ÃŽn realitate însă, interesele acestea personale ale prezentului prevalează în aÈ™a de mare măsură față de interesele generale, încât din cauza lor nu se simte niciodată (ba chiar nici nu se observă defel) interesul general. Marea majoritate a oamenilor epocii aceleia n-au dat nici o importanță mersului general al lucrurilor, ci s-au condus numai după interesele personale, impuse de momentul respectiv. Și aceÈ™tia au fost tocmai cei mai folositori oameni de acÈ›iune ai vremurilor acelora. Aceia însă, care au încercat să înÈ›eleagă cursul general al evenimentelor È™i au voit să participe la aceste evenimente cu spiritul lor de abnegaÈ›ie È™i cu eroismul lor, au fost cei mai nefolositori membri ai societății; ei toate le-au văzut de-a-ndoaselea È™i tot ce-au făcut cu gândul să fie de folos s-a dovedit a fi numai fleacuri, lucruri inutile, aÈ™a cum au fost, de pildă, regimentele lui Pierre È™i Mamonov, care jefuiau satele ruseÈ™ti, aÈ™a cum a fost scama scărmănată de cucoane, care n-a ajuns niciodată până la răniÈ›i, È™i aÈ™a mai departe. Chiar È™i acei care, din pricină că le plăcea să facă pe deÈ™tepÈ›ii È™i să-È™i exprime sentimentele, flecăreau despre situaÈ›ia reală a Rusiei, aduceau fără voie, în tot ce spuneau, fie pecetea ipocriziei È™i a minciunii, fie pe cea a osândirii fără rost È™i a duÈ™mănirii unor oameni învinuiÈ›i de lucruri de care nu putea fi nimeni vinovat. ÃŽn evenimentele istorice e mai vădit decât oriunde sensul opreliÈ™tii de a gusta din rodul pomului cunoaÈ™terii. Numai o acÈ›iune inconÈ™tientă dă roade È™i omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înÈ›elege niciodată semnificaÈ›ia. Și dacă încearcă să o înÈ›eleagă, ajunge la sterilitate. Sensul evenimentului care se săvârÈ™ea atunci în Rusia era cu atât mai de nepătruns, cu cât participarea omului la el era mai directă. La Petersburg È™i în guberniile îndepărtate de Moscova, bărbaÈ›ii în uniforme de miliÈ›ionari È™i doamnele deplângeau soarta Rusiei È™i a capitalei, vorbeau de jertfirea de sine È™i aÈ™a mai departe; dar în rândurile armatei care se retrăgea dincolo de Moscova, aproape că nu se gândea nimeni la Moscova È™i nu vorbea nimeni de ea È™i, văzând-o cum arde, nimeni nu le jura răzbunare francezilor, ci se gândea fiecare la solda pe următoarele patru luni, la popasul următor, la MatrioÈ™ka – vivandiera È™i la altele ca acestea… Fără nici un gând de a se sacrifica, ci numai aÈ™a, întâmplător, pentru că îl găsise războiul în rândurile armatei, luase Nikolai Rostov parte foarte îndeaproape È™i vreme îndelungată la apărarea patriei È™i de aceea privea el tot ce se petrecea atunci în Rusia fără să dispere È™i fără să tragă concluzii triste. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce crede despre situaÈ›ia actuală a Rusiei, ar fi răspuns că nu-i treaba lui să se gândească la asta, că pentru asta există Kutuzov È™i ceilalÈ›i, dar că a auzit că se refac regimentele È™i că, probabil, vor mai avea de luptat încă multă vreme, aÈ™a că, în actualele împrejurări, n-ar fi de mirare ca peste doi-trei ani să i se dea comanda unui regiment. Deoarece aÈ™a privea el lucrurile, Rostov nu numai că primi vestea că e trimis la Voronej, în delegaÈ›ie, spre a cumpăra armăsari pentru divizie, fără nici o mâhnire pentru faptul că i se lua prilejul de a participa la ultima bătălie, dar simÈ›i chiar o bucurie nespusă, pe care n-o ascundea È™i pe care i-o înÈ›elegeau foarte bine tovarășii săi. Câteva zile înainte de bătălia de la Borodino, Nikolai primi banii, hârtiile È™i, după ce îi trimise pe husari înainte, porni È™i el spre Voronej, cu o trăsură de poÈ™tă. Numai cine a simÈ›it aceasta, cine a stat, adică, mai multe luni fără întrerupere, în atmosfera vieÈ›ii de campanie, poate înÈ›elege plăcerea pe care a încercat-o Nikolai trecând dincolo de raza până la care ajungeau trupele cu furgoanele lor de furaje, cu trenurile de proviant È™i cu ambulanÈ›ele lor, È™i văzând sate fără soldaÈ›i È™i convoaie de care, fără urmele murdare ale prezenÈ›ei taberelor, văzând satele cu mujici È™i cu femei, conacele moÈ™ierilor, câmpiile cu cirezi de vite la păscut È™i staÈ›iile de poÈ™tă cu funcÈ›ionari adormiÈ›i. SimÈ›ea o bucurie copilărească, de parcă întâia oară în viață ar fi văzut asemenea lucruri. Cu deosebire îl uimiră È™i-l bucurară femeile tinere È™i sănătoase, după care nu umblau câte zece ofiÈ›eri curtezani de fiecare È™i care erau bucuroase È™i măgulite că un ofiÈ›er, în trecere prin partea locului, stă de glume cu ele. ÃŽntr-o dispoziÈ›ie dintre cele mai bune, Nikolai sosi la Voronej noaptea, trase la hotel, comandă toate bunătățile cărora le dusese atâta timp dorul în armată È™i a doua zi, după ce se bărbieri foarte îngrijit È™i-È™i puse uniforma de mare ceremonie pe care n-o mai îmbrăcase demult, se duse să se prezinte la autoritățile locale. Comandantul miliÈ›ionarilor era un funcÈ›ionar civil cu grad de general, un bătrân pe care îl amuzau, se vede, funcÈ›ia È™i gradul său militar. El îl primi sever pe Nikolai (crezând că demonstrează prin asta însuÈ™iri milităreÈ™ti) È™i îl întrebă, cu un aer important, ca È™i când ar fi avut dreptul să-l întrebe, despre mersul evenimentelor, aprobând È™i dezaprobând sau dându-È™i È™i el părerea. Nikolai era atât de bine dispus, încât toate acestea nu făcură decât să-l distreze. De la comandantul miliÈ›ionarilor, el se duse la guvernator. Guvernatorul era un om mărunÈ›el, vioi, foarte prietenos È™i foarte simplu. ÃŽi dădu lui Nikolai referinÈ›e cu privire la hergheliile unde ar putea găsi cai, îi recomandă un geambaÈ™ din oraÈ™ È™i un moÈ™ier ce locuia la douăzeci de verste de oraÈ™, care aveau caii cei mai buni, È™i-i făgădui tot sprijinul său. — SunteÈ›i fiul contelui Ilia Andreevici? SoÈ›ia mea a fost foarte bună prietenă cu mama dumneavoastră. Joia avem întotdeauna musafiri. Azi e joi, aÈ™a că vă rog să poftiÈ›i fără nici o ceremonie, spuse guvernatorul, luându-È™i rămas bun de la el. De la guvernator, Nikolai luă o birjă È™i o porni, împreună cu vagmistrul lui, cale de douăzeci de verste, de-a dreptul până la herghelia moÈ™ierului. Toate erau pentru Nikolai acum, la începutul È™ederii sale în Voronej, vesele È™i uÈ™oare È™i, aÈ™a cum se întâmplă când e omul bine dispus, totul îi reuÈ™ea È™i-i mergea în plin. MoÈ™ierul la care ajunse Nikolai era un bătrân holtei cavalerist, bun cunoscător de cai, vânător, posesor al unui atelier de È›esut covoare, al unei zapekance33 vechi de o sută de ani, al unei pivniÈ›e cu vin vechi unguresc È™i al unor cai minunaÈ›i. Fără multă tocmeală, Nikolai cumpără, cu È™ase mii de ruble, È™aptesprezece armăsari unu È™i unu (cum spunea el), pentru ca să aibă cu ce se făli venind cu remonta la regiment. După ce prânzi È™i bău cam prea din cale-afară de mult vin unguresc, Rostov își luă rămas bun, sărutându-se cu moÈ™ierul, cu care ajunsese să se tutuiască, È™i porni în goana cailor înapoi spre oraÈ™, pe un drum îngrozitor, dar în cea mai bună dispoziÈ›ie sufletească, zorindu-È™i mereu vizitiul, ca să ajungă la timp la serata guvernatorului. După ce-È™i schimbă hainele, se parfumă È™i își răcori cu apă rece creierii înfierbântaÈ›i, Nikolai se prezentă, deÈ™i cam târziu, la guvernator acasă, cu o frază dinainte pregătită: vaut mieux tard que jamais34. Nu era bal È™i nici nu se spusese că se va dansa; totuÈ™i È™tia toată lumea că va cânta Katerina Petrovna la clavicord valsuri È™i ecoseze È™i că are să fie dans, aÈ™a că toÈ›i, gândindu-se la asta, veniseră în toaletă de bal. ViaÈ›a provincială era, în 1812, aceeaÈ™i de totdeauna; cu deosebirea doar că în oraÈ™ era mai multă animaÈ›ie datorită prezenÈ›ei atâtor familii bogate din Moscova È™i că, întocmai ca în tot ce se petrecea pe atunci în Rusia, era È™i aici de remarcat un sentiment de pasionată trăire a clipei prezente (când nimic nu te mai înspăimântă È™i când nimic nu mai are în viață importanță), iar în locul discuÈ›iilor banale, care altădată se refereau la vreme È™i la cunoÈ™tinÈ›ele comune, erau acum în centrul atenÈ›iei Moscova, armata È™i Napoleon. Societatea adunată în casa guvernatorului era cea mai bună societate a Voronejului. Doamne erau foarte multe È™i printre ele erau È™i câteva cunoÈ™tinÈ›e de-ale lui Nikolai, de la Moscova; dar printre bărbaÈ›i nu era niciunul care să fi putut rivaliza, cât de cât, cu cavalerul ordinului, Sfântul Gheorghe, ofiÈ›erul de husari, È™i totodată amabilul È™i binecrescutul conte Rostov. Printre bărbaÈ›i era È™i un italian prizonier – fost ofiÈ›er în armata franceză, È™i Nikolai simÈ›ea că prezenÈ›a acestui prizonier îl înălÈ›a È™i mai mult, ca importanță, pe el, eroul rus. Era oarecum un trofeu. Nikolai simÈ›i lucrul acesta È™i i se păru că toată lumea îl priveÈ™te cu aceiaÈ™i ochi pe italian; de aceea, el îl trată pe ofiÈ›erul francez cu amabilitate, dar totodată cu demnitate È™i rezervă. De cum intră Nikolai, în uniforma lui de husar, răspândind în jurul său miros de parfum È™i de vin, È™i deîndată ce repetă È™i auzi spunându-i-se de câteva ori cuvintele: vaut mieux tard que jamais, toÈ›i făcură cerc în jurul lui. Toate privirile se îndreptară asupra lui È™i el simÈ›i numaidecât că ocupa poziÈ›ia care i se cuvenea în acest oraÈ™ de provincie È™i care-i plăcuse întotdeauna; dar acum, după ce atâta vreme îi lipsise, poziÈ›ia de om iubit de toată lumea îl îmbăta de plăcere. Nu numai prin staÈ›iile de poÈ™tă, prin hanuri sau în atelierul de covoare al moÈ™ierului se simÈ›iseră măgulite fetele de atenÈ›iile lui; È™i aici chiar, la serata guvernatorului, erau (cum i se părea lui Nikolai) o grămadă de cuconiÈ›e tinere È™i de fete drăguÈ›e, care abia aÈ™teptau să-È™i îndrepte Nikolai atenÈ›ia asupra lor. Cucoanele È™i domniÈ™oarele cochetau cu el, iar cei vârstnici, chiar din prima zi, începură să-È™i bată capul cum ar face să-l însoare È™i să-l îmblânzească pe acest tânăr È™i năzdrăvan husar. Printre aceÈ™tia din urmă era însăși nevasta guvernatorului, care îl primi pe Rostov ca pe o rudă apropiată, numindu-l „Nicolas†și spunându-i „tuâ€. Katerina Petrovna începu într-adevăr să cânte valsuri È™i ecoseze È™i se porni dansul, în timpul căruia Nikolai, sprinten cum era, cuceri cu totul întreaga societate a guberniei. ÃŽi uimi pe toÈ›i prin felul lui de a dansa, degajat È™i aparte. Era chiar È™i el cam mirat de felul cum dansa în seara aceea. Nu dansase niciodată aÈ™a la Moscova È™i acolo ar fi considerat chiar drept necuviincios È™i mauvais genre35 acest fel de a dansa prea degajat; aici însă simÈ›ea nevoia să-i uimească pe toÈ›i prin ceva ieÈ™it din comun, care să le pară tuturor ceva la ordinea zilei în capitală È™i încă neÈ™tiut în provincie. Toată seara, Nikolai acordă cea mai mare atenÈ›ie unei tinere femei blonde, cu ochi albaÈ™tri, grăsulie È™i foarte drăguță, nevasta unuia dintre funcÈ›ionarii guberniei. Cu acea naivă convingere a tuturor oamenilor de viață când sunt tineri, anume că nevestele altora sunt făcute pentru ei, Rostov nu se mai dezlipi de lângă tânăra femeie È™i, în acelaÈ™i timp, se purtă cu bărbatul ei prieteneÈ™te, cu aere oarecum de conspirator, ca È™i când, deÈ™i nu vorbeau despre asta, ar fi È™tiut amândoi cât de bine se vor înÈ›elege ei, adică Nikolai cu nevasta funcÈ›ionarului. Numai că bărbatul părea să nu împărtășească această convingere È™i căuta să se poarte cu Rostov cât mai morocănos. Dar blajina naivitate a lui Nikolai era atât de nemărginită, încât uneori soÈ›ul se lăsa, fără voia lui, furat de veselia tânărului husar. TotuÈ™i, spre sfârÈ™itul seratei, pe măsură ce faÈ›a nevestei sale se îmbujora mai tare È™i se tot însufleÈ›ea, faÈ›a bărbatului devenea tot mai serioasă È™i mai posomorâtă, ca È™i când porÈ›ia de însufleÈ›ire ar fi fost numai una pentru amândoi È™i pe măsură ce sporea la nevastă, scădea la bărbat. V. NIKOLAI, MEREU CU SURÂSUL pe buze, È™edea, puÈ›in îndoit de mijloc, într-un fotoliu, aplecându-se în aÈ™a fel, încât să fie cât mai aproape de blondină, È™i-i tot făcea la complimente mitologice. Schimbându-È™i agil poziÈ›ia picioarelor, în pantaloni strânÈ™i pe pulpe, răspândind în juru-i miros de parfum È™i admirându-È™i È™i partenera, È™i propria-i persoană, È™i formele picioarelor sale, frumos reliefate de pantalonii întinÈ™i pe pulpe, Nikolai îi spunea blondinei că el, aici, la Voronej, are de gând să răpească o femeie. — Ce fel de femeie? — Splendidă, divină. Are ochii (Nikolai se uită la ochii ei) albaÈ™tri ca cerul, gura ca de mărgean, e albă ca zăpada… È™i se uită la umerii ei, statura Dianei… SoÈ›ul se apropie de ei È™i își întrebă posomorât nevasta despre ce vorbeau. — A, Nikita Ivanâci, zise Nikolai, sculându-se politicos în picioare. Și, ca È™i când ar fi vrut să-l facă È™i pe Nikita Ivanâci să ia parte la glumele lui, începu să-i spună È™i lui că are de gând să răpească o blondină. SoÈ›ul zâmbi posac; soÈ›ia vesel… Stăpâna casei, blajina soÈ›ie a guvernatorului, se apropie de ei, cu dezaprobarea înscrisă pe față. — Anna Ignatievna vrea să te vadă, Nicolas, spuse ea, pronunțând cu aÈ™a ton cuvintele, „Anna Ignatievnaâ€, încât Rostov înÈ›elese numaidecât că Anna Ignatievna trebuie să fie un foarte însemnat personaj. Haidem, Nicolas. Mi-ai dat voie să-È›i spun pe nume, nu-i aÈ™a? — O, da, ma tante36. Dar cine-i? — E Anna Ignatievna MalvinÈ›eva. A auzit de tine de la nepoata ei, pe care ai salvat-o… GhiceÈ™ti? — Câte n-oi fi salvat eu! Răspunse Nikolai. — Nepoată-sa e prinÈ›esa Bolkonskaia. Acum e aici, în Voronej, cu mătuÈ™a ei. Oho, cum te-ai înroÈ™it! Ce, nu cumva…? — Vai de mine. Nici nu m-am gândit, ma tante. — Bine, bine. Of, ce poamă-mi eÈ™ti! SoÈ›ia guvernatorului îl duse în faÈ›a unei bătrâne înalte È™i foarte grase, care purta pe cap o tocă albastră È™i care tocmai își isprăvise partida ei de cărÈ›i cu cele mai simandicoase feÈ›e ale oraÈ™ului. Era MalvinÈ›eva, o văduvă bogată È™i fără copii, mătușă după mamă a prinÈ›esei Maria, È™i care locuia în permanență la Voronej. Când se apropie Rostov, ea stătea în picioare È™i-È™i plătea datoria la cărÈ›i. Se uită la el sever È™i grav, printre gene, È™i continuă să-l certe pe generalul la care pierduse. — Foarte bucuroasă, dragul meu, zise ea, întinzându-i mâna. Să pofteÈ™ti, rogu-te, È™i pe la noi. După ce schimbară câteva cuvinte despre prinÈ›esa Maria È™i despre răposatul ei tată, pe care, pe cât părea, doamna MalvinÈ›eva nu-l prea avusese la inimă, È™i după ce-l întrebă ce È™tia de prinÈ›ul Andrei, care nici el nu se bucura, pesemne, de prea multă trecere la ea, trufaÈ™a bătrână îl lăsă să plece, reînnoindu-i invitaÈ›ia de a veni pe la ea. Nikolai îi făgădui È™i se înroÈ™i iarăși când se înclină în faÈ›a MalvinÈ›evei. De câte ori se pomenea de prinÈ›esa Maria, Rostov încerca un sentiment de jenă È™i chiar de teamă, fără să-È™i dea nici el seama de ce. Luându-È™i rămas bun de la MalvinÈ›eva, Rostov voi să se întoarcă la dans, dar micuÈ›a soÈ›ie a guvernatorului îi atinse mâneca hainei cu mâna ei grăsună È™i, spunându-i că are să-i vorbească ceva, îl duse într-un salonaÈ™ cu divane, din care cei care se găseau aici se retraseră îndată, ca să n-o stingherească pe stăpâna casei. — Știi, mon cher, spuse soÈ›ia guvernatorului cu o expresie de seriozitate pe chipul ei mic È™i blând. Uite, asta e tocmai partida care-È›i trebuie È›ie; vrei să È›i-o peÈ›esc? — Pe cine, ma tante? ÃŽntrebă Nikolai. — Pe prinÈ›esă. Katerina Petrovna spune că ar fi mai nimerită Lili, dar după mine mai nimerită e prinÈ›esa. Vrei? Sunt sigură că mama ta are să-mi fie recunoscătoare. Și pe drept cuvânt, ce fată! O minune de fată! Și nu-i chiar atât de urâtă. — Ba, chiar deloc, spuse Nikolai, ca È™i cum s-ar fi simÈ›it jignit. Eu, ma tante, aÈ™a cum se cuvine unui bun soldat, niciodată nu mă-nghesui, dar nici de dat în lături nu mă dau, spuse Rostov, fără să apuce a se gândi la ceea ce spunea. — Ia seama: nu-i glumă. — De glumă îmi arde mie? — Da, da, vorbi soÈ›ia guvernatorului, mai mult ca pentru sine. Dar iată ce vreau să-È›i spun, entre autres mon cher. Vous etes trop assidu aupres de l'autre, la blonde37. Mi-e milă de bărbatul ei, zău… — A, nu, suntem prieteni cu el, zise, în naivitatea lui, Nikolai. Nici prin gând nu-i trecea că un atât de vesel fel de a-È™i petrece vremea putea fi pentru cineva prilej de supărare. „Ce gogomănii i-am spus, păcatele mele, soÈ›iei guvernatorului!†își aminti deodată Nikolai în timpul cinei. „Acum se apucă să mă însoare… Și Sonia?†Iar când își lua rămas bun de la soÈ›ia guvernatorului, care nu uită să-i mai repete o dată, zâmbind: „AÈ™adar, È›ine minteâ€, el o luă mai la o parte È™i-i spuse: — Uite ce este, să-È›i spun drept, ma tante… — Ce-i, ce este, dragul meu? Hai să stăm aici. Pe Nikolai pusese stăpânire deodată dorinÈ›a È™i nevoia imperioasă de a-È™i destăinui, acestei femei aproape străine, gândurile cele mai ascunse (gânduri pe care nu le-ar fi destăinuit nici mamei, nici sorei lui È™i nici măcar unui prieten). Mai târziu, când își amintea de această pornire de sinceritate absolută, pornire prin nimic justificată, care avu însă pentru el urmări foarte însemnate, i se părea (aÈ™a cum li se pare totdeauna oamenilor) că a fost doar aÈ™a, un capriciu, un fleac; cu toate astea, sinceritatea lui spontană, împreună cu alte întâmplări mărunte, avură pentru el È™i pentru întreaga lui familie consecinÈ›e uriaÈ™e. — Iată ce e, ma tante. Maman vrea demult să mă însoare cu o fată bogată; dar mie ideea de a mă însura pentru bani îmi face silă. — O, da, înÈ›eleg, spuse soÈ›ia guvernatorului. — PrinÈ›esa Bolkonskaia e însă cu totul altceva; mai întâi, ca să fiu sincer, îmi place foarte mult; e tocmai după inima mea; È™i pe urmă, lucru curios, de când am întâlnit-o, în împrejurările acelea ciudate, mi-a trecut deseori prin cap gândul că asta înseamnă destin. Și închipuieÈ™te-È›i, ma tante: maman se gândea demult la ea, dar înainte n-am avut prilejul s-o întâlnesc, nu È™tiu cum s-a tot întâmplat: nu ne-am întâlnit. Iar pe vremea când soră-mea, NataÈ™a, era logodnica fratelui ei, pe atunci, vezi, nici nu mă puteam gândi să mă însor cu ea. A trebuit s-o întâlnesc anume după ce NataÈ™a a rupt logodna; ei, È™i pe urmă, cum È™tii… asta e… N-am spus asta nimănui È™i nici n-am s-o spun. ÃŽÈ›i spun numai dumitale… SoÈ›ia guvernatorului îl strânse recunoscătoare de braÈ›. — Dumneata o cunoÈ™ti pe Sophie, veriÈ™oara mea? O iubesc, i-am promis s-o iau de nevastă È™i mă voi căsători cu ea… AÈ™a că, vezi, de o căsătorie cu alta nici nu poate fi vorba, spuse încurcat È™i roÈ™ind Nikolai. — Mon cher, mon cher, ce fel judeci? Păi, Sophie n-are nimic È™i tu singur spuneai că afacerile tatălui tău merg foarte prost. Dar maman? Asta ar omorî-o! Și apoi, Sophie, dacă-i fată cu suflet, cum ar putea suporta viaÈ›a pe care aÈ›i duce-o? O mamă adusă la disperare, afacerile ducându-se de râpă… Nu, mon cher, tu È™i Sophie trebuie să înÈ›elegeÈ›i lucrul acesta. Nikolai tăcea. ÃŽi făcea plăcere să-i audă argumentele. — TotuÈ™i, nu se poate, ma tante, zise el oftând, după o scurtă tăcere. Apoi, nici nu e sigur dacă prinÈ›esa ar vrea să se mărite cu mine. Și încă ceva. Acum ea e în doliu. Cum ar putea să se gândească la măritiÈ™? — D-apoi ce crezi că eu te È™i însor, cât ai bate din palme? Il y a maniere et maniere38, spuse soÈ›ia guvernatorului. — StraÈ™nică peÈ›itoare-mi eÈ™ti, ma tante… zise Nikolai, sărutându-i mâna dolofană. VI. SOSIND LA MOSCOVA DUPà întâlnirea cu Rostov, prinÈ›esa Maria găsi acolo pe nepotul ei împreună cu guvernorul lui, precum È™i scrisoarea prinÈ›ului Andrei, care-i indica drumul de urmat spre Voronej, la mătuÈ™a lor, doamna MalvinÈ›eva. Grijile călătoriei, neliniÈ™tea pe care i-o pricinuia gândul la fratele ei, acomodarea la o altă viață, într-o locuință nouă, figurile noi întâlnite, educaÈ›ia nepoÈ›elului, toate acestea înăbuÈ™eau în sufletul prinÈ›esei Maria sentimentul acela care i se păruse o ispită È™i care o chinuise È™i în timpul bolii tatălui ei È™i după moartea acestuia È™i, mai ales, după întâlnirea cu Rostov. Era tristă. Durerea pierderii tatălui, îmbinându-se în inima ei cu nenorocirea Rusiei, îi apăsa È™i-i îngreuna din ce în ce mai mult È™i acum sufletul, după o lună, cât trecuse de atunci, în condiÈ›iile unei vieÈ›i mai liniÈ™tite. Era îngrijorată: gândul că fratele ei, singurul om apropiat care-i mai rămăsese, înfrunta necontenite primejdii, o chinuia tot timpul. Mai era È™i preocupată de educaÈ›ia nepoÈ›elului, de care nu se simÈ›ise niciodată în stare; dar în adâncul sufletului ei se simÈ›ea împăcată, având conÈ™tiinÈ›a că reuÈ™ise să-È™i înăbuÈ™e visurile stârnite de întâlnirea cu Rostov È™i nădejdile personale legate de acest fapt. Când, a doua zi după serata din casa ei, soÈ›ia guvernatorului veni la doamna MalvinÈ›eva È™i-i vorbi de planurile sale (făcând, bineînÈ›eles, rezerva că, deÈ™i în împrejurările actuale nu putea fi vorba de o peÈ›ire în toată regula, nu era totuÈ™i necuviincios să se întâlnească tinerii È™i să li se dea prilejul de a se cunoaÈ™te unul pe altul) È™i când, după ce primi încuviinÈ›area mătuÈ™ii, soÈ›ia guvernatorului aduse vorba de Rostov în prezenÈ›a prinÈ›esei Maria, lăudându-l È™i povestind cum se înroÈ™ise el când îi vorbise de dânsa, prinÈ›esa Maria nu simÈ›i bucurie, ci durere: pacea È™i echilibrul ei lăuntric piereau È™i din nou se trezeau în ea dorinÈ›ele, îndoielile, reproÈ™urile È™i nădejdile. Două zile, între primirea acestei È™tiri È™i vizita lui Rostov, prinÈ›esa Maria nu se gândi decât la felul cum se cuvenea să se poartă cu el. Ba se hotăra să nu apară în salon atunci când va veni el la mătușă-sa, căci ei, în mare doliu fiind, nu i-ar sta bine să primească vizite, ba își zicea că ar fi o impoliteÈ›e, după tot ce făcuse el pentru dânsa; ba îi trecea prin cap că mătuÈ™a ei È™i soÈ›ia guvernatorului au în vedere unele planuri privitoare la ea È™i la Rostov (È™i privirile È™i vorbele lor păreau chiar să confirme uneori aceste bănuieli); ba își spunea că numai ea, în josnicia ei, își putea face astfel de gânduri despre cele două femei: nu se putea să nu înÈ›eleagă ele că, în situaÈ›ia ei, când încă nici nu È™i-a scos voalul de doliu, o asemenea peÈ›itorie ar fi o jignire, atât pentru ea, cât È™i pentru memoria tatălui său. Presupunând că avea să apară la venirea lui în vizită, prinÈ›esa Maria chibzuia din vreme ce-i va spune el È™i cuvintele pe care i le va spune ea lui; È™i, când i se păreau nemeritat de reci cuvintele acestea, când i se părea că prea spuneau multe. Dar mai mult decât orice o înspăimânta faptul că la această întâlnire – simÈ›ea ea bine – o va cuprinde È™i stăpâni tulburarea, care o va trăda de cum va da ochi cu el. TotuÈ™i când duminică, după liturghie, lacheul anunță în salon că sosise contele Rostov, prinÈ›esa nu se arătă defel tulburată; doar cât se îmbujoră puÈ›in È™i ochii îi licăriră de o lumină nouă, strălucitoare. — Dumneata l-ai văzut, mătuÈ™ică? ÃŽntrebă prinÈ›esa Maria cu voce calmă, fără să È™tie nici ea cum de putuse rămâne, în aparență, atât de liniÈ™tită È™i de naturală. Când Rostov intră în salon, prinÈ›esa Maria își lăsă un moment capul în piept, ca pentru a-i da musafirului răgaz să se salute cu mătuÈ™a; apoi, chiar în clipa când Nikolai se întorcea spre ea, ridică fruntea È™i ochii ei scânteietori îi întâlniră privirea. Cu o miÈ™care plină de demnitate È™i graÈ›ie, ea se ridică surâzând, îi întinse mâna subÈ›ire È™i gingașă È™i-i vorbi cu o voce, în care pentru întâia oară îi răsunau coardele tainice ale feminității. Mademoiselle Bourienne, care era È™i ea în salon, se uită nedumerită, în prada uimirii, la prinÈ›esa Maria. Nici ea, care era o cochetă iscusită, nici ea n-ar fi putut manevra mai bine la întâlnirea cu bărbatul căruia trebuia să-i placă. „Ori îi vine bine în negru, ori s-a făcut într-adevăr frumoasă È™i eu n-am prins de veste. Ce tact, mai ales, È™i câtă graÈ›ie!†își zicea mademoiselle Bourienne. Dacă prinÈ›esa Maria ar fi fost în stare să gândească în clipa aceea, s-ar fi mirat È™i mai mult decât mademoiselle Bourienne de schimbarea ce se petrecuse în ea. Din clipa când văzu în faÈ›a ochilor chipul acesta frumos È™i drag, o putere nouă de viață puse stăpânire pe ea, dictându-i, împotriva voinÈ›ei ei, cum să vorbească È™i să se miÈ™te. FaÈ›a ei, din clipa când intrase Rostov, se transfigurase. AÈ™a cum, atunci când se aprinde brusc lumina într-un felinar sculptat È™i pictat, iese la iveală pe neaÈ™teptate pe pereÈ›ii lui complicata È™i iscusita-i lucrătură artistică, ce te uimeÈ™te cu frumuseÈ›ea ei, dar care înainte È›i se părea grosolană, obscură È™i stupidă, tot aÈ™a se transfigură deodată chipul prinÈ›esei Maria. Pentru întâia oară ieÈ™ea la lumină toată frumuseÈ›ea È™i curățenia lăuntrică, spirituală, pe care viaÈ›a ei de până atunci o cunoscuse. Tot chinul ei lăuntric, neîmpăcarea ei cu sine, suferinÈ›ele, năzuinÈ›a spre bine, resemnarea, iubirea, sacrificiul de sine, toate acestea se răsfrângeau acum în ochii strălucitori, în zâmbetul fin, în fiecare trăsătură a chipului ei delicat. Rostov văzu toate acestea la fel de limpede, ca È™i când i-ar fi cunoscut întreaga viață. SimÈ›ea că fiinÈ›a din faÈ›a lui era ceva aparte, mai bună decât toate fiinÈ›ele pe care le întâlnise până atunci È™i, mai cu seamă, mai bună decât el. ConversaÈ›ia fu dintre cele mai simple È™i mai lipsite de importanță. Vorbiră despre război, exagerând fără să vrea È™i ei, aÈ™a cum exagerau toÈ›i, durerea ce le-o pricinuiau evenimentele, vorbiră despre ultima lor întâlnire, È™i Nikolai căută să abată discuÈ›ia asupra altui subiect, vorbiră apoi despre buna soÈ›ie a guvernatorului, despre rudele lui Nikolai È™i cele ale prinÈ›esei Maria. PrinÈ›esa Maria nu vorbi despre fratele ei È™i căută să schimbe vorba ori de câte ori mătuÈ™a sa pomenea de dânsul. Se vedea că ea se putea preface atunci când vorbea de nenorocirile Rusiei, dar că fratele îi era ceva prea aproape de suflet È™i nu voia, nici nu putea vorbi cu uÈ™urință despre dânsul. Nikolai observă lucrul acesta, aÈ™a cum în general prinse, cu un spirit de observaÈ›ie care nu-i era de fel propriu, toate delicatele trăsături de caracter ale prinÈ›esei Maria, trăsături care nu făceau decât să-l întărească în convingerea că ea era o ființă cu totul aparte, o ființă ieÈ™ită din comun. ÃŽntocmai ca È™i prinÈ›esa Maria când se vorbea de el, Nikolai se înroÈ™ea È™i se intimida ori de câte ori vorbea cineva de prinÈ›esă, sau numai cât se gândea la dânsa; dar în faÈ›a ei, nu se simÈ›ea defel stingherit È™i vorbea cu totul altceva decât se pregătise să spună; nu spunea totuÈ™i decât ceea ce-i trecea în clipa aceea prin cap È™i se întâmpla să fie totdeauna potrivit. ÃŽn cursul scurtei sale vizite, aÈ™a cum se întâmpla întotdeauna acolo unde sunt copii, Nikolai recurse, într-un moment când conversaÈ›ia lâncezea, la copilul prinÈ›ului Andrei, îl mângâie È™i-l întrebă dacă n-ar vrea să se facă husar. Apoi îl luă pe micuÈ› în braÈ›e, începu să-l învârtească vesel È™i-i aruncă prinÈ›esei Maria o privire. ÃŽnduioÈ™ată, fericită È™i sfioasă, privirea ei urmărea copilul iubit în braÈ›ele bărbatului pe care-l iubea. Nikolai surprinse privirea aceasta È™i, ca È™i cum i-ar fi priceput înÈ›elesul, se înroÈ™i de plăcere È™i începu să sărute voios È™i binevoitor copilul. Din cauza doliului, prinÈ›esa Maria nu ieÈ™ea, iar Nikolai nu socotea cuviincios să o viziteze; soÈ›ia guvernatorului, însă, își continuă, oricum, rolul de peÈ›itoare, transmițându-i lui Nikolai cuvintele măgulitoare spuse despre el de prinÈ›esă È™i viceversa, ori stăruind ca Rostov să se explice cu prinÈ›esa Maria. ÃŽn vederea acestei explicaÈ›ii, ea aranjă o întâlnire între cei doi tineri, în casa episcopului, înainte de slujbă. DeÈ™i Rostov apucase să-i spună nevestei guvernatorului că nu va avea nici o explicaÈ›ie cu prinÈ›esa Maria, el făgădui totuÈ™i să vină. AÈ™a cum, la Tilsit, odinioară, Rostov nu-È™i îngăduise să se îndoiască dacă era bine sau nu ceea ce toÈ›i recunoÈ™teau ca fiind bine, la fel È™i acum, după o scurtă, dar sinceră frământare între năzuinÈ›a de a-È™i construi o viață aÈ™a cum înÈ›elegea el È™i supunerea docilă față de împrejurări, alese calea din urmă È™i se lăsă în voia acelei forÈ›e care-l atrăgea încotrova, spre necunoscut (simÈ›ea prea bine lucrul acesta), cu o putere de nebiruit. Știa că, după ce-i făcuse promisiuni Soniei, a-È™i destăinui prinÈ›esei Maria sentimentele ar fi însemnat ceea ce numea el o mârșăvie. Și el È™tia că mârșăvii nu va comite niciodată. Dar mai È™tia, de asemenea (È™i nu numai că È™tia, ci È™i simÈ›ea în adâncul sufletului său), că, lăsându-se acum în voia împrejurărilor È™i a oamenilor care-l conduceau, nu numai că nu făcea nimic rău, ci, dimpotrivă, săvârÈ™ea ceva foarte însemnat – mai însemnat decât tot ce săvârÈ™ise de când trăia. După întâlnirea cu prinÈ›esa Maria, deÈ™i felul lui de viață rămăsese aparent acelaÈ™i, toate plăcerile de altădată își pierduseră farmecul pentru el È™i se gândea adeseori la dânsa; dar nu se gândea niciodată la ea aÈ™a cum se gândea la toate fetele întâlnite până atunci în societate È™i nici aÈ™a exaltat cum se gândise cândva, multă vreme, la Sonia. La fiecare dintre fetele întâlnite el se gândise, ca orice om cinstit, ca la viitoarea lui soÈ›ie, împrumutându-le în imaginaÈ›ia lui toate atributele vieÈ›ii conjugale: capotul alb, samovarul, cupeul nevestei, copilaÈ™ii, maman, È™i papa, felul lor de a se purta cu ea È™i aÈ™a mai departe. Și toate aceste reprezentări ale viitorului îi făceau plăcere. Acum însă, când se gândea la prinÈ›esa Maria, pe care rudele lui o peÈ›eau, nu-È™i putu reprezenta nimic, măcar o dată, despre viitoarea lui viață conjugală. Și dacă încerca lucrul acesta, totul i se părea vag È™i fals. Nu reuÈ™ea decât să-È™i facă singur spaime. VII. GROAZNICA ȘTIRE A LUPTEI de la Borodino È™i a pierderilor noastre în morÈ›i È™i răniÈ›i, pe lângă È™i mai groaznica veste a pierderii Moscovei, fură primite la Voronej pe la jumătatea lui septembrie. PrinÈ›esa Maria, aflând de-abia din gazete că fratele ei fusese rănit È™i neavând despre el nici o altă È™tire, se pregătea să plece în căutarea prinÈ›ului Andrei, după câte auzise Nikolai (căci n-o mai întâlnise). Primind È™tirile despre lupta de la Borodino È™i despre părăsirea Moscovei, Rostov nu încerca atâta părere de rău, deznădejde, mânie sau dorință de răzbunare, ori alte asemenea sentimente, cât se pomeni dintr-o dată plictisit È™i contrariat, ca È™i cum i-ar fi fost ruÈ™ine È™i s-ar fi simÈ›it stingherit la Voronej. I se păreau prefăcătorii toate discuÈ›iile pe care le auzea; nu È™tia ce să creadă de toate acestea È™i simÈ›ea că numai acolo, la regiment, totul ar deveni iarăși clar pentru el. ÃŽncepu să-i dea zor cu achiziÈ›ionarea cailor È™i se supăra, adeseori pe nedrept, pe ordonanÈ›a lui È™i pe vagmistru. Cu câteva zile înainte de plecarea lui Rostov, se anunță la catedrala oraÈ™ului un tedeum pentru victoria obÈ›inută de trupele ruse È™i Nikolai luă parte la slujbă. ÃŽn biserică el se aÈ™eză cam la spatele guvernatorului È™i ascultă slujba cu ceremonioasă gravitate, deÈ™i cu gândul la cu totul alte lucruri. Când slujba se isprăvi, soÈ›ia guvernatorului îl chemă la dânsa. — Ai văzut-o pe prinÈ›esă? Zise ea, arătând cu capul spre o doamnă în negru, care sta în strană. Nikolai o recunoscu îndată pe prinÈ›esa Maria, nu atât după profilul care i se zărea de sub borurile pălăriei, cât după sentimentul acela de prudență, de teamă È™i de milă care-l învălui în aceeaÈ™i clipă. Adâncită, se vede, în gândurile ei, prinÈ›esa Maria își făcea ultimele cruci înainte de a ieÈ™i din biserică. Nikolai se uită cu uimire la faÈ›a ei. Era aceeaÈ™i față pe care i-o mai văzuse È™i înainte; aceeaÈ™i îi era expresia de gingașă È™i subtilă frământare interioară, dar acum era învăluită într-o cu totul altă lumină. O înduioșătoare expresie de durere, cucernicie È™i nădejde se vedea pe chipul ei. AÈ™a cum i se întâmpla întotdeauna în prezenÈ›a ei, Nikolai, fără să mai aÈ™tepte sfatul soÈ›iei guvernatorului, fără să se întrebe dacă e bine, dacă e cuviincios sau nu să-i adreseze cuvântul aici, în biserică, se apropie de ea È™i-i spuse că a auzit de durerea ce o lovise È™i că o împărtășea, din adâncul sufletului, È™i el. Numai cât îi auzi vocea È™i faÈ›a ei se È™i lumină brusc, răsfrângând totodată È™i durere, È™i bucurie. — Un singur lucru voiam să vă spun, prinÈ›esă, zise Rostov, È™i anume că, dacă prinÈ›ul Andrei Nikolaevici n-ar mai fi în viață, s-ar fi anunÈ›at imediat în gazete, căci e vorba, doar, de un comandant de regiment. PrinÈ›esa se uită la el fără să înÈ›eleagă ce spunea, bucurându-se doar că vedea pe chipul lui expresia aceea de compătimire pentru durerea ei. — Și eu È™tiu, din atâtea alte cazuri, că rana de schijă (în ziare se vorbea de grenadă) ori e mortală È™i cu efect imediat, ori e, dimpotrivă, foarte uÈ™oară, zise Nikolai. Trebuie să nădăjduim ce e mai bine, È™i eu sunt sigur… PrinÈ›esa Maria îl întrerupse. — O, asta ar fi atât de îngro… începu ea È™i, fără să-È™i termine vorba, de emoÈ›ie, își înclină capul cu o miÈ™care graÈ›ioasă (cum erau toate miÈ™cările pe care le făcea în faÈ›a lui), apoi, privindu-l recunoscătoare, plecă să-È™i ajungă din urmă mătuÈ™a. ÃŽn seara aceea, Nikolai nu se duse la nimeni în vizită È™i rămase acasă ca să încheie unele socoteli cu vânzătorii de cai. Când sfârÈ™i cu treburile, era prea târziu ca să mai iasă undeva, dar prea devreme ca să se culce, È™i Nikolai, singur, se plimbă multă vreme în sus È™i-n jos prin odaie, meditând asupra vieÈ›ii lui, lucru care la el se întâmpla rar. PrinÈ›esa Maria îi făcuse o impresie plăcută atunci, lângă Smolensk. Faptul că o întâlnise în împrejurări atât de ieÈ™ite din comun È™i faptul că tocmai pe ea i-o recomandase, cândva, mama lui ca pe o partidă bogată, îl făcuseră să-i acorde o atenÈ›ie neobiÈ™nuită. La Voronej, în timpul vizitelor sale, impresia aceasta deveni È™i puternică, nu numai plăcută. Nikolai fu uimit de marea frumuseÈ›e morală pe care o observase de data aceasta la dânsa. DeÈ™i se pregătea de câtva timp să plece, nu-i trecuse până acum prin cap să regrete faptul că, plecând din Voronej, se lipsea de plăcerea de a o vedea pe prinÈ›esa Maria. Dar întâlnirea de azi din biserică (Nikolai simÈ›ea lucrul acesta) i se întipărise în inimă mai adânc decât ar fi prevăzut È™i mai adânc decât ar fi dorit pentru liniÈ™tea sa. FaÈ›a ei palidă, fină È™i tristă, privirea ei strălucitoare, miÈ™cările ei line È™i graÈ›ioase È™i, mai ales, adânca È™i gingaÈ™a tristeÈ›e ce se citea din toate trăsăturile ei îl neliniÈ™teau È™i-i solicitau compătimirea. Rostov nu putea răbda să vadă la bărbaÈ›i expresia unei înalte vieÈ›i interioare (de aceea nici nu-l iubea pe prinÈ›ul Andrei); el numea cu dispreÈ› toate acestea filosofie È™i visări; dar la prinÈ›esa Maria tocmai în această tristeÈ›e, ce exprima toată adâncimea vieÈ›ii ei interioare, care-i lipsea lui Nikolai, el simÈ›ea o irezistibilă atracÈ›ie. „Ce fată minunată trebuie să fie. ÃŽnger, nu altceva, își spunea el. De ce nu sunt liber, de ce m-am pripit aÈ™a cu Sonia?†Și, fără voia lui, comparaÈ›ia între ele i se impuse: una lipsită, cealaltă înzestrată din plin cu darurile spirituale care-i erau străine lui Nikolai È™i pe care tocmai de aceea el le preÈ›uia atât de mult. ÃŽncercă să-È™i închipuie ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost el liber. ÃŽn ce fel i-ar fi făcut el propunerea È™i cum ar fi devenit ea soÈ›ia lui? Dar nu, lucrul acesta nu È™i-l putea închipui. I se făcu frică È™i nu-È™i putu trezi în minte nici o icoană limpede. Cu Sonia, el își făurise demult un tablou al viitorului său; È™i toate erau atât de simple È™i de limpezi, tocmai pentru că erau numai în închipuire È™i pentru că el È™tia tot ce se petrece cu Sonia; dar viitorul împreună cu prinÈ›esa Maria nu È™i-l putea închipui, tocmai pentru că el n-o înÈ›elegea, ci o iubea doar. Visurile lui în legătură cu Sonia aveau în ele ceva vesel, ceva de jucărie. Dar să se gândească la prinÈ›esa Maria îi era totdeauna greu È™i i se părea într-o oarecare măsură, înfricoșător. „Cum se ruga! ÃŽÈ™i aminti el. Se vedea că pune tot sufletul în rugăciune. Da, asta-i rugăciunea care mută munÈ›ii din loc È™i sunt încredinÈ›at că rugăciunea îi va fi ascultată. De ce oare nu mă rog È™i eu să mi se dea lucrul de care am nevoie? ÃŽÈ™i aminti el. Dar care-i lucrul de care am eu nevoie? De libertate, de independență față de Sonia. Bine spunea ea, își aminti el de cuvintele soÈ›iei guvernatorului, numai la nenorociri mă pot aÈ™tepta dacă mă însor cu Sonia, încurcături, mama nenorocită… afacerile băneÈ™ti… încurcături, groaznice încurcături! Și, pe urmă, eu nici n-o iubesc. Nu, n-o iubesc aÈ™a cum s-ar cuveni. Dumnezeule! Scoate-mă din această situaÈ›ie îngrozitoare È™i fără ieÈ™ire! ÃŽncepu el deodată să se roage. Da, rugăciunea poate muta È™i munÈ›ii din loc, dar trebuie să crezi È™i să nu te rogi aÈ™a cum ne rugam noi când eram copii, eu È™i NataÈ™a, cerând lui Dumnezeu să se facă zăpada zahăr È™i dând fuga în curte să vedem dacă într-adevăr s-a făcut zăpada zahăr. Nu, eu acuma doar nu mă rog pentru fleacuriâ€, zise el, punându-È™i luleaua într-un colÈ›; È™i, împreunându-È™i mâinile, îngenunche în faÈ›a icoanei. Apoi, înduioÈ™at de amintirea prinÈ›esei Maria, începu să se roage aÈ™a cum de multă vreme nu se mai rugase. Ochii îi erau umezi È™i lacrimile îl înecau, când în prag se ivi, cu niÈ™te hârtii în mână, LavruÈ™ka. — Prostule! Ce dai aÈ™a buzna nechemat? Se răsti Nikolai, sărind repede în picioare. — De la guvernator, rosti cu voce somnoroasă LavruÈ™ka, a venit culierul, aveÈ›i scrisoare. — Bine, bine, mulÈ›umesc, pleacă! Nikolai luă cele două scrisori. Una era de la mamă-sa, cealaltă de la Sonia. Le cunoscu după scris È™i desfăcu mai întâi scrisoarea Soniei. Dar abia citi câteva rânduri, că faÈ›a i se îngălbeni È™i ochii i se măriră de spaimă È™i de bucurie. — Nu, asta-i cu neputință! Rosti el cu glas tare. Și, nemaiputând sta locului, începu să se plimbe în lung È™i-n lat prin odaie cu scrisoarea în mână, citind-o. O parcurse în fugă, apoi o mai citi o dată È™i încă o dată, apoi, ridicând din umeri È™i dând braÈ›ele în lături, se opri în mijlocul odăii, cu gura căscată È™i cu ochii aÈ›intiÈ›i în gol. Lucrul pentru care nici n-apucase bine să se roage, cu credinÈ›a că Dumnezeu îi va asculta rugăciunea, se împlinise; dar Nikolai era mirat de faptul acesta, ca È™i cum ar fi fost ceva neobiÈ™nuit, ca È™i cum niciodată nu s-ar fi aÈ™teptat È™i ca È™i cum tocmai împlinirea atât de grabnică a dorinÈ›ei lui i-ar fi dovedit că nu era ceva venit de la Dumnezeu, la care se rugase, ci o simplă întâmplare. Nodul care-l È›inea pe Rostov legat È™i care părea de nedesfăcut, era dezlegat prin această neaÈ™teptată scrisoare a Soniei, pe care nimic n-o provocase (după cum i se părea lui Nikolai). Ea îi scria că ultimele împrejurări nenorocite, pierderea aproape a întregului avut al Rostovilor la Moscova È™i dorinÈ›a, nu o dată formulată de contesă, ca Nikolai să se însoare cu prinÈ›esa Bolkonskaia, precum È™i tăcerea È™i răceala lui din ultima vreme, toate acestea la un loc o făcuseră să ia hotărârea de a renunÈ›a la promisiunea lui de căsătorie È™i de a-i reda deplina libertate. „Prea mă apăsa greu gândul că pot fi eu pricina supărărilor È™i discordiei în familia care m-a ocrotit, scria ea, iar dragostea mea nu are decât un singur È›el: fericirea celor pe care îi iubesc; de aceea te implor, Nicolas, să te consideri liber È™i să È™tii că, în ciuda celor întâmplate, nimeni nu te poate iubi mai mult decât Sonia ta.†Amândouă scrisorile veneau din TroiÈ›a. A doua era de la contesă. ÃŽn scrisoarea aceasta i se descriau ultimele zile la Moscova, plecarea, incendiul È™i pierderea întregului avut. Tot în scrisoarea aceasta contesa îi mai scria, între altele, că prinÈ›ul Andrei e printre răniÈ›ii care călătoreau împreună cu ei. Starea lui era foarte gravă, dar acum doctorul spune că sunt speranÈ›e mai multe. Sonia È™i NataÈ™a îl îngrijesc ca niÈ™te adevărate infirmiere. Cu scrisoarea aceasta, Nikolai se duse a doua zi la prinÈ›esa Maria. Nici Nikolai, nici prinÈ›esa Maria nu rostiră vreo vorbă cu privire la ceea ce puteau însemna cuvintele „NataÈ™a îl îngrijeÈ™teâ€; dar datorită acestei scrisori, între Nikolai È™i prinÈ›esă se stabili, dintr-o dată, o mai mare apropiere, cam ca raporturile de rudenie. ÃŽn ziua următoare, Rostov o conduse pe prinÈ›esa Maria, care pleca la Iaroslavl, È™i în câteva zile se întoarse È™i el înapoi la regiment. VIII. SCRISOAREA SONIEI CÃTRE Nikolai, care era pentru el o îndeplinire a rugăciunii, fusese scrisă la TroiÈ›a. Iată ce anume o provocase. Gândul de a-l însura pe Nikolai cu o fată bogată o preocupa din ce în ce mai mult pe bătrâna contesă. Ea È™tia că Sonia era piedica principală. Și viaÈ›a Soniei în ultima vreme, mai ales după scrisoarea lui Nikolai care descria întâlnirea lui cu prinÈ›esa Maria la Bogucearovo, devenise din zi în zi mai grea în casa contesei. Bătrâna nu scăpa nici un prilej de a-i face Soniei observaÈ›ii jignitoare sau chiar crude. Câteva zile înainte de plecarea din Moscova însă, contesa, miÈ™cată È™i tulburată de câte se petreceau, o chemase pe Sonia la ea È™i, în loc de reproÈ™uri È™i de pretenÈ›ii, îi adresase cu lacrimi în ochi rugămintea ca, sacrificându-se, drept recunoÈ™tință pentru tot ce făcuseră pentru ea, să rupă legăturile cu Nikolai. — Nu voi avea liniÈ™te până nu-mi vei făgădui lucrul acesta. Sonia izbucni într-un plâns isteric È™i răspunse, printre hohote, că va face totul, că e gata la orice, dar nu-È™i dădu de-a dreptul făgăduinÈ›a cerută; în adâncul sufletului, ea nu se putea hotărî să facă ceea ce cereau de la ea. Trebuia să se jertfească pe sine pentru fericirea familiei care o hrănise È™i o crescuse. Era în obiÈ™nuinÈ›a Soniei să se jertfească pentru fericirea altora. SituaÈ›ia ei în această casă era de aÈ™a natură, încât numai pe calea sacrificiului putea să-È™i arate calitățile; È™i ea se deprinsese È™i-i plăcea chiar să facă sacrificii. ÃŽnsă alte dăți, ori de câte ori se jertfise, era bucuroasă să È™tie că, prin această jertfă de sine, ea sporea în valoare atât în propriii săi ochi, cât È™i în ai celorlalÈ›i, È™i devenea astfel È™i mai vrednică de Nicolas, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume; pe când acum, jertfa care i se cerea era să renunÈ›e tocmai la ceea ce constituia pentru dânsa toată răsplata sacrificiilor ei, întregul sens al existenÈ›ei sale. Și, pentru prima oară în viață, ea simÈ›i o ciudă amară față de aceia care îi făcuseră atâta bine pentru ca s-o chinuiască apoi cu atât mai crunt; simÈ›i că o pizmuieÈ™te pe NataÈ™a, care nu cunoscuse nimic asemănător vreodată, care nu avusese niciodată nevoie să facă sacrificii È™i-i obliga pe ceilalÈ›i să se jertfească pentru dânsa È™i care era totuÈ™i răsfățata tuturor. Pentru prima oară Sonia simÈ›i cum, din potolita È™i curata ei iubire pentru Nicolas, începea dintr-o dată să crească un sentiment pătimaÈ™, mai presus È™i de legi, È™i de virtute, È™i de religie. Și, sub înrâurirea acestui sentiment, Sonia care, tot ducându-È™i viaÈ›a în funcÈ›ie de alÈ›ii, se învățase, fără voia ei, să fie un caracter ascuns, răspunse contesei în termeni vagi È™i generali, evită discuÈ›iile cu ea È™i se hotărî să aÈ™tepte până se va întâlni cu Nikolai, cu gândul ca la această întâlnire, în loc să-i redea libertatea, să-l lege, dimpotrivă, pentru totdeauna de dânsa. Pregătirile de drum È™i groaza ultimelor zile de È™edere a Rostovilor la Moscova înăbuÈ™iră în sufletul Soniei gândurile triste ce o chinuiau. Era bucuroasă să scape de ele, ocupându-se cu tot felul de treburi practice. Dar când află de prezenÈ›a prinÈ›ului Andrei în casa lor, o cuprinse – cu toată compătimirea sinceră ce o avea pentru el È™i pentru NataÈ™a – bucuria superstiÈ›ioasă că Dumnezeu nu îngăduie ca ea să fie despărÈ›ită de Nicolas. Știa că NataÈ™a nu-l iubise decât pe prinÈ›ul Andrei È™i că nu încetase să-l iubească. Mai È™tia că acum, puÈ™i laolaltă în împrejurări atât de îngrozitoare, ei se vor apropia din nou unul de altul È™i că, în cazul acesta, Nicolas, ca o urmare a rudeniei care avea să intervină între ei, nu se va mai putea căsători cu prinÈ›esa Maria. Cu toată grozăvia celor întâmplate în ultimele zile de È™edere la Moscova È™i în primele zile ale călătoriei, sentimentul acesta, conÈ™tiinÈ›a aceasta a amestecului ProvidenÈ›ei în treburile ei personale, o bucura pe Sonia. La lavra TroiÈ›a, Rostovii făcură cel dintâi popas de zi din călătoria lor. Li se dădură în arhondaricul lavrei trei odăi mari, dintre care una o ocupă prinÈ›ul Andrei. Rănitului îi era mult mai bine în ziua aceea. NataÈ™a era cu el. ÃŽn odaia vecină erau contele È™i contesa, în respectuoasă conversaÈ›ie cu stareÈ›ul, ce venise să-È™i vadă aceste vechi cunoÈ™tinÈ›e, care-i făcuseră mereu danii pentru mânăstire. Sonia era È™i ea de față, chinuită de curiozitatea de a afla despre ce vorbeau prinÈ›ul Andrei È™i NataÈ™a. Le auzea zgomotul glasurilor prin ușă. Deodată, uÈ™a dinspre odaia prinÈ›ului Andrei se deschise. NataÈ™a ieÈ™i cu o expresie de neliniÈ™te pe față È™i, fără să-l observe pe călugărul care se ridicase s-o întâmpine È™i își potrivea mâneca largă a mâinii drepte, pentru a o binecuvânta, se apropie de Sonia È™i o apucă de mână. — NataÈ™a, ce ai? Vino aici, zise contesa. NataÈ™a se apropie să primească binecuvântarea, È™i stareÈ›ul o sfătui să ceară ajutorul lui Dumnezeu È™i al Sfântului Nicolae. Cum ieÈ™i stareÈ›ul, NataÈ™a își luă de mână prietena È™i trecu împreună cu ea în camera cea goală. — AÈ™a-i, Sonia? AÈ™a-i că are să trăiască? Zise ea. Sonia, cât sunt de fericită È™i cât de nenorocită sunt! Sonia, surioara mea dragă, va fi totul ca înainte. Numai să fie el sănătos. Dar nu se poate ca el să… pentru că, pentru… că… È™i NataÈ™a izbucni în plâns. — AÈ™a-i! Eu È™tiam demult! Slavă Domnului, spuse Sonia. Are să se facă sănătos. Sonia era nu mai puÈ›in emoÈ›ionată decât prietena ei, È™i din pricina temerilor È™i a durerii NataÈ™ei, dar È™i din cauza propriilor ei gânduri nemărturisite nimănui. Plângând, o consola È™i o săruta pe NataÈ™a. „Numai de-ar trăi!†își zicea ea. După ce plânseră, după ce mai statură de vorbă puÈ›in È™i își È™terseră lacrimile, cele două prietene se apropiară de uÈ™a prinÈ›ului Andrei. NataÈ™a o deschise cu precauÈ›ie È™i se uită în odaie. Sonia, alături de ea, rămăsese în uÈ™a întredeschisă. PrinÈ›ul Andrei zăcea în pat, sprijinit pe trei perne înalte. Chipul palid îi era liniÈ™tit, ochii închiÈ™i, È™i se putea vedea cât de regulat respiră. — Ah, NataÈ™a! Exclamă deodată, aproape strigând, Sonia, apucându-È™i veriÈ™oara de o mână È™i ferindu-se din ușă. — Ce-i, ce-i? ÃŽntrebă NataÈ™a. — AÈ™a era, aÈ™a era, uite… zise Sonia palidă, È™i buzele îi tremurau. NataÈ™a închise uÈ™or uÈ™a È™i o trase pe Sonia lângă fereastră, fără să fi înÈ›eles încă ce voise să spună. — Þi-aduci tu aminte, vorbi, speriată È™i cu o expresie solemnă, Sonia, È›i-aduci tu aminte când m-am uitat în oglindă pentru tine… La Otradnoe, de Crăciun… Þi-aduci aminte ce-am văzut? — Da, da! Spuse NataÈ™a, făcând ochii mari È™i aducându-È™i vag aminte că Sonia îi spusese atunci ceva despre prinÈ›ul Andrei, pe care-l văzuse zăcând în pat. — Þi-aduci aminte? Continuă Sonia. AÈ™a l-am văzut atunci È™i v-am spus tuturor, È™i È›ie, È™i DuniaÈ™ei. L-am văzut cum sta întins în pat, spuse ea, dând din mână cu degetul ridicat la fiecare amănunt de care-È™i amintea, cum sta cu ochii închiÈ™i, cum era acoperit cu o plapumă roz È™i cum își încruciÈ™ase mâinile pe piept, continuă Sonia din ce în ce mai încredinÈ›ată, pe măsură ce descria amănuntele văzute acum, că întocmai aceleaÈ™i amănunte ea le văzuse È™i atunci. Atunci nu văzuse de fapt nimic È™i spusese că vede doar ce-i trecuse prin minte; acum însă ceea ce născocise atunci i se părea tot atât de real ca oricare amintire. Nu numai că-È™i aminti ce spusese atunci, È™i anume că el întorsese capul spre ea, că zâmbise È™i că era acoperit cu ceva roÈ™u, dar era ferm convinsă că spusese È™i văzuse încă de atunci că era acoperit cu ceva roz, È™i anume cu o plapumă roz, È™i că era cu ochii închiÈ™i. — Da, da, chiar cu o plapumă roz, zise NataÈ™a, căreia de asemenea i se părea acum că-È™i aminteÈ™te că fusese vorba de o plapumă roz È™i vedea, în faptul acesta mai ales, ciudățenia È™i misterul prezicerii. — Dar ce să însemne asta? ÃŽntrebă gânditoare NataÈ™a. — Ah, nu È™tiu, dar ce lucru extraordinar! Zise Sonia, cuprinzându-È™i capul între palme. Peste câteva minute, prinÈ›ul Andrei sună È™i NataÈ™a intră la el; iar Sonia, tulburată È™i înduioÈ™ată cum rar i se întâmpla să fie, rămase la fereastră, gândindu-se tot la ciudățenia celor petrecute. ÃŽn aceeaÈ™i zi se ivi o ocazie de a trimite corespondență pe front È™i contesa îi scrise fiului ei o scrisoare. — Sonia, își chemă contesa nepoata, ridicând capul de deasupra hârtiei, când aceasta trecu pe lângă dânsa, Sonia, tu nu-i scrii lui Nikolenka? ÃŽntrebă ea încet, cu voce tremurătoare; È™i în privirile ochilor ei obosiÈ›i ce o fixau prin ochelari, Sonia citi tot ce voia să spună contesa prin aceste cuvinte. ÃŽn privirea aceasta era È™i rugăminte, È™i teamă de refuz, È™i ruÈ™ine pentru ceea ce trebuia să ceară, È™i ură neîmpăcată gata să izbucnească în cazul unui refuz. Sonia se apropie de contesă È™i, lăsându-se în genunchi, îi sărută mâna. — ÃŽi scriu, maman, zise ea. Pe Sonia o înduplecaseră, o tulburaseră È™i o înduioÈ™aseră toate cele petrecute în ziua aceea, mai cu seamă că vedea acum adeverirea misterioasei prorociri. Acum când È™tia că, prin reluarea legăturilor dintre NataÈ™a È™i prinÈ›ul Andrei, Nikolai nu s-ar mai fi putut însura cu prinÈ›esa Maria, ea simÈ›i cu bucurie că revine la abnegaÈ›ia ei de altădată, stare de suflet în care îi plăcea È™i se deprinsese să trăiască È™i, cu lacrimi în ochi de bucuria conÈ™tiinÈ›ei că face un gest mărinimos, ea scrise, întrerupându-se de câteva ori din pricina lacrimilor care-i întunecau ochii negri catifelaÈ›i, scrisoarea aceea înduioșătoare, a cărei primire îl uimise pe Nikolai atât de mult. IX. LA CORPUL DE GARDà UNDE fusese dus Pierre, ofiÈ›erul È™i soldaÈ›ii care îl arestaseră îl tratară cu duÈ™mănie, dar È™i cu respect. Se simÈ›ea în felul lor de a se purta cu dânsul È™i bănuiala că el n-ar fi ce era (nu È™tiau dacă nu cumva e vreun personaj foarte important), È™i duÈ™mănia stârnită de amintirea, proaspătă încă, a luptei ce trebuiseră să dea cu dânsul. Dar când, în dimineaÈ›a zilei următoare, veni schimbul, Pierre simÈ›i că pentru noua gardă – ofiÈ›eri È™i soldaÈ›i – el nu mai însemna ceea ce însemnase pentru cei care-l prinseseră. ÃŽntr-adevăr, în omul acesta mare È™i gras, cu caftan de mujic, garda celei de-a doua zile nu mai vedea pe bărbatul sprinten care se bătuse atât de disperat cu hoÈ›ul È™i cu patrula È™i care rostise fraza aceea solemnă despre salvarea copilului – ci vedea în el doar pe cel de-al È™aptesprezecelea dintre ruÈ™ii, deÈ›inuÈ›i nu se È™tie pentru ce, din ordinul înaltului comandant. Iar dacă li se părea ceva deosebit la Pierre, nu era decât înfățiÈ™area lui, deloc timidă, de om concentrat È™i dus pe gânduri, È™i limba franceză în care, spre uimirea francezilor, el se exprima atât de bine. ÃŽn ciuda acestui fapt, în aceeaÈ™i zi pe Pierre îl puseră laolaltă cu ceilalÈ›i arestaÈ›i È™i indivizi suspecÈ›i, întrucât de încăperea pe care o ocupase el până atunci avea nevoie un ofiÈ›er. ToÈ›i ruÈ™ii care se aflau în arest împreună cu Pierre erau oameni din cele mai de jos pături sociale. Și toÈ›i, recunoscând în Pierre boierul, se fereau de dânsul, mai ales că vorbea È™i franÈ›uzeÈ™te. Pierre auzea cu mâhnire cum își băteau joc de el între dânÈ™ii. A doua zi seara, Pierre află că toÈ›i deÈ›inuÈ›ii aceÈ™tia (È™i cu dânÈ™ii odată probabil È™i el) urmau să fie judecaÈ›i pentru punere de foc. A treia zi Pierre fu dus, împreună cu ceilalÈ›i, într-o casă unde se afla un general francez cu mustăți albe, doi colonei È™i alÈ›i câțiva francezi cu eÈ™arfă la mânecă. Cu acea precizie È™i meticulozitate mai presus, chipurile, de orice slăbiciune omenească, cu care judecătorii se adresează de obicei acuzaÈ›ilor, i se puseră È™i lui Pierre – la rând cu toÈ›i ceilalÈ›i – obiÈ™nuitele întrebări: cine era, unde fusese, în ce scop? Ș.a.m.d. ÃŽntrebările acestea, care ocoleau fondul chestiunii È™i excludeau posibilitatea dezvăluirii acestui fond, aveau drept scop, ca toate întrebările care se pun la judecăți, doar să construiască jgheabul prin care judecătorii ar fi dorit să curgă răspunsurile acuzatului, ea să-l aducă la È›elul dorit, adică la învinovățire. Cum începea să spună ceva care nu mai satisfăcea È›elul acuzării, pe loc înlăturau jgheabul, È™i apa putea curge încotro avea poftă. ÃŽn afară de aceasta, Pierre simÈ›ea ceea ce simt toÈ›i acuzaÈ›ii în faÈ›a tuturor instanÈ›elor: nedumerire. Pentru ce toate aceste întrebări? I se părea că numai din condescendență sau oarecum din politeÈ›e se folosea această cursă a aÈ™ezării jgheabului. El È™tia că se afla în mâinile acestor oameni, că numai forÈ›a îl adusese aici, că numai forÈ›a le dădea dreptul de a cere răspunsuri la întrebări, că scopul unic al acestei adunări consta în a-l găsi vinovat. Și, de aceea, cum era vorba de forță È™i exista dorinÈ›a de a-l găsi vinovat, nu mai aveau nevoie nici de cursa întrebărilor È™i nici de judecată. Era limpede că toate răspunsurile trebuiau să ducă la învinovățire. La întrebarea: ce făcea când fusese ridicat, Pierre, răspunse cu oarecare dramatism că ducea părinÈ›ilor copilul qu'il avait sauvé des flammes39. Pentru ce se bătuse cu jefuitorul? Pierre răspunse că luase apărarea unei femei, că apărarea unei femei jignite este o datorie a oricărui om È™i că… Aici îl opriră: asta nu avea legătură cu chestiunea. Ce căutase în curtea casei incendiate unde îl văzuseră martorii? El răspunse că se dusese să vadă ce se întâmpla prin Moscova. Din nou fu întrerupt: nu-l întrebaseră unde se ducea, ci numai ce căuta la locul incendiului. I se repetă prima întrebare – cine era – la care spusese atunci că nu voia să răspundă. Răspunse din nou că nu poate spune. — TreceÈ›i asta în procesul-verbal. Asta nu-i bine, nu-i deloc bine, îi spuse sever generalul cu mustăți albe È™i cu faÈ›a roÈ™ie, rumenă. A patra zi, incendiile izbucniră, È™i pe meterezul Zubovski. Pierre, împreună cu alÈ›i treisprezece deÈ›inuÈ›i, fu dus în Krâmski-Brod È™i închis în È™ura unei case de negustori. Trecând pe străzile oraÈ™ului, Pierre se înăbuÈ™ea de fumul care părea că învăluise tot oraÈ™ul. ÃŽn toate părÈ›ile se vedeau incendii. Pe atunci, Pierre nu înÈ›elegea încă însemnătatea incendierii Moscovei È™i se uita cu groază la focurile acelea. ÃŽn È™ura casei din Krâmski-Brod, Pierre petrecu încă patru zile, în care timp află din convorbirile soldaÈ›ilor francezi că pentru toÈ›i deÈ›inuÈ›ii de aci se aÈ™teaptă, de la o zi la alta, hotărârea mareÈ™alului. A cărui mareÈ™al anume, Pierre nu putu afla de la soldaÈ›i. Pentru soldaÈ›i era vădit că mareÈ™alul reprezenta cea mai înaltă È™i oarecum misterioasă verigă a lanÈ›ului autorității. Aceste zile dintâi, până la 8 septembrie, ziua în care prizonierii fură duÈ™i la al doilea interogatoriu, au fost cele mai grele pentru Pierre. X. LA 8 SEPTEMBRIE, INTRA LA prizonieri în È™ură un foarte important ofiÈ›er, judecând după respectul pe care i-l arătau santinelele. OfiÈ›erul acesta, probabil ofiÈ›er de stat-major, cu o listă în mână, făcu apelul tuturor ruÈ™ilor, numindu-l pe Pierre: celui qui n'avoué pas son nom40. Apoi, uitându-se alene, cu nepăsare, la toÈ›i prizonierii, porunci ofiÈ›erului de gardă să fie îmbrăcaÈ›i cuviincios È™i pieptănaÈ›i înainte de a fi aduÈ™i în faÈ›a mareÈ™alului. Peste un ceas sosi o companie de soldaÈ›i È™i Pierre, împreună cu ceilalÈ›i treisprezece arestaÈ›i, fu dus pe câmpul Devicie. Era o zi senină, cu soare; plouase È™i aerul era neobiÈ™nuit de curat. Fumul nu se mai È›inea la faÈ›a pământului, ca în ziua când îl scoseseră pe Pierre din clădirea corpului de gardă de pe meterezul Zubovski; el se ridica acum, în coloane, în văzduhul limpede. Nu se vedeau nicăieri focurile incendiilor, dar din toate părÈ›ile se ridicau coloane de fum, È™i toată Moscova, cel puÈ›in tot ce putea vedea Pierre, era numai urme de incendii. Pretutindeni dădeai cu ochii numai de pământ pârjolit, din care se înălÈ›au sobe de zid È™i hornuri È™i, rar de tot, întâlneai zidurile afumate ale caselor de piatră. Pierre se uita la ceea ce rămăsese pe urma focului È™i nu mai recunoÈ™tea cartierele binecunoscute ale oraÈ™ului. Ici-colo se mai vedeau È™i biserici rămase în picioare. Kremlinul nu fusese distrus È™i se vedea de departe alb, cu turnurile lui È™i cu biserica Ivan cel Mare. ÃŽn apropierea lui sclipea vesel cupola mânăstirii Novodevici È™i dangătul clopotelor răsuna dintr-acolo deosebit de limpede. Clopotele acestea îi amintiră lui Pierre că era duminică È™i sărbătoare: naÈ™terea Maicii Domnului. Dar se părea că n-avea cine să prăznuiască ziua aceasta; nu erau pretutindeni decât ruinele incendiilor, È™i dintre ruÈ™i nu se vedea decât foarte rar câte un om, zdrențăros È™i speriat, care se ferea din calea francezilor. Se vedea bine că ruÈ™ilor le fusese răvășit È™i distrus cuibul. După nimicirea orânduielii ruseÈ™ti a vieÈ›ii, Pierre simÈ›ea, în chip nelămurit, că pe locul cuibului distrus se stabilise o ordine nouă, dar puternică, ordinea lor, franceză. SimÈ›ea aceasta din înfățiÈ™area rândurilor drepte de soldaÈ›i mândri È™i veseli care-l escortau pe el È™i pe ceilalÈ›i delincvenÈ›i; simÈ›ea acest lucru din înfățiÈ™area unui înalt funcÈ›ionar francez care, într-o caleaÈ™că cu doi cai, condusă de un soldat, trecu pe lângă ei. Mai simÈ›ea lucrul acesta È™i din sunetele vesele ale muzicii militare, care veneau dinspre stânga câmpului, È™i mai ales simÈ›ise È™i înÈ›elesese acest lucru din lista pe care o citise în dimineaÈ›a aceea, făcând apelul prizonierilor, ofiÈ›erul francez. Pierre fusese arestat numai de soldaÈ›i È™i dus de colo-colo, cu zeci de alÈ›i deÈ›inuÈ›i; s-ar fi părut, deci, că-l puteau È™i uita sau confunda cu alÈ›ii. Dar nu: răspunsurile date de el la interogatoriu se întorseseră împotriva lui sub forma numelui de: celui qui n'avoue pas son nom. Și, sub denumirea aceasta care-l îngrozea pe Pierre, soldaÈ›ii îl duceau acum undeva, cu convingerea nezdruncinată înscrisă pe feÈ›ele lor, că el, împreună cu restul prizonierilor, erau chiar aceia care trebuiau să fie prizonieri È™i că îi duceau acolo unde trebuiau să-i ducă. Pierre se simÈ›ea o surcea de nimica nimerită între roÈ›ile unei maÈ™ini pe care n-o cunoÈ™tea, dar care-È™i avea mersul ei firesc. ÃŽmpreună cu ceilalÈ›i delincvenÈ›i, Pierre fu dus în partea dreaptă a câmpului Devicie, nu departe de mânăstire, spre o casă mare, albă, cu o grădină întinsă. Era casa prinÈ›ului Șcerbatov, unde Pierre fusese adeseori în vizită È™i unde, cum aflase din ce vorbeau soldaÈ›ii, își avea acum reÈ™edinÈ›a mareÈ™alul, ducele de Eckmühl. ÃŽi duseră către intrarea principală È™i începură să-i vâre unul câte unul în casă. Pierre fu introdus al È™aselea. Fu condus printr-o galerie de sticlă, printr-un vestibul È™i un antreu care-i erau cunoscute, într-un cabinet lung È™i cu tavanul jos, la uÈ™a căruia stătea un aghiotant. ÃŽn fundul camerei, la o masă, cu ochelarii pe nas, È™edea Davout. Pierre înaintă până aproape de el. Davout, fără să ridice ochii de pe hârtia din faÈ›a lui, care-i furniza, probabil, informaÈ›iile, întrebă încet: Qui etes-vous?41 Pierre tăcu, pentru că nu avea putere să scoată nici un cuvânt. Davout pentru Pierre nu era un simplu general francez; pentru Pierre, Davout era omul faimos prin cruzimea sa. Uitându-se la chipul rece al lui Davout care, asemenea unui profesor sever, consimÈ›ea să aibă răbdare È™i să aÈ™tepte o vreme răspunsul, Pierre pricepea că fiecare secundă de întârziere putea să-l coste viaÈ›a; dar nu È™tia ce să spună. Să spună tot ce spusese la primul interogatoriu, nu se putea hotărî; să-È™i dea în vileag numele È™i situaÈ›ia, era È™i periculos È™i ruÈ™inos. Tăcu. Și înainte de a se fi putut Pierre opri la un răspuns oarecare, Davout înălță capul, își ridică ochelarii pe frunte, închise pe jumătate ochii È™i-l privi È›intă. — ÃŽl cunosc pe omul acesta, zise el cu o voce măsurată È™i rece, modulată înadins aÈ™a, probabil ca să-l sperie. Fiorii reci, care-l trecuseră pe Pierre adineauri prin È™ira spinării, îi prinseră acum È›easta ca într-un cleÈ™te. — Mon général, vous ne pouvez pas me connaâtre, je ne vous ai jamai vu…42 — C'est un espion russe43, îl întrerupse Davout, adresându-se unui general care se afla de asemenea în odaie È™i pe care Pierre nu-l băgase în seamă. Și Davout întoarse capul. Cu glas neaÈ™teptat de puternic, ca o avalanșă. Pierre rosti repede: — Non, Monseigneur, zise el, amintindu-È™i deodată că Davout era duce. Non, Monseigneur, vous n'avez pas pu me connaâtre. Je suis un officier militionnaire et je n'ai pas quité Moscou. — Votre nom? Repetă Davout. — Bésouhof. — Qu'est ce qui me prouvera que vous ne mentez pas?44 — Monseigneur! Strigă Pierre cu o voce care, departe de a arăta jignire, era rugătoare. Davout ridică ochii È™i se uită È›intă la Pierre. Câteva secunde se uitară unul la altul È™i privirea aceasta îl salvă pe Pierre. Prin privirea aceasta, dincolo de toate convenÈ›iile războiului È™i judecății, între cei doi oameni se stabiliră raporturi umane. Amândoi, în aceeaÈ™i clipă, simÈ›iră nedesluÈ™it o grămadă de lucruri È™i înÈ›eleseră că sunt, È™i unul È™i altul, copii ai omenirii, că sunt fraÈ›i. La cea dintâi privire, pentru Davout, care de-abia își ridicase ochii din hârtii, unde faptele È™i viaÈ›a omului se reduc la cifre seci, Pierre nu contase decât ca un incident; È™i, fără să-È™i creadă conÈ™tiinÈ›a încărcată cu o faptă rea, Davout l-ar fi împuÈ™cat; acum însă, începuse să vadă în el un om. Rămase o clipă pe gânduri. — Comment me prouverez-vous la vérité de ce que vous me dites45? ÃŽntrebă cu răceală Davout. Pierre își aminti de Ramball, îi declină numele È™i strada unde era casa. — Vous n'etes pas ce que vous dites46, spuse iarăși Davout. Pierre, cu voce tremurătoare È™i întretăiată, începu să aducă dovezi pentru adeverirea celor spuse. ÃŽntre timp însă intră aghiotantul È™i îi raportă ceva lui Davout. Davout se însenină subit la auzul È™tirii aduse de aghiotant È™i începu să-È™i încheie nasturii uniformei. Uitase, se vede, cu totul de Pierre. Când aghiotantul îi aminti de prizonier, el, încruntându-se, făcu un semn spre Pierre È™i spuse să fie luat. Dar unde trebuiau să-l ducă, înapoi în È™ura sau la locul de execuÈ›ie dinainte pregătit, pe care i-l arătaseră tovarășii săi când trecuse pe câmpul Devicie, Pierre nu È™tia. ÃŽntoarse capul È™i văzu că aghiotantul mai întreba ceva. — Oui, sans doute!47 Zise Davout, dar ce era acest „da†Pierre nu È™tia. Pierre nu-È™i mai aminti, după aceea, cum a ieÈ™it, dacă a mers mult, È™i încotro anume. Merse aÈ™a, într-o stare de totală inconÈ™tiență, buimăcit È™i fără să vadă nimic în faÈ›a ochilor, punând pas după pas odată cu ceilalÈ›i, automat, până se opriră cu toÈ›ii È™i se opri È™i el cu ei. Un singur gând îl stăpânise tot timpul acesta: cine, cine, la urma urmei, cine adică îl condamnase la moarte? Nu-l condamnaseră oamenii aceia care-i luaseră interogatoriul în comisie; nu voise niciunul dintre ei, desigur, lucrul acesta, È™i nici nu-l puteau face. Nici Davout, care se uitase atât de omeneÈ™te la el, nu putea fi cel care-l condamnase. ÃŽncă o clipă È™i Davout ar fi înÈ›eles că făceau o greÈ™eală, dar clipa aceasta o spulberase aghiotantul intrând. Iar aghiotantul acela, de bună seamă, nu voise să facă nimica rău, dar ar fi putut să nu intre. Cine atunci, cine-l condamnase la urma urmei, cine-l ucidea, cine-i lua lui viaÈ›a, viaÈ›a lui, a lui Pierre, cu toate amintirile, năzuinÈ›ele, nădejdile È™i gândurile lui? Cine săvârÈ™ea lucrul acesta? Pierre simÈ›i că nu era nimeni care să-l fi săvârÈ™it. Era orânduiala, erau împrejurările. O orânduială oarecare îl omora pe el, pe Pierre, îl lipsea de viață, de tot ce avea, îl nimicea. XI. DE LA CASA PRINÞULUI Șcerbatov, prizonierii fură duÈ™i drept devale, pe câmpul Devicie, puÈ›in mai la stânga mânăstirii, È™i vârâți într-o grădină de zarzavat în mijlocul căreia era un stâlp. ÃŽn dosul stâlpului fusese săpată o groapă mare, cu pământul proaspăt scos, È™i în jurul gropii È™i stâlpului, în semicerc, era o mare mulÈ›ime de oameni. MulÈ›imea se compunea dintr-un mic număr de ruÈ™i È™i un mare număr de soldaÈ›i din armata napoleoniană, care nu erau unități franceze, în uniforme albastre cu epoleÈ›i roÈ™ii, diferite. De-a dreapta È™i de-a stânga stâlpului, în front, erau de serviciu nemÈ›i, italieni È™i francezi, în uniforme cu bocanci È™i chivere. DelincvenÈ›ii fură aÈ™ezaÈ›i în ordinea È™tiută, adică aceea în care erau înscriÈ™i pe listă (Pierre era al È™aselea), È™i duÈ™i către stâlp. Mai multe tobe începură să răpăie deodată, din ambele părÈ›i, È™i Pierre simÈ›i cum, odată cu bătaia tobelor, i se rupea, parcă, o parte din suflet. ÃŽÈ™i pierdu facultatea de a gândi È™i de a înÈ›elege. De-abia putea vedea È™i auzi. Și nu mai avea decât o singură dorință: să se împlinească mai curând acel ceva groaznic care trebuia înfăptuit. Pierre se uita la tovarășii săi È™i-i cerceta cu privirea. Doi inÈ™i din capăt erau puÈ™căriaÈ™i, raÈ™i în cap: unul, înalt È™i slab, celălalt negricios, păros, muÈ™chiulos, cu nasul turtit. Cel de al treilea era un servitor de vreo patruzeci È™i cinci de ani, cu părul încărunÈ›it, cu trupul plin, bine hrănit. Al patrulea era un mujic, bărbat tare chipeÈ™, cu barbă stufoasă, mare È™i blondă È™i cu ochi negri. Al cincilea era un lucrător de fabrică, galben la față, slab, tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în halat de lucru. Pierre auzi că francezii se sfătuiau cum să-i împuÈ™te – câte unul sau câte doi deodată? „Câte doiâ€, spuse rece, calm, ofiÈ›erul mai mare în grad. Se produse miÈ™care în rândurile soldaÈ›ilor È™i se vedea că toÈ›i se grăbeau, dar graba aceasta nu era a unor oameni care au de făcut un lucru pe înÈ›elesul tuturor, ci o grabă ca a oamenilor care dau zor să isprăvească ceva necesar, dar neplăcut È™i de neînÈ›eles. Un funcÈ›ionar francez cu eÈ™arfă pe piept se apropie de capătul drept al È™irului de delincvenÈ›i È™i citi în ruseÈ™te È™i în franÈ›uzeÈ™te sentinÈ›a. Pe urmă, două perechi de franÈ›uji se apropiară de condamnaÈ›i È™i-i luară, aÈ™a cum le indicase ofiÈ›erul, pe cei doi puÈ™căriaÈ™i de la capătul rândului. PuÈ™căriaÈ™ii se duseră la stâlp, se opriră È™i, până să fie aduÈ™i sacii, se uitară tăcuÈ›i în jurul lor, aÈ™a cum se uită fiara doborâtă la vânătorul care se apropie. Unul se închina întruna, celălalt se scărpina pe spinare È™i își miÈ™ca buzele într-o strâmbătură care aducea a zâmbet. SoldaÈ›ii începură să-i lege la ochi, cu miÈ™cări pripite, să le pună saci în cap È™i să-i lege la stâlp. Doisprezece puÈ™caÈ™i înarmaÈ›i ieÈ™iră din rânduri cu paÈ™i fermi È™i măsuraÈ›i È™i se opriră la opt paÈ™i de stâlp. Pierre se întoarse, ca să nu vadă ce avea să se întâmple. Deodată se auziră țăcănituri È™i o detunătură, care lui Pierre i se păru mai puternică decât cel mai grozav tunet, È™i el întoarse capul È™i privi. Era fum, È™i francezii, cu feÈ›e palide È™i mâini tremurătoare, roboteau ceva pe lângă groapă. Fură aduÈ™i următorii doi. Și aceÈ™tia se uitau tot aÈ™a, cu priviri la fel cu ale celorlalÈ›i, tăcuÈ›i, implorând doar cu ochii, deznădăjduiÈ›i, ajutor È™i, de bună seamă, nepricepând È™i nevenindu-le să creadă în ceea ce avea să urmeze. Nu puteau crede, pentru că numai ei singuri È™tiau ce însemna pentru ei viaÈ›a È™i, de aceea, nu înÈ›elegeau È™i nu credeau că era cu putință să le fie luată. Pierre voia să nu vadă È™i își întoarse iarăși privirile. Și iarăși ceva ca un tunet groaznic îl asurzi È™i, odată cu răsunetul lui, văzu fum, sânge, palidele È™i speriatele feÈ›e ale francezilor, care È™i acum trebăluiau ceva aproape de stâlp, împingându-se unii pe alÈ›ii cu mâini tremurânde. Răsuflând din greu, Pierre se uită împrejurul său, ca È™i cum s-ar fi întrebat: ce-i asta? ÃŽn toate privirile pe care le întâlneau ochii lui Pierre era aceeaÈ™i întrebare. Pe toate chipurile ruÈ™ilor, pe chipurile soldaÈ›ilor francezi, pe ale ofiÈ›erilor, pe toate, fără excepÈ›ie, el citea aceeaÈ™i spaimă, aceeaÈ™i oroare È™i aceeaÈ™i luptă lăuntrică pe care o simÈ›ea È™i el în inima lui. „Dar cine-i cel ce săvârÈ™eÈ™te lucrul acesta, la urma urmei? Ei toÈ›i suferă întocmai ca È™i mine. Atunci, cine? Cine?†îi fulgeră o clipă lui Pierre prin minte. — Tirailleurs du 86-eme, en avant!48 strigă cineva. Fu luat al cincilea condamnat, cel de lângă Pierre, numai el singur. Pierre nu pricepu că el era salvat; că el È™i toÈ›i ceilalÈ›i fuseseră aduÈ™i aici numai pentru a asista la execuÈ›ie. Privea din ce în ce mai îngrozit la ceea ce se săvârÈ™ea, fără să se simtă nici bucuros că scăpase, nici mai liniÈ™tit. Al cincilea era lucrătorul de fabrică, în halat de lucru. Nici nu se atinseseră bine de el, că È™i sări îngrozit înapoi È™i se agăță de Pierre (Pierre tresări È™i se scutură de el). Lucrătorul nu putea să umble. SoldaÈ›ii îl duceau târâș, iar el tot striga ceva. Când îl puseră la stâlp, tăcu brusc. Parcă ar fi înÈ›eles dintr-o dată ceva. Să fi înÈ›eles că era zadarnic să mai strige, sau poate, dimpotrivă, că era cu neputință să-l omoare oamenii; destul că stătea la stâlp È™i aÈ™tepta să fie legat ca È™i ceilalÈ›i, uitându-se în jurul său cu ochi lucioÈ™i, ca de fiară rănită de glonÈ›. Pierre nu mai avu puterea să-È™i întoarcă faÈ›a È™i să închidă ochii. Curiozitatea È™i tulburarea lui, ca È™i a mulÈ›imii, în faÈ›a acestui al cincilea omor, ajunseseră la pragul cel mai înalt. Tot ca È™i ceilalÈ›i, acest al cincilea condamnat părea la fel de liniÈ™tit: își încheia mereu halatul È™i își freca unul de altul picioarele goale. Când începură să-i lege ochii, își îndreptă singur nodul de la ceafă, care-l strângea, apoi, când îl sprijiniră de stâlpul însângerat, el se lăsă pe spate È™i, cum poziÈ›ia îi era incomodă, se îndreptă, își alătură picioarele È™i se lipi liniÈ™tit de stâlp. Pierre nu-È™i lua ochii de la el; nu-i scăpa nici cel mai mic gest. Trebuie să se fi auzit apoi o comandă È™i după comandă trebuie să fi răsunat detunăturile celor opt arme. Dar Pierre, oricât s-a sforÈ›at mai târziu să-È™i amintească, nu-È™i amintea să fi auzit câtuÈ™i de puÈ›in zgomotul împuÈ™căturilor. El văzu doar cum, nu se È™tie de ce, lucrătorul de fabrică se lăsă deodată moale în puterea frânghiilor, cum în două locuri se ivi sânge È™i cum, din cauza greutății trupului care atârna, frânghiile slăbiră È™i lucrătorul de fabrică, lăsându-È™i capul să atârne într-un chip nefiresc È™i îndoindu-È™i un picior sub dânsul, se aÈ™eză la pământ. Pierre se repezi la stâlp. Nimeni nu-l opri. SperiaÈ›i È™i palizi, câțiva oameni își făceau de lucru ceva în jurul lucrătorului de fabrică. Unui francez bătrân È™i mustăcios îi tremura falca de jos, în timp ce dezlega frânghiile. Trupul se prăbuÈ™i grămadă. SoldaÈ›ii îl târâră, neîndemânatici È™i grăbiÈ›i, îndărătul stâlpului È™i-l împinseră în groapă. ToÈ›i, de bună seamă, È™tiau È™i niciunul dintre ei nu se îndoia că nu erau decât niÈ™te ucigaÈ™i, care trebuiau să-È™i ascundă cât mai grabnic urmele crimei săvârÈ™ite. Pierre își aruncă o privire în groapă È™i văzu că lucrătorul de fabrică zăcea acolo cu genunchii în sus, aproape la gură, cu un umăr mai ridicat decât altul. Și umărul acesta se înălÈ›a È™i se lăsa ritmic, spasmodic. Dar cazmalele È™i începuseră să-i arunce țărână pe tot trupul. Unul dintre soldaÈ›i strigă la Pierre cu o voce răstită, înciudat È™i parcă îndurerat, să se întoarcă la locul lui. Pierre, însă, nu-l înÈ›elese È™i rămase lângă stâlp; nimeni nu-l alungă. Când groapa fu gata acoperită în întregime, se auzi o comandă. Pierre fu dus la locul său È™i trupele franceze, aliniate în front, de o parte È™i de alta a stâlpului, făcură stânga împrejur È™i porniră cu paÈ™i cadenÈ›aÈ›i, defilând prin dreptul stâlpului. Cei douăzeci È™i patru de puÈ™caÈ™i din mijlocul cercului, cu armele descărcate, își reluară în pas alergător locurile când trecură companiile pe lângă ei. Pierre se uita acum nedumerit la aceÈ™ti puÈ™caÈ™i, care fugeau perechi-perechi din cerc. ToÈ›i, afară de unul, se ataÈ™ară companiilor cărora le aparÈ›ineau. Doar un soldat tânăr, cu faÈ›a palidă ca de mort, cu chivăra alunecată pe ceafă, cu arma scăpată din mână, tot mai stătea nemiÈ™cat în faÈ›a gropii, chiar pe locul de unde trăsese. Se clătina ca un om beat È™i făcea câte un pas împleticindu-se, când înainte, când înapoi, ca să-È™i È›ină echilibrul. Un militar bătrân, un subofiÈ›er, se repezi dintre rânduri È™i, apucându-l de umeri, îl trase în mijlocul celorlalÈ›i. MulÈ›imea de ruÈ™i È™i de francezi începu să se împrăștie. ToÈ›i mergeau tăcuÈ›i, cu capul în piept. — Ça leur apprendra a incendier49, spuse cineva dintre francezi. Pierre se uită la cel care vorbise È™i văzu că era un soldat care încerca prin asta să se liniÈ™tească singur de grozăvia celor făptuite, dar tot degeaba. Fără să-È™i mai sfârÈ™ească vorba, făcu un gest cu mâna a renunÈ›are È™i trecu mai departe. XII. DUPà EXECUÞIE, PE PIERRE îl despărÈ›iră de ceilalÈ›i osândiÈ›i È™i-l închiseră singur într-o mică biserică devastată È™i pângărită. ÃŽnainte de apusul soarelui, un subofiÈ›er din gardă intră în biserică însoÈ›it de doi soldaÈ›i È™i-l înÈ™tiință pe Pierre că fusese graÈ›iat È™i că va fi mutat acum în barăcile prizonierilor de război. Fără să fi înÈ›eles ceva din ce-i spunea, Pierre se ridică È™i plecă cu soldaÈ›ii. ÃŽl duseră în partea de sus a tăpÈ™anului, spre niÈ™te barăci construite din scânduri, grinzi È™i leaturi arse È™i-l introduseră într-una dintre ele. Pe întuneric, îl înconjurară aici vreo douăzeci de oameni de tot soiul; Pierre se uita la ei, neînÈ›elegând cine sunt, ce caută ei aici È™i ce vor de la dânsul. Auzea cuvintele pe care i le spuneau, dar nu putea să prindă ceva cu rost È™i cu È™ir dintre ele; nu le înÈ›elegea sensul. Răspundea la tot ce-l întrebau, dar nu-È™i da seama cine sunt cei care-l ascultă È™i cum de-i înÈ›eleg răspunsurile. Se uita la chipurile È™i la trupurile lor È™i toate i se păreau la fel de neînÈ›elese. Din clipa în care văzuse omorul acela înspăimântător săvârÈ™it de oameni care nu voiseră să-l săvârÈ™ească, în sufletul lui Pierre parcă se rupsese dintr-o dată resortul prin care se susÈ›inea È™i păstra totul în viață, È™i totul părea că se preschimbase într-o grămadă de moloz, fără nici un rost. ÃŽn el, deÈ™i nu È™i-ar fi putut da atunci seama, murise È™i credinÈ›a în buna orânduire a lumii, È™i încrederea în oameni, È™i credinÈ›a în propriul său suflet, È™i credinÈ›a în Dumnezeu. Printr-o asemenea stare mai trecuse Pierre È™i altădată, dar niciodată cu atâta forță ca acum. Altădată, când îl copleÈ™eau asemenea îndoieli – ele aveau drept izvor propria lui vină. Și, în adâncul sufletului său, Pierre simÈ›ea atunci că mântuirea din deznădejdea È™i din îndoielile care-l cuprinseseră era în el însuÈ™i. Acum însă simÈ›ea că nu era vreo vină de-a lui pricina că lumea se prăbuÈ™ise în ochii săi È™i că rămăseseră din ea doar niÈ™te ruine lipsite de noimă. SimÈ›ea că întoarcerea către încrederea în viață nu mai stătea în puterea lui. ÃŽn jurul lui, în întuneric, erau oameni. Probabil că simÈ›eau în el ceva care-i interesa foarte mult. ÃŽi spuseră ceva, îl întrebară ceva, apoi îl duseră undeva È™i, în sfârÈ™it, se trezi într-un ungher al barăcii, laolaltă cu niÈ™te oameni care vorbeau, fiecare din colÈ›ul lui, È™i făceau mare haz. — Și aÈ™a, fraÈ›ilor… chiar prinÈ›ul cel care, spunea (punând un accent deosebit pe cuvântul „careâ€) o voce din celălalt capăt al barăcii. Tăcut È™i nemiÈ™cat, Pierre È™edea lângă perete, pe paie, când închizându-È™i, când deschizându-È™i ochii. Dar, de îndată ce È™i-i închidea, vedea aievea acelaÈ™i chip înspăimântător al lucrătorului – înspăimântător mai ales prin simplitatea lui – È™i pe urmă figurile, È™i mai înspăimântătoare prin neliniÈ™tea lor, ale ucigaÈ™ilor fără voie. Și atunci, Pierre își deschidea iarăși ochii È™i privea buimac în întunericul dimprejurul lui. Alături de dânsul È™edea, cinchit, un om mărunÈ›el, a cărui prezență Pierre o simÈ›ise, la început, după mirosul tare de sudoare pe care-l împrăștia la fiece miÈ™care. Omul acesta tot trebăluia ceva în beznă, pe la picioare, È™i Pierre, deÈ™i nu-i vedea faÈ›a, simÈ›ea că se uită tot timpul la el. Când i se mai obiÈ™nuiră ochii cu întunericul, Pierre pricepu că omul acesta se descălÈ›a. Și felul cum făcea el lucrul acesta îl interesa pe Pierre. După ce dezlegă nojiÈ›a care era înfășurată pe un picior, o strânse cu grijă È™i se apucă numaidecât de celălalt picior, tot cu ochii la Pierre. Cât timp atârna cu o mână prima nojiță, cu cealaltă se È™i apucase să o dezlege pe a doua. După ce se descălță astfel, cu o deosebită grijă, cu miÈ™cări line, rotunjite, îndemânatice, care se succedau una pe alta fără zăbavă, omul își agăță încălțămintea de niÈ™te țăruÈ™i bătuÈ›i la căpătâi, scoase un briceag, tăie ceva, închise briceagul, îl puse la loc sub căpătâi È™i, după ce se aÈ™eză mai bine, își cuprinse cu mâinile genunchii strânÈ™i È™i se uită drept la Pierre. Pierre simÈ›i ceva plăcut, liniÈ™titor È™i rotund în miÈ™cările îndemânatice, în gospodăria aceasta frumos rânduită în colÈ›iÈ™orul său, È™i chiar în mirosul acestui om, È™i fără să-È™i mai ia È™i el ochii de la țăran, îl privi drept în față. — Prin multe nevoi ai fi trecut, boierule? Hai? Vorbi deodată omul cel mărunÈ›el. Și era atâta duioÈ™ie È™i atât firesc în vocea cântată a omului, încât lui Pierre, când dădu să-i răspundă, începu să-i tremure falca È™i simÈ›i că-l podidesc lacrimile. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, omul cel mărunÈ›el, ca să nu-i dea timp lui Pierre să-È™i trădeze tulburarea, rosti cu aceeaÈ™i voce plăcută: — Ehei, È™oimuleÈ›ule, nu te necăji, urmă el cu vocea cântată, duioasă È™i mângâietoare, cu care vorbesc rusoaicele bătrâne din popor. Nu te necăji, voinicelule: rabzi un ceas È™i trăieÈ™ti un veac! AÈ™a-i, dragul meu. Cât despre traiul nostru de aici, slavă Domnului, n-avem de ce ne plânge. Sunt oameni È™i răi È™i buni, spuse el È™i, încă urmându-È™i vorba, se lăsă în genunchi cu o miÈ™care mlădioasă; apoi se ridică È™i, tuÈ™ind, se duse încotrova. — Iaca, ai venit È™i tu, potaie, auzi Pierre din capătul celălalt al barăcii aceeaÈ™i voce mângâioasă. A venit, n-a uitat, potaia. Haide, haide, fie! Și soldatul, dând la o parte cățeluÈ™ul care i se gudura prin preajmă, se întoarse la locul lui È™i se aÈ™eză la pământ. Þinea în mâini ceva înfășurat într-o cârpă. — Iaca, boierule, na È™i mănâncă, spuse el, revenind la tonul respectuos de adineauri È™i întinzându-i lui Pierre câțiva cartofi copÈ›i. La prânz am avut ciorbă. Da' cartofii-s grozavi! Pierre nu mâncase toată ziua È™i mirosul cartofilor i se păru peste măsură de ademenitor. MulÈ›umi soldatului È™i începu să mănânce. — Păi, aÈ™a? Zise zâmbind soldatul È™i luă È™i el în mână un cartof. Uită-te aici! Scoase iar briceagul, tăie cartoful drept în două, în palmă, presără pe el puÈ›ină sare dintr-o cârpă È™i-l dădu lui Pierre. — ÃŽs grozavi cartofii iÈ™tia, repetă el. Uite, aÈ™a să-i mănânci. Lui Pierre i se păru că nu mai mâncase niciodată ceva mai gustos. — Nu, mie nu mi-e de mine, spuse Pierre, dar de ce i-au împuÈ™cat pe nenorociÈ›ii aceia? Cel din urmă n-avea decât vreo douăzeci de ani. — TÈ›, tț… făcu omul cel mărunÈ›el. Mare păcat… mare păcat, adăugă el repede È™i, ca È™i când cuvintele i-ar fi fost veÈ™nic gata pregătite să-i zboare din greÈ™eală de pe buze, continuă: Dar cum se face, boierule, că ai rămas dumneata la Moscova? — N-am crezut că au să vină aÈ™a de repede. Am rămas din greÈ™eală, spuse Pierre. — Dar cum de te-au luat, È™oimuleÈ›ule? De acasă de la tine? — Nu, m-am dus È™i eu să văd focul È™i atunci au pus mâna pe mine, m-au învinuit că am dat foc È™i m-au judecat. — Unde-i judecată, acolo-i È™i nedreptate, observă omul cel mărunÈ›el. — Dar tu, demult eÈ™ti aici? ÃŽntrebă Pierre, mestecând cel din urmă cartof. — Eu? M-au luat duminică, din spital, de la Moscova. — Ce, eÈ™ti militar? — Soldat din regimentul ApÈ™eronski. Era să mă prăpădesc de friguri. Nouă nici nu ne-a spus nimeni nimic. Zăceam acolo vreo douăzeci dintr-ai noÈ™tri. Nici cu gândul nu gândeam, nici în vis nu visam. — Și zi, nu È›i s-a urât aici? ÃŽntrebă Pierre. — Cum să nu mi se fi urât, È™oimuleÈ›ule! Mie-mi zice Platon È™i porecla mi-e Karataev, adăugă el, urmărind, probabil, să-i fie mai uÈ™or lui Pierre să i se adreseze. ÃŽmi ziceau „șoimuleÈ›ul†în armată. Cum să nu mi se fi urât, frate dragă! Moscova-i mama oraÈ™elor. Cum să nu È›i se urască să stai È™i să te tot uiÈ›i la toate astea? D-apoi È™i viermele roade varza, dar piere el cel dintâi; aÈ™a spuneau bătrânii, adăugă el repede. — Cum? Cum ai spus? ÃŽl întrebă Pierre. — Eu? ÃŽntrebă Karataev. Eu ziceam că nu-s toate cum gândeÈ™te omul, ci-i după cum voieÈ™te Domnul, spuse el, crezând că repetă cele spuse. Și continuă numaidecât: Dar dumneata, boierule, ai moÈ™ii? Și casă ai? Care va să zică, ai de toate din plin! Ai È™i nevastă? Dar bătrânii îți trăiesc? ÃŽntrebă el È™i, cu toate că Pierre nu-i vedea faÈ›a pe întuneric, simÈ›i că soldatului i se strângeau buzele într-un zâmbet reÈ›inut de duioÈ™ie, când îl întreba de toate acestea. S-ar fi spus că-i părea rău de Pierre că n-avea părinÈ›i È™i mai cu seamă mamă. — Nevasta-i de tăifăsuit, soacra e de-un bun venit, dar nimic nu-i mai scump pe lume ca mama care te-a născut! Zise el. Da' copilaÈ™i ai? Continuă el cu întrebările. Răspunsul negativ al lui Pierre îl mâhni pesemne, iarăși, È™i se grăbi să adauge: Nu-i nimic; eÈ™ti om tânăr, a da Dumnezeu È™i-ai avea. Numai să trăiÈ›i în bună înÈ›elegere… — Păi, acuma-i totuna, spuse fără să vrea Pierre. — Hei, eÈ™ti om bun, replică Platon. De sărăcie È™i de temniță nimic nu te fereÈ™te. Se aÈ™eză mai bine È™i tuÈ™i, pregătindu-se, de bună seamă, să spună o poveste mai lungă. Și-aÈ™a, neiculiță dragă, eram pe atunci acasă, începu el. Răzășia noastră-i bogată, pământ avem mult, trăiesc bine mujicii la noi – iar casa noastră, slavă È›ie, Doamne. Șase inÈ™i ieÈ™eam la coasă, È™i cu tata È™apte. O duceam bine. Răzăși în toată puterea cuvântului. Dar s-a întâmplat… È™i Platon Karataev povesti o istorie lungă, cum se dusese odată după lemne în pădurea altuia È™i-l prinsese gornicul, cum fusese biciuit, judecat È™i trimis la oaste. AÈ™a-i viaÈ›a, È™oimuleÈ›ule, rosti el cu glasul schimbat de zâmbet. Credeau că mă trimit la rău, da' când colo, mi-au făcut un bine! ÃŽl luau pe frate-miu cel mic, de n-ar fi fost să cad eu în greÈ™eală. Și frate-miu cel mic avea cinci copilaÈ™i, iar eu, cum vezi, numai muierea. Am avut o copiliță, dar ne-a luat-o Dumnezeu până a nu pleca eu la oaste. Și, cum îți spuneam, viu eu odată în conced. Mă uit, ai mei trăiesc mai bine ca înainte. Plină curtea de vite, È™i femeile stau acasă, numai doi fraÈ›i erau plecaÈ›i să mai câștige cu munca. Mihailo singur, fratele cel mic, rămăsese acasă. Tata ne-a È™i spus: toÈ›i copiii îs pentru mine deopotrivă; de oricare deget te-ar muÈ™ca, la fel te doare. Să nu-l fi luat atuncea pe Platon, cădeau sorÈ›ii pe Mihailo. Ne-a chemat pe toÈ›i – zău – È™i ne-a înÈ™irat în faÈ›a icoanelor. „Mihailo, zice, vino-ncoa, pleacă-te până la pământ în faÈ›a lui, È™i tu, femeie, pleacă-te! PlecaÈ›i-vă È™i voi, nepoÈ›ilor! AÈ›i înÈ›eles?†zice. Și uite-aÈ™a, neiculiță dragă. Soarta hotărăște. Iar noi tot cârtim: ba că ceea nu-i bine, ba că ceea-i rău. Fericirea noastră, neiculiță, e ca apa dintr-o vârșă de prins peÈ™te: tragi de ea, se umflă; dai s-o scoÈ›i, nu-i nimic în ea. Asta e. Și Platon se răsuci pe paiele lui, tăcu un timp, apoi se ridică în picioare. — Ce-i, pare-mi-se că È›i-e somn! Zise el È™i începu să-È™i facă grăbit semnul crucii, rostind: — Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola È™i Lavra! Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola È™i Lavra, Doamne Isuse Hristoase, miluieÈ™te-ne È™i ne mântuieÈ™te! ÃŽncheie el, apoi, făcând o mătanie până la pământ, se ridică, oftă È™i se aÈ™eză pe paie. Iac-aÈ™a! Culcă-mă, Doamne, pietricică È™i scoală-mă colăcel, mai adăugă el, È™i se culcă, trăgându-È™i peste umeri mantaua. — Ce rugăciune-i asta pe care ai spus-o? ÃŽntrebă Pierre. — Hî? ÃŽngână Platon (aÈ›ipise). Ce rugăciune am spus? M-am rugat. Dar dumneata nu te rogi? — Cum să nu, mă rog È™i eu, zise Pierre. Dar ce spuneai acolo: Frola È™i Lavra? — Păi cum, răspunse repede Platon, e sărbătoarea cailor. Și de vite trebuie s-avem milă, zise Karataev. Ia te uită, potaia, cum s-a-ntins. S-a-ncălzit, porcul de câine, zise el, simÈ›ind cățelul la picioare; apoi se mai răsuci o dată È™i adormi numaidecât. Afară se auzeau, undeva în depărtare, plânsete È™i È›ipete, È™i printre crăpăturile barăcii se zărea un foc; în baracă era însă liniÈ™te È™i întuneric. Multă vreme Pierre nu putu să doarmă. Stătea culcat în beznă, pe locul lui, ascultând cu ochii deschiÈ™i sforăitul regulat al lui Platon, care dormea lângă el; simÈ›ea cum lumea, care înainte se năruise în sufletul lui, se înălÈ›a acum cu o frumuseÈ›e nouă È™i pe temelii noi, de neclintit. XIII. ÃŽN BARACA ÃŽN CARE FUSESE adus Pierre È™i unde-È™i petrecu patru săptămâni din viață, mai erau douăzeci È™i trei de soldaÈ›i prizonieri, trei ofiÈ›eri È™i doi funcÈ›ionari. De toÈ›i își aducea mai târziu aminte ca printr-o ceață; dar Platon Karataev rămase pentru totdeauna în sufletul lui Pierre ca amintirea cea mai trainică È™i mai scumpă È™i ca întruchiparea a tot ce este rusesc, blajin È™i rotunjit în sine. Când, a doua zi în zori, Pierre își văzu vecinul, prima lui impresie de ceva rotunjit se adeveri pe deplin; întreaga făptură a lui Platon, în mantaua lui franÈ›uzească încinsă cu frânghie, cu È™apcă È™i opinci, era rotundă; capul îi era perfect rotund; spatele, pieptul, umerii, mâinile chiar, pe care le È›inea ca È™i cum ar fi tot vrut să îmbrățiÈ™eze ceva, erau rotunde; zâmbetul lui plăcut È™i ochii mari căprui È™i duioÈ™i, erau rotunzi. Judecând după povestirile pe care le spunea el din campaniile la care luase parte ca vechi soldat, Platon Karataev trebuie să fi avut peste cincizeci de ani. Nu È™tia însă nici el È™i nici n-ar fi putut socoti, oricât s-ar fi silit, câți ani avea; dar dinÈ›ii lui strălucitori de albi È™i puternici, care se iveau ca două semicercuri de câte ori râdea (ceea ce se întâmpla adesea), erau toÈ›i frumoÈ™i È™i întregi; n-avea nici un fir de păr alb în barbă ori pe creÈ™tet, È™i tot trupul său vădea mlădiere È™i, mai ales, putere È™i rezistență. FaÈ›a lui, cu toate zbârciturile mici È™i rotunde, avea un aer de nevinovăție È™i tinereÈ›e; vocea îi era plăcută È™i melodioasă. Dar cea mai însemnată particularitate a vorbirii lui era spontaneitatea È™i cursivitatea. Niciodată, se vedea bine, nu se gândea la ceea ce spunea sau se pregătea să spună È™i, de aceea, repeziciunea È™i intonaÈ›iile sale juste aveau o deosebită È™i irezistibilă putere de convingere. ForÈ›a lui fizică È™i sprinteneala lui erau, la începutul prizonieratului, atât de neÈ™tirbite, încât părea că nu È™tie ce-i oboseala È™i boala. ÃŽn fiecare seară, la culcare, el spunea: „Culcă-mă, Doamne, pietricică È™i scoală-mă colăcelâ€; iar dimineaÈ›a când se trezea, strângea întotdeauna în acelaÈ™i fel din umeri È™i spunea: „Cum m-am trântit, am È™i adormit; cum m-am sculat, m-am È™i învioratâ€. Și într-adevăr, era destul să se culce că È™i adormea buÈ™tean, È™i era destul să se scoale, că se È™i apuca de o treabă oarecare, fără nici o clipă de zăbavă, aÈ™a cum fac copiii care, cum se trezesc, se È™i apucă de jucării. Se pricepea la toate – nu din cale-afară de bine, dar nici prost. Făcea pâine, gătea de mâncare, cosea, geluia, cârpea cizme. Era veÈ™nic ocupat È™i doar noaptea dacă-È™i mai permitea să stea de taclale, lucru care-i plăcea, È™i să cânte. Cânta, nu aÈ™a cum cântă cântăreÈ›ii, care È™tiu că-i ascultă cineva, ci aÈ™a cum cântă păsările, probabil pentru că sunetele acestea erau pentru el tot atât de necesare, cum îndeobÈ™te e necesar să te întinzi sau să te miÈ™ti; È™i sunetele pe care le scotea erau întotdeauna subÈ›iri, duioase, aproape femeieÈ™ti, pline de alean, iar chipul lui lua, în timp ce cânta, o înfățiÈ™are foarte serioasă. De cum căzuse prizonier È™i-È™i lăsase iar barbă, se vede că se lepădase de tot ce dobândise străin, peste firea sa, de tot ce era soldățesc, È™i se întorsese, fără voia lui, la deprinderile vechi de om din popor, de țăran. — Soldatul, cum vine-n conced, își È™i scoate cămaÈ™a din nădragi, spunea el. Vorbea fără prea multă plăcere de viaÈ›a sa de soldat, deÈ™i nu se plângea de ea, È™i repeta adeseori că el, tot timpul serviciului militar, nu fusese măcar o dată bătut. Când povestea, povestea de predilecÈ›ie din amintirile lui îndepărtate È™i rămase, probabil, scumpe sufletului său, amintiri din viaÈ›a lui de „răzășâ€, cum numea el viaÈ›a țărănească. Zicalele de care-i era plină vorbirea nu erau dintre acelea, de cele mai multe ori, necuviincioase sau obraznice, din care spun soldaÈ›ii, ci erau zicători din popor, care par atât de neînsemnate luate izolat, dar care dobândesc dintr-o dată un tâlc de adâncă înÈ›elepciune, când sunt spuse unde se cuvine. Adeseori spunea ceva cu totul opus de ceea ce spusese înainte, dar È™i una È™i alta dintre afirmaÈ›iile lui erau pline de adevăr. ÃŽi plăcea să vorbească È™i vorbea frumos, înfrumusețându-È™i povestirea cu diminutive È™i cu cimilituri pe care, după părerea lui Pierre, le născocea din capul lui; dar cel mai de seamă farmec al povestirilor sale consta în faptul că, în vorbirea lui, întâmplările cele mai banale, uneori chiar acelea de care Pierre, lovindu-se, nu le dăduse nici o importanță, căpătau, reproduse de el, un caracter de solemnă desăvârÈ™ire. ÃŽi plăcea să asculte poveÈ™tile (mereu aceleaÈ™i), pe care le spunea seară de seară unul dintre soldaÈ›i, dar mai mult decât orice îi plăcea să asculte istorisiri din viaÈ›a de toate zilele. Zâmbea înveselit când auzea asemenea istorisiri, mai adăugând câte un cuvânt, sau mai punând câte o întrebare, È›intind poate să-i desluÈ™ească mai bine frumuseÈ›ea lucrurilor ce i se povesteau. Legături de prietenie, ataÈ™amente, iubiri – în sensul în care înÈ›elegea Pierre aceste sentimente – Karataev n-avea; dar iubea È™i trăia îndrăgind tot ceea ce viaÈ›a îi punea în față, mai ales omul, nu un om oarecare, un anumit om È™tiut, ci aceia pe care îi avea în faÈ›a ochilor. ÃŽÈ™i iubea câinele, își iubea tovarășii, îi iubea pe francezi, îl iubea pe Pierre, care-i era vecin; dar Pierre simÈ›ea că, cu toată duioÈ™ia È™i blândeÈ›ea pe care i le arăta Karataev (duioÈ™ie prin care instinctiv dădea respectul cuvenit vieÈ›ii spirituale a lui Pierre), n-ar fi simÈ›it mâhnire nici măcar o clipă dacă s-ar fi despărÈ›it de dânsul. Și Pierre începu să aibă È™i el acelaÈ™i sentiment față de Karataev. Pentru ceilalÈ›i prizonieri, Platon Karataev era un soldat ca toÈ›i soldaÈ›ii; îl numeau „șoimuleÈ›ul†sau PlatoÈ™a, glumeau pe seama lui fără răutate, îl mânau după una È™i alta. Pentru Pierre însă, Platon rămase pentru totdeauna aÈ™a cum îl văzuse în prima noapte: nepătrunsa, rotunda È™i veÈ™nica întruchipare a spiritului de simplitate È™i de adevăr. Platon Karataev nu È™tia nimic pe de rost, afară de rugăciunea lui. Când spunea ce avea de spus, părea că, începând, nu È™tie dinainte cum își va sfârÈ™i vorba. De câte ori Pierre, mirat de sensul vorbelor lui Karataev, îl ruga să repete ce a spus, el nu-È™i mai putea aminti ce spusese cu o clipă înainte, tot aÈ™a cum nu putuse cu nici un chip să-i redea lui Pierre în cuvinte cântecul său favorit. Cântecul spunea: „drag mi-e crângul de mesteceni†și „mult mi-e dorâ€, dar tradus în cuvinte nu mai avea nici un înÈ›eles. Nu înÈ›elegea È™i nu putea înÈ›elege sensul cuvintelor izolate, scoase dintr-o vorbire. Fiecare cuvânt al lui È™i fiecare acÈ›iune erau expresia acelei forÈ›e necunoscute de el, care era viaÈ›a lui. Dar viaÈ›a lui, aÈ™a cum È™i-o vedea el, n-avea nici un sens ca viață aparte. Ea avea sens doar ca o părticică a întregului, pe care îl simÈ›ea necontenit. Vorbele È™i faptele sale se revărsau din el tot atât de măsurat, de inevitabil È™i de nemijlocit, cum emană mirosul din floare. El nu putea înÈ›elege nici valoarea, nici sensul unei fapte sau al unui cuvânt, luate separat. XIV. AFLÂND DE LA NIKOLAI ȘTIREA că fratele ei se afla împreună cu Rostovii la Iaroslavl, prinÈ›esa Maria se pregăti pe dată – fără să È›ină seama de mătuÈ™a ei care nu era de aceeaÈ™i părere – de plecare, È™i nu singură, ci împreună cu nepoÈ›elul ei. Dacă era greu sau uÈ™or, cu putință sau cu neputință, ea nu se întrebase È™i nu voia să È™tie; de datoria ei nu era numai să se afle la căpătâiul unui frate care-i putea fi pe moarte, dar È™i să facă tot posibilul să-i ducă băiatul; È™i ea se pregăti de drum. Dacă prinÈ›ul Andrei însuÈ™i nu-i dăduse de veste, faptul È™i-l explica prin aceea că el ori era prea din cale-afară de slăbit È™i nu putea scrie, ori socotea prea grea È™i prea periculoasă pentru ea È™i pentru fiul lui o călătorie ca aceasta. ÃŽn câteva zile, prinÈ›esa Maria fu gata de drum. Convoiul ei era compus din imensul cupeu princiar cu care venise la Voronej, dintr-o briÈ™că È™i o căruță. Mergeau cu ea mademoiselle Bourienne, NikoluÈ™ka cu guvernatorul său, bătrâna dădacă, trei fete în casă, Tihon, un lacheu tânăr È™i un vătaf înarmat, pe care i-l dăduse mătușă-sa s-o întovărășească. Să meargă pe drumul obiÈ™nuit, prin Moscova, nici nu se putea gândi È™i, de aceea, calea ocolită pe care trebuia s-o străbată ducea prin LipeÈ›k, Riazan, Vladimir È™i Șuia È™i era de foarte lungă durată, mai cu seamă pentru că nu peste tot se găseau cai de schimb în staÈ›iile de poÈ™tă, È™i mai era È™i foarte grea È™i chiar primejdioasă prin preajma Riazanului unde (după cum se spunea) se iviseră francezii. ÃŽn timpul acestei călătorii grele, pe mademoiselle Bourienne, pe Dessalles È™i pe servitorii prinÈ›esei Maria îi uimi cât de tare de înger era ea È™i ce spirit practic avea. Se culca mai târziu decât toÈ›i, se scula cea dintâi È™i nici o piedică n-o putea opri din drum. Datorită spiritului ei practic È™i energiei ei, care însufleÈ›ea pe cei ce o însoÈ›eau, către sfârÈ™itul săptămânii a doua se apropiară de Iaroslavl. Ultimele zile petrecute la Voronej fuseseră pentru prinÈ›esa Maria cele mai fericite din viaÈ›a ei. Iubirea ei pentru Rostov n-o mai chinuia È™i n-o mai tulbura. Iubirea aceasta îi umplea tot sufletul, devenise o parte integrantă din ea însăși È™i ea nu i se mai opunea. ÃŽn ultimul timp, prinÈ›esa Maria se convinsese, deÈ™i nu-È™i tradusese niciodată lucrul acesta lămurit, în cuvinte, că iubea È™i că era iubită. Se convinsese de acest lucru la ultima ei întrevedere cu Nikolai, când acesta venise să o anunÈ›e că fratele ei se găsea împreună cu Rostovii. Nikolai nu dăduse de înÈ›eles printr-un cuvânt măcar, că acum (în cazul însănătoÈ™irii prinÈ›ului Andrei), relaÈ›iile de altădată dintre acesta È™i NataÈ™a s-ar fi putut reînnoi, dar prinÈ›esa îi citise pe chip că È™tia È™i se gândea la asta. Și, în ciuda acestui fapt, purtarea lui față de dânsa – plină de atenÈ›ie, delicată È™i drăgăstoasă – nu numai că nu se schimbase, dar, mai mult, părea că-l È™i bucură faptul că acum înrudirea dintre el È™i prinÈ›esa Maria îi îngăduia să-È™i arate mai liber prietenia È™i dragostea față de dânsa, cum gândea de multe ori prinÈ›esa Maria. Știa că iubeÈ™te pentru prima È™i ultima dată în viață, simÈ›ea că e iubită È™i era fericită È™i împăcată în privinÈ›a aceasta. Dar această parÈ›ială fericire din sufletul ei nu numai că nu o împiedica să fie profund îndurerată pentru fratele ei, ci dimpotrivă, îi dădea o mai mare libertate de a se lăsa cu totul în voia sentimentului iubirii de frate. Sentimentul acesta era atât de puternic în clipa plecării ei din Voronej, încât, văzându-i chipul chinuit È™i deznădăjduit, însoÈ›itorii ei erau încredinÈ›aÈ›i că se va îmbolnăvi pe drum; însă tocmai greutățile È™i grijile călătoriei, cu care se luptase atât de energic prinÈ›esa Maria, o îndepărtară un timp de durerea ei È™i-i dădură puteri. Cum se întâmpla întotdeauna în timpul călătoriilor, prinÈ›esa Maria nu se mai gândea decât la drum, uitând care îi era È›inta. Dar când se apropiară de Iaroslavl È™i când i se deschise iarăși perspectiva a ceea ce putea s-o aÈ™tepte, È™i încă nu peste un număr de zile, ci chiar în aceeaÈ™i seară, tulburarea ei ajunse la culme. Când vătaful, trimis înainte călare, pentru a se informa la Iaroslavl unde locuiau Rostovii È™i în ce stare se găsea prinÈ›ul Andrei, veni să întâmpine la bariera oraÈ™ului cupeul cel mare care sosea, el se îngrozi de chipul înfricoșător de palid al prinÈ›esei, care-È™i scosese capul pe ferestruica cupeului. — Am aflat tot, înălÈ›imea-voastră: familia Rostov locuieÈ™te în piață, în casa negustorului Bronnikov. Nu-i departe: chiar pe malul Volgăi, spuse vătaful. PrinÈ›esa Maria i se uită speriată È™i întrebătoare drept în ochi, nepricepând de ce nu-i răspundea nimic la principala întrebare: ce era cu fratele ei? Mademoiselle Bourienne puse în locul prinÈ›esei întrebarea referitoare la prinÈ›: — Ce-i cu prinÈ›ul? Se informă ea. — Luminăția-sa locuieÈ™te cu dânÈ™ii în aceeaÈ™i casă. „Înseamnă că trăieÈ™teâ€, își zise prinÈ›esa È™i întrebă încet: — Cum îi este? — Lumea spune că e tot cum era. Ce însemna, „tot cum era†prinÈ›esa nu-l mai întrebă. Aruncă doar o privire fugară spre NikoluÈ™ka, nepoÈ›elul de È™apte ani care È™edea în faÈ›a ei, vesel că vedea oraÈ™ul, apoi lăsă capul în piept È™i nu-l mai ridică până când cupeul greoi se opri undeva huruind, zdruncinându-se È™i legănându-i. Scara cupeului fu coborâtă cu zgomot. Portiera se deschise. ÃŽn stânga se vedea o apă, un râu mare, în dreapta treptele casei; pe trepte era lume, servitori, È™i o fată rumenă la chip, cu plete mari, negre, care zâmbea neplăcut È™i fals, cum i se păru prinÈ›esei Maria (era Sonia). PrinÈ›esa o luă la fugă în sus pe scări, iar fata care zâmbea prefăcut spuse: — Pe aici, pe aici! Și prinÈ›esa se trezi într-un antreu, în faÈ›a unei femei bătrâne, cu o figură de orientală, care-i ieÈ™i grăbită în cale, cu chipul răvășit. Era bătrâna contesă. O îmbrățiÈ™a È™i-o sărută pe prinÈ›esa Maria. — Mon enfant! Spuse ea. Je vous aime et vous connais depuis longtemps.50 Oricât de emoÈ›ionată era, prinÈ›esa Maria înÈ›elese că era contesa È™i că trebuia să-i spună ceva. Fără să-È™i dea seama cum, rosti câteva cuvinte respectuoase în franÈ›uzeÈ™te, pe acelaÈ™i ton pe care i se adresase contesa, apoi întrebă: — Cum se simte el? — Doctorul spune că e în afară de orice pericol, zise contesa, dar spunând aceasta înălță ochii spre cer È™i oftă, È™i în gestul acesta era o expresie care-i contrazicea spusele. — Unde-i? Pot să-l văd, se poate? ÃŽntrebă prinÈ›esa. — Numaidecât, prinÈ›esă, numaidecât, scumpa mea. Acesta-i copilul lui? ÃŽntrebă ea, văzându-l pe NikoluÈ™ka intrând împreună cu Dessalles. Avem să încăpem cu toÈ›ii, casa-i mare. O, ce băieÈ›el încântător! Contesa o conduse pe prinÈ›esa Maria în salon. Sonia sta de vorbă cu mademoiselle Bourienne. Contesa îl mângâia pe NikoluÈ™ka. Bătrânul conte intră în salon È™i spuse bun venit prinÈ›esei. Contele se schimbase peste măsură de mult de când îl văzuse ultima dată prinÈ›esa. Pe atunci fusese un bătrânel voinic, plin de haz È™i sigur de sine. Acum părea un om zdrobit, vrednic de plâns. Vorbind cu prinÈ›esa, se uita tot timpul în jurul lui, ca È™i cum ar fi vrut să întrebe pe toată lumea dacă nu cumva face ceva ce nu se cuvine. După ruinarea Moscovei È™i a întregului său avut, contele, dezrădăcinat, își pierduse pesemne conÈ™tiinÈ›a importanÈ›ei sale È™i simÈ›ea că pentru el nu mai e loc în viață. Cu toate că singura ei dorință era să-È™i vadă cât mai repede fratele È™i cu toate că îi era necaz că acum, când ea nu voia decât să-l vadă pe Andrei, Rostovii nu mai sfârÈ™eau cu vorba È™i-i copleÈ™eau cu laude prefăcute nepoÈ›elul, prinÈ›esa observa tot ce se petrecea în: jurul ei È™i simÈ›ea că trebuie neapărat să se supună, până una-alta, acestei noi rânduieli în care intrase. Știa că toate acestea erau inevitabile, aÈ™a că, oricât de greu i-ar fi venit, le îndură fără supărare. — Nepoată-mea, spuse contele, prezentând-o pe Sonia. N-ai cunoscut-o, prinÈ›esă? PrinÈ›esa se întoarse spre ea È™i, încercând să-È™i înăbuÈ™e sentimentul ostil care i se trezea în adâncul sufletului față de această fată, o sărută. Dar începuse s-o apese greu faptul că starea sufletească a tuturor celor ce o înconjurau era atât de departe de ceea ce era în sufletul ei. — Unde-i el? Mai întrebă o dată, adresându-li-se tuturora. — E jos, NataÈ™a e cu dânsul, răspunse Sonia, înroÈ™indu-se. Am trimis să vadă ce face. Dumneata, prinÈ›esă, vei fi fiind, cred, obosită? PrinÈ›esei îi dădură lacrimile de necaz. ÃŽntoarse capul È™i se pregătea să o mai întrebe o dată pe contesă cum putea ajunge la el, când, dinspre ușă, se auziră, uÈ™ori, paÈ™i vijelioÈ™i È™i veseli parcă. PrinÈ›esa se întoarse È™i o văzu pe NataÈ™a care intra aproape fugind, pe NataÈ™a, pe care, în întrevederea aceea de demult, de la Moscova, o plăcuse atât de puÈ›in. Dar înainte chiar de a-i putea vedea faÈ›a, prinÈ›esa Maria înÈ›elese că NataÈ™a era tovarășa ei sinceră întru durere È™i, deci, prietena ei. Se repezi s-o întâmpine È™i, îmbrățișând-o, începu să plângă pe umărul ei. Cum aflase de sosirea prinÈ›esei Maria, NataÈ™a, care stătea la căpătâiul prinÈ›ului Andrei, ieÈ™ise biniÈ™or din camera lui È™i pornise, cu paÈ™ii aceia repezi care, după cum i se păruse prinÈ›esei Maria, erau parcă veseli, întru întâmpinarea ei. Pe chipul ei emoÈ›ionat, când apăru în cameră aproape fugind, nu era decât o expresie de dragoste, expresia unei dragoste nețărmurite față de el, față de ea, față de tot ce-i era apropiat omului iubit, o expresie de compătimire, de suferință pentru alÈ›ii È™i de pasionată dorință de a se dărui pe sine pentru a-i ajuta. Se vedea bine că în clipa aceea în sufletul ei nu era nici un gând privitor la ea È™i la relaÈ›iile ei cu dânsul. PrinÈ›esa Maria, simÈ›itoare, pricepu de la cea dintâi privire toate acestea după chipul NataÈ™ei È™i plânse cu dureroasă voluptate pe umărul ei. — Să mergem, să mergem la el, Marie, spuse NataÈ™a È™i o conduse în camera alăturată. PrinÈ›esa Maria înălță capul, își È™terse ochii È™i se uită la NataÈ™a. SimÈ›ea că de la ea va putea afla È™i înÈ›elege totul. — Ce… începu ea să întrebe, dar se opri deodată. SimÈ›i că prin cuvinte nu se putea nici întreba È™i nici răspunde. Chipul È™i ochii NataÈ™ei trebuiau să spună tot, mai clar È™i mai adânc. NataÈ™a se uită la ea, dar părea înfricoÈ™ată È™i cuprinsă de îndoială dacă să spună sau să nu spună tot ce È™tia. SimÈ›ea parcă, în faÈ›a acestor ochi strălucitori, care o pătrundeau până în adâncul inimii, că nu se putea să nu spună tot, tot adevărul, aÈ™a cum îl văzuse ea. Buzele NataÈ™ei începură deodată să tremure, cute urâte i se formară împrejurul gurii È™i, izbucnind în hohote de plâns, își ascunse faÈ›a în mâini. PrinÈ›esa Maria înÈ›elese totul. Dar ea tot mai nădăjduia, aÈ™a că întrebă È™i prin cuvinte, în care nu credea nici ea: — Dar rana, cum merge rana? Și el cum se simte în general? — Ai… ai să… vezi, doar atât putu să spună NataÈ™a. Mai zăboviră puÈ›in jos, lângă camera lui, ca să le mai treacă plânsul È™i să intre la el cu feÈ›e liniÈ™tite. — Cum a evoluat boala? E mult de când îi e mai rău? Când s-a întâmplat asta? ÃŽntrebă prinÈ›esa Maria. NataÈ™a povesti că la început fusese în primejdie din cauza stării febrile È™i a durerilor, dar că la TroiÈ›a toate acestea trecuseră È™i că doctorul nu se mai temea decât de un singur lucru: cangrena. Dar È™i pericolul acesta trecuse. Când sosiseră la Iaroslavl, rana începuse să supureze (NataÈ™a era bine informată despre tot ce privea supuraÈ›ia È™i celelalte asemănătoare) È™i doctorul spusese că supuraÈ›ia va putea decurge normal. Pe urmă, se ivise iar febra. Medicul spunea că febra aceasta nu era atât de primejdioasă. — Dar acum două zile, începu NataÈ™a, s-a întâmplat deodată asta… Ea își È›inu cu greutate plânsul. Nu È™tiu de ce, dar… ai să vezi cum s-a schimbat. — L-au părăsit puterile? E slăbit? întrebă prinÈ›esa. — Nu, nu e asta, dar e mai rău. Ai să vezi. Ah, Marie, e prea bun; nu poate, nu poate trăi, pentru că e… XV. CÂND NATAȘA DESCHISE, cu gestul ei obiÈ™nuit, uÈ™a camerei lui È™i-i făcu prinÈ›esei loc să treacă înainte, aceasta simÈ›i cum i se urcă în gâtlej hohotele de plâns. Oricât s-ar fi pregătit ea, oricât ar fi încercat să se liniÈ™tească, È™tia totuÈ™i că nu va fi în stare să-l privească fără să plângă. PrinÈ›esa Maria înÈ›elesese ce voia să spună NataÈ™a prin cuvintele: asta s-a întâmplat acum două zile. Ea înÈ›elegea că această frază însemna că prinÈ›ul Andrei se îmbunase deodată, iar îmbunarea È™i îmblânzirea lui erau semne prevestitoare ale morÈ›ii. Ea È™i vedea, apropiindu-se de ușă, în închipuirea ei, faÈ›a lui AndriuÈ™a, aÈ™a cum i-o È™tia din copilărie, delicată, blândă, duioasă, cu expresia aceea pe care foarte rar o văzuse mai târziu la el È™i care, tocmai de aceea, îi făcuse întotdeauna o atât de puternică impresie. Știa că el îi va spune cuvinte domoale È™i duioase, ca acelea pe care i le spusese tatăl ei înainte de moarte, È™i că ea n-avea să poată suporta È™i avea să izbucnească în hohote de plâns în faÈ›a lui. Dar mai devreme sau mai târziu, lucrul acesta trebuia să se întâmple, aÈ™a că, intră în odaie. SimÈ›ea cum o îneacă din ce în ce mai tare plânsul, pe măsură ce ochii ei miopi îi desluÈ™eau tot mai limpede silueta È™i căutau să-i recunoască trăsăturile, È™i iată că reuÈ™i să-i zărească faÈ›a È™i să-È™i încruciÈ™eze privirile cu ale lui. Zăcea pe o canapea, între perne, îmbrăcat cu un halat îmblănit cu veveriță. Era slab È™i palid. Cu o mână transparent de albă È›inea o batistă; cu cealaltă mână își netezea, miÈ™cându-È™i degetele domol, mustaÈ›a subÈ›ire, mult crescută. Ochii lui priveau spre cei intraÈ›i. Văzându-i faÈ›a È™i întâlnindu-i privirea, prinÈ›esa Maria își încetini paÈ™ii È™i simÈ›i deodată cum lacrimile îi seacă È™i cum hohotele de plâns i se potolesc. Când îi văzu expresia feÈ›ei È™i privirea, ea se intimidă È™i se simÈ›i vinovată. „Dar cu ce am greÈ™it eu?†se întreba ea. „Prin aceea că trăieÈ™ti È™i te gândeÈ™ti la cele vii, pe când eu!†răspundea privirea lui rece È™i severă. ÃŽn privirea lui, adâncă È™i îndreptată nu spre lume, ci înăuntrul său, era aproape duÈ™mănie atunci când se întoarse încet către soră-sa È™i către NataÈ™a. Se sărută cu sora lui, după obiceiul lor, È›inându-È™i mâinile între mâini. — Bun venit, Marie. Cum ai ajuns aici? Spuse el, cu o voce la fel de măsurată È™i de străină cum îi era È™i privirea. Să fi scos un È›ipăt de disperare, È›ipătul lui ar fi îngrozit-o pe prinÈ›esa Maria mai puÈ›in decât tonul acestei voci. — Și pe NikoluÈ™ka l-ai adus? ÃŽntrebă el tot atât de măsurat È™i de domol, cu o vădită sforÈ›are de a-È™i aminti ceva. — Cum îți merge? Zise prinÈ›esa Maria, mirată È™i ea de ce găsise să spună. — Asta, draga mea, să-l întrebi pe doctor, zise el; apoi, făcând încă o vădită sforÈ›are ca să fie blând, spuse numai din gură (se vedea că nici nu se gândeÈ™te la ce spune): — Merci, chere amie, d'etre venue.51 PrinÈ›esa Maria îi strânse mâna. La strângerea mâinii ei, prinÈ›ul se încruntă abia perceptibil. El tăcea, iar ea nu È™tia ce să spună. PrinÈ›esa înÈ›elegea bine ce se întâmplase cu el acum două zile. ÃŽn cuvintele, în tonul vocii lui È™i mai cu seamă în privirea lui – rece, aproape duÈ™mănoasă – se simÈ›ea înstrăinarea aceea față de tot ce e lumesc, care e atât de înfricoșătoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce È›inea încă de viață; dar, odată cu aceasta, se simÈ›ea că, dacă nu mai înÈ›elegea ceea ce È›ine de viață, nu era din pricină că-l părăsise forÈ›a de înÈ›elegere, ci din pricină că înÈ›elegea altceva, ceva ce nu pricepeau È™i nu puteau pricepe oamenii vii, È™i asta îl absorbea pe de-a-ntregul. — Da, uite ce ciudat a vrut soarta să ne întâlnim! Spuse el, rupând tăcerea È™i arătând spre NataÈ™a. Tot timpul ea m-a îngrijit. PrinÈ›esa Maria auzea, dar nu înÈ›elegea ce spunea el. El, sensibilul, atentul Andrei, cum putea el vorbi aÈ™a în faÈ›a aceleia pe care o iubea È™i care-l iubea! Dacă ar mai fi avut de gând să trăiască, n-ar fi spus pe un ton atât de rece È™i de jignitor lucrul acesta. Dacă n-ar fi È™tiut că moare, cum ar fi putut să nu-i fie milă de ea, cum ar fi putut vorbi aÈ™a față de dânsa! O singură explicaÈ›ie putea avea atitudinea lui È™i anume că totul îi devenise indiferent, È™i-i devenise indiferent din pricină că altceva, mult mai însemnat, îi fusese dezvăluit. Convorbirea lor fu rece, dezlânată È™i lâncezind la fiecare clipă. — Marie a venit prin Riazan, spuse NataÈ™a. PrinÈ›ul Andrei nu băgă de seamă că NataÈ™a îi spunea surorii lui pe nume. Și chiar NataÈ™a abia acum, numind-o aÈ™a în faÈ›a prinÈ›ului Andrei, își dădu pentru prima oară seama de acest lucru. — Ei, È™i ce se mai aude? Spuse el. — I s-a spus că Moscova a ars toată, a ars cu desăvârÈ™ire, È™i că s-ar fi… NataÈ™a se opri: nu trebuia să mai vorbească. Se vedea că prinÈ›ul Andrei, oricâte sforțări făcea să asculte, nu izbutea. — Da, a ars, se zice, rosti el. E mare păcat, È™i rămase cu ochii È›intă înainte, potrivindu-È™i distrat mustaÈ›a cu degetele. — Și tu, Marie, te-ai întâlnit cu contele Nikolai? Zise deodată prinÈ›ul Andrei, cu dorinÈ›a vădită de a face pe placul lor. A scris celor de aici că i-ai plăcut mult, continuă el simplu, calm; nu mai era în stare, se vedea bine, să priceapă tot complicatul tâlc pe care-l aveau cuvintele lui pentru oamenii vii. Dacă l-ai iubi È™i tu, ar fi foarte bine… să vă căsătoriÈ›i, mai adăugă el, puÈ›in mai repede, ca È™i cum s-ar fi bucurat că găsise, în sfârÈ™it, cuvintele demult căutate. PrinÈ›esa Maria îi auzea cuvintele, dar ele nu aveau pentru dânsa nici o altă însemnătate, în afară de aceea că-i dovedeau cât de departe era el acum de tot ce e viu. — La ce să vorbim de mine? Spuse ea calm È™i se uită la NataÈ™a. NataÈ™a îi simÈ›i privirea È™i nu se uită la prinÈ›esa Maria. Din nou tăceau cu toÈ›ii. — André, n-ai do… spuse deodată prinÈ›esa Maria cu voce tremurătoare, n-ai dori să-l vezi pe NikoluÈ™ka? Tot timpul a vorbit de tine. PrinÈ›ul Andrei zâmbi pentru prima oară, aproape imperceptibil, dar sora lui, care-i cunoÈ™tea atât de bine chipul, înÈ›elese cu groază că nu era un zâmbet de bucurie ori de dragoste pentru fiul lui, ci o uÈ™oară È™i blândă ironie la adresa faptului că prinÈ›esa Maria întrebuinÈ›ase È™i ultimul mijloc care – cum credea ea – îl putea readuce pe el la sentimentele fireÈ™ti. — Da, mă bucură să-l văd pe NikoluÈ™ka. E sănătos? Când îl aduseră la căpătâiul lui pe NikoluÈ™ka, care-È™i privi speriat tatăl, dar nu plânse, fiindcă nimeni nu plângea în jurul lui, prinÈ›ul Andrei îl sărută È™i, se vedea bine, nu mai È™tiu ce i-ar putea spune. Iar când, apoi, îl scoaseră pe NikoluÈ™ka din odaie, prinÈ›esa Maria se apropie încă o dată de fratele său, îl sărută È™i, nemaifiind în stare să se stăpânească, o podidi plânsul. PrinÈ›ul Andrei o privi stăruitor. — Plângi pentru NikoluÈ™ka? ÃŽntrebă el. PrinÈ›esa Maria, plângând, dădu afirmativ din cap. — Marie, tu È™tii Evan… începu el, dar se opri deodată. — Ce spui? — Nimic. Nu e nimic de plâns aici, spuse el, uitându-se cu aceeaÈ™i privire rece la ea. Când prinÈ›esa Maria începuse să plângă, el înÈ›elesese că ea plângea pentru că NikoluÈ™ka avea să rămână fără tată. Făcând o mare sforÈ›are, el căută să se întoarcă îndărăt, la viață, È™i să-È™i schimbe punctul de vedere cu al lor. „Da, lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta! Gândi el. Dar cât e de simplu!†„Păsările cerului nici seamănă È™i nici adună, dar Tatăl Vostru le hrăneÈ™teâ€, își spuse el sieÈ™i È™i vru să-i spună È™i prinÈ›esei. „Dar nu, ei vor înÈ›elege asta în felul lor; ei nu vor înÈ›elege! Ei nu sunt în stare să înÈ›eleagă că toate sentimentele acestea pe care pun ei atâta preÈ›, toate gândurile acestea care ni se par atât de importante, toate sunt inutile. Nu ne mai putem înÈ›elege unul pe altul!†și tăcu. BăieÈ›aÈ™ul prinÈ›ului Andrei avea È™apte ani. Abia învățase să citească È™i era cu totul neÈ™tiutor. El trecu prin multe, din ziua aceea, câștigând cunoÈ™tinÈ›e, putere de observaÈ›ie È™i experiență; dar chiar să fi avut el de pe atunci toate cunoÈ™tinÈ›ele acestea È™i experienÈ›a însuÈ™ită mai târziu, tot n-ar fi putut înÈ›elege, mai bine È™i mai adânc decât înÈ›elesese, toată însemnătatea scenei petrecute între tatăl său, prinÈ›esa Maria È™i NataÈ™a. ÃŽnÈ›elegea totul È™i, fără să plângă, ieÈ™i din cameră, se apropie tăcut de NataÈ™a care ieÈ™ise după el, se uită sfios la ea, cu ochii lui frumoÈ™i È™i visători; buza de sus, puÈ›in ridicată È™i rumenă, începu să-i tremure, își lipi capul de NataÈ™a È™i începu să plângă. Din ziua aceea NikoluÈ™ka fugea de Dessalles, fugea de mângâierile contesei È™i, ori stătea singur, ori se apropia sfios de prinÈ›esa Maria È™i de NataÈ™a, la care părea că începuse să È›ină mai mult chiar decât la mătușă-sa, È™i se alinta liniÈ™tit È™i timid în poala lor. IeÈ™ind de la fratele ei, prinÈ›esa Maria înÈ›elese cu prisosință ceea ce-i spusese chipul NataÈ™ei. De atunci nu-i mai pomeni NataÈ™ei nimic despre speranÈ›ele în salvarea vieÈ›ii prinÈ›ului Andrei. Făceau cu schimbul la căpătâiul bolnavului È™i nu mai plângea, dar se ruga necontenit, întorcându-È™i sufletul spre cel nepătruns È™i veÈ™nic, a cărui prezență se simÈ›ea acum atât de puternic în preajma muribundului. XVI. PRINÞUL ANDREI NU ERA numai conÈ™tient că va muri, dar simÈ›ea chiar că moare, că a È™i murit pe jumătate, încerca sentimentul înstrăinării de tot ce e pământesc È™i al unei plăcute È™i ciudate uÈ™urări a existenÈ›ei. Fără grabă È™i fără tulburare, aÈ™tepta să se întâmple ceea ce trebuia să se întâmple. Acel ceva cumplit, penibil, veÈ™nic, necunoscut È™i îndepărtat, a cărui prezență nu încetase să o simtă cât trăise, îi era acum foarte apropiat È™i, judecând după strania uÈ™urare a existenÈ›ei pe care o simÈ›ea, aproape de înÈ›eles È™i chiar perceptibil… Cândva, sfârÈ™itul îl înfricoÈ™ase. De două ori încercase groaznicul, chinuitorul simțământ al fricii de moarte, al sfârÈ™itului, È™i iată că acum nu-l mai înÈ›elegea. ÃŽncercase prima oară acest simțământ, atunci când grenada se învârtise în faÈ›a lui ca o sfârlează È™i el se uitase la miriÈ™te, la tufe È™i la cer, È™i È™tiuse că moartea era în faÈ›a lui. Mai târziu însă, când își venise în fire de pe urma rănii, È™i în sufletul lui eliberat parcă de jugul vieÈ›ii îi răsărise într-o clipă acea floare a iubirii veÈ™nice, libere È™i fără de legătură cu viaÈ›a aceasta, el nu se mai temuse de moarte È™i nu se mai gândise la ea. ÃŽn ceasurile acelea de dureroasă singurătate È™i de semidelir, pe care le trăise după rănire, cu cât se gândea mai mult la noul principiu al iubirii veÈ™nice care i se dezvăluise, cu atât se depărta mai tare, fără să simtă nici el, de viaÈ›a pământească. A iubi totul È™i pe toÈ›i, a se jertfi întotdeauna pe sine din iubire, însemna a nu iubi pe nimeni, însemna a nu trăi viaÈ›a aceasta pământească. Și, cu cât se pătrundea mai mult de acest principiu al iubirii, cu atât se despărÈ›ea mai definitiv de viață, cu atât înlătura mai deplin cumplita barieră care, atunci când din suflet ne lipseÈ™te iubirea, stă între viață È™i moarte. Când își amintea, în primele zile, că trebuie să moară, își spunea: ei È™i? Cu atât mai bine! Dar, după noaptea aceea de la MâtiÈ™ci, când în semi-delirul lui îi apăruse în faÈ›a ochilor aceea pe care o dorise, È™i când, lipindu-È™i buzele de mâna ei, plânsese domol, cu lacrimi de bucurie, iubirea față de această femeie i se strecurase pe nesimÈ›ite în inimă È™i-l legase iarăși de viață. Gânduri de fericire È™i temeri îl năpădiră iar. Amintindu-È™i clipa când, la ambulanță, îl văzuse pe Kuraghin, el nu se mai putu acum întoarce la sentimentele încercate atunci: acum îl chinuia întrebarea dacă omul acela mai era viu. Și nu îndrăznea să întrebe pe nimeni. Boala lui își urma cursul firesc, È™i ceea ce NataÈ™a voise să spună prin „asta s-a întâmplat cu el†intervenise două zile înainte de sosirea prinÈ›esei Maria. Era cea din urmă luptă morală între viață È™i moarte, luptă din care moartea ieÈ™ise victorioasă. Era conÈ™tiinÈ›a, neaÈ™teptat ivită, că el încă tot mai îndrăgea viaÈ›a, reprezentată de dragostea lui pentru NataÈ™a; fu ultimul acces, în sfârÈ™it învins, de spaimă în faÈ›a necunoscutului. Era seară. Ca întotdeauna după masă, el se afla într-o uÈ™oară stare febrilă, iar gândurile îi erau peste măsură de lucide. Sonia È™edea lângă măsuță. El aÈ›ipi. Deodată îl năpădi un sentiment de fericire. „A, a intrat ea!â€, se gândi el. ÃŽntr-adevăr, în locul Soniei È™edea NataÈ™a, care tocmai intrase cu paÈ™i uÈ™ori. De când începuse să-l îngrijească, el avea întotdeauna senzaÈ›ia fizică a apropierii ei. Ședea într-un fotoliu, în profil, mascându-i cu silueta ei flacăra lumânării È™i împletea la ciorap. (ÃŽnvățase să împletească ciorapi din ziua când prinÈ›ul Andrei îi spusese că nimeni nu e în stare să îngrijească mai bine bolnavii decât dădacele bătrâne care împletesc ciorapi È™i că în împletitul ciorapilor este ceva liniÈ™titor.) Degetele ei subÈ›iri mânuiau cu repeziciune andrelele care se ciocneau din când în când între ele È™i profilul îngândurat al chipului ei, cu privirile plecate, era în raza vederii lui. Ea făcu o miÈ™care È™i ghemul i se rostogoli de pe genunchi. Tresări, se uită la dânsul È™i, acoperind flacăra lumânării cu o mână, cu o miÈ™care grijulie, mlădioasă È™i precisă, se aplecă È™i ridică ghemul, apoi se aÈ™eză la loc, în aceeaÈ™i poziÈ›ie. El o privea fără să se clintească È™i observă că după sforÈ›area pe care o făcuse ea avea nevoie să-È™i umfle tot pieptul răsuflând, dar nu se putu hotărî să o facă È™i își stăpâni precaut respiraÈ›ia. La mânăstirea TroiÈ›a vorbiseră între ei despre trecut È™i el îi spusese că, dacă va scăpa cu viață, va mulÈ›umi lui Dumnezeu până la sfârÈ™itul zilelor pentru rana care-l făcuse să se întâlnească din nou cu dânsa; dar de atunci nu mai vorbiseră niciodată despre viitor. „S-ar putea sau nu s-ar putea întâmpla una ca asta? Se întreba el acum, uitându-se la dânsa È™i ascultând zgomotul uÈ™or al andrelelor de oÈ›el. Oare să ne fi apropiat iarăși soarta unul de altul, în chip aÈ™a de straniu, numai ca eu să mor? Dar e posibil oare să mi se fi descoperit adevărul vieÈ›ii numai pentru ca să trăiesc mai departe în minciună? Pe ea o iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar ce să fac dacă o iubesc?†își zise el È™i, deodată, fără să vrea, gemu, aÈ™a cum se obiÈ™nuise de când suferea. Auzindu-l gemând, NataÈ™a lăsă ciorapul, se întoarse spre el È™i, când îi văzu ochii strălucitori, se apropie cu paÈ™i uÈ™ori È™i se aplecă asupra lui. — Nu dormeai? — Nu, mă uit demult la dumneata; am simÈ›it când ai intrat. Nimeni afară de dumneata nu-mi aduce liniÈ™tea asta plăcută… lumina asta. ÃŽmi vine să plâng de bucurie. NataÈ™a se apropie È™i mai mult de el. FaÈ›a îi strălucea de bucurie entuziastă. — NataÈ™a, te iubesc prea mult. Mai mult decât orice pe lume. — Dar eu! Ea își întoarse o clipă faÈ›a. Și de ce prea mult? Spuse ea. — De ce prea mult? Spune-mi, cum crezi, cum simÈ›i dumneata în sufletul dumitale, în adâncul sufletului dumitale: am să trăiesc? Ce impresie ai? — Sunt convinsă, sunt convinsă! Rosti, aproape strigând NataÈ™a È™i îi apucă mâinile cu o miÈ™care pătimașă. El tăcu. — Ce frumos ar fi! Și, luându-i mâna, i-o sărută. NataÈ™a era fericită È™i emoÈ›ionată; dar își aminti îndată că era neapărată nevoie ca el să aibă liniÈ™te. — Numai că n-ai dormit, spuse ea, înăbuÈ™indu-È™i bucuria. ÃŽncearcă să dormi… te rog. El îi strânse mâna, apoi i-o lăsă, È™i ea trecu între el È™i lumânare È™i se aÈ™eză la locul ei. De două ori își întoarse spre el privirile È™i ochii lui deschiÈ™i i le întâmpinară, luminoÈ™i. NataÈ™a își concentră toată atenÈ›ia asupra ciorapului la care lucra È™i își zise că nu va mai ridica ochii până ce nu-l va isprăvi. ÃŽntr-adevăr, nu mult după aceea, el închise ochii, È™i adormi. Nu dormi mult È™i se deÈ™teptă deodată agitat, scăldat într-o sudoare rece. Adormind se gândise la acelaÈ™i lucru, la care se gândise tot timpul – la viață È™i la moarte. Mai mult la moarte. Se simÈ›ea mai aproape de ea. „Iubirea? Ce-i iubirea? Se gândea el. Iubirea stă în calea morÈ›ii. Iubirea este viaÈ›a. Tot, tot ce înÈ›eleg, înÈ›eleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu È™i, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veÈ™nic al tuturor lucrurilor.†Gândurile acestea i se păreau liniÈ™titoare. Dar nu erau decât gânduri. Ceva le lipsea, era ceva unilateral în ele, ceva prea personal, ceva prea raÈ›ional – nu erau evidente. Și rămânea aceeaÈ™i neliniÈ™te È™i lipsă de limpezime. Adormi. Visă că era culcat în aceeaÈ™i cameră în care se afla în realitate, dar că nu era rănit, ci sănătos. O mulÈ›ime de oameni de tot felul, indiferenÈ›i, lipsiÈ›i de importanță, îi trec necontenit prin față. El stă de vorbă cu ei, se ceartă cu dânÈ™ii pentru cine È™tie ce fleac. Oamenii se pregătesc să plece undeva. PrinÈ›ul Andrei își dă vag seama că toate acestea sunt nimicuri È™i că el are alte griji, mai însemnate; dar stă mai departe de vorbă cu ei, uimindu-i prin cuvinte de duh, vorbe goale însă. Treptat, pe nesimÈ›ite, toate aceste personaje încep să dispară, È™i toată grija lui se rezumă la problema închiderii uÈ™ii. Se ridică, se îndreaptă spre ușă să tragă zăvorul È™i s-o încuie. De faptul dacă izbuteÈ™te sau nu izbuteÈ™te să încuie uÈ™a la timp, atârnă totul. PorneÈ™te spre ușă, se grăbeÈ™te, dar picioarele nu i se urnesc, È™i el È™tie că nu va izbuti să încuie uÈ™a; totuÈ™i își încordează dureros toate puterile. O chinuitoare frică îl cuprinde. Și frica aceasta e frica de moarte: dincolo de ușă stă ceva. Dar până să se târască el neputincios È™i stângaci spre ușă, acest „ceva†înfricoșător È™i apasă din partea cealaltă uÈ™a, împingând canatul. Ceva neomenesc – moartea – se împinge în ușă, È™i uÈ™a trebuie È›inută. El se agață de ușă È™i își încordează ultimele puteri, dar de închis uÈ™a nu se mai poate acum închide È™i nici măcar È›ine pe loc; căci forÈ›ele lui sunt slăbite, miÈ™cările stângace È™i, îmbrâncită de acel „ceva†înfricoșător, uÈ™a se deschide È™i se închide la loc. ÃŽncă o dată, acel „ceva†împinge uÈ™a din afară. O ultimă supraomenească È™i zadarnică sforÈ›are È™i amândouă canaturile uÈ™ii se deschid fără zgomot. Acel ceva intră È™i acel „ceva†e moartea. Și prinÈ›ul Andrei moare… Dar, în aceeaÈ™i clipă când în vis murea, prinÈ›ul Andrei își aduse aminte că doarme, în aceeaÈ™i clipă în care murea se luptă cu sine însuÈ™i È™i se trezi. „Da, moartea a fost. Eu am murit – È™i m-am deÈ™teptat. Da, moartea e deÈ™teptareaâ€, îl fulgeră deodată prin minte; È™i perdeaua care-i ascunsese până atunci necunoscutul fu dată în lături pentru ochii sufletului său. El simÈ›i ca o eliberare a acelei puteri din el care înainte fusese încătuÈ™ată, ca o stranie uÈ™urare, care de atunci nu-l mai părăsi. Când, deÈ™teptându-se scăldat în sudori reci, se zbătu pe canapeaua lui, NataÈ™a se apropie de el È™i-l întrebă ce are. El nu-i răspunse È™i, neînÈ›elegând-o, se uită la ea cu o privire stranie. Asta era ceea ce se petrecuse cu el, două zile înainte de sosirea prinÈ›esei Maria. Din ziua aceea, cum spunea medicul, febra istovitoare luase un caracter alarmant. Dar pe NataÈ™a n-o interesa ce spune doctorul; ea văzuse cu ochii ei cumplitele lui chinuri morale, simptome mult mai neîndoielnice pentru ea. Din ziua aceea începuse pentru prinÈ›ul Andrei, odată cu deÈ™teptarea din somn, deÈ™teptarea din viață. Și, comparată cu durata vieÈ›ii, această ultimă deÈ™teptare nu i se părea mai înceată decât deÈ™teptarea din somn raportată la durata visului. Nu era nimic înfricoșător È™i tranÈ™ant în această deÈ™teptare relativ înceată. Ultimele zile È™i ore ale vieÈ›ii lui se scurseră obiÈ™nuit È™i simplu. Atât prinÈ›esa Maria cât È™i NataÈ™a, nelipsite de la căpătâiul lui, simÈ›eau lucrul acesta. Nu plângeau È™i nu se cutremurau, iar de la o vreme simÈ›eau ele singure că nu-l mai îngrijesc pe el (el nu mai era, el se depărtase), ci amintirea lui cea mai apropiată: trupul său. Sentimentele lor, ale amândurora, erau atât de puternice, încât latura înspăimântătoare, exterioară, a morÈ›ii, nu mai făcea nici un efect asupra lor È™i nu mai găseau cu cale să-È™i răscolească durerea. Nu plângeau nici față de el, nici când erau singure, È™i nici nu vorbeau între ele vreodată despre dânsul. ÃŽÈ™i dădeau seama că nu se putea spune prin vorbe ceea ce simÈ›eau. Vedeau amândouă cum le scapă, cum se afundă el tot mai adânc, încet È™i calm, undeva, acolo departe, È™i amândouă È™tiau că lucrul acesta aÈ™a trebuia să fie È™i că era bine aÈ™a. ÃŽl spovediră È™i-l împărtășiră; veniră toÈ›i să-È™i ia rămas bun de la dânsul. Când îi aduseră copilul, el își atinse buzele de fruntea lui È™i se întoarse cu faÈ›a la perete; È™i nu pentru că prea i-ar fi fost greu, sau i-ar fi fost milă (prinÈ›esa Maria È™i NataÈ™a înÈ›elegeau lucrul acesta), ci numai pentru că socotea că asta era tot ce cereau de la el iar când i se spuse să-l binecuvânteze, el făcu ce-i ceruseră È™i-i privi ca È™i cum ar fi întrebat dacă mai are de făcut ceva. Când ajunse la ultimele zvâcnete ale trupului părăsit de suflet, prinÈ›esa Maria È™i NataÈ™a erau de față. — S-a sfârÈ™it?! Rosti prinÈ›esa Maria, după ce trupul rămase în faÈ›a lor mai multe secunde nemiÈ™cat È™i începu să se răcească. NataÈ™a se apropie, i se uită în ochii fără viață È™i se grăbi să i-i închidă. I-i închise, dar nu-i sărută, ci își atinse doar buzele de ceea ce era în el cea mai apropiată amintire a vieÈ›ii. „Unde s-a dus? Unde-i el acum?â€â€¦ Când trupul, spălat È™i îmbrăcat, fu pus în raclă pe o masă, veniră toÈ›i să-È™i ia rămas bun de la el È™i plânse toată lumea. NikoluÈ™ka plângea din pricina chinuitoarei nedumeriri care-i sfâșia inima. Contesa È™i Sonia plângeau de jalea NataÈ™ei È™i de părerea de rău că el nu mai era. Bătrânul conte plângea pentru că, simÈ›ea el bine, curând avea să facă È™i el acelaÈ™i temut pas. Plângeau acum È™i NataÈ™a È™i prinÈ›esa Maria, dar, dacă plângeau, nu era pentru că le răzbise durerea; plângeau din cauza milei cucernice care le cuprinsese sufletele în faÈ›a tainei simple È™i măreÈ›e a morÈ›ii, care se săvârÈ™ise sub ochii lor. Partea a doua. I PENTRU MINTEA OMENEASCA, totalitatea cauzelor fenomenelor e de necuprins. Dar necesitatea de a căuta cauze este înrădăcinată în sufletul omului. Și mintea omenească, neputând pătrunde în complicaÈ›ia condiÈ›iilor fără de număr ale fenomenelor – fiecare dintre aceste condiÈ›ii putând fi luată drept cauză – se agață de cea mai apropiată legătură, de cea mai lesne de înÈ›eles, È™i spuse: iată cauza. ÃŽn evenimentele istorice (unde obiect de observaÈ›ie sunt acÈ›iunile oamenilor), drept cea mai apropiată legătură apare mai întâi voinÈ›a zeilor, apoi voinÈ›a acelor oameni care ocupă în istorie locul cel mai de vază – eroii istoriei. Dar e destul să pătrundem în esenÈ›a fiecărui eveniment istoric, adică în acÈ›iunea întregii mase de oameni care au luat parte la eveniment, pentru ca să ne convingem că voinÈ›a eroilor istoriei nu numai că nu conduce acÈ›iunile maselor, ci este, dimpotrivă, condusă tot timpul de acestea. S-ar părea că e totuna dacă înÈ›elegem aÈ™a importanÈ›a evenimentelor istorice, sau într-alt fel. Dar, între omul care spune că popoarele Apusului au pornit împotriva Răsăritului pentru că aÈ™a a vrut Napoleon È™i omul care spune că lucrul acesta s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple, există aceeaÈ™i deosebire care a existat între oamenii ce susÈ›ineau că Pământul stă pe loc È™i planetele se miÈ™că în jurul lui È™i cei care spun că ei nu È™tiu pe ce se sprijină Pământul, dar È™tiu că există legi, care-i dirijează È™i lui miÈ™cările È™i celorlalte planete. Evenimentul istoric nu are È™i nu poate avea alte cauze decât cauza unică a tuturor cauzelor. Dar există legi care dirijează evenimentele, legi în parte necunoscute nouă, în parte numai bănuite de noi. Descoperirea acestor legi este cu putință numai atunci când renunțăm cu desăvârÈ™ire să căutăm cauzele în voinÈ›a unui singur om, întocmai aÈ™a cum descoperirea legilor miÈ™cării planetelor a fost cu putință numai atunci când oamenii au respins imaginea fixității Pământului. După bătălia de la Borodino, după ocuparea Moscovei de către inamic È™i după incendierea ei, cel mai însemnat episod al războiului din anul 1812 a fost, după cum susÈ›in istoricii, marÈ™ul armatelor ruse de pe drumul Riazanului spre drumul Kalugăi È™i spre lagărul de la Tarutino – aÈ™a-zisul marÈ™ de flanc, dincolo de Krasnaia Pahra. Istoricii atribuie gloria acestei miÈ™cări geniale diferitelor personaje È™i se ceartă între ei, căutând să stabilească cui îi revine de fapt această glorie. Chiar istoricii străini, până È™i cei francezi, când vorbesc despre acest marÈ™ de flanc recunosc genialitatea comandanÈ›ilor ruÈ™i. Dar pentru ce presupun scriitorii militari, È™i după ei toÈ›i ceilalÈ›i, că acest marÈ™ de flanc este rezultatul profundei gândiri a unei singure persoane care a salvat Rusia È™i a adus pieirea lui Napoleon este un lucru foarte greu de înÈ›eles. Mai întâi, e greu de înÈ›eles în ce anume constă profunzimea È™i genialitatea acestei miÈ™cări; căci, pentru a-È›i da seama că cea mai bună poziÈ›ie a armatei (când nu e atacată) este acolo unde sunt mai multe posibilități de aprovizionare, nu e nevoie de prea mare încordare intelectuală. Oricine, chiar È™i un copilandru prostuÈ› de treisprezece ani, putea pricepe fără nici o greutate că, în 1812, cea mai avantajoasă poziÈ›ie a armatei, după retragerea din Moscova, era pe drumul Kalugăi. AÈ™a că nu e de înÈ›eles, mai întâi, prin ce deducÈ›ii logice ajung istoricii să vadă ceva profund gândit în această manevră. ÃŽn al doilea rând, e È™i mai greu să pricepem în ce anume văd istoricii partea salvatoare pentru ruÈ™i a acestei manevre È™i caracterul ei funest pentru francezi. Acest marÈ™ de flanc ar fi putut fi – în alte împrejurări, anterioare, simultane sau ulterioare – nefast pentru ruÈ™i È™i salvator pentru armata franceză. Dacă din clipa când s-a efectuat această miÈ™care situaÈ›ia armatei ruse a început să se îmbunătățească, din aceasta nu rezultă nicidecum că miÈ™carea aceea a È™i fost cauza îmbunătățirii. MarÈ™ul de flanc nu numai că putea să nu aducă nici un folos, dar putea chiar să ducă la pieirea armatei ruse, dacă, pe lângă el, n-ar mai fi fost È™i coincidenÈ›a celorlalte împrejurări. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi ars Moscova? Dacă Murat nu i-ar fi scăpat de sub ochi pe ruÈ™i? Dacă Napoleon n-ar fi stat inactiv? Dacă la Krasnaia Pahra, după sfatul lui Benigsen È™i al lui Barclay, armata rusă ar fi dat bătălia? Ce s-ar fi întâmplat dacă francezii i-ar fi atacat pe ruÈ™i când ajunseseră dincolo de Pahra? Ce s-ar fi întâmplat dacă mai târziu Napoleon, apropiindu-se de Tarutino, i-ar fi atacat pe ruÈ™i măcar cu a zecea parte din energia cu care i-a atacat la Smolensk? Ce s-ar fi întâmplat dacă francezii ar fi înaintat asupra Petersburgului? ÃŽn toate aceste ipoteze, caracterul salvator al marÈ™ului de flanc s-ar fi putut preschimba într-unul funest. Al treilea È™i cel mai de neînÈ›eles lucru este că oamenii care studiază istoria nu vor, în mod intenÈ›ionat, să vadă că marÈ™ul de flanc nu poate fi pus pe seama unui singur om, indiferent cine ar fi el, că n-a fost prevăzut niciodată de nimeni, că manevra aceasta, ca È™i retragerea de la Fili, nu putuse fi de fapt prevăzută global de nimeni niciodată, ci doar că a rezultat pas cu pas, eveniment cu eveniment, clipă cu clipă, din împrejurări de tot soiul, infinite ca număr, È™i că abia după ce s-a produs È™i a început să aparÈ›ină trecutului, s-a putut prezenta în toată amploarea ei. ÃŽn consiliul de la Fili, ideea predominantă a comandamentului rus era retragerea cea mai de la sine înÈ›eleasă, drept înapoi, adică pe drumul Nijni-Novgorodului. Dovadă, faptul că majoritatea au votat la consiliu în sensul acesta È™i, mai ales, cunoscuta convorbire care a avut loc după consiliu, între comandantul suprem È™i Lanski, însărcinat cu problemele aprovizionării. Lanski a raportat atunci comandantului suprem că proviziile armatei erau depozitate de-a lungul râului Oka, în guberniile Tula È™i Kaluga, È™i că, în cazul unei retrageri spre Nijni, rezervele de provizii vor fi despărÈ›ite de armată prin albia marelui râu Oka, peste care transportul nu este posibil la începutul iernii. Acesta a fost primul simptom al necesității de a deroga de la planul de retragere în direcÈ›ia Nijni, direcÈ›ie care la început păruse cea mai firească. Armata se È›inu ceva mai spre sud, pe drumul Riazanului, mai aproape de rezervele de provizii. Mai târziu, inactivitatea francezilor, care pierduseră din vedere până È™i armatele ruse, grija pentru apărarea fabricii din Tula È™i, mai cu seamă, avantajele apropierii de rezervele de provizii, au determinat armata să se abată È™i mai mult spre sud pe drumul Tulei. După ce trecură, printr-o miÈ™care vijelioasă, dincolo de Pahra, pe drumul care ducea spre Tula, comandanÈ›ii armatei ruse aveau de gând să rămână la Podolsk È™i nici vorbă nu era încă de a-È™i stabili o poziÈ›ie la Tarutino; dar un È™ir nesfârÈ™it de obstacole, deopotrivă cu reapariÈ›ia trupelor franceze, care un timp îi pierduseră din vedere pe ruÈ™i, ca È™i proiectul unei bătălii È™i, mai cu seamă, belÈ™ugul de provizii de la Kaluga, au determinat armata noastră să se replieze È™i mai mult spre sud È™i să se strămute în centrul căilor ei de aprovizionare, adică de pe drumul Tulei pe drumul Kalugăi, spre Tarutino. ÃŽntocmai aÈ™a cum nu se poate răspunde la întrebarea când a fost părăsită Moscova, nu se poate răspunde nici când a fost luată È™i de cine anume a fost luată măsura strămutării spre Tarutino. Numai atunci când trupele s-au apropiat de Tarutino, ca urmare a unei serii nesfârÈ™ite de forÈ›e diferenÈ›iale, numai atunci au început oamenii să creadă È™i ei că asta voiseră È™i că acest lucru era prevăzut demult. II. RENUMITUL MARȘ DE FLANC a constat doar în faptul că armata rusă, tot retrăgându-se drept, într-o direcÈ›ie opusă ofensivei francezilor, s-a abătut, după ce această ofensivă s-a oprit, din direcÈ›ia dreaptă pe care o luase la început È™i, nevăzându-se urmărită, s-a îndreptat în chip firesc spre regiunea unde o atrăgea belÈ™ugul de provizii. Dacă ar fi să ne închipuim niÈ™te conducători lipsiÈ›i de genialitate în fruntea armatei ruse, ori pur È™i simplu o armată fără nici un fel de conducători, e limpede că nici această armată n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să se îndrepte îndărăt spre Moscova, descriind un arc spre partea unde erau mai multe provizii È™i È›inutul mai îmbelÈ™ugat. Trecerea aceasta de pe drumul Nijni-Novgorodului pe drumurile dinspre Riazan, Tula È™i Kaluga era atât de firească, încât tot în această direcÈ›ie s-au refugiat È™i soldaÈ›ii ruÈ™i răzleÈ›iÈ›i după pradă È™i tot într-acolo i s-a cerut de la Petersburg lui Kutuzov să-È™i ducă armata. La Tarutino, Kutuzov a primit din partea împăratului o scrisoare prin care acesta aproape îi făcea imputări pentru faptul că-È™i îndreptase armata pe drumul Riazanului È™i-i indica aceeaÈ™i poziÈ›ie din faÈ›a Kalugăi unde se È™i afla în momentul când a primit scrisoarea împăratului. După ce s-a rostogolit în direcÈ›ia loviturii primite de-a lungul întregii campanii È™i mai ales în timpul bătăliei de la Borodino, bila armatei ruse È™i-a luat, odată ce s-a epuizat forÈ›a loviturii È™i n-a mai primit altele, poziÈ›ia care-i era firească. Meritul lui Kutuzov a constat nu în cine È™tie ce genială manevră strategică, cum o numeÈ™te lumea, ci în faptul că numai el a înÈ›eles sensul evenimentului care se producea. Numai el a înÈ›eles, încă de pe atunci, ce însemnătate avea inactivitatea armatei franceze È™i numai el a continuat să afirme că lupta de la Borodino fusese o victorie; numai el – cel care ar fi trebuit, pe cât părea, să încline, în calitatea sa de comandant suprem, către ofensivă – numai el È™i-a folosit toate puterile pentru a împiedica armata rusă să dea bătălii inutile. Fiara rănită la Borodino zăcea undeva, acolo unde o lăsase vânătorul în fuga lui; dar mai era încă vie, mai avea oare puteri, sau numai se prefăcea? Iată ce nu È™tia vânătorul. Și deodată se auzi geamătul fiarei. Geamătul acestei fiare rănite care era armata franceză, geamăt prin care ea își trăda rana mortală, fu sosirea lui Lauriston la cartierul lui Kutuzov, cu o propunere de pace. Napoleon, încredinÈ›at cum era că nu e bine ceea ce e bine, ci ceea ce îi trecea lui prin minte, îi scrisese lui Kutuzov cele dintâi cuvinte ce-i trecură prin cap È™i care n-aveau nici un sens: „Monsieur le prince Koutouzov, scria el, j'envoie pres de vous un de mes aides de camp généraux pour vous entretenir de plusieurs objets intéressants. Je désire que votre Altesse ajoute foi a ce qu'il lui dira, surtout lorsqu'il exprimera les sentiments d'estime et de particuliere considération que j'ai depuis longtemps pour sa personne… Cette lettre n'étant a autre fin, je prie Dieu, Monsieur le prince Koutouzov, qu'il vous ait ent sa sainte et digne garde. Moscou, le 30 octobre 1812. Signé: Napoléon„52 „Je serais maudit par la postérité È™i l'on me regardait comme le premier moteur d'un accommodement quelconque. TEL EST L'ESPRIT ACTUEL DE MA NATIONâ€53 răspunse Kutuzov È™i continuă să-È™i folosească toate puterile ca să ferească trupele de ofensivă. ÃŽn cursul lunii aceleia în care armata franceză a jefuit Moscova, iar armata rusă a stat liniÈ™tită la Tarutino, s-a produs schimbarea raportului de forÈ›e dintre cele două armate (în privinÈ›a numărului È™i a moralului), schimbare în urma căreia s-a dovedit că superioritatea de forÈ›e o aveau ruÈ™ii. ÃŽn ciuda faptului că dispozitivul armatei franceze È™i efectivele ei erau necunoscute ruÈ™ilor, de îndată ce se produse această schimbare a raportului de forÈ›e, nevoia de a trece la ofensivă începu să se vadă printr-o mulÈ›ime de semne. Din rândul acestor semne erau È™i misiunea lui Lauriston, È™i abundenÈ›a de provizii de la Tarutino, È™i informaÈ›iile primite din toate părÈ›ile asupra inactivității È™i dezordinii francezilor, È™i completarea regimentelor noastre cu recruÈ›i, È™i vremea frumoasă, È™i repausul îndelungat al armatei ruse, È™i nerăbdarea pe care un repaus o stârneÈ™te de obicei în rândurile soldaÈ›ilor, dornici să-È™i îndeplinească mai curând misiunea pentru care au fost mobilizaÈ›i; dintre semnele acestea erau È™i curiozitatea de a È™ti ce se petrece în armata franceză pierdută din vedere de atâta vreme, È™i curajul cu care avanposturile ruseÈ™ti dădeau acum raite prin preajma francezilor aflaÈ›i la Tarutino, È™i È™tirile despre micile biruinÈ›e asupra francezilor obÈ›inute de către țărani È™i partizani, È™i invidia trezită de aceste mici izbânzi, È™i sentimentul răzbunării, care mocnea în sufletul fiecăruia, atâta vreme cât francezii se aflau la Moscova È™i – mai presus de toate – credinÈ›a neclară încă, dar încolÈ›ită în sufletul fiecărui soldat, că raportul de forÈ›e era acum altul È™i că superioritatea era de partea noastră. Raportul de forÈ›e se schimbase într-adevăr în chip esenÈ›ial È™i ofensiva deveni de neînlăturat. Fără întârziere, tot aÈ™a de precis cum începe orologiul să bată ora È™i să-È™i cânte melodia atunci când acul a descris un cerc complet, această schimbare esenÈ›ială a raportului de forÈ›e a corespuns în sferele înalte cu o miÈ™care mai încordată; se auzi un zbârnâit È™i cântecul orologiului începu. III. ARMATA RUSà ERA CONDUSà de Kutuzov cu statul său major È™i de împărat de la Petersburg. La Petersburg, încă înainte de a se fi primit vestea părăsirii Moscovei, un plan amănunÈ›it al întregului război fusese întocmit È™i trimis lui Kutuzov ca să se conducă după el. Cu toate că planul acesta fusese întocmit în ipoteza că Moscova rămânea în mâinile noastre, el fu aprobat de statul-major È™i primit spre a fi pus în aplicare. Kutuzov scrise numai că diversiunile pe mari distanÈ›e sunt totdeauna greu de îndeplinit. Și pentru soluÈ›ionarea greutăților întâmpinate fură trimise noi instrucÈ›iuni È™i persoane, care trebuiau să observe acÈ›iunile lui Kutuzov È™i să raporteze despre ele. ÃŽn afară de aceasta, tot statul-major al armatei ruse fu acum reorganizat. Fură făcute numiri noi în locul lui Bagration, ucis în luptă, È™i în locul lui Barclay, care, ofensat, se retrăsese. Fu luată foarte serios în studiu problema dacă ar fi mai nimerit să fie pus A. în locul lui B. È™i B. în locul lui D., sau dimpotrivă, să fie trecut D. în locul lui A. È™.a.m.d., ca È™i când de toate acestea ar fi depins È™i altceva decât satisfacÈ›ia personală a lui A. È™i B. La statul-major al armatei, din pricina duÈ™măniei dintre Kutuzov È™i È™eful său de stat-major Benigsen, ca È™i datorită prezenÈ›ei persoanelor de încredere ale împăratului È™i tuturor acestor schimbări, acÈ›iona, mai mult ca oricând, un complicat joc de partide: A. îl săpa pe B., B. îl săpa pe C. în fel È™i chip È™.a.m.d. ÃŽn toate aceste subminări, obiectul intrigilor îl constituia de cele mai multe ori conducerea războiului, pe care fiecare dintre aceÈ™ti oameni voia să È™i-o asume; dar războiul își urma cursul independent de ei È™i anume aÈ™a cum trebuia să È™i-l urmeze, adică fără să coincidă niciodată cu ceea ce plănuiau oamenii, ci decurgând numai din raporturile reale dintre mase. Aceste planuri preconcepute care se încruciÈ™au, încălcându-se, reprezentau însă pentru cercurile conducătoare oglinda vie a ceea ce trebuia să se săvârÈ™ească. „PrinÈ›e Mihail Ilarionovici, scria împăratul la 2 octombrie, scrisoare primită după lupta de la Tarutino. De la 2 septembrie, Moscova e în mâinile inamicului. Ultimele dumneavoastră rapoarte sunt din 20; È™i în tot cursul acestei perioade, nu numai că n-a fost întreprins nimic în vederea acÈ›iunii împotriva inamicului È™i pentru eliberarea primei noastre cetăți de scaun, dar chiar, aÈ™a cum reiese din ultimele dumneavoastră rapoarte, aÈ›i continuat să vă retrageÈ›i. Serpuhov a È™i fost ocupat de un detaÈ™ament al inamicului, iar Tula, cu renumita sa fabrică atât de trebuincioasă armatei, e în primejdie. Din rapoartele generalului Wintzingerode văd că un corp de armată inamic de zece mii de oameni e în marÈ™ spre drumul Petersburgului. Un al doilea, de câteva mii, se îndreaptă, de asemenea, spre Dmitrov. Un al treilea înaintează spre Vladimir. Un al patrulea, destul de considerabil, se află între Ruza È™i Mojaisk. ÃŽnsuÈ™i Napoleon, la 25, se afla încă la Moscova. După toate aceste informaÈ›ii, când inamicul È™i-a fărâmiÈ›at forÈ›ele în importante detaÈ™amente, când Napoleon se află încă singur cu garda sa la Moscova, este oare cu putință ca forÈ›ele inamice, aflate în faÈ›a dumneavoastră, să mai fie atât de însemnate, încât să nu vă îngăduie a trece la ofensivă? Se poate, dimpotrivă, presupune mai mult ca sigur că el vă urmăreÈ™te cu câteva detaÈ™amente, sau cel mult cu un corp de armată, mult mai slab decât armata ce vă este încredinÈ›ată. S-ar părea că, folosindu-vă de aceste împrejurări, aÈ›i putea cu succes ataca un inamic mai slab, zdrobindu-l sau cel puÈ›in silindu-l să se retragă, È™i aÈ›i putea astfel păstra în mâinile noastre o parte a guberniilor ocupate în prezent de inamic, punând prin aceasta la adăpost de orice primejdie Tula È™i celelalte oraÈ™e ale noastre din interior. VeÈ›i purta răspunderea dacă inamicul va izbuti să arunce un corp important asupra Petersburgului, amenințând capitala în care n-a putut rămâne multă armată, deoarece cu armata ce vă este încredinÈ›ată, dacă aÈ›i acÈ›iona cu hotărâre È™i energie, aÈ›i avea toate mijloacele de a împiedica această nouă nenorocire. Nu uitaÈ›i că mai aveÈ›i de dat socoteală patriei jignite de pierderea Moscovei. CunoaÈ™teÈ›i din experiență hotărârea mea de a vă răsplăti. Această hotărâre a mea nu va slăbi, dar eu È™i Rusia suntem îndreptățiÈ›i să aÈ™teptăm din partea dumneavoastră tot zelul, toată energia È™i toate succesele pe care mintea, talentele dumneavoastră militare È™i vitejia armatelor ce comandaÈ›i ni le făgăduiesc.†Dar în timp ce scrisoarea aceasta, care dovedea că schimbarea esenÈ›ială a raportului de forÈ›e își găsise È™i la Petersburg ecou, era încă pe drum, Kutuzov nu mai putu reÈ›ine de la ofensivă armata pe care o comanda È™i bătălia se dădu. La 2 octombrie, un cazac, anume Șapovalov, aflându-se în patrulare, împuÈ™că un iepure È™i răni altul. Alergând după iepurele rănit, Șapovalov se înfundă adânc în pădure È™i se izbi de flancul stâng al armatei lui Murat, care staÈ›iona acolo fără nici un fel de măsuri de precauÈ›iune. Cazacul le istorisi râzând tovarășilor săi cum era cât pe ce să cadă prizonier. Un sublocotenent, auzind istorisirea, o aduse la cunoÈ™tinÈ›a comandantului său. ÃŽl chemară È™i-l interogară pe cazac; comandanÈ›ii de cazaci vrură să se folosească de prilej pentru a pune mâna pe caii inamicului, dar unul dintre È™efi, cunoscându-se cu anumiÈ›i ofiÈ›eri cu rang mare în armată, aduse faptul acesta la cunoÈ™tinÈ›a unui general din comandament. ÃŽn timpul din urmă, situaÈ›ia la comandamentul suprem era extrem de încordată. Ermolov, care venise cu câteva zile mai înainte la Benigsen, îl rugase să se folosească de toată influenÈ›a sa asupra comandantului suprem pentru a-l face să treacă la ofensivă. — Dacă nu v-aÈ™ cunoaÈ™te, aÈ™ crede că nu doriÈ›i să se întâmple ceea ce-mi cereÈ›i. Căci e de ajuns să-l sfătuiesc într-un fel pentru ca serenissimul să facă tocmai contrariul, îi răspunse Benigsen. Vestea adusă de cazaci È™i confirmată de patrulele de recunoaÈ™tere dovedi că pregătirea evenimentului se copsese pe deplin. Coarda întinsă zvâcni È™i orologiul începu să zbârnâie È™i să-È™i cânte melodia. ÃŽn ciuda aparentei sale puteri personale, în ciuda înÈ›elepciunii sale, a experienÈ›ei È™i a darului său de a cunoaÈ™te oamenii, Kutuzov, dând atenÈ›ie memoriului lui Benigsen, care trimisese împăratului un raport personal, precum È™i dorinÈ›ei unanim exprimate a tuturor generalilor È™i presupusei dorinÈ›e a suveranului, ca È™i veÈ™tii aduse de cazaci, nu mai putu stăvili miÈ™carea devenită de neînlăturat È™i, ordonând ceea ce socotea inutil È™i dăunător, își dădu binecuvântarea pentru un fapt împlinit. IV. MEMORIUL ÃŽNMÂNAT DE Benigsen asupra necesității de a trece la ofensivă È™i noutățile cazacilor cu privire la flancul stâng al francezilor, care era descoperit, n-au fost decât semnele ultime ale necesității de a se ordona ofensiva, È™i ofensiva fu hotărâtă pentru ziua de 5 octombrie. ÃŽn dimineaÈ›a zilei de 4 octombrie, Kutuzov semnă ordinea de bătaie. Toll o citi lui Ermolov, propunându-i să se ocupe el de dispoziÈ›iile ce trebuiau date mai departe. — Bine, bine, acum n-am timp, spuse Ermolov È™i ieÈ™i din casă. Ordinea de bătaie întocmită de Toll era foarte frumoasă, întocmai ca în ordinea de bătaie de la Austerlitz; scria în ea, deÈ™i nu în nemÈ›eÈ™te: „Die erste Kolonne marschiert54, colo È™i colo, die zweite Kolonne marschiert55, colo È™i colo†ș.a.m.d. Și toate aceste coloane soseau, pe hârtie, la locurile lor în timpul È™tiut È™i îl zdrobeau pe inamic. Totul fusese, ca în toate ordinele de bătaie, minunat chibzuit, dar, ca È™i în toate celelalte cazuri de aplicare a ordinelor de bătaie, nici o coloană n-a sosit la timp È™i nici la locul indicat. Când ordinea de bătaie fu transcrisă într-un număr suficient de exemplare, fu chemat un ofiÈ›er È™i trimis la Ermolov ca să-i predea hârtiile pentru executare. Tânărul ofiÈ›er din cavaleria de gardă, ofiÈ›er de ordonanță al lui Kutuzov, mândru de misiunea importantă ce i se încredinÈ›ase, se îndreptă spre cartierul lui Ermolov. — A plecat, îi spuse ordonanÈ›a lui Ermolov. OfiÈ›erul din cavaleria de gardă se îndreptă spre locuinÈ›a unui general, la care È™tia că se ducea adesea Ermolov. — Nu-i aici; nici domnul general nu-i acasă. OfiÈ›erul sări pe cal È™i plecă la alt general. — Nu-i aici, a plecat. „Cum să fac, să nu fiu tras la răspundere de întârziere?! Ce ghinion!†își zicea ofiÈ›erul. Bătu în lung È™i-n lat toată tabăra după Ermolov. Care spunea că-l văzuse trecând împreună cu alÈ›i generali, care spunea că se întorsese cu siguranță acasă. OfiÈ›erul îl căută, fără să mănânce la prânz, până pe la È™ase seara. Nu dădu nicăieri de Ermolov È™i nimeni nu È™tia unde era. OfiÈ›erul luă din fugă o gustare la un tovarăș de-al său È™i o porni din nou, către avangardă, la Miloradovici. Nici Miloradovici nu era acasă, dar află cel puÈ›in că Miloradovici era la bal, la generalul Kikin È™i că, probabil, È™i Ermolov era acolo. — Dar unde-i asta? — Uite colo, la Ecikino, îi răspunse un ofiÈ›er de cazaci, arătându-i un conac ce se vedea în depărtare. — Cum se poate, acolo, dincolo de primele noastre linii? — Au băgat două regimente de-ale noastre drept avangardă; È™i acum chefuiesc, nu glumă; chef la toartă – cu două muzici È™i trei coruri! OfiÈ›erul o porni dincolo de prima linie, la Ecikino. Nici nu ajunsese bine la conac È™i auzi de departe chiote de veselie È™i coruri cântând jocuri soldățeÈ™ti. „Colo-n luncă… colo-n luncă…†răsunau printre chiote È™i fluierături cântece acoperite din când în când de strigăte. Pe ofiÈ›erul din cavaleria de gardă îl înveseliră aceste sunete, dar în acelaÈ™i timp îl cuprinse groaza că el era de vină dacă întârziase atâta vreme cu predarea importantelor dispoziÈ›iuni care i se încredinÈ›aseră. Trecuse de opt seara. Sări de pe cal È™i urcă scara marii case boiereÈ™ti care, deÈ™i era între liniile franceze È™i ruse, rămăsese totuÈ™i neatinsă. La bufet È™i în antecameră forfoteau lacheii care duceau vinurile È™i mâncărurile. Pe lângă ferestre erau înÈ™iraÈ›i cântăreÈ›ii. Condus până în prag, ofiÈ›erul îi văzu dintr-o ochire adunaÈ›i laolaltă pe toÈ›i generalii cei mai de seamă ai armatei, printre care È™i făptura înaltă, sărind în ochi, a lui Ermolov. ToÈ›i generalii își descheiaseră tunicile, aveau feÈ›ele roÈ™ii È™i înviorate È™i, adunaÈ›i în semicerc, râdeau zgomotos. ÃŽn mijlocul sălii, un general frumos, nu prea înalt de stat, roÈ™u tot la față, juca sprinten, voiniceÈ™te trepak56. — Ha, ha, ha! AÈ™a, Nikolai Ivanovici! Bravo! Ha, ha, ha… OfiÈ›erul simÈ›i că, intrând în această clipă cu o misiune atât de importantă, se făcea de două ori vinovat È™i vru să mai aÈ™tepte, dar unul dintre generali îl văzu È™i, înÈ›elegând pentru ce venise, îi spuse lui Ermolov. Ermolov se apropie încruntat de ofiÈ›er È™i, după ce-l ascultă, îi luă din mână plicul fără să-i spună vreo vorbă. — Tu crezi că a fost o întâmplare plecarea lui de acasă? ÃŽi spuse ofiÈ›erului din cavaleria de gardă, în seara aceea, unul dintre tovarășii săi de la comandament, vorbind de Ermolov. A făcut-o înadins. Vrea să-l dea peste cap pe Konovnițân. Să vezi mâine ce ghiveci are să iasă! V. A DOUA ZI DIS-DE-DIMINEAÞÃ, bătrânul Kutuzov se sculă, își făcu rugăciunea, se îmbrăcă È™i, cu conÈ™tiinÈ›a grea că trebuia să conducă o bătălie pe care nu o aproba, se urcă în caleaÈ™că È™i porni din LetaÈ™evka spre locul unde trebuia să se adune coloanele acÈ›iunii ofensive, la cinci verste înapoia oraÈ™ului Tarutino. ÃŽn caleaÈ™că, moțăind, Kutuzov tresărea din când în când È™i își ciulea urechile să asculte dacă nu cumva din dreapta se auzea vreo împuÈ™cătură, dacă nu cumva începuse lupta. Dar pretutindeni domnea încă liniÈ™tea. Abia se crăpase de ziuă È™i era o dimineață umedă È™i mohorâtă de toamnă. Apropiindu-se de Tarutino, Kutuzov zări o unitate de cavaleriÈ™ti care-È™i duceau caii la adăpat de-a curmeziÈ™ul drumului pe care trecea caleaÈ™ca. Kutuzov scoase capul È™i se uită la ei; opri caleaÈ™ca È™i întrebă din ce regiment erau. CavaleriÈ™tii făceau parte dintr-o coloană care demult trebuia să fie la pândă, departe de aici. „Poate-i vreo greÈ™ealăâ€, își zise bătrânul comandant suprem. Dar, călătorind mai departe, dădu cu ochii de niÈ™te unități de infanterie, cu armele în piramidă È™i cu soldaÈ›ii, în izmene, umblând forfota după lemne de fiert caÈ™a. Kutuzov chemă la el un ofiÈ›er. OfiÈ›erul raportă că nu primise nici un ordin de atac. — Cum să nu fi pri… începu Kutuzov, dar tăcu în aceeaÈ™i clipă È™i porunci să fie chemat la sine ofiÈ›erul comandant. Dându-se jos din caleaÈ™că, începu să se plimbe de colo-colo, cu capul în piept, tăcut È™i răsuflând greu, în aÈ™teptare. Când se prezentă persoana chemată, ofiÈ›erul de stat-major general Eychen, Kutuzov se făcu roÈ™u de mânie, nu pentru că acesta ar fi fost vinovat de greÈ™eala săvârÈ™ită, ci pentru că găsise prilej să-È™i verse necazul. Și, tremurând È™i sufocându-se, bătrânul, pradă unuia dintre acele accese furibunde care-l apucau uneori, când era în stare să se tăvălească pe jos de furie, se repezi la Eychen, amenințându-l cu pumnii, răstindu-se la el È™i înjurându-l cu cele mai grosolane cuvinte. Alt ofiÈ›er care se întâmpla să fie de față, căpitanul Brozin, deÈ™i nu era întru nimic vinovat, avu aceeaÈ™i soartă. — Dar ăsta cine mai e, canalia asta? La zid cu voi! Mizerabililor! Strigă răguÈ™it Kutuzov, dând din mâini È™i clătinându-se. SimÈ›ea o suferință de-a dreptul fizică. El, comandant suprem, serenissimul, pe care-l încredinÈ›a toată lumea că nimeni nu avusese vreodată în Rusia atâta putere câtă avea el, să fie el pus în asemenea situaÈ›ii, făcut de râs în faÈ›a întregii armate! „Zadarnic m-am frământat atâta să mă rog pentru ziua de azi, zadarnică mi-a fost noaptea nedormită în care mi-am stors creierii! Gândea el în sinea lui. Nici pe vremea când eram doar un tânăr ofiÈ›eraÈ™ n-ar fi îndrăznit nimeni să-È™i bată joc aÈ™a de mine… Dar încă acum!†SimÈ›ea o suferință fizică, întocmai ca È™i când ar fi îndurat o pedeapsă corporală, È™i nu putea să nu-È™i manifeste suferinÈ›a prin strigăte de mânie È™i durere bătrânească; dar puterile îl părăsiră în curând È™i, tot uitându-se împrejurul lui, simÈ›i că prea vorbise multe, È™i vrute È™i nevrute; se sui în caleaÈ™că È™i o porni îndărăt fără să mai spună ceva. Odată descărcată, mânia nu-i mai reveni È™i Kutuzov fu nevoit să asculte, clipind bătrâneÈ™te din ochi, justificările È™i cuvintele de apărare rostite de Benigsen, Konovnițân È™i Toll (Ermolov nici nu se prezentă până a doua zi în faÈ›a lui). AceÈ™tia insistară ca acÈ›iunea neizbutită să fie întreprinsă a doua zi. Și Kutuzov fu iarăși nevoit să consimtă. VI. A DOUA ZI, TRUPELE SE adunară de cu seară la locurile indicate È™i noaptea fură puse în marÈ™. Era o noapte de toamnă, cu nori negri-violeÈ›i, dar fără ploaie. Pământul era jilav, fără a fi noroios È™i trupele înaintau fără zgomot; se auzea doar, din când în când, huruitul artileriei. N-aveau voie să fumeze, să vorbească tare sau să aprindă focuri; caii erau împiedicaÈ›i să necheze. Tăinuită, acÈ›iunea devenea mai atrăgătoare. Oamenii mergeau voioÈ™i. Unele coloane se opriră, își clădiră armele în piramide È™i se culcară pe pământul rece, crezând că au ajuns acolo unde trebuia; altele (cele mai multe) își continuară marÈ™ul toată noaptea È™i, desigur, nu ajunseră acolo unde trebuia. Singur contele Orlov-Denisov, cu cazacii lui (detaÈ™amentul cel mai neînsemnat dintre toate), ajunse la locul È™i la timpul indicat. DetaÈ™amentul lui se opri la marginea unei păduri, pe cărarea dintre satele Stromilova È™i Dmitrovskoe. Contele Orlov aÈ›ipise când, înainte de a se lumina de ziuă, îl treziră. ÃŽn faÈ›a lui fu adus un fugar din tabăra franceză. Era un polonez, subofiÈ›er din armata lui Ponjatowski. SubofiÈ›erul explică, în limba polonă, că fugise pentru că fusese nedreptățit la avansare, că lui demult trebuia să-i vină rândul să fie făcut ofiÈ›er, că el era mai viteaz decât toÈ›i ceilalÈ›i È™i că acum se lepădase de ei È™i voia să-i pedepsească. Mai spuse că Murat înnoptase numai la o verstă de ei È™i că, dacă i se dă o suită de o sută de oameni, li-l aduce viu. Contele Orlov-Denisov se sfătui cu tovarășii săi. Prea era ademenitoare propunerea, pentru a se da în lături. ToÈ›i erau de părere că încercarea trebuie făcută È™i care mai de care se oferea să plece. După multe discuÈ›ii È™i planuri, hotărâră ca generalul-maior Grekov, în fruntea a două regimente de cazaci, să plece cu subofiÈ›erul. — Dar ia seama, îi spuse contele Orlov-Denisov subofiÈ›erului în momentul plecării, dacă ai minÈ›it pun să te spânzure ca pe un câine, iar dacă-i adevărat, ai de la mine o sută de cervoneÈ›i. SubofiÈ›erul, cu un aer hotărât È™i fără să răspundă la aceste cuvinte, încălecă È™i porni alături de Grekov, care-È™i făcuse în grabă pregătirile. Se afundară în pădure. Contele Orlov, tremurând de răcoarea dimineÈ›ii, ce începuse să se reverse, È™i frământat de răspunderea ce-È™i luase asupră-È™i, după ce-l conduse pe Grekov, ieÈ™i din pădure È™i începu să se uite spre tabăra duÈ™manului, care se zărea vag acum, în lumina roÈ™ie a zorilor È™i a focurilor care tot mai pâlpâiau. La dreapta lui, pe un povârniÈ™ descoperit, trebuiau să apară coloanele ruseÈ™ti. Contele Orlov se uita într-acolo; dar, cu toate că ar fi putut fi văzute È™i de departe, de coloane nu era nici urmă. Cei din tabăra franceză, cum i se păru contelui, È™i mai ales după spusele aghiotantului său, care avea privirea deosebit de ageră, începuseră să forfotească. — Ah, e desigur prea târziu, spuse contele Orlov, privind spre tabără. Și deodată, aÈ™a cum se întâmplă adesea, după ce omul în care ne-am încrezut nu mai e în faÈ›a noastră, deodată contele Orlov văzu, limpede ca lumina zilei È™i fără urmă de îndoială, că subofiÈ›erul acela fusese un mincinos, că îl înÈ™elase È™i că tot ce avea să rezulte de aici era că atacul avea să dea greÈ™ din lipsa acestor două regimente, pe care le mânase el Dumnezeu È™tie unde. Cum poÈ›i captura un comandant suprem din asemenea mulÈ›ime de trupe? — A minÈ›it, desigur, ticălosul acela, zise contele. — ÃŽi putem întoarce din drum, spuse cineva din suită care, ca È™i contele Orlov-Denisov, simÈ›ise, când văzuse tabăra inamică, oarecare îndoială cu privire la succesul capturării. — Ce zici? Nu-i aÈ™a? Dumneata ce crezi, oare să-i lăsăm, să-i întoarcem? — DaÈ›i ordin să-i întoarcem din drum? — Da, da, întoarceÈ›i-i, întoarceÈ›i-i! Spuse deodată, cu hotărâre, contele Orlov, uitându-se la ceas. Va fi prea târziu; s-a luminat de-a binelea. Și aghiotantul o porni la galop prin pădure, după Grekov. Când Grekov se întoarse, contele Orlov-Denisov, supărat È™i de această încercare ratată È™i de zadarnica aÈ™teptare a coloanelor de infanterie, care tot nu se arătau, È™i de apropierea inamicului (toÈ›i oamenii detaÈ™amentului său simÈ›eau la fel), hotărî să pornească la atac. ÃŽn È™oaptă, el comandă: — ÃŽncălecaÈ›i! Se repeziră toÈ›i la locurile lor È™i își făcură semnul crucii… — Cu Dumnezeu înainte! „Uraaaaa!†răsună pădurea. Și, sotnie după sotnie, cazacii, ca È™i când ar fi curs dintr-un sac, se avântară voioÈ™i, cu lăncile în cumpănire, peste pârâu, spre tabăra duÈ™mană. Fu de ajuns un singur È›ipăt deznădăjduit, È›ipătul de groază al celui dintâi francez care-i zări pe cazaci, È™i toÈ›i cei din tabără, buimăciÈ›i de somn È™i dezbrăcaÈ›i, o luară la fugă care încotro văzând cu ochii, părăsindu-È™i tunurile, armele È™i caii. Dacă i-ar fi urmărit pe francezi fără să È›ină seamă de ce era în jurul È™i în spatele lor, cazacii l-ar fi luat prizonier È™i pe Murat, capturând È™i tot ce se mai găsea acolo. ComandanÈ›ii vrură chiar să facă aÈ™a. Dar cazacii nu mai puteau fi clintiÈ›i din loc, după ce dăduseră de atâta pradă È™i de atâția prizonieri. De comenzi nu mai asculta nimeni. Fură luaÈ›i acolo o mie cinci sute de prizonieri, treizeci È™i opt de tunuri, steaguri È™i, ceea ce pentru cazaci era mai important decât toate, cai, È™ei, pături È™i tot felul de lucruri. Trebuia pierdut timp cu acestea toate; prizonierii trebuiau preluaÈ›i cu număr, tunurile puse în siguranță, prada împărÈ›ită; oamenii trebuiau să strige unul la altul, ba chiar să se È™i bată între ei; toate acestea le dădură cazacilor de furcă. Francezii, nemaivăzându-se urmăriÈ›i, începură să-È™i vină în fire, se regrupară pe unități È™i prinseră să tragă. Orlov-Denisov, tot aÈ™teptând sosirea tuturor coloanelor, nu mai continuă atacul. ÃŽn vremea asta, conform dispoziÈ›iei „die erste Kolonne marschiertâ€57 È™.a.m.d., unitățile de infanterie din coloanele întârziate, comandate de Benigsen È™i conduse de Toll, plecaseră la timpul cuvenit È™i spre destinaÈ›ie, dar, aÈ™a cum se întâmpla întotdeauna, ajunseseră undeva, nu însă la locul unde le fusese prescris să ajungă. Și tot aÈ™a cum se întâmpla întotdeauna, oamenii, care porniseră voioÈ™i la drum, începură să se cam codească. Se făcură auzite murmure; simÈ›eau toÈ›i că era la mijloc o încurcătură È™i unitățile luară calea-ntoarsă. AghiotanÈ›ii călări È™i generalii galopau în toate părÈ›ile, strigau, se supărau, se certau, spuneau că ajunseseră cu totul în altă parte decât unde trebuia È™i că întârziaseră, È›ineau de rău pe câte cineva È™.a.m.d., pentru ca, de la o vreme, să dea fiecare disperat din mâini È™i să o pornească numai aÈ™a, ca să meargă încotrova. „Undeva tot ajungem noi!†Și ajunseră într-adevăr, dar nu acolo unde trebuia; È™i chiar dacă unii mai ajunseseră È™i la destinaÈ›ie, întârziaseră totuÈ™i aÈ™a de mult încât faptul că ajunseseră nu mai folosea la altceva decât să-i expună gloanÈ›elor inamicului. Toll, care în bătălia aceasta juca rolul lui Weyrother de la Austerlitz, galopa de zor de colo până colo È™i peste tot găsea lucrurile tot de-a-ndoaselea. AÈ™a, în pădure, dădu peste corpul de armată al lui Baggowut, când se făcuse demult ziuă È™i corpul acesta trebuia să se afle, de cu noapte, alături de detaÈ™amentul lui Orlov-Denisov. Tulburat, amărât de insucces È™i spunându-È™i că cineva trebuie să fie vinovat de toate acestea, Toll se apropie în goana calului de comandantul corpului È™i începu să-l mustre cu strășnicie È™i-i spuse că pentru asta ar merita să fie împuÈ™cat. Baggowut, general bătrân, încercat în lupte, om liniÈ™tit din fire, dar enervat È™i el de atâtea piedici, încurcături È™i contraziceri, își ieÈ™i din sărite, spre mirarea tuturor celor de față, căci asta era cu totul potrivnic firii sale, È™i-i spuse È™i el lui Toll cuvinte neplăcute. — Eu lecÈ›ii n-am chef să primesc de la nimeni, iar de murit împreună cu soldaÈ›ii mei È™tiu È™i eu la fel de bine ca atâția alÈ›ii, zise el; È™i numai cu o singură divizie o porni la atac. Ajuns în câmp deschis, sub gloanÈ›ele francezilor, viteazul Baggowut, în starea de tulburare în care se afla, nu mai putu judeca dacă intrarea lui în acÈ›iune mai era sau nu de vreun folos acum, È™i încă neavând decât o singură divizie, aÈ™a că înaintă de-a dreptul, vârându-È™i trupele sub ploaia de gloanÈ›e a inamicului. Primejdia, ghiulelele È™i gloanÈ›ele erau tocmai ceea ce trebuia furiei care-l stăpânea. Din primele gloanÈ›e, unul îl ucise pe el, iar următoarele uciseră o mulÈ›ime de soldaÈ›i. Și divizia lui se menÈ›inu câtăva vreme, fără de nici un folos, sub foc. VII. ÃŽN VREMEA ASTA, ALTà coloană trebuia să-i atace de front pe francezi, dar cu această coloană era Kutuzov. El È™tia bine că n-aveau să iasă decât încurcături din bătălia aceasta, începută împotriva voinÈ›ei sale È™i, pe cât îi sta în putință, reÈ›inea trupele. Nu înainta de fel. Mergea tăcut, călare pe căluÈ›ul lui sur, È™i răspundea alene la propunerile de atac. — Dumneavoastră n-aveÈ›i decât vorbele astea pe limbă: „să atacămâ€, „să atacămâ€, dar nu vedeÈ›i că nu suntem în stare de nici o manevră mai complicată, îi spuse el lui Miloradovici, care-i ceruse permisiunea să înainteze. — Dacă n-am fost noi în stare să-l prindem azi-dimineață pe Murat viu È™i să ajungem la vreme pe poziÈ›ii, acum nu mai avem ce face! Răspunse el altuia. Când i se raportă lui Kutuzov că în avangarda francezilor, unde – după informaÈ›iile aduse de cazaci – frontul era descoperit, acum fuseseră aduse două batalioane de polonezi, Kutuzov se uită pieziÈ™ în urma lui, la Ermolov (cu care nu mai vorbise din ajun). — Uită-te la ei, cer ofensivă, propun tot soiul de proiecte È™i când colo, odată pornit la treabă, te trezeÈ™ti că nu-i nimic gata, iar inamicul, prevenit, își ia măsurile necesare. La aceste cuvinte, Ermolov strânse pleoapele È™i zâmbi uÈ™or. ÃŽnÈ›elese că pentru el furtuna trecuse È™i că Kutuzov se va mulÈ›umi doar cu această aluzie. — Se distrează pe socoteala mea, îi È™opti Ermolov lui Raevski, care călărea alături de el, È™i-l lovi cu genunchiul. Nu mult după asta Ermolov, înaintând puÈ›in, se apropie de Kutuzov È™i-i raportă respectuos: — Timpul nu-i pierdut, serenissime, inamicul n-a fugit încă. Dac-aÈ›i da ordin să atacăm? Fiindcă, altfel, garda nu va vedea nici măcar fumul prafului de puÈ™că. Kutuzov nu răspunse nimic, dar când i se raportă că armata lui Murat se retrage, dădu ordin de înaintare; după fiecare sută de paÈ™i însă, se oprea câte trei sferturi de oră. ÃŽntreaga bătălie se reducea numai la ceea ce săvârÈ™iseră cazacii lui Orlov-Denisov; celelalte unități nu făcură decât să piardă zadarnic câteva sute de oameni. Ca urmare a acestei bătălii, Kutuzov primi o decoraÈ›ie cu briliante; Benigsen primi, de asemenea, briliante È™i o sută de mii de ruble, ceilalÈ›i primiră È™i ei mari recompense, potrivit cu gradul pe care-l aveau, È™i după bătălie la comandament se făcură iarăși schimbări. „Iată cum se fac la noi întotdeauna, toate, anapoda!†spuneau, după bătălia de la Tarutino, ofiÈ›erii È™i generalii ruÈ™i, întocmai aÈ™a cum spun È™i acum, lăsând să se înÈ›eleagă că e cineva acolo care le face toate prosteÈ™te, pe dos, pe când ei ar fi făcut cu totul altfel. Dar oamenii care vorbesc aÈ™a, ori nu cunosc problema, ori se înÈ™ală cu bună È™tiință. Orice bătălie – cea de la Tarutino, cea de la Borodino, cea de la Austerlitz, indiferent care – se desfășoară altfel decât presupun iniÈ›iatorii ei. Acesta este esenÈ›ialul. Un infinit număr de forÈ›e libere (căci nicăieri omul nu-i mai liber decât în decursul unei bătălii, unde È™tie că e vorba de viață È™i de moarte) influenÈ›ează asupra direcÈ›iei desfășurării bătăliei, direcÈ›ie ce nu poate fi niciodată cunoscută mai dinainte È™i nu coincide niciodată cu direcÈ›ia către care se îndreaptă vreo forță individuală. Dacă mai multe forÈ›e acÈ›ionează simultan asupra unui corp oarecare, fiecare în alt sens, atunci sensul miÈ™cării acestui corp nu poate coincide cu niciunul dintre sensurile acestor forÈ›e; el va fi întotdeauna sensul mediu, drumul cel mai scurt, adică ceea ce în mecanică se reprezintă întotdeauna prin diagonala paralelogramului forÈ›elor. Dacă în descrierile istoricilor, mai ales în ale istoricilor francezi, găsim că la ei războaiele È™i bătăliile se desfășoară după un plan dinainte stabilit, singura concluzie pe care o putem trage de aici este că aceste descrieri sunt greÈ™ite. Bătălia de la Tarutino, fără îndoială, nu È™i-a ajuns È›inta pe care a avut-o în vedere Toll, anume ca unitățile să intre în luptă în ordinea prevăzută de dispozitivul trupelor, È™i nici È›inta pe care a putut-o avea contele Orlov, aceea de a-l lua prizonier pe Murat, sau scopul zdrobirii instantanee a întregului corp de armată francez, la care ar fi putut È›inti Benigsen È™i alte personaje, sau È›elul ofiÈ›erului care abia aÈ™tepta să intre în luptă ca să se distingă, sau al cazacului care voia să adune È™i mai multe prăzi decât adunase È™.a.m.d. Dar dacă È›elul era ceea ce s-a È™i săvârÈ™it până la urmă È™i ceea ce constituia pentru toÈ›i ruÈ™ii un deziderat comun (izgonirea francezilor din Rusia È™i nimicirea armatei lor), atunci apare foarte clar că bătălia de la Tarutino a fost, chiar prin inepÈ›ia ei, tocmai ceea ce era necesar să fie în acea perioadă a campaniei. Ar fi greu, imposibil chiar, să ne închipuim un rezultat mai corespunzător acestui È›el decât acela pe care l-a avut bătălia aceasta. Cu cele mai mici sforțări, prin cea mai puÈ›in ordonată acÈ›iune È™i cu pierderi de nimic, au fost obÈ›inute cele mai însemnate rezultate din întreaga campanie, s-a făcut trecerea de la retragere la ofensivă, s-a demascat slăbiciunea francezilor È™i s-a dat acel brânci pe care abia îl aÈ™tepta armata napoleoniană, ca să înceapă să fugă. VIII. NAPOLEON ÎȘI FACE INTRAREA în Moscova după strălucita victorie „de la Moskwaâ€; nu poate fi nici o îndoială asupra acestei victorii de vreme ce câmpul de bătaie rămâne în mâinile francezilor. RuÈ™ii se retrag È™i predau capitala. Moscova, înÈ›esată de provizii, de arme, de muniÈ›ii È™i de bogății neînchipuite, e în mâinile lui Napoleon. Armata rusă, de două ori mai slabă decât cea franceză, nu face în curs de o lună de zile nici o încercare de atac. SituaÈ›ia lui Napoleon e dintre cele mai strălucite. S-ar părea deci că, pentru a se năpusti cu forÈ›e îndoite asupra rămășiÈ›elor armatei ruseÈ™ti È™i a o sfărâma, pentru a negocia o pace favorabilă, sau, în caz de refuz, pentru a întreprinde un marÈ™ demonstrativ asupra Petersburgului, È™i – în caz de nereuÈ™ită – pentru a se retrage la Smolensk, sau Wilna, sau pentru a rămâne la Moscova – s-ar părea, într-un cuvânt, că pentru a menÈ›ine situaÈ›ia strălucită în care se găsea pe vremea aceea armata franceză, nu era nevoie de cine È™tie ce genialitate. Pentru aceasta nu era nevoie decât să se facă lucrul cel mai simplu È™i mai uÈ™or de făcut: să nu se fi îngăduit trupelor să se dedea la jafuri, să se fi pregătit îmbrăcăminte de iarnă – È™i se găsea destulă la Moscova pentru întreaga armată – È™i să se fi strâns cu chibzuință proviziile existente la Moscova, care (după spusele istoricilor francezi) ar fi îndestulat întreaga armată franceză pe mai bine de jumătate de an. Napoleon însă, acest geniu între genii, care avea È™i autoritatea de a È›ine în mâna sa armate întregi, cum ne încredinÈ›ează istoricii, n-a făcut nimic în această privință. Nu numai că n-a făcut nimic în privinÈ›a aceasta, dar, dimpotrivă, È™i-a folosit toată autoritatea pentru ca, dintre toate căile de acÈ›iune ce i se prezentau, să o aleagă pe cea mai proastă È™i mai dăunătoare. Din tot ce ar fi putut face: iernatul la Moscova, marÈ™ul asupra Petersburgului, marÈ™ul asupra Nijni-Novgorodului, calea-ntoarsă, cu ocol mai spre nord, sau mai spre sud (pe drumul pe care a apucat mai târziu Kutuzov), Napoleon nu putea să aleagă ceva mai prostesc È™i mai păgubitor decât ceea ce a ales: să rămână la Moscova până în octombrie, permițând soldaÈ›ilor să jefuiască oraÈ™ul, pentru ca apoi să părăsească garnizoana la întâmplare, să se apropie de Kutuzov fără să treacă la ofensivă, să cotească spre dreapta, să ajungă până la Malâi IaroslaveÈ› – tot fără a încerca o eventuală străpungere – È™i să pornească nu pe drumul pe care pornise Kutuzov, ci să se întoarcă înapoi spre Mojaisk, pe drumul pustiit al Smolenskului. Lucru mai nesăbuit decât acesta È™i mai păgubitor pentru armată nici că s-ar fi putut concepe, cum s-a È™i dovedit prin ceea ce-a urmat. ÃŽncerce cei mai străluciÈ›i strategi să conceapă, dacă pot – închipuindu-È™i că scopul lui Napoleon ar fi fost să-È™i distrugă armata – să conceapă o altă serie de acÈ›iuni decât acelea săvârÈ™ite de Napoleon, care să fi distrus, cu aceeaÈ™i siguranță È™i tot atât de independent de tot ce ar fi întreprins trupele ruseÈ™ti, absolut toată armata franceză. Genialul Napoleon a fost cel care a făcut lucrul acesta. Dar a spune că Napoleon È™i-a dus la pieire armata pentru că a voit lucrul acesta, sau pentru că era foarte prost, ar fi tot atât de neadevărat ca È™i a spune că Napoleon È™i-a adus armatele până la Moscova pentru că aÈ™a a vrut el È™i pentru că era foarte deÈ™tept È™i genial. Și într-un caz, È™i în celălalt, acÈ›iunea lui personală, care nu putea avea putere mai mare decât acÈ›iunea personală a oricăruia dintre soldaÈ›ii săi, n-a făcut altceva decât să coincidă cu legile după care se săvârÈ™ea fenomenul. Cu totul fals ne prezintă istoricii (numai ca să justifice faptul că urmările n-au dat dreptate acÈ›iunii lui Napoleon) forÈ›ele lui Napoleon ca fiind slăbite când au ajuns la Moscova. El È™i-a folosit în 1813, ca È™i mai înainte È™i întocmai ca È™i mai târziu, toată priceperea sa È™i toate puterile de care dispunea ca să facă tot ce era mai bine pentru sine È™i pentru armata sa. Activitatea lui Napoleon în această perioadă nu-i mai puÈ›in uimitoare decât aceea din Egipt, Italia, Austria È™i Prusia. Noi nu È™tim cu certitudine în ce măsură a fost real geniul lui Napoleon în Egipt, unde patruzeci de veacuri îi contemplau măreÈ›ia, È™i asta pentru că toate aceste mari isprăvi de vitejie ne sunt descrise numai de francezi. Nu putem judeca în chip veridic care era genialitatea lui în Austria È™i Prusia, întrucât toate datele privind activitatea lui acolo nu pot fi extrase decât din izvor francez sau din izvor german; iar faptul de neînchipuit că nemÈ›ii È™i-au predat, fără să fi fost asediate fortăreÈ›ele, È™i că întregi corpuri de armată au lăsat armele fără luptă, trebuia să-i facă pe nemÈ›i să încline a-i recunoaÈ™te genialitatea, ca singură explicaÈ›ie a războiului dus de el în Germania. Noi însă n-avem, slavă Domnului, nici un motiv să-i recunoaÈ™tem genialitatea, numai ca să ne ascundem ruÈ™inea. Noi am plătit scump dreptul de a putea privi chestiunea simplu È™i fără înconjur È™i dreptul acesta nu-l vom ceda. Activitatea lui Napoleon la Moscova e tot atât de uimitoare È™i de genială ca în oricare din celelalte părÈ›i ale lumii. Ordine după ordine È™i planuri după planuri țâșnesc din mintea lui, de la intrarea È™i până la plecarea din Moscova. AbsenÈ›a locuitorilor È™i a unei deputății, È™i chiar incendierea Moscovei, nu-l tulbură. Nu pierde din vedere nici binele armatei sale, nici acÈ›iunile inamicului, nici binele popoarelor Rusiei, nici conducerea treburilor Parisului, nici perspectivele diplomatice asupra condiÈ›iunilor viitoarei păci. IX. SUB RAPORT MILITAR, ÃŽNDATà după intrarea sa în Moscova, Napoleon ordonă cu strășnicie generalului Sebastiani să urmărească miÈ™cările armatei ruse, trimite corpuri întregi de armată pe toate drumurile È™i-i porunceÈ™te lui Murat să i-l scoată din pământ pe Kutuzov. Apoi dă dispoziÈ›ii meticuloase de întărire a Kremlinului È™i, mai târziu, întocmeÈ™te planul genial al viitoarei campanii pe harta întregii Rusii. Sub raport diplomatic, Napoleon cheamă la sine pe căpitanul Iakovlev, care, jefuit È™i rămas în zdrenÈ›e, nu È™tie cum să facă să scape din Moscova, îi vorbeÈ™te cu de-amănuntul de planul său politic È™i de mărinimia sa È™i, compunând o scrisoare către împăratul Alexandru, în care socoteÈ™te de datoria sa să-i facă cunoscut prietenului È™i fratelui său că Rastopcin a dat dispoziÈ›ii proaste la Moscova, îl trimite pe Iakovlev la Petersburg. După ce-i vorbeÈ™te lui Tutolmin tot atât de amănunÈ›it despre vederile È™i mărinimia sa, îl trimite È™i pe bătrânelul acesta la Petersburg, pentru tratative. Sub raport juridic, îndată după izbucnirea incendiilor, Napoleon porunceÈ™te să fie găsiÈ›i vinovaÈ›ii È™i executaÈ›i. Iar răufăcătorul de Rastopcin este pedepsit prin ordinul de a se da foc acareturilor sale. Pe tărâm administrativ, Moscova este înzestrată de el cu o ConstituÈ›ie, se instituie o municipalitate È™i se publică următoarele: „LOCUITORI AI MOSCOVEI! Nenorocirile voastre sunt mari, dar majestatea-sa împăratul È™i regele vrea să le pună capăt. StraÈ™nice exemple v-au învățat cum È™tie el să pedepsească neascultarea È™i crima. S-au luat măsuri severe pentru a se pune capăt dezordinii È™i pentru a se reîntrona securitatea generală. O administraÈ›ie părintească, aleasă chiar dintre voi, va forma municipalitatea voastră sau administraÈ›ia orășenească. Ea se va îngriji de voi, de nevoile voastre, de interesele voastre. Membrii acestei administraÈ›ii vor putea fi deosebiÈ›i prin câte o eÈ™arfă roÈ™ie pe care o vor purta pe umăr, iar primarul oraÈ™ului va mai fi încins È™i cu un cordon alb. ÃŽn afara serviciului, ei vor purta numai o banderolă roÈ™ie în jurul braÈ›ului stâng. PoliÈ›ia orășenească a fost instituită în forma ei de mai înainte È™i, datorită activității ei, s-a È™i instaurat mai multă ordine. Ocârmuirea a numit doi comisari generali sau poliÈ›ai È™i douăzeci de comisari sau pristavi de cartier, pentru toate circumscripÈ›iile oraÈ™ului. ÃŽi veÈ›i recunoaÈ™te după banderola albă pe care o vor purta în jurul braÈ›ului stâng. Câteva biserici ale diferitelor culte au fost deschise È™i în ele serviciul divin se săvârÈ™eÈ™te fără de nici o stânjenire. Concetățenii voÈ™tri revin pe la locuinÈ›ele lor din zi în zi mai mulÈ›i È™i au fost date dispoziÈ›iuni ca ei să găsească acolo ocrotirea È™i ajutorul la care au dreptul cei loviÈ›i de nenorocire. Acestea sunt măsurile pe care ocârmuirea le-a luat pentru restabilirea ordinei È™i uÈ™urarea situaÈ›iei voastre; dar, pentru a se ajunge la aceasta, este nevoie ca È™i voi să o ajutaÈ›i cu stăruinÈ›a voastră, să uitaÈ›i, dacă e cu putință, nenorocirile prin care aÈ›i trecut, să vă recâștigaÈ›i nădejdea într-o soartă mai puÈ›in crudă È™i să fiÈ›i încredinÈ›aÈ›i că o moarte ruÈ™inoasă îi aÈ™teaptă inevitabil pe cei care se vor atinge de persoana voastră ori de avutul care v-a mai rămas È™i, în sfârÈ™it, să nu vă îndoiÈ›i ca avutul vă va fi apărat, căci aceasta este voia celui mai slăvit È™i mai drept dintre monarhi. SoldaÈ›i È™i cetățeni, de orice naÈ›ionalitate aÈ›i fi! RestabiliÈ›i încrederea publică, izvorul fericirii statului, trăiÈ›i ca fraÈ›ii, daÈ›i-vă unul altuia ajutor È™i ocrotire, uniÈ›i-vă pentru a zădărnici intenÈ›iile celor ce vă vor răul, supuneÈ›i-vă autorităților militare È™i civile, È™i în curând lacrimile voastre vor înceta să mai curgăâ€. ÃŽn privinÈ›a aprovizionării trupelor, Napoleon ordonă tuturor unităților pe rând să cutreiere Moscova a la maraude58, ca să-È™i adune provizii, în aÈ™a fel, încât armata să fie în chipul acesta asigurată pentru viitor. Cu privire la religie, Napoleon ordonă: ramener les popes59 È™i să se reînceapă slujbele în biserici. ÃŽn privinÈ›a comerÈ›ului È™i aprovizionării armatei, fu afiÈ™ată pretutindeni următoarea. PROCLAMAÞIE „Voi, locuitori paÈ™nici ai Moscovei, meÈ™teÈ™ugari È™i muncitori, pe care nenorocirile v-au izgonit din oraÈ™, È™i voi, plugari împrăștiaÈ›i, pe care o teamă neîntemeiată vă reÈ›ine încă pe câmpuri, ascultaÈ›i! LiniÈ™tea revine în această capitală È™i rânduiala se statorniceÈ™te în ea din nou. CompatrioÈ›ii voÈ™tri ies acum cu curaj din ascunziÈ™urile lor, deoarece văd că sunt respectaÈ›i. Orice silnicie săvârÈ™ită împotriva lor È™i a avutului lor se pedepseÈ™te imediat. Majestatea-sa împăratul È™i regele îi ocroteÈ™te È™i nu e nimeni dintre voi considerat ca duÈ™man al său, afară de aceia care nu-i ascultă poruncile. El doreÈ™te să scurteze durata nenorocirilor voastre È™i să vă readucă la gospodăriile È™i la familiile voastre. RăspundeÈ›i, aÈ™adar, intenÈ›iilor sale mărinimoase È™i veniÈ›i la noi în toată siguranÈ›a. Locuitori! ÃŽntoarceÈ›i-vă cu încredere la locuinÈ›ele voastre; în curând veÈ›i găsi mijloace de a vă îndestula cu cele de trebuință! MeÈ™teÈ™ugari È™i harnici muncitori! VeniÈ›i înapoi la munca voastră; case, prăvălii È™i paznici vigilenÈ›i vă aÈ™teaptă, iar pentru ceea ce veÈ›i munci veÈ›i primi ceea ce vi se cuvine! Și voi, în sfârÈ™it, țărani, ieÈ™iÈ›i din pădurile unde v-aÈ›i ascuns de groază, întoarceÈ›i-vă fără frică pe la vetrele voastre, cu încredinÈ›area fermă că veÈ›i găsi ocrotire. S-au înfiinÈ›at în oraÈ™ pieÈ›e unde țăranii pot să-È™i aducă prisosul proviziilor lor È™i produsele pământului. Ocârmuirea a luat următoarele măsuri pentru a le asigura libertatea de vânzare: 1) ÃŽncepând de astăzi, țăranii, agricultorii È™i toÈ›i locuitorii din împrejurimile Moscovei își pot aduce, fără nici un pericol, produsele de orice fel în două pieÈ›e dinainte stabilite, adică în târgurile de la Mohovaia, È™i Ohotnâi read. 2) Produsele lor vor fi cumpărate la preÈ›ul la care vânzătorul È™i cumpărătorul vor conveni între ei; dacă însă vânzătorul nu va obÈ›ine preÈ›ul cerut pe dreptate, e slobod să se înapoieze în satul său cu produsele, ceea ce nimeni È™i sub nici un motiv nu va putea să-l oprească a face. 3) Zilele de duminică È™i miercuri sunt în fiecare săptămână zile de târg; în acest scop, în fiecare sâmbătă È™i marÈ›i, pe toate drumurile mari È™i la o distanță corespunzătoare de oraÈ™, se vor aÈ™eza în număr suficient trupe care să asigure trecerea căruÈ›elor. 4) Măsuri asemănătoare vor fi luate È™i la înapoiere, pentru ca țăranii cu căruÈ›ele È™i caii lor să nu întâmpine opreliÈ™ti. 5) Se vor lua imediat măsuri pentru restabilirea comerÈ›ului obiÈ™nuit. Locuitori ai oraÈ™ului È™i ai satelor, È™i voi, muncitori È™i meÈ™teÈ™ugari de orice naÈ›ie aÈ›i fi! SunteÈ›i chemaÈ›i să duceÈ›i la îndeplinire părinteÈ™tile intenÈ›ii ale majestății-sale împăratul È™i regele, È™i să contribuiÈ›i alături de el la binele general. VeniÈ›i cu respect È™i încredere la picioarele lui È™i nu întârziaÈ›i să vă uniÈ›i cu noi!†Pentru ridicarea moralului armatei È™i al poporului, se organizau necontenit treceri în revistă È™i se împărÈ›eau decoraÈ›ii. ÃŽmpăratul trecea pe uliÈ›i călare, liniÈ™tind poporul È™i, cu toată grija ce o purta treburilor de stat, se ducea el însuÈ™i la teatrele înfiinÈ›ate din ordinul său. ÃŽn domeniul filantropiei – cea mai splendidă virtute a capetelor încoronate – Napoleon a făcut, de asemenea, tot ce i-a stat în putință. Pe frontoanele instituÈ›iilor de binefacere el puse să se graveze inscripÈ›ia: Maison de ma mere60 întrunind în acest act duioÈ™ia sentimentului filial cu măreÈ›ia generozității monarhului. El vizită Azilul oraÈ™ului, le întinse orfanilor salvaÈ›i de el mâinile lui albe să i le sărute, se întreÈ›inu binevoitor cu Tutolmin. Apoi – aÈ™a cum elocvent descrie faptul Thiers – ordonă să se achite solda trupelor sale în hârtie monedă rusească falsificată, fabricată de el. Relevant l'emploi de ces moyens par un acte digne de lui et de l'armée française, il fit distribuer des secours aux incendies. Mais les vivres étant trop préciuex pour etre donnés a des étrangers la plu-part ennemis, Napoléon aima mieux leur fournir de l'argent afin qu'ils se fournissent au dehors, et il leur fit distribuer des roubles papiers.61 ÃŽn privinÈ›a disciplinei trupelor se dădeau necontenit ordine pentru aspra pedepsire a celor vinovaÈ›i de neîndeplinirea datoriei È™i pentru stăvilirea jafurilor. X. DAR, LUCRU CIUDAT, TOATE aceste dispoziÈ›ii, preocupări È™i planuri, deloc mai prejos decât altele folosite în cazuri similare, nu atingeau miezul problemei È™i se învârteau arbitrar, fără nici o È›intă, aÈ™a cum pe cadranul desprins de maÈ™inăria ceasornicului acele se învârtesc fără să mai atragă în miÈ™carea lor rotiÈ›ele. Sub raport militar, genialul plan de campanie despre care Thiers spune que son génie n'avait jamais rien imaginé de plus profond, de plus habile et de plus admirable62 È™i în legătură cu care acelaÈ™i Thiers, intrând în polemică acută cu domnul Fain, ne dovedeÈ™te că trebuie să considerăm, ca dată a întocmirii lui, 15 È™i nu 4 octombrie, planul acesta n-a fost niciodată È™i nici nu putea fi dus la îndeplinire, pentru că nu avea nimic de-a face cu realitatea. ÃŽntărirea cetății Kremlinului, pentru care a trebuit să fie dărâmată la Mosquée (aÈ™a numea Napoleon biserica sfântului Vasili Blajennâi), s-a adeverit a fi fost nefolositoare. Minarea Kremlinului n-a avut decât rostul de a aduce la îndeplinire dorinÈ›a împăratului ca în clipa ieÈ™irii lui din Moscova Kremlinul să fie aruncat în aer, cu alte cuvinte să fie pedepsită duÈ™umeaua de care s-a lovit copilul. Urmărirea armatei ruse, lucrul care-l îngrijora în aÈ™a grad pe Napoleon, a fost ceva nemaipomenit. ComandanÈ›ii armatei franceze scăpaseră de sub ochi pe cei È™aizeci de mii de oameni care constituiau armata rusă È™i, după cuvintele lui Thiers, numai datorită iscusinÈ›ei È™i, se pare, genialității lui Murat, a putut fi găsită, ca acul în carul cu fân, această armată rusă de È™aizeci de mii de oameni. ÃŽn ceea ce priveÈ™te diplomaÈ›ia, toate argumentele lui Napoleon, pledând cauza mărinimiei È™i a spiritului său de dreptate, desfășurate atât față de Tutolmin cât È™i față de Iakovlev, care nu È™tia cum să facă mai curând rost de o manta È™i de o căruță, s-au dovedit nefolositoare: Alexandru nu i-a primit pe aceÈ™ti soli È™i nici n-a răspuns la solia lor. Cât priveÈ™te meritele juridice ale lui Napoleon, după executarea aÈ™a-ziÈ™ilor incendiatori a ars È™i cealaltă jumătate a Moscovei. ÃŽn materie de administraÈ›ie, instituirea municipalității n-a stăvilit jafurile È™i a adus foloase doar câtorva persoane care făceau parte din acest consiliu municipal È™i care, sub pretextul restabilirii ordinei, au jefuit Moscova de la un cap la altul, ori È™i-au pus la adăpost averile proprii. Pe tărâm religios, lucrurile, aÈ™a de uÈ™or rezolvate în Egipt prin vizitarea unei moschei, n-au mai dat aici rezultate. Doi-trei preoÈ›i câți găsiseră în Moscova încercară să îndeplinească voinÈ›a lui Napoleon, dar unul dintre ei a fost pălmuit pe amândoi obrajii de un soldat francez în timpul slujbei, iar despre altul, un funcÈ›ionar francez raporta următoarele: „Le pretre' que j'avais découvert et invité a recommencer a dire la messe, a nettoyé et fermé l'église. Cette nuit on est venu de nouveau enfoncer les portes, casser les cadenas, déchirer les livres et commettre d'autres désordres.â€63 ÃŽn ramura comerÈ›ului, apelul adresat harnicilor meÈ™teÈ™ugari È™i tuturor țăranilor n-a avut nici o urmare. De meÈ™teÈ™ugari harnici nu se mai pomenea, iar țăranii îi pândeau pe comisarii care prea se avântau departe cu aceste apeluri È™i-i omorau. Măsurile luate pentru distracÈ›ia populaÈ›iei È™i a armatei, cu ajutorul teatrelor, n-au izbutit nici ele. Teatrele înfiinÈ›ate în Kremlin È™i în casa lui Pozniakov, au fost imediat închise, căci actriÈ›ele È™i actorii fuseseră jefuiÈ›i. Filantropia n-a dus nici ea la rezultatele dorite. Hârtia-monedă, falsă È™i nefalsă, umpluse toată Moscova È™i nu mai avea nici un preÈ›. Francezilor, care-È™i adunau prada de război, nu le trebuia decât aur. Nu numai asignatele false, pe care Napoleon le împărÈ›ea cu atâta dărnicie sinistraÈ›ilor, își pierduseră orice preÈ›, dar chiar È™i argintul se oferea sub valoarea lui, în schimbul aurului. Cel mai izbitor aspect al ineficacității dispoziÈ›iunilor date de sus în acest răstimp au fost însă sforțările lui Napoleon de a curma jafurile È™i de a restabili disciplina. Iată ce raportau militarii de toate gradele: „Jafurile continuă în oraÈ™, în ciuda ordinelor de a le opri. Ordinea n-a fost încă restabilită È™i nu există un singur negustor măcar, care să facă un comerÈ› legal. Singuri marchitanii îndrăznesc să mai vândă, dar È™i ei vând numai lucruri de furat.†„La partie de mon arrondissement continue a etre en proie au pillage des soldats du 3-eme corps, qui, non contents d'arracher aux malheureux réfugiés dans les souterrains le peu qui leur reste, ont meme la férocité de les blesser a coups de sabre, comme j'en ai vu plusieurs exemples.†„Rien de nouveau outre que les soldats se permettent de voler et de piller. Le 9 octobre.†„Le vol et le pillage continuent. Il y a une bande de voleurs dans notre district qu'il faudra faire arreter par de fortes gardes. Le 11 octobre.â€64 „Împăratul este peste măsură de nemulÈ›umit că, în ciuda tuturor ordinelor severe date pentru curmarea jafurilor, se văd mereu întorcându-se la Kremlin detaÈ™amente întregi de jefuitori din gardă. ÃŽn vechea gardă, ieri, astă-noapte È™i azi au reînceput, mai puternic decât oricând, dezordinile È™i jaful. ÃŽmpăratul vede cu îndurerare că soldaÈ›ii aleÈ™i, însărcinaÈ›i să-i apere persoana, care ar trebui să dea exemplu de supunere, merg atât de departe în neascultarea lor, încât sparg pivniÈ›ele È™i magaziile cu provizii ale armatei. AlÈ›ii s-au înjosit până acolo, încât n-au dat urmare somaÈ›iilor santinelelor È™i ofiÈ›erilor de gardă, i-au înjurat È™i i-au lovit.†„Le grand maréchal du palais se plaint vivement, scria guvernatorul, que malgré les défenses réitérées, les soldats continuent a faire leurs besois dans toutes les cours et meme jusque sous les fenetres de l'Empereur.â€65 Armata aceasta care, asemenea unei cirezi de vite răzleÈ›ite, călca în picioare hrana ce ar fi putut-o feri de moartea prin înfometare, se descompunea È™i pierea cu fiecare zi de È™edere în Moscova. Dar nu se urnea din loc. Ea a rupt-o la fugă doar atunci când a cuprins-o dintr-o dată groaza, după capturarea convoaielor pe drumul Smolenskului È™i după bătălia de la Tarutino. Vestea aceasta a bătăliei de la Tarutino, primită de Napoleon când nu se aÈ™tepta deloc, în timpul unei parăzi, a trezit în el dorinÈ›a de a-i pedepsi pe ruÈ™i, cum spune Thiers, È™i l-a făcut să dea ordinul de atac pe care îl aÈ™tepta întreaga armată. Fugind din Moscova, oamenii acestei armate cărau cu ei tot ce furaseră. Napoleon însuÈ™i È™i-a luat la plecare trésor66-ul său personal. Văzând convoiul, care împiedica înaintarea armatei, Napoleon se îngrozi (cum spune Thiers). Și totuÈ™i el, aÈ™a încercat în războaie cum era, n-a poruncit să se dea foc tuturor acestor căruÈ›e de prisos, cum făcuse în drum spre Moscova cu căruÈ›ele unui mareÈ™al, ci a stat să se uite la aceste caleÈ™ti È™i cupeuri, în care se urcaseră soldaÈ›ii, spunând că e foarte bine, că trăsurile acestea aveau să servească mai târziu la transportul proviziilor, bolnavilor È™i răniÈ›ilor. Starea întregii armate era asemenea stării unui animal rănit, care-È™i simte sfârÈ™itul È™i nu mai È™tie ce face. A studia manevrele iscusite È™i planurile lui Napoleon È™i ale armatei sale, de la intrarea în Moscova È™i până la nimicirea acestei armate, e totuna cu a studia tâlcul ultimelor zvâcnete È™i spasme ale unui animal rănit de moarte. Foarte adesea animalul rănit, auzind zgomotul, se repede, în bătaia puÈ™tii vânătorului, fuge înainte È™i înapoi, È™i astfel își grăbeÈ™te singur sfârÈ™itul. AcelaÈ™i lucru îl făcea Napoleon sub presiunea întregii sale armate. Zgomotul bătăliei de la Tarutino a speriat fiara È™i ea a dat buzna înainte, în bătaia puÈ™tii vânătorului, a alergat până lângă vânător, s-a întors iarăși îndărăt È™i, în cele din urmă, ca orice fiară, a rupt-o la fugă înapoi, pe cea mai nepotrivită È™i mai plină de primejdii cale: pe vechile ei urme, cele È™tiute. Napoleon, care apare pentru noi conducătorul întregii acestei acÈ›iuni (tot aÈ™a cum pentru sălbatici figura încrustată pe botul corăbiei reprezintă forÈ›a care conduce corabia), Napoleon a fost, în tot timpul activității sale, asemenea copilului care se È›ine de o curelușă legată în interiorul trăsurii È™i i se pare că el mână caii. XI. LA 6 OCTOMBRIE, DIS-DE-DIMINEAÞÃ, Pierre ieÈ™ise din baracă È™i, la înapoiere, se oprise în prag ca să se joace cu un cățeluÈ™ de culoarea liliacului, cu trupul lunguieÈ› È™i picioarele scurte È™i strâmbe, care se gudura pe lângă el. CățeluÈ™ul acesta trăia cu ei în baracă, dormind lângă Karataev, dar mai pleca din când în când pe undeva prin oraÈ™ È™i se întorcea iarăși înapoi. Se vede că n-avusese niciodată stăpân, iar acum tot câine de pripas era È™i n-avea nume. Francezii îl numeau Azor, un soldat bun de snoave îi zicea Femgalka, iar Karataev È™i ceilalÈ›i îl strigau Serâi67 sau câteodată, Vislâi68. Faptul că nu aparÈ›inea nimănui, că n-avea nume, nici rasă È™i nici măcar culoare definită, părea că nu-l supără deloc pe cățeluÈ™ul liliachiu. ÃŽÈ™i È›inea cu mândrie, drept în sus, covrigul cozii, stufoasă ca un panaÈ™, iar picioarele lui strâmbe îl slujeau atât de bine, încât, uneori, desconsiderând folosirea tuturor celor patru picioare, își ridica graÈ›ios o labă din spate È™i alerga în trei picioare. Pentru el, totul era obiect de plăcere. Când se tăvălea cu burta în sus schelălăind de bucurie, când se încălzea la soare cu o expresie visătoare È™i plină de înÈ›elesuri, când È›opăia È™i se juca cu o aÈ™chie sau cu un pai. ÃŽmbrăcămintea lui Pierre consta acum dintr-o cămașă murdară È™i zdrenÈ›uită – singura rămășiță a veÈ™mintelor lui de altădată – din niÈ™te pantaloni soldățeÈ™ti legaÈ›i la glezne cu sforicele, după sfatul lui Karataev, ca să È›ină mai cald, dintr-un caftan È™i o căciulă țărănească. Pierre se schimbase mult la înfățiÈ™are în vremea aceasta. Nu mai părea gras, deÈ™i arăta tot atât de voinic È™i de puternic – ceea ce era o moÈ™tenire din familie – îi crescuseră mustăți È™i barbă care-i acopereau acum partea de jos a feÈ›ei; părul crescut lung È™i încâlcit, plin de păduchi, i se încârlionÈ›a bogat pe cap ca o căciulă. Expresia ochilor îi era, ca niciodată până acum, hotărâtă, calmă, vioaie È™i gata parcă de orice. Nepăsarea de altădată, care i se putea citi È™i în priviri, făcuse loc acum unei expresii energice, gata de acÈ›iune È™i dispusă la rezistență. Umbla desculÈ›. Pierre se uita când jos în vale, spre câmpia din faÈ›a lui, pe unde treceau în dimineaÈ›a aceea căruÈ›e È™i călăreÈ›i, când în depărtare, dincolo de râu, când la cățeluÈ™ul care se prefăcea că vrea să-l muÈ™te cu tot dinadinsul, când la picioarele lui desculÈ›e, pe care È™i le întindea cu plăcere în tot felul de poziÈ›ii, miÈ™cându-È™i degetele murdare, groase È™i mari. Și de fiecare dată când se uita la picioarele lui desculÈ›e, pe chip îi trecea în fugă umbra unui zâmbet de înviorare È™i de mulÈ›umire de sine. Văzându-È™i picioarele goale, își amintea de tot ce suferise È™i înÈ›elesese aici, È™i amintirea aceasta îi făcea plăcere. De câteva zile, vremea era frumoasă, senină, cu brumă subÈ›ire dimineaÈ›a – aÈ™a-zisa toamnă timpurie. La soare era cald, iar văzduhul È™i căldura aceasta, amestecată cu răcoarea înviorătoare a brumei de dimineață, care tot se mai simÈ›ea în văzduh, era deosebit de plăcută. Peste toate, È™i peste lucrurile îndepărtate, È™i peste cele apropiate, se aÈ™ternuse strălucirea aceea magică, cristalină, care nu se poate vedea decât în zilele acestea ale toamnei. ÃŽn depărtare se zăreau colinele Vorobiov cu satul, cu biserica È™i cu o clădire mare È™i albă. Copacii despuiaÈ›i, nisipul, pietrele, acoperiÈ™urile caselor, turla verde a bisericii È™i colÈ›urile casei albe mai îndepărtate, toate se conturau nefiresc de limpede, cu linii foarte fine, în văzduhul străveziu. ÃŽn apropiere se vedeau ruinele bine È™tiute ale unei case boiereÈ™ti pe jumătate arse, locuite acum de francezi, care mai avea câteva tufe de liliac de un verde-închis, crescute în ogradă. Dar chiar È™i casa aceasta ruinată È™i înnegrită de fum, care în zilele mohorâte era respingătoare cu înfățiÈ™area ei diformă, părea acum, în lumina aceasta vie È™i neclintită, de o frumuseÈ›e liniÈ™titoare. Un caporal francez, descheiat la tunică, cu chipiu pe cap È™i cu o lulea scurtă între dinÈ›i, se ivi de după cotul barăcii È™i se apropie de Pierre, făcându-i prieteneÈ™te cu ochiul. — Quel soleil, nein, Monsieur Kiril? (aÈ™a îl numeau pe Pierre toÈ›i francezii). On dirait le printemps!69 Și caporalul se rezemă de uÈ™orul uÈ™ii È™i-i întinse lui Pierre luleaua, fără să È›ină seama de faptul că, ori de câte ori i-o întinsese, Pierre îl refuzase. — Si l'on marchait par un temps comme celui-la…70 începu el. Pierre întrebă ce se mai aude cu plecarea È™i caporalul răspunse că pleacă aproape toată armata È™i că azi se vor da probabil È™i dispoziÈ›iunile cu privire la prizonieri. ÃŽn baraca lui Pierre unul dintre soldaÈ›i, un anume Sokolov, era bolnav pe moarte, È™i Pierre îi spuse caporalului că ar trebui să se ia o măsură în legătură cu el. Caporalul îi răspunse că poate fi liniÈ™tit, fiindcă pentru cazuri de acestea există un spital ambulant È™i unul permanent, că se vor da dispoziÈ›iuni cu privire la bolnavi È™i că, în general, comandanÈ›ii avuseseră grijă să prevadă tot ce s-ar putea întâmpla. — Et puis, Monsieurs Kiril, vous n'avez qu'a dire un mot au capitaine, vous savez. Oh, c'est un… qui n'oublie jamais rien. Dites au capitaine quand il fera sa tournée, il fera tout pour vous…71 Căpitanul de care vorbea caporalul È™edea adeseori de vorbă timp îndelungat cu Pierre È™i-i arăta multă consideraÈ›ie. — Vois-tu, St. Thomas, qu-il me disait l'autre jour: Kiril c'est un homme qui a de l'instruction, qui parle français; c'est un seigneur russe, qui a eu des malheurs, mais c'est un homme. Et il s'y entend le… S'il demande quelque chose, qu'il me dise, il n'y a pas de refus. Quand on a fait ses études, voyez-vous, on aime l'instruction et les gens comme el faut. C'est pour vous que je dis cela, Monsieur Kiril. Dans l'affaire de l'autre jour È™i ce n'était grâce a vous, ça aurait fini mal.72 Caporalul mai stătu puÈ›in cu el de vorbă È™i plecă (întâmplarea de alaltăieri, de care pomenise caporalul, fusese o bătaie între prizonieri È™i francezi, în care intervenÈ›ia lui Pierre reuÈ™ise să-i astâmpere pe tovarășii lui.) Câțiva dintre prizonieri auziseră discuÈ›ia dintre Pierre È™i caporal È™i, cum plecă acesta, se repeziră să-l întrebe ce spusese. Cât le povesti Pierre tovarășilor săi ce spusese caporalul despre plecare, în uÈ™a barăcii se ivi un soldat francez, slăbănog, galben È™i zdrenÈ›uit. Cu un gest grăbit È™i timid, francezul duse mâna la frunte în semn de salut, se întoarse spre Pierre È™i-l întrebă dacă în această baracă se găseÈ™te soldatul Platon, căruia-i dăduse o cămașă la cusut. ÃŽnainte cu o săptămână soldaÈ›ii francezi primiseră talpă, piele È™i pânză È™i împărÈ›iseră materialele pe la prizonieri, ca să le lucreze cizme È™i cămăși din ele. — E gata, e gata, È™oimuleÈ›ule! Zise Karataev, apărând cu o cămașă frumos împăturită. De căldură È™i ca să poată lucra mai în voie, Karataev era numai în pantaloni È™i cămașă, o cămașă ruptă, neagră ca pământul. Părul È™i-l dăduse peste cap È™i È™i-l legase cu un curmei, cum obiÈ™nuiesc meseriaÈ™ii, È™i faÈ›a lui rotundă părea È™i mai rotundă, È™i mai plăcută la vedere. — Cuvântul È›inut e frate cu lucrul bine făcut. Am spus pe vineri, pe vineri a È™i fost gata, zise Karataev zâmbind È™i despături cămaÈ™a pe care o cususe. Francezul se uită înapoi neliniÈ™tit È™i, ca È™i când ar fi înlăturat o îndoială, își lepădă repede tunica să-È™i încerce cămaÈ™a. Sub tunica de uniformă, francezul n-avea cămașă, È™i peste pielea goală, galbenă, de om slab, își pusese o vestă lungă È™i slinoasă, de mătase cu floricele. FranÈ›uzului îi era probabil teamă să nu râdă de el prizonierii care-l vedeau È™i își vârî grăbit capul în cămașă. Dintre prizonieri nu scoase niciunul o vorbă măcar. — Vezi, îți vine ca turnată, îi spuse Platon, potrivindu-i cămaÈ™a. Francezul, lăsându-È™i mâinile în jos, cu capul aplecat È™i fără să ridice privirea, se uita la cămaÈ™a de pe el È™i-i cerceta cusăturile. — De, ce să-i faci, È™oimuleÈ›ule, e drept, nu-i ea chiar ca la croitorie, că pe aici nici 'strumente n-avem; È™tii, vorba ceea: fără scule nici de ucis păduchi nu eÈ™ti bun, spuse Platon, rotunjit tot de un zâmbet È™i bucurându-se È™i el de ceea ce-i ieÈ™ise din mâini. — C'est bien, c'est bien, merci, mais vous devez avoir de la toile de reste?73 zise francezul. — O să-È›i vie È™i mai bine când ai s-o îmbraci de-a dreptul pe piele, spuse Karataev, continuând să se bucure de opera sa. Să vezi ce bine ai să te simÈ›i… — Merci, merci, mon vieux, le reste? repetă francezul zâmbind, apoi scoase un asignat, i-l dădu lui Karataev È™i spuse iar: Mais le reste?74 Pierre băgă de seamă că Platon se făcea că nu pricepe ce spune francezul È™i se uita la ei fără să se amestece. Karataev mulÈ›umi pentru bani È™i continuă să-È™i admire opera. Francezul insista să i se dea resturile È™i-l rugă pe Pierre să-i traducă spusele. — Păi, ce-i trebuiesc lui rămășiÈ›ele astea? Spuse Karataev. Ne-ar fi ieÈ™it niÈ™te obiele straÈ™nice din ele. Ei, da' Dumnezeu cu el. Și Karataev, cu chipul întristat deodată, scoase din sân niÈ™te fâșii de pânză È™i i le dădu posomorât francezului, fără să se uite la el. — E-e-eh! Oftă Karataev È™i o porni înapoi. Francezul privi pânza, stătu puÈ›in pe gânduri, se uită întrebător la Pierre È™i, ca È™i când privirea lui Pierre i-ar fi spus ceva, zise dintr-o dată: — Platoche, dites donc, Platoche, strigă el cu voce piÈ›igăiată, înroÈ™indu-se. Gardez pour vous!75 mai spuse, dându-i îndărăt resturile de pânză, apoi făcu stânga împrejur È™i plecă. — Iaca vezi, zise Karataev, clătinând din cap. Cică-s păgâni, dar au È™i ei suflet. Bine spuneau bătrânii: mâna asudată-i darnică, iar cea uscată-i zgârcită. Gol-goluÈ› cum era el, dar tot a dat. Karataev rămase un timp tăcut, pe gânduri, zâmbind È™i uitându-se la peticele de pânză. Să vezi ce mai obiele au să fie, straÈ™nice, frățioare, zise el È™i intră în baracă. XII. PATRU SÃPTÃMÂNI TRECUSERà de când era Pierre prizonier. Cu toate că francezii îi propuseseră să-l treacă din baraca soldaÈ›ilor în cea a ofiÈ›erilor, el preferase să rămână în baraca în care nimerise din prima zi. ÃŽn Moscova distrusă de incendiu È™i prădată, Pierre atinsese aproape pragul cel mai înalt al lipsurilor pe care le poate îndura un om; dar, datorită constituÈ›iei lui robuste È™i sănătății pe care nu È™i-o cunoscuse până atunci, È™i mai ales datorită faptului că lipsurile veniseră atât de lin, pe nesimÈ›ite, încât n-ar fi putut spune când anume începuseră, el își suporta nu numai cu uÈ™urință, dar chiar cu plăcere, situaÈ›ia. Ba, mai mult, tocmai în epoca aceasta cunoscu el liniÈ™tea È™i mulÈ›umirea de sine la care zadarnic năzuise înainte. Atâta vreme È™i în atâtea feluri căutase în viaÈ›a lui liniÈ™tea È™i împăcarea aceea cu sine, care îl uluise la soldaÈ›ii de la Borodino; o căutase în filantropie, în masonerie, în viaÈ›a de distracÈ›ii mondene, în vin, în fapte de eroism, de jertfire de sine, în iubirea romantică față de NataÈ™a; o căutase pe calea raÈ›iunii, dar toate aceste căutări È™i încercări îl înÈ™elaseră. Și acum, fără să-È™i dea nici el seama cum, își dobândise liniÈ™tea È™i împăcarea cu sine, doar prin frica de moarte, prin lipsurile încercate È™i prin ceea ce putuse pricepe din Karataev. Clipele de groază, pe care le trăise cât durase execuÈ›ia, È™terseseră parcă pentru totdeauna din mintea È™i din amintirea lui gândurile tulburătoare È™i sentimentele cărora le atribuise odinioară atâta însemnătate. Nu se mai gândea deloc nici la Rusia, nici la război, nici la politică, nici la Napoleon. Vedea clar că toate acestea nu-l priveau, că nu asta era chemarea lui È™i că, deci, nu putea să le judece. „Rusia È™i vara n-au pereche-n lumeâ€, repeta el o zicală de-a lui Karataev, È™i cuvintele acestea îi dădeau o liniÈ™te ciudată. I se părea acum de neînÈ›eles È™i chiar caraghios planul lui de a-l ucide pe Napoleon È™i calculele acelea cabalistice cu cifre È™i fiara Apocalipsului. Mânia pe care o nutrise împotriva soÈ›iei sale È™i frica de a nu i se dezonora numele i se păreau acum nu numai lucruri de nimic, dar chiar amuzante. Ce-i păsa lui că femeia aceasta își ducea în vreo parte a lumii viaÈ›a care-i plăcea? Cine ce treabă avea È™i mai ales lui ce-i păsa dacă aveau să afle sau nu că numele prizonierului lor de aici era contele Bezuhov? Adeseori își aminti aici de convorbirea lui cu prinÈ›ul Andrei È™i-l aprobă întru totul, numai că-i înÈ›elegea oarecum într-alt fel ideile. PrinÈ›ul Andrei credea È™i spunea că fericirea e numai negativă, dar spunea lucrul acesta cu o nuanță de amărăciune È™i de ironie. Era ca È™i cum spunând acestea ar fi vrut să-È™i exprime un alt gând, È™i anume că toate aspiraÈ›iile sădite în sufletul nostru, năzuinÈ›ele spre fericirea pozitivă, au fost sădite în noi numai pentru ca, neputând fi satisfăcute, să ne chinuiască. Pierre, însă, recunoÈ™tea, fără nici un gând ascuns, cât de îndreptățită era această părere. PrivaÈ›ia de suferință, satisfacerea trebuinÈ›elor È™i, ca o urmare, libertatea de a-È›i alege ocupaÈ›iile, adică felul de viață, reprezentau acum pentru Pierre cea mai mare È™i mai de netăgăduit fericire a omului. Abia acum È™i aici, pentru prima oară Pierre putu preÈ›ui pe deplin voluptatea de a mânca atunci când eÈ™ti flămând, de a bea când È›i-e sete, de a dormi când È›i-e somn, de a te încălzi când È›i-e frig, de a sta de vorbă cu un om când ai chef să schimbi o vorbă È™i să asculÈ›i sunetul unei voci omeneÈ™ti. Satisfacerea trebuinÈ›elor – hrană bună, curățenie È™i libertate – i se păreau lui Pierre acum, când era lipsit de toate acestea, fericirea cea mai înaltă, iar alegerea ocupaÈ›iei, adică însăși viaÈ›a, acum când această alegere era atât de limitată, i se părea lucru atât de lesne de împlinit, încât uita că prisosul de confort în viață distruge pe de-a-ntregul fericirea îndestulării trebuinÈ›elor È™i că o mai mare libertate de a-È™i alege ocupaÈ›ia, acea libertate pe care lui, în viață, i-o dăduse cultura, averea È™i poziÈ›ia socială, face ca alegerea unei ocupaÈ›ii să devină o greutate de nerezolvat È™i anulează însăși necesitatea È™i putinÈ›a de a avea o ocupaÈ›ie. Pierre nu mai visa acum decât la timpul când va fi liber. Și cu toate acestea, mai târziu, până la sfârÈ™itul vieÈ›ii lui, Pierre își amintea È™i vorbea cu entuziasm de luna aceasta de prizonierat, de sentimentele acelea puternice de bucurie, pe care n-avea să le mai regăsească È™i, mai cu seamă, de deplina liniÈ™te sufletească, desăvârÈ™ita libertate interioară, pe care n-o încercase decât în epoca aceea. Când, în prima zi, sculându-se dis-de-dimineață È™i ieÈ™ind în zori din baracă, văzu siluetele turlelor, la început întunecate, È™i ale crucilor mânăstirii Novodevici, când văzu bruma pe iarba prăfuită, când văzu colinele Vorobiov È™i malurile păduroase ale râului È™erpuitor pierzându-se în zarea violetă, când simÈ›i biciuirea aerului proaspăt È™i auzi croncănitul stăncuÈ›elor care-È™i luau zborul spre câmpie dintre zidurile Moscovei, È™i când, după asta, țâșni lumina de la răsărit È™i o margine a soarelui se ivi majestos din neguri, iar turlele, crucile, bruma, zarea, râul – toate începură să scânteieze în lumina lui veselă, pe Pierre îl cuprinse un sentiment nou, încă neîncercat până atunci, sentimentul bucuriei de a trăi È™i al recunoaÈ™terii forÈ›ei vieÈ›ii. Și sentimentul acesta nu numai că nu-l părăsi tot timpul prizonieratului, ci, dimpotrivă, crescu pe măsură ce i se îngreuia situaÈ›ia. Sentimentul acesta, care-l făcea să fie gata la orice, È™i tensiunea morală sporeau È™i mai mult în sufletul lui Pierre datorită deosebitului respect pe care-l aveau toÈ›i pentru dânsul, respect care, curând după sosirea lui în baracă, se statornicise printre tovarășii lui de lagăr. Pierre, cu cunoÈ™tinÈ›ele lui de limbi străine È™i datorită stimei pe care i-o arătau francezii, cu simplitatea cu care dădea orice i se cerea (primea È™i el, ca toÈ›i ofiÈ›erii, trei ruble pe săptămână), cu forÈ›a lui fizică pe care È™i-o arătase înfigând cuie cu mâna în pereÈ›ii barăcii, cu blândeÈ›ea pe care o manifesta în relaÈ›iile lui cu tovarășii È™i cu capacitatea sa, neînÈ›eleasă pentru ei, de a sta pe gânduri ceasuri întregi, nemiÈ™cat, fără să facă nimica, ajunsese pentru soldaÈ›i o făptură oarecum misterioasă È™i superioară. AceleaÈ™i însuÈ™iri care, în lumea în care trăise până atunci, dacă nu fuseseră pentru el piedici, îl stingheriseră – forÈ›a lui, indiferenÈ›a față de confortul vieÈ›ii, firea distrată È™i simplitatea lui – îi dădeau aici, printre oamenii aceÈ™tia, un prestigiu de erou aproape. Și Pierre simÈ›ea că vederile acestea îi impuneau anumite obligaÈ›ii. XIII. ÃŽN NOAPTEA DE 6 SPRE 7 octombrie începu forfota părăsirii Moscovei de către francezi: bucătăriile È™i barăcile erau dărâmate, se încărcau furgoanele È™i coloanele de trupe È™i trenuri regimentare se puneau în marÈ™. Pe la È™apte dimineaÈ›a, un convoi de francezi în È›inută de campanie, cu chivere, puÈ™ti, raniÈ›e È™i saci umflaÈ›i în spinare, staÈ›iona în faÈ›a barăcilor È™i din toate părÈ›ile răsunau dialoguri franÈ›uzeÈ™ti foarte însufleÈ›ite, presărate cu înjurături. ÃŽn baracă toÈ›i erau gata îmbrăcaÈ›i, încinÈ™i È™i încălÈ›aÈ›i È™i n-aÈ™teptau decât ordinul de plecare. Soldatul cel bolnav, Sokolov, palid, slab, cu cearcăne vinete în jurul ochilor, È™edea la locul lui, singurul neîmbrăcat È™i neîncălÈ›at dintre toÈ›i, È™i se uita întrebător, cu ochii lui holbaÈ›i de cât slăbise, la tovarășii săi, care nu-i dădeau nici o atenÈ›ie. Gemea încet È™i ritmic. Nu atât suferinÈ›a, se vede – era bolnav de dezinterie – cât teama È™i durerea că rămânea singur îl făceau să geamă aÈ™a. Pierre, încălÈ›at cu niÈ™te ghete cusute de Karataev din materialul adus de un francez pentru a-i cârpi bocancii, încins cu o frânghie, se apropie de bolnav È™i se cinchi jos lângă el. — Nu-i nimic, Sokolov, doar nu pleacă cu totul! Au aici un spital, È™i acolo poate că ai s-o duci chiar mai bine decât noi, zise Pierre. — Of, doamne! De ce nu mă iei, moarte! Of, doamne! Se văită mai tare soldatul. — Eu îi mai întreb o dată acuma, spuse Pierre È™i, ridicându-se, se îndreptă spre uÈ™a barăcii. Până să ajungă Pierre la uÈ™a barăcii, intră de afară, însoÈ›it de doi soldaÈ›i, caporalul cel care în ajun îl îmbiase pe Pierre cu o lulea de tutun. Și caporalul È™i soldaÈ›ii erau în È›inută de campanie, cu raniÈ›e È™i cu chiverele legate pe sub bărbie cu cureluÈ™e, ceea ce le schimba mult înfățiÈ™area pe care le-o È™tia Pierre. Caporalul venise să încuie uÈ™a, aÈ™a cum îi ordonase comandantul. ÃŽnainte de a-i scoate din baracă, prizonierii trebuiau număraÈ›i. — Caporal, que fera-t-on du malade?76 începu Pierre, dar în aceeaÈ™i clipă în care rostise fraza aceasta îl prinse îndoiala dacă era caporalul pe care-l cunoÈ™tea, sau un necunoscut, într-atât de schimbat la față era caporalul în clipa aceea. ÃŽn afară de asta, în acelaÈ™i moment se auzi răpăit de tobe din două părÈ›i. La auzul cuvintelor lui Pierre, caporalul se încruntă È™i, după ce dădu drumul unei înjurături stupide, trânti uÈ™a. ÃŽn baracă se făcu pe jumătate întuneric; sunetele tăioase ale tobelor acopereau gemetele bolnavului. „Ea e! E iarăși ea!†își spuse Pierre în sine È™i un fior rece îl trecu fără voia lui prin È™ira spinării. ÃŽn figura caporalului, străină dintr-o dată, în intonaÈ›iile vocii lui, în răpăitul iritant È™i asurzitor al tobelor, Pierre recunoscu forÈ›a aceea misterioasă È™i nemiloasă, care-i determina pe oameni să-È™i ucidă, împotriva voinÈ›ei lor, semenii, forÈ›a aceea pe care o văzuse acÈ›ionând în timpul execuÈ›iei. A te înfricoÈ™a de ea, a căuta să-i scapi, a te adresa cu rugăminÈ›i sau cu îndemnuri oamenilor care-i slujeau de unelte, nu folosea la nimic. Pierre È™tia acum lucrul acesta. Trebuia să aÈ™tepÈ›i È™i să rabzi. Nu se mai apropie de bolnav È™i nici nu-È™i mai aruncă privirile spre el. Rămase aÈ™a, tăcut È™i încruntat, la uÈ™a barăcii. Când uÈ™a fu deschisă È™i prizonierii, ca o turmă de oi, îmbrâncindu-se unii pe alÈ›ii, se îmbulziră să iasă, Pierre le-o luă înainte È™i se apropie de căpitan, acelaÈ™i care, cum îl asigurase caporalul, era gata să facă orice pentru dânsul. Căpitanul era È™i el în È›inută de campanie È™i de pe chipul lui rece privea spre prizonieri tot „eaâ€, forÈ›a aceea pe care Pierre o recunoscuse în cuvintele caporalului È™i în răpăitul tobelor. — Filez, filez77, spunea căpitanul, încruntându-se aspru È™i uitându-se la prizonierii care treceau, înghesuindu-se, pe lângă el. Pierre È™tia că încercarea lui era zadarnică, dar tot se apropie de el. — Eh bien, qu'est ce qu'il y a? Spuse ofiÈ›erul, privindu-l cu răceală, ca È™i când nici nu l-ar fi cunoscut. Pierre îi pomeni de bolnav. — Il pourra marcher, que diable! Zise căpitanul. Filez, filez, continuă el să spună, fără să se uite la Pierre. — Mais non, il est a l'agonie… începuse iar Pierre. — Voulez vous bien…?78 îi strigă căpitanul, încruntându-se furios. Dram-da-da-dam, dam, dam, se auzeau bătând tobele. Pierre înÈ›elese că forÈ›a aceea misterioasă pusese deplină stăpânire pe oamenii aceÈ™tia È™i că acum nu mai folosea la nimic să mai spună vreo vorbă. Prizonierii ofiÈ›eri fură despărÈ›iÈ›i de soldaÈ›i È™i îndemnaÈ›i să meargă înainte. Erau ca la vreo treizeci de ofiÈ›eri, printre care È™i Pierre, iar soldaÈ›i vreo trei sute de oameni. OfiÈ›erii ieÈ™iÈ›i din celelalte barăci îi erau necunoscuÈ›i lui Pierre; erau mult mai bine îmbrăcaÈ›i È™i se uitau la el È™i la încălțămintea lui cu neîncredere È™i rezervă. ÃŽn apropiere de Pierre mergea un maior gras, îmbrăcat cu un halat tătăresc încins cu un È™tergar, È™i faÈ›a lui galbenă È™i puhavă exprima necaz. După toate aparenÈ›ele, maiorul se bucura de un respect deosebit din partea tovarășilor lui de prizonierat; își È›inea o mână cu săculeÈ›ul de tutun la sân, iar cu cealaltă se sprijinea într-un ciubuc. Tot pufnind È™i respirând greu, maiorul bodogănea È™i se răstea la toată lumea pentru că i se tot părea că-i dă cineva brânci È™i că toÈ›i se grăbesc când nu era cazul să se grăbească, sau că se tot miră toÈ›i de ceva, când nu era nicăieri nimic de mirare. Altul, un ofiÈ›er mărunt È™i slab, vorbea cu toată lumea, făcând tot soiul de presupuneri cu privire la locul unde erau duÈ™i acum È™i la distanÈ›a pe care o vor putea parcurge în ziua aceea. Un funcÈ›ionar cu cizme de pâslă È™i uniformă de intendent alerga de colo-colo È™i cerceta cu privirea Moscova arsă, comunicându-È™i cu voce tare observaÈ›iile asupra a ceea ce arsese È™i asupra diferitelor cartiere ale oraÈ™ului care se vedeau în depărtare. Un alt ofiÈ›er, de origină poloneză după accentul cu care-i vorbea funcÈ›ionarului intendent, îi demonstra că greÈ™eÈ™te în determinarea cartierelor Moscovei. — Ce vă certaÈ›i? Interveni răstit maiorul. Biserica Sfântul Nicolae sau Sfântul Vlas, nu-i totuna? VedeÈ›i doar că au ars; au ars toate È™i gata… Ce te-mpingi aÈ™a, n-ai destul loc pe drumul mare? Se răsti el la cel care mergea în spatele lui È™i care nu-l împinsese deloc. — Măi, măi, măi, ia te uită ce prăpăd au făcut! Se auzeau totuÈ™i, când dintr-o parte, când dintr-alta, vocile prizonierilor care se uitau la urmele pârjolului. Și Zamoskvorecie, È™i Zubovo, È™i Kremlinul… UitaÈ›i-vă, n-a mai rămas nici jumătate. Vă spuneam eu c-a ars toată Zamoskvorecia; ei, aÈ›i văzut acuma că-i adevărat? — Ei, acuma È™tiÈ›i că a ars; ce mai atâta vorbă! Spuse maiorul. Trecând prin Hamovniki (unul dintre puÈ›inele cartiere rămase nearse ale Moscovei), prin dreptul bisericii, tot convoiul prizonierilor se feri deodată într-o parte È™i se auziră exclamaÈ›ii de groază È™i de ură. — Ia uite, nemernicii! AÈ›i văzut, păgânii! E mort, da, e mort… L-au mânjit cu ceva. Pierre se apropie È™i el de biserică, unde era probabil ceea ce stârnise atâtea exclamaÈ›ii, È™i desluÈ™i vag ceva rezemat de grilajul bisericii. Din spusele tovarășilor care văzuseră mai bine decât el, află că era un cadavru omenesc pus să stea în picioare, rezemat de grilaj È™i mânjit pe obraz cu funingine. — Marchez, sacré nom… Filez… trente mille diables…79 se auziră înjurăturile răstite ale santinelelor, È™i soldaÈ›ii francezi împinseră înainte, cu furie înnoită, bătându-i cu baionetele, ceata prizonierilor care se uitau la mort. XIV. PE ULICIOARELE DIN HAMOVNIKI convoiul prizonierilor înainta nestingherit cu escorta lui È™i cu căruÈ›ele È™i furgoanele escortei care veneau după ei; dar, prin dreptul marilor băcănii, se treziră în mijlocul unei uriaÈ™e È™i dense coloane de artilerie în marÈ™, în care se amestecau È™i căruÈ›e particulare. La pod, tot convoiul se opri, aÈ™teptând să se scurgă ce era în față. De pe pod, prizonierii putură vedea cum, È™i înaintea È™i în spatele lor, se scurgeau nesfârÈ™ite convoaie. Spre dreapta, acolo unde drumul Kalugăi înconjură parcul Neskucinâi pentru ca apoi să se piardă în zare, se întindeau nesfârÈ™ite È™iruri de trupe È™i căruÈ›e. Erau trupele corpului de armată al lui Beauharnais, pornit cel dintâi; în urma lor, pe chei È™i pe podul Kamennâi, se scurgeau trupele È™i convoaiele lui Ney. Trupele lui Davout, căruia îi aparÈ›ineau prizonierii, treceau acum pe Krâmski-Brod È™i în parte intraseră în strada Kalujskaia. Dar convoaiele se întinseseră atât de mult, încât ultimele căruÈ›e ale coloanei lui Beauharnais n-apucaseră să iasă încă din Moscova, de pe strada Kalujskaia, iar capul coloanei lui Ney trecuse È™i de BolÈ™aia Ordânka. După ce trecură pe Krâmski-Brod, prizonierii abia se mai miÈ™cau doar câte doi-trei paÈ™i È™i se opreau, apoi înaintau iar, È™i din toate părÈ›ile vehicule È™i oameni se înghesuiau din ce în ce mai tare. Străbătând într-o oră È™i ceva cele câteva sute de paÈ™i care despart podul de strada Kalujskaia È™i ajungând în piaÈ›a de la întretăierea străzilor ZamoskvoreÈ›kaia È™i Kalujskaia, prizonierii se opriră, înghesuiÈ›i unii în alÈ›ii, la această răspântie È™i rămaseră pe loc câteva ceasuri. Din toate părÈ›ile se auzea, neostoit ca vuietul mării, uruitul roÈ›ilor, tropotul paÈ™ilor, strigătele răstite È™i înjurăturile cu care ploua necontenit. Pierre sta lipit de zidul unei case pe jumătate arse È™i asculta zgomotul acesta care, în închipuirea lui, se confunda cu bătăile tobei. Câțiva dintre ofiÈ›erii prizonieri, ca să vadă mai bine, se urcaseră pe zidul casei arse de care se rezemase Pierre. — Ce de lume! Măi, măi! Și pe tunuri au încărcat! UitaÈ›i-vă: blănuri… spuneau ei. Ai văzut, ticăloÈ™ii, ce-au mai prădat! Ia te uită la cel cu căruÈ›a, colo, mai în urmă… A luat-o de la o icoană, zău! Ãștia nemÈ›i trebuie să fie. Uite, È™i un mujic de-al nostru. Zău! Ah, ticăloÈ™ii! Ian te uită câte au mai pus pe o căruță? Abia se mai miÈ™că… Iaca măi, na, numai trăsuri le mai lipseau. Până È™i de astea au luat. Vezi cum s-au aÈ™ezat pe cufere? Neiculiță, uite, iar s-au încăierat! — AÈ™a, dă-i, dă-i la mutră, la mutră arde-l! Că altfel până diseară nu ne mai urnim din loc. Ia uitaÈ›i-vă… asta, se vede, o fi chiar a lui Napoleon. Ia uite ce cai mai are! Cu È›ifră È™i cu coroană. Asta-i o casă pe roate. A pierdut sacul È™i nu vede nimica. Iar s-au încăierat… Uite È™i o femeie cu un copilaÈ™, È™i nu-i urâtă. Da, cum de nu, crezi că te lasă ei să treci… PriviÈ›i, nu le mai dai de capăt… Fete de-ale noastre, rusoaice, fete, zău! Ia uite-le ce liniÈ™tite È™ed în trăsuri! Și din nou valul curiozității generale împinse toÈ›i prizonierii spre drum, aÈ™a cum îi împinsese lângă biserica din Hamovniki, È™i Pierre, mulÈ›umită staturii sale, putu, peste capetele celorlalÈ›i, să vadă ce stârnise aÈ™a curiozitatea tovarășilor lui. ÃŽn trei trăsuri, amestecate printre chesoanele cu muniÈ›ii, călătoreau, grămadă unele peste altele, femei îmbrăcate în rochii È›ipătoare, vopsite tare pe obraji, tot strigând ceva cu glasuri ascuÈ›ite. Din clipa în care Pierre își dăduse seama de ivirea forÈ›ei aceleia misterioase, nimic nu i se mai păru ciudat sau înspăimântător, nici cadavrul mânjit în bătaie de joc cu funingine, nici femeile acestea care se grăbeau să plece nu se È™tia unde, nici pârjolul care nimicise Moscova. Tot ce vedea nu-i mai făcea acum aproape nici o impresie, ca È™i cum sufletul său, pregătindu-se pentru o luptă grea, ar fi refuzat să mai perceapă lucruri care-l puteau înmuia. Convoiul femeilor trecu. ÃŽn urma lor începură iar să se scurgă căruÈ›e, soldaÈ›i, furgoane, soldaÈ›i, cupeuri, soldaÈ›i, chesoane, soldaÈ›i È™i, din când în când, alte femei. Pierre nu vedea oamenii luaÈ›i aparte, dar le vedea miÈ™carea. ToÈ›i oamenii È™i caii aceÈ™tia erau ca împinÈ™i de o forță nevăzută. ToÈ›i, vreme de un ceas cât îi studie Pierre, țâșniră de prin ulicioare, împinÈ™i de una È™i aceeaÈ™i dorință de a trece mai curând: toÈ›i, fără deosebire, ciocnindu-se unii cu alÈ›ii, se înfuriau È™i începeau a se lua la bătaie; pretutindeni guri cu dinÈ›ii albi rânjiÈ›i, pretutindeni sprâncene încruntate, pretutindeni înjurături, aceleaÈ™i È™i iar aceleaÈ™i, È™i pe toate chipurile aceeaÈ™i expresie de hotărâre voinicească, temerară, crudă È™i rece, care-l uimise pe Pierre de dimineață, când o văzuse pe faÈ›a caporalului È™i auzise bătăile de tobă. Spre seară abia, comandantul convoiului își adună unitatea È™i, încolonându-È™i-o cu zbierete È™i înjurături, o puse în marÈ™, iar prizonierii, înconjuraÈ›i din patru părÈ›i de gărzi, ieÈ™iră pe drumul Kalugăi. Merseră foarte repede, fără nici un popas, È™i nu se opriră decât după apusul soarelui. CăruÈ›ele se înghesuiră unele în altele È™i oamenii începură a se pregăti să înnopteze. ToÈ›i păreau supăraÈ›i È™i nemulÈ›umiÈ›i. Din toate părÈ›ile se auziră mult timp înjurături, strigăte furioase È™i bătăi. Cupeul din urma convoiului se izbi de o căruță È™i o străpunse cu oiÈ™tea. Câțiva soldaÈ›i se repeziră care încotro la căruță; unii loveau în cap caii de la cupeu încercând să-i dea înapoi, alÈ›ii se încăierară între ei È™i Pierre fu martor cum îl răniră greu la cap cu baioneta pe un neamÈ›. ToÈ›i aceÈ™ti oameni păreau să încerce acum, opriÈ›i în mijlocul câmpului, în amurgul acesta rece de toamnă, unul È™i acelaÈ™i sentiment de neplăcută trezire la realitate din avântul vijelios È™i pripit cu care porniseră la drum. Odată opriÈ›i, parcă înÈ›elegeau toÈ›i că nu se È™tie încă încotro se îndreaptă È™i că vor avea multe greutăți de întâmpinat în cursul marÈ™ului. La acest popas, soldaÈ›ii din escortă se purtară È™i mai rău cu prizonierii decât la plecarea din lagăr. Pentru prima oară carnea care li se dădu de mâncare la acest popas fu carne de cal. De la ofiÈ›er È™i până la cel din urma soldat, era vizibil la toÈ›i ceva ca un fel de duÈ™mănie personală împotriva fiecărui prizonier, duÈ™mănie care luă atât de neaÈ™teptat locul relaÈ›iilor prietenoase de mai înainte. ÃŽncâinoÈ™area escortei spori È™i mai mult când, după apel se constată că, în învălmășeala de la ieÈ™irea din Moscova, un soldat rus prefăcându-se că-l apucaseră durerile de burtă, fugise. Pierre văzu cum un francez bătea un soldat rus pentru că prea se depărtase mult de drum È™i auzi cum căpitanul, prietenul lui, îl certa pe subofiÈ›er pentru evadarea prizonierului È™i-l ameninÈ›a cu darea în judecată. La răspunsul subofiÈ›erului că prizonierul era bolnav È™i nu putea merge, ofiÈ›erul spuse că este ordin ca acei care rămân în urma să fie împuÈ™caÈ›i. Pierre simÈ›ea că puterea aceea fatală, care îl dezarmase în timpul execuÈ›iei, È™i pe care n-o mai băgase de seamă în timpul captivității, pusese iarăși stăpânire pe fiinÈ›a lui. ÃŽi era groază; dar simÈ›ea că, pe măsură ce puterea aceasta fatală făcea sforțări să-l zdrobească, în sufletul lui creÈ™teau È™i se întăreau, independente de ea, puterile vieÈ›ii. Pierre mâncă terci de făină de secară cu carne de cal È™i stătu de vorbă cu tovarășii săi. Nici Pierre È™i nici vreunul dintre tovarășii săi nu pomeniră de ceea ce văzuseră la Moscova, nici de purtarea brutală a francezilor, ori de dispoziÈ›iunea ca acei ce vor rămâne în urmă să fie împuÈ™caÈ›i, care le fusese adusă la cunoÈ™tință; È™i parcă pentru a putea È›ine piept situaÈ›iei care se înrăutățea tot mai mult, toÈ›i erau deosebit de însufleÈ›iÈ›i È™i de veseli. Povestiră tot amintiri personale, ori scene caraghioase văzute în timpul marÈ™ului È™i ocoliră orice discuÈ›ii cu privire la situaÈ›ia lor actuală. Soarele asfinÈ›ise demult. Ici-colo se aprinseseră pe cer stelele cele mai luminoase; zarea se roÈ™i ca vâlvătaia unui incendiu de lumina lunii pline ce se revărsa peste zarea bolÈ›ii cereÈ™ti, È™i uriaÈ™ul glob roÈ™u, abia răsărit, începu să se legene ciudat prin ceaÈ›a sură. Se mai lumină. Nu mai era seară, dar încă nu se înnoptase de tot. Pierre se ridică de lângă noii săi tovarăși È™i porni printre focuri, apropiindu-se de partea cealaltă a drumului, acolo unde, cum i se spusese, erau prizonierii soldaÈ›i. Avea chef să stea de vorbă cu ei. ÃŽn drum, santinela franceză îl opri È™i-i ordonă să se întoarcă. Pierre se întoarse, dar nu la foc, nu la tovarășii săi, ci se îndreptă spre o căruță deshămată, unde nu era nimeni. Se aÈ™eză pe pământul rece, cu picioarele sub el, cu capul în piept, lângă roata căruÈ›ei È™i rămase multă vreme nemiÈ™cat, pe gânduri. Trecu aÈ™a mai bine de un ceas. Nimeni nu-l stingherea. Deodată izbucni în hohote de râs; râsul lui gros È™i plin de bunătate era atât de puternic, încât din toate părÈ›ile oamenii se uitară miraÈ›i spre locul de unde venea acest râs ciudat, de unul singur. — Ha, ha, ha! Râdea Pierre, È™i începu să vorbească singur cu glas tare: Soldatul nu m-a lăsat să trec. M-au prins, m-au închis. Să mă È›ină pe mine prizonier. Pe mine, adică? Pe mine? Pe mine – sufletul meu nemuritor! Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! râse el până-i dădură lacrimile. Unul dintre oameni se ridică È™i se apropie să vadă de ce râde singur omul acesta ciudat È™i mare. Pierre se opri din râs, se ridică, se depărtă de acest curios È™i se uită în jurul său. Zgomotul puternic până atunci al vocilor È™i trosnetele focurilor din bivuacul imens, nesfârÈ™it, începuse să se mai potolească; luminile roÈ™ii ale focurilor păleau È™i se stingeau. Sus, pe cerul luminos, trona luna plină. Păduri È™i câmpii, până mai adineauri ascunse văzului, se desluÈ™eau acum departe, dincolo de marginile lagărului. Și dincolo de aceste păduri È™i câmpii se vedeau luminoase, È™ovăielnice È™i ademenitoare, zările nesfârÈ™ite, Pierre se uită la cer, la adâncurile pline de sclipetele stelelor călătoare. „Și toate acestea sunt ale mele, toate acestea sunt în mine, toate acestea sunt tot eu! ÃŽÈ™i zicea Pierre. Și pe acest tot l-au prins ei È™i l-au închis într-o baracă împrejmuită cu scânduri!†Zâmbi È™i se duse să se culce lângă tovarășii lui. XV. ÃŽN PRIMELE ZILE ALE LUI octombrie, la Kutuzov sosi al doilea sol al lui Napoleon cu o scrisoare în care i se făceau propuneri de pace, scrisoare fals datată de la Moscova, când de fapt Napoleon era acum nu departe de Kutuzov, în faÈ›a lui, pe vechiul drum al Kalugăi. Kutuzov răspunse la această scrisoare întocmai ca È™i la prima, cea trimisă prin Lauriston: el spuse că de pace nici nu putea fi vorba. Curând după aceasta, din partea detaÈ™amentului de partizani al lui Dorohov, care se afla la stânga localității Tarutino, sosi un raport prin care se anunÈ›a că la Fominskoe se iviseră trupe franceze, că ele făceau parte din divizia lui Broussier È™i că această divizie, despărÈ›ită cum era de celelalte trupe, poate fi uÈ™or zdrobită. SoldaÈ›ilor È™i ofiÈ›erilor le era dor să înceapă acÈ›iunea. Generalii de stat-major, ațâțaÈ›i de amintirea victoriei uÈ™or obÈ›inute la Tarutino, insistau pe lângă Kutuzov să dea curs propunerii de atac a lui Dorohov. Kutuzov, însă, nu socotea că e necesar vreun atac. Rezultă de aici o medie, adică tocmai ceea ce trebuia să se întâmple; se trimise la Fominskoe un mic detaÈ™ament, care trebuia să-l atace pe Broussier. Printr-o ciudată întâmplare, misiunea aceasta – cea mai grea È™i cea mai importantă cum s-a dovedit mai târziu a fi – i-a revenit lui Dohturov; acel Dohturov mărunÈ›el È™i modest pe care nimeni nu ni-l descrie întocmind planuri de luptă, zburând în fruntea regimentelor sau semănând decoraÈ›ii printre tunari etc., Dohturov, cel despre care se spunea că e nehotărât È™i mărginit, dar pe care, în toate bătăliile din războaiele noastre cu francezii, de la Austerlitz È™i până în 1813, îl găsim la comandă pretutindeni unde situaÈ›ia e mai grea. La Austerlitz rămâne cel din urmă lângă stăvilarul de la Aujezd È™i adună regimentele, salvând ce se mai putea salva, în timp ce toÈ›i fug sau pier, È™i când în ariergardă nu mai e nici un general. Tot el, bolnav È™i cu febră, pleacă la Smolensk cu douăzeci de mii de oameni ca să apere oraÈ™ul împotriva întregii armate napoleoniene. La Smolensk, când evoluÈ›ia febrei își atinsese paroxismul È™i când abia aÈ›ipise la porÈ›ile Malahov, canonada îndreptată asupra oraÈ™ului îl trezeÈ™te È™i Smolenskul rezistă de dimineață până seara. ÃŽn lupta de la Borodino, când e ucis Bagration, iar trupele flancului nostru stâng sunt nimicite în proporÈ›ie de nouă la unu È™i toată forÈ›a artileriei franceze e îndreptată într-acolo, nu e trimis nimeni altul decât tot nehotărâtul È™i mărginitul Dohturov, È™i Kutuzov se grăbeÈ™te să repare astfel greÈ™eala pe care o făcuse când trimisese acolo pe altcineva. Iar măruntul È™i domolul Dohturov pleacă pe poziÈ›ie È™i Borodino devine cea mai mare glorie a armatei ruse. De mulÈ›i eroi ni s-a tot vorbit, fie în versuri, fie în proză, dar despre Dohturov aproape că nu s-a spus nici un cuvânt. Tot Dohturov e cel trimis la Fominskoe È™i de acolo la MaloiaroslaveÈ›, acolo unde a avut loc ultima bătălie cu francezii È™i de unde începe, vădit, pieirea armatei franceze. Și iarăși ne sunt descriÈ™i din această perioadă a campaniei eroi È™i genii, dar de Dohturov nimeni nu pomeneÈ™te un cuvânt, sau spune prea puÈ›in È™i cu rezerve. Tocmai această tăcere în jurul lui Dohturov îi scoate în evidență, mai limpede decât orice, tot meritul. FireÈ™te, omului care nu È™tie cum merge o maÈ™ină i se poate părea, văzând-o în funcÈ›iune, că cea mai importantă piesă a maÈ™inii este aÈ™chia căzută în ea din întâmplare È™i care, stingherindu-i de fapt mersul, se tot zbuciumă între rotiÈ›e. Omul care nu cunoaÈ™te construcÈ›ia maÈ™inii nu poate pricepe că nu aÈ™chia aceasta care încurcă È™i stinghereÈ™te, ci roata aceea de transmisiune, măruntă, care se învârte fără zgomot, este una dintre piesele cele mai esenÈ›iale ale maÈ™inii. La 10 octombrie, chiar în ziua când Dohturov, ajuns la jumătatea drumului spre Fominskoe, se oprise în satul Aristovo, pregătindu-se să îndeplinească întocmai ordinul primit, întreaga armată franceză care, în miÈ™cările ei convulsive, atinsese linia poziÈ›iilor lui Murat, vrând parcă să dea bătălia, coti deodată, fără de nici o pricină, spre stânga, pe noul drum al Kalugăi È™i începu să intre în Fominskoe, unde până atunci cantonase numai Broussier. ÃŽn momentul acela, Dohturov avea sub comandă, în afara detaÈ™amentului lui Dorohov, două detaÈ™amente mici: al lui Figner È™i al lui Seslavin. La 11 octombrie, seara, Seslavin se prezentă comandanÈ›ilor săi la Aristovo, cu un ostaÈ™ din garda franceză, luat prizonier. Prinsul declară că armatele intrate în ziua aceea în Fominskoe constituiau avangarda întregii mari armate, că È™i Napoleon se afla acolo È™i că toată armata părăsise de cinci zile Moscova. ÃŽn aceeaÈ™i seară, un argat care venea de la Borovsk povesti că văzuse cu ochii lui cum intra în oraÈ™ o imensă armată. Cazacii din detaÈ™amentul lui Dorohov raportară că văzuseră garda franceză trecând pe drumul ce ducea la Borovsk. Din toate veÈ™tile acestea reieÈ™ea limpede că, acolo unde crezuseră că vor găsi o singură divizie, era acum toată armata franceză, care plecase din Moscova È™i se îndrepta într-o direcÈ›ie neaÈ™teptată pe vechiul drum al Kalugăi. Dohturov nu vru să ia nici o măsură, întrucât pentru el nu mai era limpede în ce consta acum misiunea sa. Avusese ordinul să atace Fominskoe. Dar la Fominskoe nu se aflase înainte decât divizia lui Broussier, iar acum era toată armata franceză. Ermolov avea chef să înceapă acÈ›iunea de capul lor, dar Dohturov stăruia în ideea că el trebuia să aibă dispoziÈ›ia serenissimului. Luară hotărârea să trimită un raport la cartierul general. Aleseră în acest scop un ofiÈ›er destoinic, pe Bolhovitinov, care, în afară de transmiterea raportului, trebuia să explice È™i prin viu grai cum stau lucrurile. Pe la douăsprezece noaptea Bolhovitinov, după ce primi plicul È™i instrucÈ›iunile verbale, o porni la galop, însoÈ›it de un cazac È™i luându-È™i cai de rezervă, spre cartierul general. XVI. NOAPTEA ERA ÃŽNTUNECOASA È™i caldă, noapte de toamnă. Era a patra zi de când bura. După ce schimbă de două ori caii È™i străbătu galopând prin noroiul lipicios al drumului treizeci de verste într-o oră È™i jumătate, Bolhovitinov sosi în LetaÈ™evka pe la orele două noaptea. Descălecă în faÈ›a unei căsuÈ›e țărăneÈ™ti, pe al cărei gard de nuiele împletite era atârnată inscripÈ›ia: „Cartier General†și, lăsându-È™i calul, intră în tinda întunecoasă. — Cheamă-l numaidecât pe generalul de serviciu! O chestiune foarte importantă! Spuse el cuiva care se ridicase È™i respira foșăit în întunericul din tindă. — Aseară i-a fost tare rău: de trei nopÈ›i nu doarme, È™opti pe un ton rugător vocea unei ordonanÈ›e. Să-l deÈ™teptăm mai bine întâi pe domnul căpitan. — E foarte important, ceva din partea generalului Dohturov, spuse Bolhovitinov, pășind în camera a cărei ușă o deschisese singur, dibuind pe întuneric. Soldatul i-o luă înainte È™i încercă să deÈ™tepte pe cineva din somn: Domnule căpitan, domnule căpitan, culierul! — Ce-i, cum? De la cine? Se auzi o voce somnoroasă. — Din partea lui Dohturov È™i a lui Alexei Petrovici. Napoleon se află la Fominskoe, spuse Bolhovitinov fără să vadă prin întuneric cu cine vorbeÈ™te, dar presupunând după voce că nu era Konovnițân. Cel deÈ™teptat din somn se întinse È™i căscă. — Nu-mi prea vine să-l deÈ™tept, spuse el, pipăind ceva. E bolnav. Dacă or fi, aÈ™a, numai niÈ™te zvonuri? — Iată raportul, spuse Bolhovitinov. Am ordin să-l predau imediat generalului de serviciu. — StaÈ›i puÈ›in să aprind lumina. Unde dracu-i, măi blestematule, unde-l tot doseÈ™ti mereu? Se răsti la ordonanță ofiÈ›erul. Era Șcerbinin, aghiotantul lui Konovnițân. L-am găsit, uite că l-am găsit, adăugă el. OrdonanÈ›a scapără; Șcerbinin dibuise sfeÈ™nicul. — Ah, scârnăviile, făcu el, scârbit. ÃŽn scânteierile de lumină, Bolhovitinov zări chipul tânăr al lui Șcerbinin cu lumânarea în mână È™i, în ungherul din față, pe încă cineva care dormea. Era Konovnițân. Când cu fitilul de pucioasă, ce luă foc de la iască întâi cu o lumină albastră, apoi cu una roÈ™ie, Șcerbinin aprinse o lumânare de seu, de pe sfeÈ™nicul căreia fugiră speriaÈ›i o mulÈ›ime de È™vabi, el se uită la curier. Bolhovitinov era plin tot de noroi È™i, È™tergându-se cu mâneca, își mânjise faÈ›a. — De la cine-i raportul? ÃŽntrebă Șcerbinin, luând plicul. — Știrea e adevărată, spuse Bolhovitinov. Și prizonierii, È™i cazacii, È™i iscoadele, toÈ›i spun unul È™i acelaÈ™i lucru. — N-avem ce face, trebuie să-l trezim, spuse Șcerbinin, ridicându-se È™i apropiindu-se de omul care dormea, cu scufie de noapte È™i învelit cu o manta. Piotr Petrovici! Spuse Șcerbinin. Konovnițân nu se miÈ™că. E pentru cartierul general! Adăugă surâzând aghiotantul, È™tiind că vorbele acestea nu se poate să nu-l trezească pe Konovnițân. Și, într-adevăr, el își ridică îndată capul cu scufie de noapte. Pe chipul frumos È™i dârz al lui Konovnițân, cu obrajii aprinÈ™i de febră, mai stărui o clipă impresia visului care-l purtase departe de realitatea situaÈ›iei, dar tresări îndată È™i chipul lui își recapătă expresia obiÈ™nuită de calm È™i hotărâre. — Ei, ce este? Din partea cui? ÃŽntrebă el fără să se pripească, dar È™i fără zăbavă, clipind din ochi din pricina luminii. După ce ascultă raportul ofiÈ›erului, Konovnițân rupse peceÈ›ile plicului È™i citi. Nu isprăvi bine de citit că își È™i lăsă picioarele, numai în ciorapi de lână, pe pământul gol al odăii È™i începu să se încalÈ›e. Apoi își scoase scufia È™i, pieptănându-È™i părul de pe tâmple, își puse È™apca. — Ai ajuns repede? Să mergem la serenissim. Konovnițân înÈ›elesese pe dată că vestea primită avea mare însemnătate È™i că n-avea voie să zăbovească. Dacă vestea era bună sau rea nu-È™i punea întrebarea È™i nu se gândea. Lucrul acesta pe el nu-l preocupa. Problemele războiului el nu le privea prin prisma minÈ›ii, a raÈ›iunii, ci prin altceva. ÃŽn sufletul lui exista convingerea adâncă, tăinuită, că totul se va sfârÈ™i cu bine, dar È™tia că nu trebuie să-i dea crezare È™i, cu atât mai mult, nu trebuie să vorbească de asta, ci trebuie doar să-È™i facă datoria. Și datoria È™i-o făcea, dăruindu-i toate puterile sale. Piotr Petrovici Konovnițân fu trecut, ca È™i Dohturov, doar ca din politeÈ›e pe lista aÈ™a-ziÈ™ilor eroi ai anului 1812: Barclay, Raevski, Ermolov, Platov, Miloradovici; È™i, întocmai ca È™i Dohturov, el se bucura de reputaÈ›ia unui om cu însuÈ™iri È™i cunoÈ™tinÈ›e extrem de mărginite; È™i tot la fel cu Dohturov, Konovnițân nu făcea niciodată proiecte de bătălii, dar se găsea întotdeauna acolo unde era mai greu; de când fusese numit general de serviciu, dormea întotdeauna cu uÈ™a descuiată È™i recomanda fiecărui curier să-l trezească ori de câte ori era nevoie; era întotdeauna sub ploaia de foc în bătălii, aÈ™a încât Kutuzov fu nevoit să-l mustre pentru aceasta È™i se temea să-i mai dea însărcinări; era, tot ca È™i Dohturov, una dintre acele rotiÈ›e nebăgate în seamă care, mergând fără nici un zgomot È™i fără nici un scârțâit, constituie totuÈ™i partea cea mai importantă a maÈ™inii. IeÈ™ind din izbă în noaptea umedă È™i neagră, Konovnițân se încruntă, parte pentru că i se înteÈ›ise durerea de cap, parte la gândul neplăcut care-i trecuse prin minte cu privire la felul cum avea să se agite, aflând această veste, tot furnicarul acela de oameni influenÈ›i de la cartierul general, mai ales Benigsen care, după bătălia de la Tarutino, era la cuÈ›ite cu Kutuzov; se gândea cum aveau să mai facă la presupuneri, cum aveau să urmeze certuri, ordine È™i revocări de ordine. Și aceste presimÈ›iri îi erau neplăcute, deÈ™i È™tia că fără asta nu se putea. ÃŽntr-adevăr, Toll, căruia se duse să-i ducă mai întâi vestea, începu să-È™i desfășoare pe loc consideraÈ›iile proprii față de generalul care locuia cu el în cameră, È™i Konovnițân, după ce-l ascultă un timp tăcut È™i obosit, fu nevoit să-i aducă aminte că trebuiau să se ducă la serenissim. XVII. KUTUZOV, CA TOÞI BÃTRÂNII, nu prea dormea nopÈ›ile. Ziua i se întâmpla de multe ori să aÈ›ipească pe neaÈ™teptate, dar noaptea, trântindu-se îmbrăcat în aÈ™ternut, sta mai mult treaz È™i se tot frământa cu gândul. Tot aÈ™a È™edea È™i acum trântit în patul lui È™i, rezemându-È™i de mâna dolofană capul greu, mare È™i desfigurat, se gândea, aÈ›intindu-È™i singurul lui ochi, holbat, în întuneric. Din ziua când Benigsen, care purta corespondență directă cu împăratul È™i avea cea mai mare influență la cartierul general, începuse să-l evite, Kutuzov era mai liniÈ™tit, prin faptul că n-avea să fie silit să-È™i trimită iar trupele la operaÈ›ii ofensive inutile. LecÈ›ia bătăliei de la Tarutino È™i lecÈ›ia din ajunul bătăliei, de care Kutuzov își amintea cu durere, trebuia să aibă un efect, își zicea el. „Ei trebuie să înÈ›eleagă că, executând operaÈ›ii ofensive, noi nu avem decât de pierdut. Răbdarea È™i timpul, iată care sunt năzdrăvanii mei feÈ›i-frumoÈ™i!†se gândea Kutuzov. El È™tia că nu trebuie să rupi din copac mărul cât e verde. Cade el singur când se coace; dacă-l rupi de crud, îi strici È™i mărului È™i pomului È™i-È›i mai strepezeÈ™ti È™i dinÈ›ii. Ca un vânător încercat ce era, el È™tia că fiara era rănită, în aÈ™a hal de rănită, cum numai întreaga forță rusească putea răni; dar dacă rana era sau nu mortală, era o întrebare încă nerezolvată. Acum, după trimiterea lui Lauriston È™i a lui Berthélemy È™i din rapoartele partizanilor, Kutuzov È™tia aproape sigur că fiara era rănită mortal. Dar mai avea nevoie de dovezi, trebuia să mai aÈ™tepte. „Ei vor să dea fuga să vadă cum au răpus-o. AveÈ›i răbdare, o veÈ›i vedea. Tot de manevre È™i de atacuri vorbesc, se gândi el. La ce bun? Vor toÈ›i să se distingă. Ca È™i când ar fi lucru tare vesel să te lupÈ›i. Sunt întocmai ca niÈ™te copii de la care n-ai să poÈ›i scoate niciodată cum s-a întâmplat un lucru, pentru că fiecare vrea să arate cum se pricepe el să se bată. Parcă de asta ne arde nouă acum! Și ce iscusite manevre îmi mai propun toÈ›i ăștia! Lor li se pare că, atunci când au pus la cale două-trei posibilități (își aminti de planul general trimis de la Petersburg) au pus la cale totul. Când, de fapt, ele sunt fără de număr.†Problema, încă nerezolvată, dacă rana dobândită la Borodino era sau nu mortală pentru francezi, nu-i mai ieÈ™ise din cap lui Kutuzov de o lună încheiată. Pe de o parte, francezii ocupaseră Moscova. Pe de altă parte, Kutuzov simÈ›ea cu toată făptura sa, fără urmă de îndoială, că lovitura aceea cumplită, în care el, dimpreună cu toÈ›i ruÈ™ii, își încordase toate puterile, nu se putea să nu fie mortală. ÃŽn tot cazul, îi trebuiau dovezi; de o lună le tot aÈ™tepta È™i, cu cât trecea timpul, cu atât nerăbdarea lui creÈ™tea. ÃŽntins pe patul său în nopÈ›ile de nesomn, făcea È™i el acelaÈ™i lucru pe care-l făcea tot tineretul acela de generali, lucru pentru care el îi dezaproba. Născocea, întocmai ca È™i cei tineri, tot felul de posibilități, cu deosebirea doar că nu punea nici un temei pe aceste ipoteze È™i că nu vedea numai două-trei, ci sute È™i mii. Cu cât medita mai mult, cu atât i se prezentau mai multe. ÃŽÈ™i închipuia tot felul de miÈ™cări ale armatei napoleoniene, întregi sau în parte, cu direcÈ›ia Petersburg sau împotriva lui, încercând o învăluire a armatei ruse; se gândea (lucru de care se temea mai mult decât orice) È™i la posibilitatea ca Napoleon să încerce să se folosească de aceeaÈ™i armă de care se folosise È™i el, adică să rămână la Moscova È™i să-l aÈ™tepte acolo. Kutuzov își puse chiar ipoteza unei miÈ™cări de retragere a armatei napoleoniene, îndărăt spre Medân È™i Iuhnov; dar singurul lucru pe care nu l-a putut prevedea Kutuzov a fost acela care s-a întâmplat, adică nebuneÈ™tile spasme convulsive ale armatei lui Napoleon de-a lungul primelor unsprezece zile după ieÈ™irea ei din Moscova, spasme care au făcut cu putință lucrul la care Kutuzov nu îndrăznise încă să se gândească până atunci: completa nimicire a francezilor. InformaÈ›iile lui Dohturov despre divizia lui Broussier, È™tirile primite de la partizani despre dezastrul din armata lui Napoleon, zvonurile despre pregătirile de părăsire a Moscovei, toate întăreau presupunerea că armata franceză era zdrobită È™i că se pregătea să scape cu fuga; dar acestea nu erau toate decât presupuneri, care-i puteau părea vrednice de luat în seamă tineretului, nu însă È™i lui Kutuzov. Cu experienÈ›a lui de om de È™aizeci de ani, el È™tia ce preÈ› se putea pune pe zvonuri, È™tia că oamenii când vor ceva sunt în stare să grupeze zvonurile în aÈ™a fel, încât să iasă concluzia dorită È™i È™tia cu câtă plăcere lasă ei deoparte în asemenea cazuri tot ceea ce i-ar putea contrazice. Și cu cât dorea Kutuzov mai cu foc lucrul acesta, cu atât își permitea mai puÈ›in să-i dea crezare. ÃŽntrebarea aceasta îi stăpânea toate puterile minÈ›ii. Tot restul nu mai era pentru el decât deprinderea de a da curs vieÈ›ii. Asemenea deprinderi de a da curs vieÈ›ii È™i de a i se subordona erau, bunăoară, discuÈ›iile lui cu cei de la cartierul general, scrisorile către madame de Staël, pe care i le scria din Tarutino, lectura romanelor, împărÈ›irea decoraÈ›iilor, corespondenÈ›a cu Petersburgul È™i celelalte. Dar pieirea francezilor, prevăzută numai de el, era singura dorință a sufletului său. ÃŽn noaptea de 11 octombrie, stând lungit pe pat cu capul rezemat în palmă, la asta se gândea. ÃŽn camera vecină se auziră È™opotele È™i paÈ™ii lui Toll, Konovnițân È™i Bolhovitinov. — Ei, cine-i acolo? IntraÈ›i, intră! Ce noutăți? ÃŽntrebă feldmareÈ™alul. Până să aprindă lacheul lumânarea, Toll îi povesti lui Kutuzov conÈ›inutul raportului. — Cine a adus È™tirea? ÃŽntrebă Kutuzov, cu o înfățiÈ™are atât de rece È™i de severă, încât Toll, când se aprinse lumânarea, rămase uimit. — Nu poate fi nici o îndoială, serenissime. — Cheamă-l, cheamă-l aici. Kutuzov È™edea cu un picior atârnat pe marginea patului È™i cu celălalt îndoit sub pântecul lui mare. ÃŽÈ™i închise pe jumătate ochiul cel întreg, ca să-l cerceteze mai bine pe trimis, ca È™i cum ar fi vrut să-i citească pe trăsăturile feÈ›ei tot ce-l preocupa atunci pe el. — Spune, spune, dragul meu, îl îndemnă el pe Bolhovitinov, cu voce bătrânească, domoală, în timp ce-È™i încheia cămaÈ™a desfăcută la piept. Vino mai aproape, È™i mai aproape. Ce veÈ™ti bune îmi aduci? Ai? Napoleon a părăsit Moscova? Adevărat? Ai? Bolhovitinov raportă de la început, cu de-amănuntul, tot ce i se ordonase. — Spune mai repede, spune, nu mă face să aÈ™tept, îl întrerupse Kutuzov. Bolhovitinov sfârÈ™i tot ce avea de spus È™i tăcu, aÈ™teptând ordine. Toll începu să spună ceva, dar Kutuzov îi curmă vorba. Dădu să vorbească, dar faÈ›a i se încreÈ›i deodată È™i, făcând un semn cu mâna înspre Toll, se întoarse cu faÈ›a către acea parte a izbei, unde icoanele înnegreau colÈ›ul odăii. — Doamne, ziditorul meu! Tu ai dat ascultare rugăciunilor noastre… rosti el cu tremur în voce, împreunându-È™i mâinile. Rusia e mântuită. Slavă È›ie, Doamne! Și izbucni în plâns. XVIII. DE LA PRIMIREA VEȘTII despre plecarea francezilor din Moscova È™i până la sfârÈ™itul campaniei, toată activitatea lui Kutuzov se rezumă la a-È™i opri trupele – cu autoritatea, È™iretenia È™i rugăminÈ›ile lui – de la ofensive, manevre È™i ciocniri inutile cu un duÈ™man care piere. Dohturov se îndreaptă spre MaloiaroslaveÈ›, dar Kutuzov, cu întreaga armată, întârzie È™i dă ordin să se evacueze Kaluga, dincolo de care retragerea i se pare cât se poate de probabilă. Kutuzov dă îndărăt peste tot; inamicul însă, fără să-i aÈ™tepte retragerea, fuge îndărăt în direcÈ›ie opusă. Istoricii lui Napoleon ne descriu iscusita manevră a acestuia asupra localităților Tarutino È™i MaloiaroslaveÈ› È™i fac ipoteze despre ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi reuÈ™it să pună piciorul în bogatele gubernii meridionale. Dar, fără să mai vorbim de faptul că nimic nu-l împiedica pe Napoleon să ia direcÈ›ia acestor gubernii din sud (de vreme ce armata rusă îi lăsa drum liber), istoricii uită că nimic nu mai putea salva armata lui Napoleon, pentru că ea purta într-însa, încă de pe atunci, condiÈ›iile inevitabile ale pieirii. Adică de ce armata aceasta, care găsise la Moscova atâta belÈ™ug de provizii È™i nu fusese în stare să le păstreze, ci le călcase în picioare, armata aceasta care, intrând în Smolensk, nu È™i-a strâns provizii, ci s-a pus pe jefuit oraÈ™ul, de ce s-ar fi putut redresa această armată în gubernia Kaluga, populată tot de aceiaÈ™i ruÈ™i care populau È™i Moscova È™i la fel de expusă mistuirii incendiilor? Armata aceasta nu se mai putea redresa, oriunde ar fi fost. ÃŽncă de pe vremea bătăliei de la Borodino È™i a jefuirii Moscovei, ea purta în sine ceva asemănător condiÈ›iilor descompunerii chimice. Oamenii acestei foste armate fugeau, cu conducătorii lor cu tot, fără să È™tie încotro, È™i nemaidorind (de la Napoleon până la cel din urmă soldat) decât un singur lucru: să se descurce ei personal, cât mai curând posibil, din situaÈ›ia aceea fără ieÈ™ire, de care erau conÈ™tienÈ›i toÈ›i, deÈ™i nu cu totul limpede. De aceea doar, la consiliul din MaloiaroslaveÈ›, când generalii se prefăceau că se sfătuiesc cu adevărat È™i își dădeau care mai de care părerea, le-a închis la toÈ›i gura ultima părere, exprimată de un biet soldat naiv, Mouton, care a spus ceea ce le stătea în gând tuturor, anume că tot ce aveau mai bun de făcut era să plece cât mai repede cu putință; È™i nimeni, nici chiar Napoleon, n-a putut să spună nimic împotriva acestui adevăr de care erau toÈ›i conÈ™tienÈ›i. Dar, deÈ™i È™tiau toÈ›i că nu se putea să nu plece, mai rămânea ruÈ™inea conÈ™tiinÈ›ei clare că trebuiau să fugă. Era nevoie de ceva din afară care să le dea imbold să-È™i învingă ruÈ™inea aceasta. Și imboldul le-a venit la timp. A fost, ceea ce se numeÈ™te la francezi, le Hourra de l'Empereur80. A doua zi după consiliu, Napoleon, dis-de-dimineață, prefăcându-se că vrea să inspecteze trupele È™i să vadă câmpul fostei È™i viitoarei bătălii trecu, însoÈ›it de suita sa de mareÈ™ali È™i de un întreg convoi, printre liniile dispozitivului armatei sale. Cazacii, care băteau drumul în căutare de pradă, se întâlniră nas în nas cu însuÈ™i împăratul È™i numai cât nu-l prinseră. Și dacă n-a fost prins de cazaci de data asta, e pentru că pe Napoleon l-a salvat ceea ce i-a pierdut pe francezi: prada, asupra căreia, È™i la Tarutino È™i aici, s-au năpustit cazacii, lăsând în plata Domnului oamenii. Fără să-l bage în seamă pe Napoleon, cazacii se repeziră să pună mâna pe pradă È™i aÈ™a s-a făcut că Napoleon a putut scăpa. Când les enfants du Don81 erau cât pe ce să-l prindă pe însuÈ™i împăratul în mijlocul armatei lui, era clar că nu mai aveau altceva de făcut decât să fugă, să fugă cât mai repede pe drumul cel mai apropiat È™i mai cunoscut. Napoleon, cu burticica lui de om la patruzeci de ani, nemaisimÈ›indu-se chiar atât de sprinten È™i de îndrăzneÈ›, înÈ›elese lucrul acesta. Și, sub înrâurirea fricii pe care i-o vârâseră în oase cazacii, acceptă imediat părerea lui Mouton È™i dădu, cum spun istoricii, ordinul de retragere pe drumul Smolenskului. Faptul că Napoleon a fost de acord cu părerea lui Mouton È™i că trupele au pornit să facă calea-ntoarsă nu dovedeÈ™te că el a ordonat lucrul acesta, ci doar că forÈ›ele care au acÈ›ionat asupra întregii armate, în sensul îndrumării ei spre drumul Mojaiskului, au acÈ›ionat simultan È™i asupra lui Napoleon. XIX. CÂND OMUL SE AFLà ÎN MARȘ, el își reprezintă totdeauna È›inta acestui marÈ™. Ca să poată călca o mie de verste, omul trebuie neapărat să-È™i spună că dincolo de aceste o mie de verste va găsi ceva bun. Ne trebuie reprezentarea unui pământ al făgăduinÈ›ei, pentru a găsi în noi forÈ›a de a ne deplasa. Pământul făgăduinÈ›ei fusese, la înaintarea francezilor, Moscova, iar la retragere, patria. Dar patria era mult prea departe È™i omul care are de parcurs o mie de verste trebuie neapărat să-È™i poată spune, uitând È›inta finală: „Azi, după ce voi străbate patruzeci de verste, voi ajunge la locul unde mă voi odihni È™i voi petrece noapteaâ€, È™i pentru prima etapă acest loc de popas se suprapune ca importanță È›intei finale È™i concentrează asupra lui toate dorinÈ›ele È™i speranÈ›ele. NăzuinÈ›ele care se manifestă la omul izolat iau totdeauna proporÈ›ii în sânul mulÈ›imii. Pentru francezii care băteau acum drumul È™tiut al Smolenskului în sens opus, È›inta finală, patria, era mult prea îndepărtată, È™i È›inta cea mai apropiată, cea spre care, luând în mulÈ›ime proporÈ›ii uriaÈ™e, tindeau acum toate dorinÈ›ele È™i nădejdile, era Smolenskul. Nu doar că oamenii ar fi È™tiut că la Smolensk erau provizii din belÈ™ug È™i trupe odihnite; nu doar că li s-ar fi spus lucrul acesta (dimpotrivă, toÈ›i comandanÈ›ii în frunte cu Napoleon È™tiau că provizii nu se prea găseau pe acolo), dar numai asta le putea da puteri să se miÈ™te mai departe È™i să suporte lipsurile prezentului. Atât cei care È™tiau, cât È™i cei care nu È™tiau, se îndreptau la fel spre Smolensk ca spre un pământ al făgăduinÈ›ei È™i astfel își furau singuri căciula. Odată intraÈ›i pe drumul mare, francezii se repeziră cu o energie uimitoare È™i o grabă nemaiauzită spre È›inta pe care È™i-o reprezentau. Afară de cauza aceasta, de năzuinÈ›a comună, care-i lega pe francezi într-un mănunchi È™i le dădea oarecare energie, mai era ceva care-i lega: numărul lor. ÃŽnsăși masa lor uriașă atrăgea spre sine, ca în legea fizică a atracÈ›iei, prin propria ei forță, atomii luaÈ›i aparte, adică oamenii. Francezii își puseseră în marÈ™ toată masa lor de o sută de mii de oameni, ca pe un stat întreg. Fiecare ins dintre ei dorea un singur lucru – să se lase făcut prizonier, ca să scape de toate grozăviile È™i nenorocirile. Dar, pe de o parte, forÈ›a năzuinÈ›ei comune spre È›inta care era Smolenskul îi atrăgea pe fiecare dintre ei în una È™i aceeaÈ™i direcÈ›ie, iar pe de altă parte, nu se putea preda un corp de armată, unei companii; È™i, în ciuda faptului că francezii foloseau orice ocazie prielnică de a se depărta unii de alÈ›ii, pentru ca la primul prilej, oricât de neînsemnat, să se predea, ocazii din acestea nu li se prezentau întotdeauna. ÃŽnsuÈ™i numărul lor, înghesuiala È™i repeziciunea cu care mergeau îi lipsea de această posibilitate È™i făcea să fie nu numai greu, dar chiar imposibil pentru ruÈ™i să pună stavilă acestui marÈ™, în care trupele franceze își concentraseră întreaga lor energie. Sfâșierea automată a trupului nu putea grăbi, peste o anumită limită, procesul de descompunere care se desăvârÈ™ea. Bulgărele de zăpadă nu poate fi topit într-o clipită. Există o anumită limită de timp, înainte de care nici o creÈ™tere a temperaturii nu poate topi zăpada. Dimpotrivă, cu cât căldura e mai mare, cu atât se face mai vârtos omătul rămas. Dintre comandanÈ›ii de armate ruÈ™i, niciunul afară de Kutuzov nu înÈ›elesese lucrul acesta. Când direcÈ›ia în care fugeau armatele franceze se defini a fi drumul Smolenskului, ceea ce prevăzuse Konovnițân în noaptea de 11 octombrie începu să se adeverească. ToÈ›i È™efii de mari unități ai armatei doreau să se distingă È™i să le taie calea, să-i prindă, să-i învăluiască, să-i zdrobească pe francezi È™i toÈ›i cereau să se treacă la ofensivă. Numai Kutuzov își folosea toate forÈ›ele (È™i forÈ›ele acestea sunt aÈ™a de reduse când e vorba de un comandant suprem) ca să se opună ofensivei. El nu le putea spune atunci ceea ce spunem noi acum: la ce bun să-i fi atacat È™i să le fi tăiat calea, pierzându-ne oamenii? Pentru ce această neomenoasă atitudine față de niÈ™te oameni condamnaÈ›i oricum la pieire? La ce toate acestea, când de la Moscova È™i până la Viazma s-a topit, fără luptă, a treia parte din oÈ™tire? Și, de aceea, el le vorbea extrăgând din înÈ›elepciunea lui bătrânească numai ceea ce puteau ei înÈ›elege, le vorbea de puntea de aur, iar ei râdeau de el, îl cleveteau, se năpusteau È™i loveau fiara rănită de moarte, batjocorind-o. Lângă Viazma, Ermolov, Miloradovici, Platov È™i ceilalÈ›i, aflându-se la doi paÈ™i de francezi, nu se putură stăpâni să nu le taie calea È™i să facă praf două corpuri de armată franceze. Lui Kutuzov, drept înÈ™tiinÈ›are asupra planului ce concepuseră, ei îi trimiseră într-un plic, în loc de raport, o hârtie albă. Și oricât se căznea Kutuzov să le È›ină în frâu, trupele noastre atacau, căutând să le taie francezilor calea. Regimentele de infanteriÈ™ti porneau, după cum se povesteÈ™te, la atac în sunete de fanfare È™i de tobe, ucigând È™i pierzându-È™i mii de oameni. Dar de tăiat nu le tăiară retragerea È™i nici de zdrobit nu zdrobiră pe nimeni. Armata franceză, strângându-È™i È™i mai tare rândurile în faÈ›a pericolului, își continuă, fără deviere, topindu-se, lent, drumul spre Smolensk, drumul pieirii. Partea a treia. I BÃTÃLIA DE LA BORODINO, care a atras după ea ocuparea Moscovei È™i mai târziu fuga francezilor fără nici o altă bătălie – este unul dintre cele mai bogate în învățăminte fenomene ale istoriei. ToÈ›i istoricii cad de acord asupra faptului că acÈ›iunea exterioară a statelor È™i a popoarelor, în ciocnirile dintre ele, se manifestă prin războaie È™i că, drept urmare nemijlocită a unor succese militare mai mari sau mai mici, se măreÈ™te sau se micÈ™orează puterea politică a statelor È™i popoarelor. Oricât de ciudate ar fi descrierile istorice în care vreun rege sau împărat, certându-se cu alt împărat sau rege, strânge oÈ™tire, se războieÈ™te cu oastea vrăjmaÈ™ului, izbândeÈ™te, ucide trei, cinci, zece mii de oameni È™i, drept urmare, subjugă atât statul, cât È™i poporul întreg de mai multe milioane de locuitori; oricât de greu de înÈ›eles ar fi pentru ce înfrângerea unei armate, care nu reprezintă decât a suta parte din totalul forÈ›elor unui popor, obligă întregul popor să se supună – toate faptele istoriei (în măsura în care ea ne este cunoscută) confirmă adevărul ideii că victoriile mai mari sau mai mici ale armatei unui popor împotriva armatei altui popor sunt cauzele sau, cei puÈ›in, simptomele esenÈ›iale ale scăderii sau sporirii puterii popoarelor. O armată repurtează o victorie È™i pe loc cresc drepturile poporului învingător în dauna celui învins. O armată suferă o înfrângere È™i pe loc poporul începe să-È™i piardă din drepturi, după importanÈ›a înfrângerii, iar când e vorba de o înfrângere totală a armatei sale, el se supune cu totul. AÈ™a a fost (după mărturiile istoriei) din cele mai vechi timpuri È™i până în zilele noastre. Toate războaiele lui Napoleon vin să întărească această regulă. ProporÈ›ional cu înfrângerea armatelor austriece, Austria își pierde din drepturi, iar drepturile È™i puterea FranÈ›ei sporesc. Victoriile francezilor de la Jena È™i Auerstädt È™terg de pe hartă Prusia ca stat independent. Dar deodată, în anul 1812, francezilor le revine victoria de lângă Moscova; Moscova e ocupată È™i, drept urmare a acestei victorii, fără să se mai dea vreo bătălie, cea care încetează de a mai exista nu este Rusia, ci armata franceză, armata de È™ase sute de mii de oameni, iar mai târziu însăși FranÈ›a napoleoniană. A mai trage de păr faptele ca să fie în acord cu regulile istoriei È™i a spune că la Borodino câmpul de bătaie a rămas în mâna ruÈ™ilor, ori că după Moscova s-au mai dat lupte care să fi nimicit armata lui Napoleon, este cu neputință. După victoria francezilor la Borodino nu numai că nu s-a mai dat nici o bătălie generală, dar nu s-a dat nici măcar una câtuÈ™i de puÈ›in însemnată È™i totuÈ™i armata franceză a încetat de a mai exista. Ce să însemne lucrul acesta? Dacă ar fi vorba de un exemplu din istoria Chinei, am mai fi putut spune, poate, că fenomenul nu-i de domeniul istoriei (portiÈ›a de scăpare a istoricilor ori de câte ori ceva nu cade sub prevederile lor); dacă ar fi vorba de un conflict de scurtă durată, la care să fi luat parte armate mici, am fi putut lua fenomenul drept o excepÈ›ie; dar evenimentul s-a produs sub ochii părinÈ›ilor noÈ™tri, pentru care era în joc viaÈ›a sau moartea patriei, È™i războiul acesta a fost unul dintre cele mai mari războaie cunoscute… Campania anului 1812, în perioada dintre bătălia de la Borodino È™i izgonirea francezilor, a dovedit că o bătălie câștigată nu numai că nu e cauza unei cuceriri militare, dar nici măcar nu e întotdeauna un indiciu sigur al cuceririi; È™i a mai dovedit că forÈ›a care hotărăște soarta popoarelor stă nu în cuceritori, È™i nici măcar în armate È™i bătălii, ci în ceva de cu totul altă natură. Istoricii francezi, descriind situaÈ›ia armatei franceze înaintea plecării ei din Moscova, afirmă că în Marea Armată totul era în ordine, cu excepÈ›ia cavaleriei, a artileriei È™i a trenurilor regimentare È™i că armata suferea doar de lipsă de furaj pentru cai È™i vite. Acestei nenorociri nu i s-a putut da nici într-un fel de capăt, pentru că mujicii din împrejurimi își ardeau singuri clăile de fân È™i nu-l lăsau francezilor. Bătălia câștigată n-a dus la rezultatele obiÈ™nuite, pentru că mujicii Karp È™i Vlas, care după intrarea francezilor au venit È™i ei la Moscova cu căruÈ›ele să prade oraÈ™ul – È™i în general n-au arătat de fel sentimente eroice – È™i nenumăraÈ›i alÈ›i mujici ca ei nu È™i-au cărat fânul la Moscova pentru banii buni ce li s-au oferit, ci i-au dat foc. Să ne închipuim doi oameni care se bat în duel cu floretele după toate regulile artei scrimei; duelul durează destul de multă vreme; deodată, unul dintre cei doi adversari, simÈ›indu-se rănit È™i înÈ›elegând că nu-i glumă È™i că îi este viaÈ›a în joc, aruncă floreta È™i, apucând cea dintâi bâtă care îi cade sub mână, începe să o rotească. Dar să presupunem că omul care a folosit atât de inteligent mijlocul cel mai nimerit È™i mai simplu de a-È™i atinge scopul este în acelaÈ™i timp un ins animat de tradiÈ›iile cavalerismului È™i, vrând să ascundă adevărul, ar susÈ›ine morÈ›iÈ™ că a învins cu floreta, după toate regulile artei. Ne putem închipui câtă confuzie È™i ce contradicÈ›ii ar izvorî din descrierea duelului consumat. Scrimerul care a pretins o luptă după toate regulile artei sunt francezii; adversarul care a aruncat floreta È™i a pus mâna pe bâtă sunt ruÈ™ii; oamenii care caută să explice lupta după regulile scrimei sunt istoricii care au scris despre acest eveniment. Din momentul incendierii Smolenskului, a început un război care nu se mai potrivea de fel cu tradiÈ›iile războaielor de până atunci. Incendierea oraÈ™elor È™i satelor, retragerile de după bătălii, lovitura de la Borodino È™i iarăși retragerea, incendierea Moscovei, vânătoarea de hoÈ›i, capturarea transporturilor, războiul de partizani – toate acestea au fost abateri de la regulă. Napoleon simÈ›ise lucrul acesta încă de pe vremea când, oprit la Moscova într-o poziÈ›ie justă a duelului, după regulile scrimei, văzuse în locul floretei adversarului bâta ridicată asupră-i È™i nu contenise să protesteze atât față de Kutuzov, cât È™i față de împăratul Alexandru, pentru faptul că războiul era dus împotriva tuturor regulilor (ca È™i când pentru a omorî oameni ar exista reguli). ÃŽn ciuda plângerii francezilor că războiul nu era dus după toate regulile, în ciuda faptului că ruÈ™ilor care deÈ›ineau situaÈ›ii sus-puse li se părea oarecum ruÈ™inos să se bată cu bâta È™i ar fi dorit să se aÈ™eze, după toate regulile artei, în poziÈ›ia de en quarte sau en tierce È™i să facă o iscusită trecere en prime82 È™i aÈ™a mai departe, în ciuda tuturor acestora bâta războiului popular se ridică în toată măreaÈ›a È™i amenințătoarea sa putere È™i, fără să È›ină seama de gusturile nimănui È™i cu atât mai puÈ›in de reguli, cu o simplitate prostească, dar cu un scop bine stabilit, se ridică, se lăsă în jos È™i-i ciomăgi pe francezi până când pieriră toÈ›i invadatorii. Și slavă poporului care n-a întors floreta cu mânerul înainte ca s-o predea învingătorului mărinimos, salutând graÈ›ios È™i politicos, după toate regulile artei, aÈ™a cum au făcut francezii la 1813; slavă poporului care, în clipe de grea încercare, nu se mai întreabă după care reguli au procedat alÈ›ii în situaÈ›ii asemănătoare, ci pune cu agerime È™i simplitate mâna pe cea dintâi bâtă găsită la îndemână È™i își ciomăgeÈ™te potrivnicul până când în suflet sentimentul obidei È™i dorul răzbunării i se preschimbă în milă È™i dispreÈ›. II. UNA DIN CELE MAI IZBITOARE È™i mai folositoare abateri de la aÈ™a-numitele reguli ale războiului este acÈ›iunea unor inÈ™i răzleÈ›i împotriva unor oameni strânÈ™i grămadă. Acest gen de acÈ›iuni se manifestă totdeauna în războaiele care iau un caracter popular. AcÈ›iunile acestea constau în faptul că în loc să lupte gloata contra gloată, oamenii se răzleÈ›esc, atacă unul câte unul È™i fug numaidecât când sunt atacaÈ›i de forÈ›e mari, pentru ca pe urmă, când li se iveÈ™te prilejul, să atace din nou. AÈ™a au făcut gherilele în Spania; aÈ™a au făcut muntenii din Caucaz; tot aÈ™a au procedat È™i ruÈ™ii în 1812. Războiului de genul acesta i s-a dat numele de război de partizani, presupunându-se că, dacă e numit astfel, i se explică semnificaÈ›ia. ÃŽnsă acest gen de război nu numai că nu cade sub prevederile nici unei legi, dar este de-a dreptul în contrazicere cu una din regulile binecunoscute ale tacticii, reguli considerate ca infailibile. Această regulă spune că acela care atacă trebuie să-È™i concentreze trupele în aÈ™a fel, încât în momentul bătăliei să fie mai puternic decât adversarul. Războiul de partizani (care, aÈ™a cum arată istoria, a reuÈ™it totdeauna) este de-a dreptul în contrazicere cu această normă. ContradicÈ›ia decurge din faptul că È™tiinÈ›a războiului identifică forÈ›a trupelor cu efectivul lor. ȘtiinÈ›a războiului afirmă că forÈ›a trupelor e cu atât mai mare, cu cât sunt mai numeroase. Les gros bataillons ont toujours raison.83 Afirmând aceasta, È™tiinÈ›a războiului face la fel cu o eventuală mecanică, È™tiință care, întemeindu-se în aprecierea corpurilor în miÈ™care numai pe raportul acestora cu masele lor, ar spune că forÈ›ele sunt egale sau inegale între ele pentru că masele lor sunt egale sau inegale. ForÈ›a (cantitatea de miÈ™care) este produsul masei cu viteza. ÃŽn arta militară, forÈ›a trupelor este de asemenea produsul masei cu un alt factor, factorul necunoscut x. ȘtiinÈ›a războiului, văzând de-a lungul istoriei nenumăratele exemple, în care masa trupelor nu coincide cu forÈ›a lor, văzând că detaÈ™amente mici înving detaÈ™amente mari, recunoaÈ™te vag existenÈ›a acestui factor necunoscut – înmulÈ›itorul – È™i caută să-l găsească, fie în geometria dispozitivelor, fie în armament, fie – lucrul cel mai obiÈ™nuit – în genialitatea comandanÈ›ilor de oÈ™ti. ÃŽnsă substituirea tuturor acestor valori înmulÈ›itorului nu dă rezultate care să fie în acord cu faptele istorice. TotuÈ™i, n-avem decât să renunțăm la punctul de vedere fals, acceptat pentru a face pe placul „eroilorâ€, anume că dispoziÈ›iile luate de autoritățile superioare în timpul războiului au vreo valoare reală, È™i vom găsi acest factor necunoscut, pe x. Acest x este moralul armatei, adică dorinÈ›a mai mare sau mai mică a tuturor acelor oameni care formează armata de a se bate È™i de a se expune la primejdii, absolut independent de chestiuni ca aceea dacă oamenii luptă sub comanda unor genii sau nu, dacă sunt postaÈ›i pe două sau pe trei linii, dacă se bat cu bâtele ori cu arme cu treizeci de focuri pe minut. Cei care simt dorinÈ›a arzătoare să lupte își vor găsi întotdeauna împrejurările cele mai prielnice luptei. Moralul armatei este înmulÈ›itorul care, cu masa, dă ca produs forÈ›a. A determina È™i a formula valoarea moralului armatei, adică al acestui înmulÈ›itor necunoscut, este sarcina È™tiinÈ›ei. Problema se poate pune doar atunci când vom înceta să mai substituim în mod arbitrar valorii acestei necunoscute x, împrejurările în care se manifestă forÈ›a armatei, cum ar fi dispoziÈ›iunile comandantului de oÈ™ti, armamentul etc., È™i când vom înceta de a le lua drept valori ale înmulÈ›itorului È™i vom considera această necunoscută în toată integritatea ei, adică dorinÈ›a, mai fierbinte sau mai căldicică, de a lupta È™i de a se expune la primejdii. Doar atunci când vom exprima prin ecuaÈ›ii faptele cunoscute din istorie, putem spera să determinăm câtimea necunoscută, pe baza comparării valorii relative a acestei necunoscute. Zece oameni, batalioane sau divizii, în luptă cu cincisprezece oameni, batalioane sau divizii, i-au învins pe aceÈ™ti cincisprezece, adică i-au ucis sau i-au luat prizonieri pe toÈ›i, fără nici un rest, iar ei au pierdut patru; deci, de o parte au fost nimicite patru unități, iar de partea cealaltă cincisprezece. Prin urmare, patru au fost egali cu cincisprezece, adică 4x = 15y. Urmează deci că x: y = 15:4. EcuaÈ›ia aceasta nu ne dă valoarea necunoscutei, dar ne dă raportul între două necunoscute. Și din punerea în ecuaÈ›ii de felul acesta a unor unități istorice luate izolat (bătălii, campanii, etape ale războiului) reiese un È™ir întreg de numere, în care trebuie să constea, È™i pot fi descoperite, legile. Regula tactică potrivit căreia trebuie să se acÈ›ioneze cu mase de oameni când eÈ™ti în ofensivă, È™i cu unități răzleÈ›e când te retragi, confirmă fără să vrea tocmai adevărul că forÈ›a armatelor depinde de moralul lor. Pentru a mâna oamenii sub ploaia de bombe, e nevoie de mai multă disciplină decât pentru a-i face să se apere împotriva atacului, È™i la această disciplină se poate ajunge doar prin miÈ™cări de mase. Dar regula aceasta, care scapă din vedere moralul armatelor, se dovedeÈ™te în permanență greÈ™ită È™i este într-adevăr contrazisă de realitate într-un chip uluitor, acolo unde se manifestă fie o mare însufleÈ›ire, fie o puternică scădere a moralului trupelor – adică în toate războaiele populare. Francezii, în retragerea de la 1812, se strâng grămadă, deÈ™i conform tacticii ar fi trebuit să se apere fiecare unitate în parte, È™i fac asta pentru că moralul armatei e atât de scăzut, încât doar în masă se mai poate menÈ›ine armata la un loc. RuÈ™ii, dimpotrivă, conform tacticii, ar fi trebuit să atace în masă, dar de fapt se răzleÈ›esc, pentru că moralul le este atât de ridicat, încât indivizi izolaÈ›i, fără să mai aÈ™tepte ordine, îi atacă pe francezi È™i n-au nevoie să fie împinÈ™i de cineva de la spate ca să se expună la primejdii È™i trudă. III. AȘA-NUMITUL RÃZBOI DE partizani a început odată cu intrarea inamicului în Smolensk. Până să apuce războiul de partizani a fi recunoscut oficial de ocârmuirea noastră, mii de oameni din armata inamică – rămaÈ™i în urmă fie ca să jefuiască, fie ca să transporte furajele – fuseseră nimiciÈ›i de cazaci sau de mujicii care se năpusteau asupra lor tot atât de inconÈ™tient cum se reped câinii să omoare un câine turbat care se abate prin preajma lor. Denis Davâdov este cel dintâi care, cu instinctul lui rusesc, a înÈ›eles însemnătatea acestei înfricoșătoare arme ce nu lua în seamă regulile artei războiului, ci doar îi nimicea pe francezi, È™i lui îi aparÈ›ine meritul de a fi făcut primul pas pentru legalizarea acestui tip de război. La 24 august a luat ființă primul detaÈ™ament de partizani, detaÈ™amentul lui Davâdov, È™i după modelul lui începură să se înfiripeze È™i altele. Cu cât se prelungea mai mult campania, cu atât creÈ™tea È™i numărul acestor detaÈ™amente. Partizanii nimiceau marea armată, bucată cu bucată. Ei adunau doar frunzele căzute de la sine din copacul uscat – armata franceză – È™i, câteodată, mai scuturau È™i ei copacul. ÃŽn luna octombrie, pe vremea când francezii fugeau înapoi spre Smolensk, detaÈ™amente de partizani, de tot felul È™i de toate mărimile, se formaseră cu sutele. Unele erau organizate ca orice armată, cu infanterie È™i artilerie, cu state-majore instalate confortabil, altele erau numai de cavalerie, alcătuite din cazaci; erau unele mici, formate din pedestraÈ™i È™i călăreÈ›i; erau È™i grupuri compuse din mujici È™i din moÈ™ieri, neÈ™tiute de nimeni, ca de pildă acela care avea ca È™ef pe diaconul ce într-o singură lună făcuse sute de prizonieri, sau acela condus de starostiÈ›a Vasilisa84, care a trimis pe lumea cealaltă sute de francezi. Ultimele zile ale lui octombrie au constituit etapa în care războiul de partizani ajunsese la apogeu. Perioada de început a acestui nou tip de război, când partizanii, miraÈ›i ei singuri de îndrăzneala lor, duceau la fiecare pas frica încercuirii sau a prizonieratului È™i se ascundeau prin păduri, fără să ia È™eile de pe cai È™i aproape fără să descalece, aÈ™teptând din clipă în clipă să fie încolÈ›iÈ›i, era depășită. Acum, acest tip de război se definise È™i fiecare È™tia clar ce acÈ›iuni puteau fi întreprinse împotriva francezilor È™i ce anume nu putea fi întreprins. Numai comandanÈ›ii acelor detaÈ™amente care aveau state-majore È™i se È›ineau, conform regulilor artei, la oarecare distanță de francezi, mai erau încă de părere că sunt multe lucruri cu neputință de realizat. Cetele mai mărunte însă, care de multă vreme se puseseră pe treabă È™i-i văzuseră foarte de aproape pe francezi, socoteau posibile lucruri la care comandanÈ›ii de mari detaÈ™amente nu îndrăzneau măcar să se gândească. Cât despre cazacii È™i mujicii care se tot strecurau printre francezi, lor toate li se păreau acum foarte posibile. La 22 octombrie, Denisov, care era È™i el partizan, se simÈ›ea, deopotrivă cu detaÈ™amentul său, cuprins de cel mai arzător avânt al partizanatului. Erau de dimineață în marÈ™. Toată ziua urmăriseră prin păduri, È›inându-se prin preajma drumului mare, un însemnat transport de prizonieri ruÈ™i È™i de bagaje aparÈ›inând cavaleriei franceze, transport care se depărtase de restul trupelor È™i se îndrepta spre Smolensk, sub pază puternică, după cum se È™tia din spusele iscoadelor È™i ale prizonierilor. De transport aveau cunoÈ™tință nu numai Denisov È™i Dolohov (È™i el comandant al unei mici cete de partizani), care acÈ›iona în preajma lui Denisov, ci È™i comandanÈ›ii de mari detaÈ™amente cu state-majore; toÈ›i È™tiau de acest transport È™i, cum spunea Denisov, își ascuÈ›eau, în vederea lui, dinÈ›ii. Doi dintre aceÈ™ti comandanÈ›i de mari detaÈ™amente – unul dintre ei polonez È™i altul neamÈ› – îi trimiseră, aproape în acelaÈ™i timp, propuneri scrise lui Denisov, invitându-l fiecare să se alăture detaÈ™amentului său ca să atace transportul. — Ei, aÈ™, frate, prea mă crezi boboc, spuse Denisov, citindu-le scrisorile, È™i-i răspunse neamÈ›ului că, oricât ar arde el de dorinÈ›a de a servi sub comanda unui general atât de strălucit È™i de ilustru, e silit să se lipsească de această fericire, întrucât se È™i pusese sub ordinele generalului polonez. Generalului polonez îi scrise acelaÈ™i lucru, împărtășindu-i vestea că se È™i pusese sub ordinele neamÈ›ului. Aranjându-se în chipul acesta, Denisov nutrea gândul ca, împreună cu Dolohov, să atace È™i să captureze transportul, bizuindu-se doar pe micile lor forÈ›e, fără să mai raporteze planul acesta È™efilor săi. Transportul ieÈ™ise în ziua de 22 octombrie din satul Mikulino È™i se îndrepta spre ȘamÈ™evo. La stânga drumului dintre Mikulino È™i ȘamÈ™evo erau păduri mari care ajungeau pe alocuri chiar până la marginea drumului, iar pe alocuri se depărtau de drum cale de o verstă È™i mai bine. Pădurile acestea le bătuse călare Denisov cu partizanii săi toată ziua, când afundându-se în desiÈ™ul lor, când ieÈ™ind până către lizieră, fără să scape din ochi transportul francezilor. De dimineață, nu departe de Mikulino, într-un loc unde pădurea se întindea până către marginea drumului, cazacii din ceata lui Denisov reuÈ™iseră să pună mâna pe două furgoane înnămolite, cu È™ei de cavalerie, È™i le trăseseră în pădure. De atunci È™i până seara, detaÈ™amentul urmări miÈ™cările francezilor, fără să-i atace. Francezii nu trebuiau speriaÈ›i, ci lăsaÈ›i să ajungă liniÈ™tiÈ›i la ȘamÈ™evo, È™i acolo, seara, urma să vină È™i Dolohov, să ia parte la consfătuire în casa pădurarului, în pădure (la depărtare de o verstă de ȘamÈ™evo); în zorii zilei trebuiau să-i atace pe francezi prin surprindere, din două părÈ›i, ca viscolul, să-i bată È™i să-i prindă pe toÈ›i. La două verste de Mikulino, acolo unde pădurea atingea drumul, fusese lăsată în urmă o patrulă de È™ase cazaci, cu misiunea de a da de veste de îndată ce aveau să se ivească noi coloane de francezi. Dincolo de ȘamÈ™evo, Dolohov trebuia să facă exact la fel recunoaÈ™terea drumului, ca să afle la ce distanță se găsesc alte unități franceze. Se presupunea că transportul era însoÈ›it de aproximativ o mie cinci sute de oameni. Denisov avea două sute de oameni, iar Dolohov să fi avut tot cam pe atâția. Dar superioritatea numerică a francezilor nu-l speria pe Denisov. Singurul lucru pe care mai trebuia să-l afle era ce fel de trupe anume erau acestea È™i, în acest scop, Denisov avea nevoie de o limbă (adică de un om din rândurile inamicului pe care să-l tragă de limbă). La atacul dat de dimineață asupra celor două furgoane se lucrase cu atâta pripeală, încât fuseseră uciÈ™i toÈ›i francezii care însoÈ›eau furgoanele È™i nu prinseseră viu decât un mic toboÈ™ar care era cam sărac cu duhul È™i nu putea da nici un fel de lămurire cu privire la trupele ce însoÈ›eau coloana. Să mai atace o dată, Denisov considera primejdios, căci s-ar fi produs zarvă în întreaga coloană; de aceea el trimise înainte, la ȘamÈ™evo, pe un mujic din detaÈ™amentul lui, pe nume Tihon Șcerbatâi, să prindă, dacă era cu putință, măcar un francez dintre cei ce se aflau în sat, trimiÈ™i înainte să se ocupe de încartiruiri. IV. ERA O ZI DE TOAMNÃ, CALDà și ploioasă. Cerul È™i zarea aveau una È™i aceeaÈ™i culoare, a apei tulburi. Când se lăsa ca un fel de ceață, când răpăia pe neaÈ™teptate o ploaie piezișă, cu bășici. ÃŽnfășurat într-o pelerină caucaziană de pâslă È™i având în cap o căciulă miÈ›oasă cu fundul înalt de pe care È™iroia apa, Denisov călărea pe un cal de rasă, slab de-i numărai coastele ieÈ™ite. Ca È™i calul care-È™i È›inea capul întors într-o parte È™i urechile pleoÈ™tite, Denisov, încruntându-se sub È™fichiuirile pieziÈ™e ale ploii, își plecase capul È™i se uita înainte îngrijorat. Cu faÈ›a slăbită È™i acoperită de o barbă deasă, scurtă È™i neagră, părea furios. Lângă Denisov, ca È™i dânsul înfășurat într-o pelerină caucaziană È™i cu o căciulă miÈ›oasă în cap, călărea pe un cogeamite cal de Don bine hrănit esaulul cazacilor din ceata lui. Tot cu pelerină È™i căciulă miÈ›oasă, cel de-al treilea călăreÈ›, esaulul Lovaiski, era un om lung È™i plat ca o scândură, blond spălăcit, cu ochi înguÈ™ti, de culoare deschisă, È™i avea o expresie de nestrămutată încredere în sine pe figură È™i în toată È›inuta lui. DeÈ™i nu se putea spune ce anume aveau deosebit calul È™i călăreÈ›ul, era vizibil totuÈ™i, de la prima ochire aruncată esaulului È™i lui Denisov, că Denisov se simÈ›ea murat de ploaie È™i stingherit ca un om care s-a urcat pe cal, în vreme ce esaulul se vedea cât de colo că se simÈ›ea la fel de bine ca de obicei È™i că el nu e un om ce s-a urcat pe cal, ci un om care formează cu calul o singură ființă, cu puteri îndoite. PuÈ›in înaintea lor mergea pe jos, ud leoarcă, un mujic, călăuza lor, în caftan sur È™i cu căciulă albă. Ceva mai în urmă, călare pe un căluÈ› kirghiz slab È™i subÈ›irel, cu coada lungă ca È™i coama È™i cu gura însângerată de zăbală, mergea un ofiÈ›er tânăr, îmbrăcat cu manta franÈ›uzească, sinilie. Alături de el călărea un husar, care ducea în crupă un băiat ce purta uniformă franceză jerpelită È™i în cap o È™apcă albastră. Băiatul, cu mâini înroÈ™ite de frig, se È›inea de husar È™i își tot miÈ™ca picioarele goale, ca să È™i le încălzească, uitându-se tot timpul mirat, cu sprâncene ridicate, jur împrejurul lui. Era toboÈ™arul francez luat prizonier în dimineaÈ›a aceea. ÃŽn urma lor, pe drumul de pădure îngust, frământat de copite È™i desfundat, veneau, câte trei È™i câte patru în rând, husarii È™i cazacii, care cu pelerine caucaziene, care cu mantale franceze, care cu È™abracele cailor în cap. Caii păreau toÈ›i, È™i roibii È™i murgii, negri de apa ce È™iroia pe ei. Gâturile cailor păreau ciudat de subÈ›iri, din pricina coamelor ude. IeÈ™eau aburi din ei. Și îmbrăcămintea oamenilor È™i È™eile È™i căpestrele, toate erau ude, alunecoase È™i moi, întocmai ca È™i pământul È™i frunzele căzute, ce acopereau tot drumul. Oamenii È™edeau zgribuliÈ›i, căutând să se È›ină cât mai nemiÈ™caÈ›i cu putință în È™a, ca să se mai încălzească apa ce-i udase până la piele È™i să nu mai lase să pătrundă altă apă mai rece, care să li se scurgă pe după ceafă, pe genunchi È™i pe È™ei. Pe la mijlocul coloanei răsfirate de cazaci, cele două furgoane trase de cai franÈ›uzeÈ™ti È™i de caii înÈ™euaÈ›i ai cazacilor, înaintau hurducându-se peste crăci uscate È™i vreascuri È™i pleoscăiau prin făgaÈ™ele pline de apă ale drumului. Calul lui Denisov, ocolind o băltoacă din drumul lui, se feri în lături È™i își lovi călăreÈ›ul cu genunchiul de trunchiul unui copac. — Ei, drace! Strigă înciudat Denisov È™i, scrâșnind din dinÈ›i, trase vreo trei cravaÈ™e calului, împroÈ™cându-se È™i pe el È™i pe tovarășii săi cu noroi. Denisov nu era în apele lui, È™i din pricina ploii, È™i de foame (de dimineață, nimeni nu pusese nimic în gură), È™i mai cu seamă din pricină că nu avusese încă nici o veste despre Dolohov, iar cel trimis să-i aducă un prizonier nu se mai înapoia. „Cine È™tie dacă mi-o mai pica vreo ocazie ca asta de azi, să pun mâna pe un transport. Să atac singur, prea e riscant; dar dacă las pe mâine, mi-l ia de sub nas careva dintre partizanii cei mariâ€, își zicea Denisov, care se uita mereu înainte în speranÈ›a că-l va zări pe mult aÈ™teptatul trimis al lui Dolohov. Ajuns la un luminiÈ™ de unde se vedea până departe spre dreapta, Denisov se opri. — Vine cineva, zise el. Esaulul se uită încotro arăta Denisov. — Doi sunt, un ofiÈ›er È™i un cazac. Numai că nu-i de presupus să fie locotenent-colonelul în persoană, spuse esaulul, căruia îi plăcea să folosească unii termeni străini vorbirii căzăceÈ™ti. Cei doi călăreÈ›i, coborând la vale, fură ascunÈ™i privirilor timp de câteva minute, apoi se iviră din nou. ÃŽn față galopa obosit È™i își cravaÈ™a mereu calul un ofiÈ›er, ud leoarcă, cu părul încâlcit È™i cu pantalonii suflecaÈ›i până mai sus de genunchi. ÃŽn urma lui, la trap, mergea un cazac înălțându-se în scări. OfiÈ›erul, un băieÈ›andru tânăr de tot, cu faÈ›a lată, rumenă, cu privirile vioaie È™i vesele, galopă spre Denisov È™i-i înmână un plic udat de ploaie. — Din partea domnului general, zise ofiÈ›erul. ScuzaÈ›i dacă nu-i tocmai uscată… Denisov, încruntându-se, luă plicul È™i începu să-l desfacă. — Uite, toÈ›i îi dădeau într-una că-i primejdie mare, spuse ofiÈ›erul, adresându-se esaulului, cât citi Denisov scrisoarea adusă de el. De altfel, eu È™i Komarov, È™i arătă spre cazac, ne-am pregătit. Avem câte două pistoa… Dar cu ăsta ce-i? ÃŽntrebă el, dând cu ochii de toboÈ™arul francez. E un prizonier? AÈ›i È™i dat vreo luptă? Pot să stau puÈ›in de vorbă cu el? — Rostov! Petea! Strigă în clipa aceea Denisov, care citise în fugă scrisoarea. Bine, dar de ce nu mi-ai spus cine eÈ™ti? Și Denisov, zâmbind, se întoarse spre ofiÈ›er È™i-i întinse mâna. OfiÈ›erul era Petea Rostov. Pe drum, Petea se tot gândise să se poarte cu Denisov ca un om în toată puterea cuvântului È™i ca un ofiÈ›er È™i să nu facă nici o aluzie la faptul că se cunoÈ™teau dinainte. Dar, de îndată ce Denisov îi zâmbi, chipul lui Petea se lumină, el roÈ™i de bucurie È™i, uitând de tonul oficial pe care È™i-l pregătise, începu să povestească cum trecuse pe lângă francezi, cât de fericit era de misiunea ce i se încredinÈ›ase acum È™i cum luase parte la bătălia de la Viazma, în care se distinsese unul dintre husari. — Ei, îmi pare bine că te văd, îl întrerupse Denisov È™i chipul lui luă iarăși o expresie de îngrijorare. — Mihail Feoklitâci, se adresă el esaulului, È™i asta-i tot din partea neamÈ›ului. Dânsul e trimisul lui. Și Denisov îi împărtăși esaulului conÈ›inutul hârtiei primite, care reînnoia cererea generalului neamÈ› de a se alătura trupelor lui, pentru a ataca împreună transportul. Dacă mâine nu punem mâna pe el, ni-l suflă de sub nas, încheie Denisov. Cât timp vorbi Denisov cu esaulul, Petea, stingherit de răceala tonului lui Denisov È™i presupunând că pricina acestui ton era starea pantalonilor săi, începu să È™i-i potrivească pe sub manta în aÈ™a fel, încât să nu-l bage nimeni de seamă, făcând sforțări să păstreze o È›inută cât mai militărească. — Mai am de primit vreun ordin din partea dumneavoastră? ÃŽl întrebă el pe Denisov, ducând mâna la cozoroc È™i revenind astfel la jocul de-a generalul È™i aghiotantul, pentru care se pregătise. Sau trebuie poate să rămân pe lângă dumneavoastră? — Ordin? zise dus pe gânduri Denisov. PoÈ›i cumva să rămâi până mâine aici? — Ah, vă rog… îmi permiteÈ›i să rămân cu dumneavoastră? Exclamă Petea. — Dar ce anume È›i-a ordonat generalul? Þi-a spus să te înapoiezi numaidecât? ÃŽntrebă Denisov. Petea roÈ™i. — Păi, nu mi-a dat nici un ordin. Cred că pot să rămân? Spuse el pe un ton întrebător. — Bine, fie! Spuse Denisov. Și, întorcându-se spre subalternii săi, dădu dispoziÈ›ii ca detaÈ™amentul să pornească spre cabana È™tiută a pădurarului, locul unde oamenii trebuiau să se odihnească, în timp ce ofiÈ›erul care călărea pe calul kirghiz (ofiÈ›erul acesta avea misiunea de aghiotant) avea să plece în căutarea lui Dolohov, să afle unde e È™i dacă vine în seara aceea. Denisov însuÈ™i hotărî ca, împreună cu esaulul È™i cu Petea, să se ducă până la marginea pădurii, la liziera dinspre ȘamÈ™evo, pentru a observa locul unde aveau să-È™i întindă francezii tabăra È™i unde urma să se dea a doua zi atacul. — Hai, bărbosule, îi spuse el mujicului care-i slujea de călăuză, du-ne la ȘamÈ™evo. Denisov, Petea È™i esaulul, însoÈ›iÈ›i de câțiva cazaci È™i de husarul care-l ducea în crupa calului pe micul prizonier, o luară la stânga, printr-o râpă, spre liziera pădurii. V. PLOAIA STÃTUSE; SE MAI lăsa doar negură È™i cădeau încă picăturile de apă de pe crengile copacilor. Denisov, esaulul È™i Petea călăreau tăcuÈ›i în urma mujicului cu căciula È›uguiată, care, călcând uÈ™or, fără zgomot, pe rădăcini È™i frunze ude cu picioarele lui strâmbe, încălÈ›ate cu opinci, îi conducea spre lizieră. Ajuns pe colină sus, mujicul se opri o clipă, se uită împrejur È™i se îndreptă către o perdea rară de arbori. Lângă un stejar mare, cu frunzele încă nescuturate, se opri È™i făcu din mână tainice semne, chemându-i spre el. Denisov È™i Petea își îndreptară caii într-acolo. De pe locul unde se oprise mujicul se puteau vedea francezii. ÃŽndată după liziera pădurii se întindea, în jos pe coasta dealului, o miriÈ™te. Spre dreapta, dincolo de o râpă abruptă, se vedea un sătuc È™i un mic conac boieresc cu acoperiÈ™ul stricat. ÃŽn sătucul acesta È™i prin curtea casei boiereÈ™ti, pe toată costiÈ™a, în grădină, pe lângă fântâni È™i la iaz, pe tot drumul de la deal până la podul dinspre sat, se vedeau, la o distanță de cel mult două sute de stânjeni, în negurile călătoare ce se legănau, grupuri de oameni. Se puteau auzi limpede strigătele lor într-o limbă care nu era cea rusească; își îndemnau caii, care se opinteau, trăgând căruÈ›ele la deal, È™i se chemau unii pe alÈ›ii. — AduceÈ›i încoa' prizonierul, spuse cu voce joasă Denisov, fără să-È™i ia ochii de la francezi. Cazacul descălecă, dădu băiatul jos de pe cal È™i se apropie împreună cu el de Denisov. Arătând cu mâna spre francezi, acesta îl tot întrebă ce fel de trupe sunt colo È™i colo. Băiatul, cu mâinile îngheÈ›ate vârâte în buzunare È™i cu sprâncenele ridicate, se uita speriat la Denisov È™i, cu toată dorinÈ›a lui vădită de a spune tot ce È™tia, se încurca în răspunsuri È™i confirma doar întrebările pe care i le punea Denisov. ÃŽncruntându-se, Denisov îi întoarse spatele È™i începu să-i expună esaulului ceea ce chibzuise. Petea, miÈ™cându-È™i iute capul, se uita când la toboÈ™ar, când la Denisov, când la esaul, când la francezii din sat È™i de pe drum, È™i își dădea osteneala să nu scape cumva vreun lucru important. — Vine ori nu vine Dolohov, noi tot atacăm! N-avem încotro. Ai? Ce zici? ÃŽntrebă voios Denisov. — Locul e nimerit, zise esaulul. — PedestraÈ™ii îi trimitem în jos, prin bălÈ›i, continuă Denisov. Au să se strecoare prin grădini; dumneata cu cazacii intri pe acolo, Denisov arătă pădurea de dincolo de sat, iar eu cu husarii mei pe dincoace. Și, la un foc de armă… — Prin vâlcea n-are să se poată, sunt mlaÈ™tini, zise esaulul. Or să ni se împotmolească toÈ›i caii, aÈ™a că trebuie să ocolim ceva mai pe la stânga. Cum vorbeau ei aÈ™a cu jumătate voce, dinspre vâlceaua de lângă iaz se auzi un foc de armă, apoi altul; în aer se ivi un ghemuleÈ› de fum alb È™i, din locul unde erau trupele franceze, de la jumătatea dealului, se auziră glasurile, vesele parcă, a sute de francezi. ÃŽn primul moment, È™i Denisov È™i esaulul se dădură înapoi; erau atât de aproape, încât li se păreau că ei erau cauza focurilor de armă È™i strigătelor. Dar împuÈ™căturile È™i strigătele nu erau pentru ei. ÃŽn vale, prin bălÈ›i, fugea un om îmbrăcat în ceva roÈ™u; de bună seamă că după el trăseseră È™i strigau francezii. — Dar ăsta e Tihon al nostru, spuse esaulul. — El e, chiar el! — Auzi, afurisitul, spuse Denisov. — Scapă! Zise È™i esaulul, închizând pe jumătate ochii. Omul pe care-l numeau ei Tihon, ajungând la malul râului, se azvârli în apă cu atâta putere, încât stropii săriră până departe È™i, după ce dispăru o clipă, ieÈ™i apoi pe brânci, negru de ud, È™i fugi mai departe. Francezii care-l urmăreau se opriseră pe mal. — Da-i sprinten, n-am ce spune, zise esaulul. — Măi, ce bestie! Rosti Denisov cu aceeaÈ™i expresie de ciudă. Ce dracu o fi făcut până acum? — Cine-i ăsta? ÃŽntrebă Petea. — E o iscoadă a noastră. L-am trimis să ne aducă, o „limbăâ€. — A, da, spuse Petea de la primele cuvinte ale lui Denisov, dând din cap, ca È™i când ar fi înÈ›eles tot, deÈ™i, hotărât lucru, nu înÈ›elesese nici o iotă. Tihon Șcerbatâi era unul dintre oamenii cei mai necesari în ceata de partizani. Era un mujic din satul Pokrovskoe de lângă Gjat. Când, la începutul acÈ›iunii sale, Denisov venise la Pokrovskoe È™i-l chemase, ca de obicei, pe primarul satului să-l întrebe ce È™tie despre francezi, primarul răspunsese aÈ™a cum răspundeau toÈ›i primarii, parcă din spirit de prevedere, că de văzut, n-au văzut nimica, iar de È™tiut, nici atâta. Dar după ce Denisov le explicase oamenilor că scopul lui era să-i bată pe francezi È™i după ce-i întrebase apoi dacă cumva nu s-au mai rătăcit ceva francezi prin satul lor, primarul îi răspunse că fuseseră È™i pe la ei miroderi ca să fure, dar că la ei în sat singur TiÈ™ka Șcerbatâi se îndeletnicea cu treburi de acestea. Denisov dăduse atunci ordin să fie chemat Tihon È™i, lăudându-l pentru felul cum acÈ›iona, rosti în faÈ›a primarului câteva vorbe cu privire la credinÈ›a față de È›ar È™i de patrie È™i cu privire la ura față de francezi, sentimente de care toÈ›i fiii patriei trebuie să fie cuprinÈ™i. — Noi, franÈ›ujilor nu le facem nici un rău, spusese atunci Tihon, vădit intimidat de cuvintele lui Denisov. Noi numai ne-am jucat aÈ™a, puÈ›in, cu ei, care va să zică să ne facem un chef. Am ucis numai vreo douăzeci de miroderi, încolo nu le facem nici un rău… A doua zi, când Denisov, uitând cu totul de mujicul acesta, plecă din Pokrovskoe, i se raportă că Tihon se È›ine după ceată È™i cere să fie primit în ea. Denisov aprobă. Tihon, care la început îndeplinise toate corvezile, cum era aprinderea focurilor, căratul apei, jupuirea cailor morÈ›i È™i altele, se dovedi curând un partizan priceput È™i plin de râvnă. Pleca nopÈ›ile după pradă È™i venea de fiecare dată cu haine È™i arme franÈ›uzeÈ™ti, iar când i se dădea ordin aducea È™i prizonieri. Denisov îl scuti pe Tihon de corvezi, începu să-l ia cu dânsul în patrulări È™i-l repartiză unității de cazaci. Lui Tihon nu-i plăcea călăria È™i mergea întotdeauna pe jos, fără să rămână vreodată în urma cavaleriei. Armele lui erau o muschetă, pe care o purta mai mult de haz, o lance È™i un topor de care se slujea cum se slujeÈ™te lupul de dinÈ›i, culegându-È™i cu ei È™i purecii din blană È™i rozând la fel de uÈ™or cogeamite ciolane. Tihon cu toporul lui crăpa bârnele în părÈ›i absolut egale, dintr-o singură lovitură, apoi, luându-l de muchie, își cioplea țăruÈ™ii ascuÈ›iÈ›i È™i scobea linguri. ÃŽn ceata lui Denisov, Tihon își avea locul lui deosebit, numai al său. Când era nevoie de dus la capăt vreo muncă deosebit de grea È™i de scârboasă, de ridicat cu umărul vreo căruță din noroi, de săltat de coadă vreun cal căzut în mlaÈ™tină È™i care trebuia jupuit, de pătruns până în mijlocul francezilor, de străbătut cincizeci de verste într-o singură zi, toÈ›i arătau, râzând, înspre Tihon. — Dă-l naibii, ce-i pasă lui, e zdravăn ca un cal, spuneau despre dânsul toÈ›i. Odată, un francez pe care Tihon îl luase prizonier, trăsese în el cu pistolul È™i-l nimerise în părÈ›ile moi de la spate. Rana aceasta, de care Tihon se lecuia numai cu votcă, È™i pe dinăuntru È™i pe dinafară, făcea pentru întreg detaÈ™amentul obiectul celor mai de haz glume, de care râdea bucuros È™i Tihon. — Ce-i, frate, te-ai cuminÈ›it? Sau tot nu È›i-i de ajuns? Râdeau de el cazacii. Și Tihon, maimuțărindu-se anume È™i făcând tot soiul de strâmbături, se prefăcea supărat È™i-i ocăra pe francezi, cu înjurături care mai de care mai caraghioase. ÃŽntâmplarea aceasta n-a avut altă urmare pentru Tihon decât că acum, după ce-l răniseră, venea mai rar cu prizonieri. Tihon era cel mai folositor È™i cel mai îndrăzneÈ› om din tot detaÈ™amentul. Nimeni nu descoperea mai multe prilejuri de atac decât el, nimeni nu omorâse È™i nu prinsese mai mulÈ›i francezi; È™i, ca răsplată, era măscăriciul tuturor cazacilor È™i husarilor, rol pe care È™i-l juca cu plăcere. Acum fusese trimis de Denisov, cu noaptea în cap, la ȘamÈ™evo, ca să aducă „o limbăâ€. Dar fie din pricină că nu se mulÈ›umise doar cu un francez, fie din pricină că dormise pe undeva noaptea, în zorii zilei se furiÈ™ase prin tufiÈ™urile din preajma bivuacului, în inima francezilor È™i cum văzuse Denisov de pe deal, fusese descoperit de aceÈ™tia. VI. DUPà CE MAI VORBI CÂTVA timp cu esaulul despre atacul de a doua zi, la care acum, după ce-i văzuse pe francezi atât de aproape, părea că se hotărâse definitiv, Denisov își întoarse calul È™i o porni înapoi. — Hai, frate, mergem acuma să ne uscăm, îi spuse el lui Petea. Apropiindu-se de casa pădurarului, Denisov opri calul È™i începu să cerceteze stăruitor desiÈ™ul. Prin pădure, printre copaci, mergea un om îmbrăcat cu suman, cu opinci în picioare È™i cu o pălărie de felul acelora pe care le poartă țăranii din gubernia Kazan; călca uÈ™or, cu paÈ™i mari, ca pe picioroange, È™i își bălăbănea mâinile lungi. Pe umăr purta o armă È™i la brâu un topor. Cum îl văzu pe Denisov, omul aruncă grăbit ceva într-o tufă È™i, scoțându-È™i din cap pălăria cu borurile pleoÈ™tite, se apropie de comandant. Era Tihon. Chipul lui, ciupit de vărsat È™i brăzdat de zbârcituri, cu ochi mici È™i înguÈ™ti, strălucea de veselie È™i de mulÈ›umire de sine. Ridică fruntea sus È™i, ca È™i cum abia s-ar fi È›inut de râs, se uită È›intă la Denisov. — Ei, pe unde mi-ai fost? ÃŽntrebă Denisov. — Pe unde-am fost? După franÈ›uji am umblat, răspunse Tihon repede È™i dârz, cu o voce de bas răguÈ™ită, dar cântată. — La ce te-ai vârât acolo ziua, dobitocule? Ce ispravă ai făcut? N-ai prins nimic, nu-i aÈ™a? — De prins, am prins, spuse Tihon. — Atunci unde-È›i este prinsul? — Păi l-am prins pe unul chiar de la începutul începutului, când se crăpa de ziuă, urmă Tihon, desfăcându-È™i È™i mai mult picioarele plate, strâmbe, încălÈ›ate cu opinci, È™i l-am dus în pădure. Mă uit eu la el È™i văd că nu-i de soi. M-am gândit: ia să mai cobor o dată, să iau altul mai acătării. — Ai văzut, afurisitul, asta a fost! ÃŽi spuse Denisov esaulului. Da' de ce nu mi l-ai adus pe acela? — Ce să-l mai aduc, îi tăie grăbit È™i înciudat Tihon vorba. Nu era bun de nimica. Nu È™tiu eu, adică, de care vă trebuie dumneavoastră? — Măi, ce bestie! Ei, È™i mai departe? — M-am dus după altul, continuă Tihon, m-am târât prin pădure È™i m-am oprit la pândă uite-aÈ™a, la pământ. Tihon se trânti deodată pe burtă ca să arate aievea cum a făcut. Și numai ce se iveÈ™te unul, urmă el. ÃŽi sar în spate, uite-aÈ™a, È™i-l înÈ™fac. (Aici Tihon sări în sus iute È™i sprinten.) Haidem, zic, la domnul colonel. Ce mai urlet a tras! Da' ei erau acolo patru la număr! Cât ai zice peÈ™te, se azvârliră patru pe mine cu frigările. Atuncea, pun È™i eu mâna pe topor; ce-i, mă, aici v-a văzut sfântuleÈ›ul! Strigă Tihon, desfăcându-È™i larg mâinile, încruntându-se fioros È™i scoțându-È™i voiniceÈ™te pieptul în afară. — Cum nu! Te-am văzut noi de pe deal cum fugeai ca de streche, prin băltoace, zise esaulul, închizând pe jumătate ochii sclipitori. Lui Petea îi venea grozav să râdă, dar băgă de seamă că toÈ›i își È›ineau râsul. ÃŽÈ™i mută repede privirile de la chipul lui Tihon la esaul È™i la Denisov, neÈ™tiind ce însemnează toate acestea. — Nu mai face pe prostul, vorbi Denisov, tuÈ™ind supărat. De ce nu mi l-ai adus pe cel dintâi? Tihon începu să se scarpine cu o mână la spate È™i cu cealaltă în cap, È™i pe toată mutra i se lăți deodată un zâmbet radios È™i prostesc, care-i descoperi un dinte lipsă (de unde-i venea È™i porecla de Șcerbatâi85). Denisov zâmbi È™i Petea izbucni într-un râs vesel, la care se uni È™i râsul lui Tihon însuÈ™i. — Dă-l încolo, nu făcea două parale, spuse Tihon. Avea niÈ™te hăinuÈ›e tare proaste, ce să-l mai cari. Și era È™i grubian, înălÈ›imea-ta. Cum asta, cică, sunt fecior de ghinărar, nu pot merge, cică. — Măi, ce dobitoc, spuse Denisov. Aveam nevoie să-l cercetez… — Las' că l-am cercetat eu, spuse Tihon. Cică nu-i icspert. Ai noÈ™tri-s, zice, mulÈ›i, dar proÈ™ti; numai gura de ei, zice. Doar să vă repeziÈ›i frumuÈ™el la ei È™i-i prindeÈ›i pe toÈ›i, încheie Tihon, uitându-se voios È™i hotărât drept în ochii lui Denisov. — Uite ce-i, am să pun să-È›i tragă dindărăt o sută de bice, să te-nveÈ›i minte să mai faci pe prostul, spuse cu severitate Denisov. — Dar de ce vă supăraÈ›i, îi răspunse Tihon, ce, n-am mai văzut eu francezi de-ai dumneavoastră? Iaca, doar să se-ntunece È™i-È›i aduc È™i trei, dacă vrei. — Hai să mergem, spuse Denisov. Și până la casa pădurarului merse tot tăcut È™i încruntat. Tihon rămăsese mai la urmă, È™i Petea auzea cum râdeau cazacii de el È™i cu el, vorbind de niÈ™te cizme pe care acesta le aruncase într-o tufă. Când îi trecu râsul stârnit de istorisirea È™i de zâmbetul lui Tihon, Petea înÈ›elese fulgerător că Tihon acesta omorâse omul È™i nu se simÈ›i chiar în apele lui. Aruncă o privire la toboÈ™arul prizonier È™i ceva îl împunse parcă în inimă. Dar asta nu dură decât o clipă. SimÈ›i nevoia să ridice mai sus fruntea, să se îmbărbăteze È™i să pună esaulului, cu un aer important, întrebări asupra acÈ›iunii de a doua zi, pentru a nu fi nedemn de societatea în care se găsea. Denisov se întâlni în drum cu ofiÈ›erul trimis la Dolohov È™i care se întorcea cu vestea că însuÈ™i Dolohov avea să sosească în curând È™i că la el în tabără toate-s bune. Denisov se înveseli deodată È™i-l chemă pe Petea lângă dânsul. — Ei, acuma spune-mi ce mai faci tu, Petea! ÃŽi zise el. VII. PETEA, DUPà PLECAREA Rostovilor din Moscova, își părăsise familia ca să se alăture regimentului său È™i nu mult după aceea, fusese luat ofiÈ›er de ordonanță pe lângă un general care comanda o mare unitate. De când fusese înălÈ›at la gradul de ofiÈ›er È™i, mai cu seamă, de când fusese repartizat în armata operativă, cu care luase parte la bătălia de la Viazma, Petea trăia tot într-o stare de fericit entuziasm că era om în toată firea È™i se pripea mereu să nu cumva să scape vreo ocazie de a se dovedi cu adevărat viteaz. ÃŽl fericea peste măsură tot ce văzuse È™i ce simÈ›ise în armată, dar, în acelaÈ™i timp, i se părea mereu că tocmai acolo unde nu e el se săvârÈ™esc în clipa aceea acte de adevărat eroism. Și era veÈ™nic zorit să ajungă acolo unde nu se afla în clipa aceea. Când, în ziua de 21 octombrie, generalul său își exprimase dorinÈ›a de a trimite pe cineva la detaÈ™amentul lui Denisov, Petea se rugase atât de stăruitor să fie el trimisul, încât generalul nu-l mai putuse refuza. Dar, învoindu-se să-l lase să plece, generalul, care-È™i amintea de fapta nebunească a lui Petea în bătălia de la Viazma, când, în loc să se ducă pe drum, acolo unde fusese trimis, galopase până în avanposturi sub ploaia de gloanÈ›e a francezilor È™i trăsese de acolo de două ori cu pistolul, îi interzise categoric să ia parte la vreuna dintre operaÈ›iile lui Denisov, oricare ar fi ea. De aceea se înroÈ™ise È™i se fâstâcise Petea când îl întrebase Denisov dacă are permisiunea să rămână. ÃŽnainte de a ajunge la liziera pădurii, Petea credea că, făcându-È™i datoria cu stricteÈ›e, trebuie să se întoarcă numaidecât. Dar când dădu cu ochii de francezi È™i-l văzu pe Tihon, când află că la noapte se va da negreÈ™it atacul, el hotărî, cu repeziciunea cu care trec tinerii de la un fel de a vedea la altul, că generalul său, pe care până atunci îl privise cu mult respect, era un neamÈ› de nimica È™i că Denisov era un erou, ca È™i esaulul È™i Tihon, eroi adevăraÈ›i, È™i că ar fi ruÈ™inos din partea lui să-i părăsească în asemenea momente grele. Se înserase când Denisov, cu Petea È™i cu esaulul, ajunseră la casa pădurarului. Prin semiîntuneric se vedeau caii înÈ™euaÈ›i, cazacii, husarii care întindeau corturile în luminiÈ™ È™i aprindeau într-o râpă a pădurii (ca să nu vadă francezii fumul) un foc roÈ™ietic. ÃŽn tinda micii izbe, un cazac cu mânecile suflecate tăia bucățele niÈ™te carne de berbec. ÃŽn odaia din izbă erau trei ofiÈ›eri din detaÈ™amentul lui Denisov care improvizau o masă dintr-o ușă. Petea își scoase haina udă È™i o dădu la uscat, apoi sări să le ajute ofiÈ›erilor la meÈ™terirea unei mese pentru cină. ÃŽn zece minute, masa fu înjghebată È™i acoperită cu un È™ervet. Pe masă era votcă, rom într-un bidon, pâine albă È™i carne de berbec friptă, cu sare multă. Stând cu ofiÈ›erii la masă È™i rupând cu mâinile, pe care i se prelingea seul, bucăți de carne grasă È™i bine mirositoare, Petea trăia cu un copilăresc entuziasm o stare de dragoste caldă față de toÈ›i oamenii È™i, ca urmare, îl cuprinse o credință nestrămutată în dragostea pe care È™i lui i-o purtau toÈ›i ceilalÈ›i oameni. — AÈ™adar, ce credeÈ›i, Vasili Feodorovici, i se adresă el lui Denisov, nu-i aÈ™a că nu-i nimic dacă rămân cu dumneavoastră pentru o zi? Și, fără să mai aÈ™tepte răspunsul, își răspunse singur: Doar mi s-a dat ordinul să mă informez, aÈ™a că uite, mă informez… Numai să-mi daÈ›i voie în cea mai… în cea mai importantă… Nu umblu după decoraÈ›ii… Dar mi-ar plăcea să… Petea strânse din dinÈ›i È™i se uită mândru, ridicându-È™i capul È™i mai mult È™i făcând din mână semnificativ. — ÃŽn cea mai importantă… îl îngână Denisov zâmbind. — Numai atâta v-aÈ™ ruga, să-mi daÈ›i o comandă, dar una de-adevăratelea, să comand È™i eu, continuă Petea. Ce v-ar costa pe dumneavoastră? Ah, vă trebuie un cuÈ›it? Se adresă el unui ofiÈ›er care voia să taie o bucată de carne È™i-i dădu briceagul său. OfiÈ›erul lăudă briceagul. — PăstraÈ›i-l, vă rog, pentru dumneavoastră. Am o mulÈ›ime… spuse el roÈ™ind. Vai de mine, am uitat cu totul, strigă deodată Petea. Am stafide, o minune, È™tiÈ›i, de cele fără sâmburi. Ne-a venit un marchitan nou È™i are lucruri minunate. Am cumpărat zece funturi. M-am deprins să am întotdeauna ceva dulce. VreÈ›i? Și Petea dete fuga în tindă la cazacul lui È™i aduse o săculteață cu vreo cinci funturi de stafide. MâncaÈ›i, domnilor, mâncaÈ›i! — Nu cumva aveÈ›i nevoie de un ibric de cafea? ÃŽl întrebă el pe esaul. Am cumpărat unul straÈ™nic de la marchitanul nostru. Are lucruri grozave. Și e foarte cinstit. Asta-i principalul. Vi-l trimit negreÈ™it. Dar poate mai aveÈ›i nevoie de ceva, poate vi s-au tocit cremenile; se mai întâmplă, ce vrei! Am luat cu mine, uite am aici, È™i arătă sălcuteaÈ›a, am o sută de pietre. Le-am cumpărat foarte ieftin. LuaÈ›i, vă rog, câte vă trebuie, luaÈ›i-le pe toate… È™i deodată, înspăimântându-se la gândul că s-ar fi putut cumva să fi exagerat, Petea roÈ™i tot È™i se opri. ÃŽncercă să-È™i amintească dacă nu mai făcuse vreo prostie. Și, depănându-È™i amintirile zilei, îi veni în gând toboÈ™arul francez. „Noi aicea ne simÈ›im cât se poate de bine, dar lui cum i-o fi fiind oare? Unde l-au lăsat? I-or fi dat ceva de mâncare? Nu i-or fi făcut vreun rău?†se gândi el. Dar, dându-È™i seama că fusese neserios cu cremenea, se temu să nu se facă iar de râs. „Mare lucru n-ar fi să-i întreb, se gândi el; dar te pomeneÈ™ti că au să spună: nu-i nici el decât un băieÈ›aÈ™, de asta i-e milă de băieÈ›aÈ™. Dar las' că le arăt eu, mâine, ce fel de băieÈ›aÈ™ sunt! O fi oare ruÈ™ine să întreb? Chibzuia Petea. Ei, fie ce-o fi!†Și repede, roÈ™ind tot È™i uitându-se speriat la chipurile ofiÈ›erilor să vadă dacă nu cumva râd de dânsul, întrebă: — S-ar putea să-l chemăm pe băieÈ›aÈ™ul acela, pe care l-aÈ›i luat prizonier… să-i dăm ceva de mâncare… poate… — Da… bietul băiat, spuse Denisov, care nu vedea, pesemne, nimic ruÈ™inos în propunerea aceasta. SpuneÈ›i-i să vină încoace. ÃŽi zice Vincent Bosse. ChemaÈ›i-l. — ÃŽl chem eu, zise Petea. — Cheamă-l, cheamă-l, bietul băiat, repetă Denisov. Petea È™i ajunsese la ușă când rosti Denisov aceste vorbe. Se întoarse, își făcu loc printre ofiÈ›eri È™i veni lângă Denisov. — Dă-mi voie să te sărut, frățioare, zise el. Ah, cât e de frumos! Cât e de bine! Și, după ce-l sărută, fugi afară. — Bosse! Vincent! Strigă el din ușă. — De cine aveÈ›i nevoie, să trăiÈ›i? ÃŽl întrebă o voce din întuneric. Petea răspunse că are nevoie de băieÈ›aÈ™ul acela franÈ›uz, care fusese luat prizonier de dimineață. — A, pe Vesenni? Spuse cazacul. Numele lui Vincent cazacii i-l schimbaseră în Vesenni. Iar mujicii È™i soldaÈ›ii, în Visenia. Și într-un caz È™i într-altul această schimbare de nume care amintea primăvara86, se potrivea cu imaginea copilăriei întruchipată de băieÈ›aÈ™. — Uite-l colo, se încălzeÈ™te la foc. Măi Visenia! Visenia! Vesenni! Se auziră în beznă voci È™i râsete. — E un flăcăiaÈ™ ca argintul viu, zise husarul, care stătea lângă Petea. I-am dat să mănânce mai adineauri. Era hămesit rău! Se auzi zgomot de paÈ™i prin întuneric È™i toboÈ™arul, lipăind prin glod cu picioarele goale, se apropie de ușă. — Ah, c'est vous! Zise Petea. Voulez-vous manger? N'ayez pas peur, on ne vous fera pas mal, adăugă el, atingându-i cu blândeÈ›e È™i duioÈ™ie mâna. Entrez, entrez.87 — Merci, monsieur, răspunse toboÈ™arul cu voce tremurătoare, aproape de copil, È™i începu a-È™i È™terge de prag picioarele murdare de noroi. Multe ar mai fi vrut să-i spună Petea toboÈ™arului, dar nu îndrăznea. Stătu puÈ›in la îndoială, în tindă, lăsându-se greu când pe un picior, când pe altul; apoi luă mâna băiatului È™i, pe întuneric, i-o strânse. — Entrez, entrez, repetă el prietenos, în È™oaptă, de data aceasta. „Ce bine i-aÈ™ putea face oare?†se întreba Petea È™i, deschizând uÈ™a, îl lăsă pe toboÈ™ar să-i treacă înainte. După ce toboÈ™arul intră în izbă, Petea se aÈ™eză ceva mai departe de dânsul, socotind că ar fi înjositor pentru el să-i dea atenÈ›ie. ÃŽÈ™i pipăia doar banii în buzunar È™i sta la îndoială dacă nu cumva era ruÈ™inos să i-i dea băiatului. VIII. DE LA TOBOȘARUL, CÃRUIA din ordinul lui Denisov i se dădu votcă È™i friptură È™i pe care Denisov porunci să-l îmbrace în caftan rusesc, ca să nu fie trimis cu prizonierii, ci să rămână pe lângă unitatea de partizani, atenÈ›ia lui Petea fu abătută de intrarea lui Dolohov. De când era în armată, Petea auzise vorbindu-se multe de vitejia nemaipomenită a lui Dolohov È™i de cruzimea lui cu francezii, È™i acum, de când intrase Dolohov în izbă, nu-È™i mai lua ochii de la el; se îmbărbăta tot mai mult, își È›inea cu mândrie capul tot mai sus, pentru a nu fi nedemn nici chiar de societatea unui om ca Dolohov. Exteriorul lui Dolohov îl izbi într-un chip ciudat pe Petea prin simplitatea lui. Denisov se îmbrăca în cecmen88, purta barbă È™i, pe piept, o iconiță a sfântului Nicolae făcătorul de minuni; numai în felul lui de a vorbi È™i de a se purta, se manifesta poziÈ›ia deosebită pe care o deÈ›inea. Dolohov însă, care pe vremuri, la Moscova, purtase costum persian, avea acum, dimpotrivă, înfățiÈ™area celui mai spilcuit È™i È›anÈ›oÈ™ ofiÈ›er de gardă. Proaspăt bărbierit È™i îmbrăcat cu un dolman vătuit de ofiÈ›er de gardă, cu insigna ordinului Sf. Gheorghe la butonieră È™i cu o È™apcă simplă, aÈ™ezată pe cap drept, își scoase într-un colÈ› al izbei pelerina udă È™i, apropiindu-se de Denisov fără să dea mâna cu cineva, începu să discute numaidecât cu el despre treburi. Denisov îi vorbi de planurile marilor unități de partizani, cu privire la transportul respectiv, È™i despre misiunea lui Petea, neuitând să-i povestească de răspunsul pe care-l dăduse el celor doi generali. Apoi îi spuse tot ce È™tia în legătură cu situaÈ›ia detaÈ™amentului francez. — AÈ™a o fi, dar trebuie să È™tim ce fel de trupe au È™i cât sunt de numeroase, spuse Dolohov. Trebuie mers È™i văzut. Cât timp nu le È™tim sigur numărul, nu putem trece la acÈ›iune. Mie-mi place să fac lucrurile temeinic. Iată ce-i, nu vrea cineva dintre domnii aceÈ™tia să mă însoÈ›ească în lagărul lor? Am cu mine È™i o uniformă. — Eu, eu… merg cu dumneavoastră! Strigă Petea. — Tu n-ai ce căuta acolo, zise Denisov, pe el nu-l las pentru nimic în lume, adăugă el, adresându-i-se lui Dolohov. — Ia te uită? Cum aÈ™a? Exclamă Petea. De ce adică să nu mă duc? — Păi aÈ™a, pentru că n-ai la ce te duce. — Ei bine, eu vă cer iertare, dar… dar… dar eu plec È™i gata. Mă luaÈ›i? Se întoarse el spre Dolohov. — De ce nu? răspunse distrat Dolohov, uitându-se la chipul toboÈ™arului francez. — Pe băiatul ăsta îl ai demult? ÃŽl întrebă el pe Denisov. — Azi l-am prins, dar nu È™tie nimic. L-am oprit pe lângă noi. — Bine, dar cu restul ce faci? ÃŽntrebă Dolohov. — Cum ce fac? ÃŽi expediez contra recipisă, se răsti Denisov, care se făcuse deodată roÈ™u la față. Pot spune sus È™i tare că n-am nici un om pe conÈ™tiință. Ce, È›ie adică È›i-e mai greu să expediezi sub escortă până la oraÈ™ treizeci de oameni, sau chiar trei sute, decât să-È›i pătezi – È›i-o spun deschis – onoarea de ostaÈ™? — Dacă asemenea gingășii ar ieÈ™i din gura unui tinerel ca acest conte de È™aisprezece ani, aÈ™ mai înÈ›elege, spuse cu ironie rece Dolohov, tu, însă, ar cam fi timpul să te mai laÈ™i de aÈ™a ceva. — Păi ce-am spus eu? Eu nu spun nimic; eu atâta spun doară, că È›in neapărat să merg cu dumneavoastră, zise sfios Petea. — Pentru noi doi e timpul să ne mai scuturăm de gingășii de astea, urmă Dolohov, ca È™i când ar fi găsit o plăcere deosebită în discuÈ›ia asupra acestui lucru care-l necăjea pe Denisov. Atunci pe ăsta de ce l-ai oprit? Zise el, clătinând din cap. Nu pentru că È›i-e milă de el? Parcă nu È™tim noi ce-i cu recipisele tale: le trimiÈ›i de aici o sută de oameni È™i ajung acolo treizeci. Pier pe drum de foame sau de glonÈ›. AÈ™a că, nu-i totuna dacă nu-i mai trimiÈ›i deloc? Esaulul, mijindu-È™i ochii albaÈ™tri, clătină aprobator din cap. — Asta aÈ™a-i, tot una-i, nimic de zis. Dar eu nu vreau să-i am pe suflet. Tu spui: tot au să moară. Foarte bine. N-au decât. Dar să nu-i omor eu. Dolohov râse. — Dar ce crezi, că ei n-au primit de douăzeci de ori până acum ordin să mă prindă? Și când s-ar întâmpla să ne prindă, pe mine È™i pe tine, cu tot cavalerismul tău, la spânzurătoare cot la cot ne duc. Tăcu puÈ›in. Numai că vorba e, să ne apucăm de treabă. TrimiteÈ›i-mi încoace pe cazacul meu cu bagajele. Am două uniforme franceze. Ei, ce faci, mergi cu mine? ÃŽl întrebă el pe Petea. — Eu? Da, cum să nu, negreÈ™it, strigă Petea, înroÈ™indu-se aproape până să-i dea lacrimile È™i uitându-se la Denisov. Cât discutase Dolohov cu Denisov despre ceea ce trebuie făcut cu prizonierii, Petea se simÈ›ise din nou stingherit È™i nerăbdător, ca È™i mai înainte, È™i din nou i se întâmpla să nu priceapă prea bine despre ce era vorba. „Dacă aÈ™a gândesc cei mari È™i renumiÈ›i, înseamnă că aÈ™a trebuie, înseamnă că aÈ™a e bine, își spunea el. Principalul e să nu îndrăznească Denisov să creadă că eu am să-l ascult, că poate să-mi comande. Plec negreÈ™it cu Dolohov în lagărul francezilor. Dacă poate el, pot È™i eu!†Oricât insistă Denisov să nu plece, Petea răspunse la toate că È™i el e deprins să facă lucrurile cum se cuvine, temeinic È™i nu în dorul lelii, È™i că nu se gândeÈ™te niciodată la primejdie. — Pentru că – recunoaÈ™teÈ›i È™i dumneavoastră că am dreptate – dacă nu vom È™ti cu precizie câți sunt, punem în pericol viaÈ›a poate a sute de oameni, pe când noi suntem numai doi. Și, pe urmă, doresc aÈ™a de mult să mă duc! Și am să mă duc negreÈ™it, negreÈ™it, nu mă veÈ›i putea opri, spuse el. Dacă stăruiÈ›i e mai rău… IX. DUPà CE-ȘI PUSERà MANTALE È™i chivere franÈ›uzeÈ™ti, Petea È™i Dolohov porniră spre rariÈ™tea de unde privise Denisov tabăra francezilor È™i, ieÈ™ind din pădure într-un întuneric desăvârÈ™it coborâră în vâlcea. Cum se lăsară la vale, Dolohov porunci cazacilor care-l însoÈ›eau să-l aÈ™tepte acolo, È™i porni la trap întins pe drumul ce ducea spre pod. Petea, sugrumat de emoÈ›ie, călărea alături de el. — Dacă ne prind, eu nu mă predau viu; am pistol, È™opti Petea. — Nu vorbi ruseÈ™te, rosti grăbit, în È™oaptă, Dolohov È™i, în aceeaÈ™i clipă, în beznă se auzi somaÈ›ia: „Qui viveâ€89 È™i zăngănitul unei arme. Lui Petea îi veni tot sângele în obraz È™i duse mâna la pistol. — Lanciers du 6-éme90, pronunță Dolohov fără să încetinească sau să iuÈ›ească trapul calului. Silueta neagră a santinelei se desluÈ™ea pe pod. — Mot d'ordre?91 Dolohov trase de dârlogi È™i înainta la pas. — Dites donc, le colonel Gérard est ici?92 zise el. — Mot d'ordre! Strigă santinela, fără să-i răspundă, È™i-i tăie drumul. — Quand un officier fait sa ronde, les sentinelles ne demandent pas le mot d'ordre… strigă Dolohov, răbufnind deodată È™i repezindu-È™i calul spre sentinelă, furios. Je vous demande È™i le colonel est ici?93 Și, fără să mai aÈ™tepte răspunsul santinelei, care se ferise în lături, porni la pas pe deal în sus. Observând umbra neagră a unui om care trecea de-a curmeziÈ™ul drumului, Dolohov îl opri È™i-l întrebă unde se află comandantul È™i ofiÈ›erii. Omul, un soldat cu un sac în spate, se opri, se apropie mult de calul lui Dolohov, pe care-l atinse cu mâna, È™i spuse simplu, prieteneÈ™te, că ofiÈ›erii È™i comandantul erau mai sus pe deal, la dreapta, în curtea fermei (cum numea el conacul boieresc). După ce străbătu drumul, de-a dreapta È™i de-a stânga căruia răsunau vorbă franÈ›uzească de la focurile taberei, Dolohov coti spre curtea casei boiereÈ™ti. Intrând pe poartă, descălecă È™i se apropie de un foc mare, în jurul căruia È™edeau È™i vorbeau tare câțiva oameni. Mai la o parte, un soldat cu chipiu È™i manta albastră, cu faÈ›a viu luminată de flăcări, sta în genunchi la marginea focului È™i mesteca cu vergeaua puÈ™tii într-o gamelă în care fierbea ceva. — Oh, est un dur a cuire94, spuse unul dintre ofiÈ›erii care È™edeau în umbră, de cealaltă parte a focului. — Il les fera marcher, les lapins…95 spuse altul râzând. Tăcură amândoi, scrutând întunericul, pentru că auziseră paÈ™ii lui Dolohov È™i ai lui Petea, care se apropiau de foc cu caii de căpăstru. — Bonjour, mesieurs! Rosti tare È™i răspicat Dolohov. ÃŽntre ofiÈ›erii din umbra de dincolo de foc se produse miÈ™care; unul dintre ei, înalt È™i cu gâtul lung, ocoli focul È™i se apropie de Dolohov. — C'est vous, Clément? Zise el. D'ou, diable96, dar nu-È™i sfârÈ™i vorba, băgând de seamă că greÈ™ise È™i, încruntându-se uÈ™or, îl salută pe Dolohov ca pe un străin È™i-l întrebă cu ce-l poate servi. Dolohov îi spuse că el împreună cu tovarășul său își căuta unitatea È™i întrebă, adresându-li-se oarecum tuturor, dacă nu cumva È™tiau ceva despre regimentul al È™aselea. Nu È™tia nimeni nimic È™i lui Petea i se păru că ofiÈ›erii începuseră să se uite duÈ™mănos È™i cu neîncredere la el È™i la Dolohov. Câteva clipe tăcură toÈ›i. — Si vous comptez sur la soupe du soir, vous venez trop tard97, rosti, stăpânindu-È™i râsul, o voce din partea cealaltă a focului. Dolohov răspunse că nu-s flămânzi È™i că sunt grăbiÈ›i să plece mai departe chiar în noaptea aceea. Dădu dârlogii calului în mâna soldatului care mesteca în gamelă È™i se aÈ™eză turceÈ™te lângă foc, altăuri de ofiÈ›erul cu gât lung. OfiÈ›erul acesta nu-l mai slăbea din ochi È™i-l mai întrebă o dată pe Dolohov din ce regiment era. Dolohov nu răspunse, ca È™i cum n-ar fi auzit întrebarea È™i, aprinzându-È™i pipa franÈ›uzească pe care o scosese din buzunar, îl întrebă pe ofiÈ›er în ce măsură drumul era ferit de-aci-nainte de cazaci. — Les brigands sont partout98, răspunse unul de dincolo de foc. Dolohov spuse că de cazaci le poate fi frică numai unor răzleÈ›iÈ›i ca el È™i tovarășul său È™i adăugă, pe un ton întrebător, părerea proprie, că probabil, cazacii nu îndrăznesc să atace detaÈ™amente mari. Nu răspunse nimeni nimic. „Ei, acum pleacăâ€, se gândea mereu Petea, care sta cu faÈ›a înspre foc È™i asculta ce spunea Dolohov. Dar Dolohov reîncepu convorbirea întreruptă È™i se apucă să pună de-a dreptul întrebări cu privire la efectivul batalionului cu privire la numărul batalioanelor lor È™i cu privire la numărul prizonierilor pe care-i aveau cu ei. După ce întrebă de prizonierii ruÈ™i, Dolohov spuse: — La vilaine affaire de traâner ces cadavres apres soi. Vaudrait mieux fusiller cette canaille99, È™i râse tare, eu un râs atât de straniu, încât lui Petea i se păru că francezii vor înÈ›elege pe loc prefăcătoria, È™i, instinctiv, se dădu cu un pas îndărăt de la foc. Nimeni nu ripostă nimic la cuvintele È™i la râsul lui Dolohov; un ofiÈ›er francez, pe care până atunci nu-l văzuseră (stătuse culcat, acoperit cu o manta), se săltă de jos È™i-i È™opti ceva la ureche vecinului său. Dolohov se ridică în picioare È™i strigă soldatul cu caii. „Ne mai dau oare sau nu ne mai dau caii?†se întreba Petea, venind fără voia lui mai aproape de Dolohov. Le fură aduÈ™i caii. — Bonjour, messieurs, spuse Dolohov. Petea voi să spună È™i el bonsoir, dar nu putu rosti cuvântul. OfiÈ›erii vorbeau ceva între ei, pe È™optite. Lui Dolohov îi trebui mult până să-È™i încalece calul, care nu sta locului, apoi ieÈ™i la pas pe poartă. Petea porni alături de el; ar fi voit, dar nu îndrăznea, să se uite înapoi, să vadă: s-au luat ori nu s-au luat francezii după dânÈ™ii? IeÈ™ind la drum, Dolohov nu se întoarse înapoi spre câmp, ci o porni înainte spre sat. ÃŽntr-un loc se opri să asculte. — Auzi? Zise el. Petea auzi glasuri de oameni care vorbeau ruseÈ™te È™i văzu la lumina focurilor siluetele negre ale prizonierilor ruÈ™i. După ce coborâră la pod, Petea È™i Dolohov trecură pe lângă santinela care, fără să spună o vorbă, se plimba încruntată pe pod, È™i ajunseră în vâlceaua unde-i aÈ™teptau cazacii. — Ei, acum rămâi sănătos. Spune-i lui Denisov că în zori, la primul foc de armă… zise Dolohov È™i voi să pornească, dar Petea se anină de braÈ›ul lui. — Ah! Exclamă el. SunteÈ›i un adevărat erou. Ah, ce frumos! Ce minunat! Cât de mult vă iubesc! — Bine, bine, zise Dolohov, dar Petea nu-l slăbea È™i Dolohov băgă de seamă prin întuneric că Petea se apleca spre el. Voia să-l sărute. Dolohov îl sărută, râse, întoarse calul È™i dispăru în beznă. X. REVENIND LA CASA PÃDURARULUI, Petea îl găsi pe Denisov în tindă. Denisov îl aÈ™tepta tulburat, îngrijorat È™i înciudat pe el însuÈ™i că-l lăsase să plece. — Slavă Domnului! Strigă el. Ei, slavă Domnului! Repetă el, ascultând povestirea entuziastă a lui Petea. Și să te ia dracul, că din cauza ta n-am dormit! Bine, slavă Domnului, acum du-te È™i te culcă. Mai avem vreme să aÈ›ipim până în zori. — Dar… Nu… zise Petea. Mie încă nu mi-e somn. Ș-apoi mă cunosc eu bine; dacă adorm, s-a sfârÈ™it. Și pe urmă, sunt deprins să nu dorm înainte de luptă. Petea mai È™ezu un timp în odaie, reamintindu-È™i cu bucurie amănuntele drumului pe care-l făcuse È™i închipuindu-È™i aievea cele ce aveau să se petreacă a doua zi. Apoi, băgând de seamă că Denisov adormise, se ridică È™i ieÈ™i în curte. Afară era încă întuneric beznă. Ploaia stătuse, dar de pe crengile copacilor tot mai picura. Nu departe de casa pădurarului, prin întuneric, se profilau siluetele negre ale corturilor căzăceÈ™ti È™i ale cailor legaÈ›i la un loc. ÃŽn dosul izbei se vedeau umbrele negre a două furgoane, lângă care erau legaÈ›i caii, iar în râpă se mai vedea, roÈ™ietic, un foc aproape stins. Cazacii È™i husarii nu erau toÈ›i adormiÈ›i; ici-colo, odată cu zgomotul picăturilor căzute de pe crengi È™i mestecatul zgomotos al cailor, se auzeau È™i glasuri care discutau domol, pe È™optite parcă. Petea coborî de pe prispă, se uită în întuneric È™i se apropie de furgoane. Sub furgoane sforăia cineva, iar în jurul lor erau legaÈ›i È™i mestecau ovăz câțiva cai cu È™eile pe ei. Petea își recunoscu în întuneric iapa pe care o botezase Karabah, deÈ™i era de prin regiunea Malorusiei, È™i se apropie de ea. — Ei, Karabah, mâine avem de furcă, zise el, mirosindu-i nările È™i sărutând-o. — Ce-i, boierule, nu dormiÈ›i? ÃŽntrebă cazacul care stătea sub furgon. — Nu… Lihacev, aÈ™a mi se pare că-È›i zice. Abia m-am întors. Am fost în tabăra francezilor. Și Petea îi povesti cu de-amănuntul cazacului nu numai drumul făcut, dar È™i ce anume îl îndemnase să plece È™i de ce socotea că-i mai bine să-È™i riÈ™te el viaÈ›a, decât să plece ca orbeÈ›ii, pe nepregătite. — Ei, da, dar să fi dormit un pic, zise cazacul. — Nu, sunt deprins! Răspunse Petea. Dar cu cremenea pistoalelor cum stai? Am adus cu mine o grămadă. N-ai nevoie? Ia-È›i! Cazacul ieÈ™i de sub furgon, ca să-l vadă mai de aproape pe Petea. — Pentru că eu sunt deprins să fac lucrurile cum se cuvine, spuse Petea. Unii pornesc la treabă aÈ™a, care cum vrea, la întâmplare, nepregătiÈ›i, È™i pe urmă le pare rău. Mie nu-mi place aÈ™a. — AveÈ›i dreptate, spuse cazacul. — Dar uite ce, te-aÈ™ ruga… ascute-mi, sabia, dragă, s-a to… (dar îi fu frică să mintă) n-a fost niciodată ascuÈ›ită. Vrei să faci asta? — Vreau, de ce nu. Lihacev se ridică, se scotoci în raniță, È™i Petea auzi, nu după multă vreme, sunetul bătăios al oÈ›elului frecat de gresie. Se urcă în furgon È™i se aÈ™eză pe o loitră. Sub el, cazacul îi ascuÈ›ea de zor sabia. — Dorm băieÈ›ii, hai? Zise Petea. — Care dorm, care stau, aÈ™a ca noi. — Dar băieÈ›aÈ™ul unde-i? — Vesenni? S-a trântit colo, în tindă. Doarme tot cu frica-n sân. Dar a mai prins ceva inimă. Mult timp după asta, Petea stătu tăcut È™i ascultă. ÃŽn întuneric se auziră paÈ™i È™i apăru o siluetă neagră. — Ce ascuÈ›i? ÃŽntrebă omul, apropiindu-se de furgon. — Iaca, ascut È™i eu sabia boierului. — Bine faci, spuse omul care lui Petea i se păru a fi un husar. N-a rămas cumva aici, la dumneata, cana? — Uite-o colo, lângă roată. Husarul luă cana. — Nu-i mult, pân' la ziuă, adăugă el, căscând, È™i plecă. Petea ar fi trebuit să È™tie că se afla într-o pădure, la o verstă departe de drum, cu detaÈ™amentul de partizani al lui Denisov, că stătea pe un furgon capturat de la francezi, de care erau legaÈ›i cai, că sub furgon sta cazacul Lihacev È™i-i ascuÈ›ea sabia, că pata aceea mare È™i neagră din dreapta lui era o casă de pădurar, că pata roÈ™ie È™i luminoasă din vale, de la stânga lui, era un foc ce se stingea, că omul care venise să-È™i caute cana era un husar căruia îi era sete, dar nu È™tia nimic din toate astea È™i nici nu voia să È™tie. Era într-o împărăție a vrăjii, unde nimic nu mai avea legătură cu realitatea. Pata aceea mare È™i neagră era, poate, chiar casa pădurarului, dar putea fi prea bine È™i o peÈ™teră, care ducea tocmai în fundul pământului. Pata roÈ™ie era, poate, un foc, dar putea fi È™i un ochi de monstru uriaÈ™. Se putea întâmpla să fie adevărat că el È™edea pe loitra unui furgon, dar se putea tot atât de bine să fi stat într-un turn grozav de înalt, din care, dacă ar fi căzut, trebuia să cadă o zi întreagă, o lună încheiată, să se scufunde mereu È™i să nu mai ajungă niciodată jos. Sub furgon se putea întâmpla să stea chiar cazacul Lihacev, dar putea foarte bine fi È™i cel mai bun, cel mai viteaz, cel mai minunat È™i extraordinar om din lume, pe care să nu-l fi È™tiut nimenea. Poate că venise cu adevărat un husar după apă È™i se mistuise apoi în văgăună, dar poate că, de cum îi pierise de sub ochi, dispăruse cu totul È™i nici nu mai exista deloc. Orice ar fi văzut acum Petea nu l-ar mai fi putut uimi. Se afla în împărăția vrăjii, în care orice era cu putință. Se uită la cer. Și cerul era tot aÈ™a, vrăjit, ca È™i pământul. Pe cer se destrămau È™i alergau nourii purtaÈ›i de vânt peste crestele copacilor atât de repede, încât parcă se grăbeau să dezvelească stelele. Câteodată, cerul părea că se limpezeÈ™te È™i că bolta rămâne curată, neagră; alteori părea că petele acestea negre erau nourii. Se părea uneori că cerul se înălÈ›a sus, foarte sus, drept deasupra capului; alteori bolta lui se lăsa jos de tot, cât să-l fi ajuns cu mâna. Petea începu să-È™i simtă ochii închizându-i-se È™i prinse a moțăi. Auzea picăturile de ploaie căzând. Cineva vorbea în È™oaptă. Caii nechezau sau se băteau. Se auzeau sforăituri. „Vjig, jig, vjig, jig…†țiuia sub tocilă sabia. Și, deodată, Petea auzi o orchestră armonioasă, care cânta solemn un imn necunoscut È™i dulce. Petea era muzical ca È™i NataÈ™a, mai muzical decât Nikolai, dar nu studiase niciodată muzica, nici nu se gândise la muzică È™i, de aceea, crâmpeiele de cântec care îi răsunau atât de neaÈ™teptat în minte erau pentru el ceva deosebit de nou È™i de atrăgător. Muzica se auzea tot mai desluÈ™it. Melodia creÈ™tea, trecând de la un instrument la altul; Se înfiripa ceea ce se numeÈ™te o fugă, deÈ™i Petea n-avea nici cea mai slabă idee de ceea ce este o fugă. Fiecare instrument, care aducea ba cu vioara, ba cu o trompetă, dar care scotea sunetele mai frumos È™i mai curat decât viorile È™i trompetele, fiecare instrument își cânta melodia sa È™i, înainte de a parcurge tot motivul, se contopea cu altul, care începuse cam acelaÈ™i motiv, apoi cu un al treilea, cu un al patrulea È™i toate se îmbinau într-un acord È™i iarăși se despărÈ›eau È™i iarăși se contopeau, când într-un solemn imn religios, când într-unul de strălucitor È™i luminos triumf. „Ah, da, visez, asta-i în vis, își zise Petea, tresărind, îmi răsună mie în urechi. Sau poate o fi chiar o orchestră a mea. Uite, iar a început. Cântă-mi mie, hai, cântă-mi!â€â€¦ ÃŽnchise ochii. Și din toate părÈ›ile, din depărtări parcă, începură să se adune sunetele, să se destrame, să se contopească; È™i iarăși totul se întruni în acelaÈ™i imn dulce È™i solemn. „Ah, ce minunat! Cât vreau È™i cum vreau!†își spuse Petea. Și încercă să dirijeze acest uriaÈ™ ansamblu de instrumente. „Hai, mai încet, mai încet, acum în surdină.†Și sunetele îi dădeau ascultare. „Hai, acum mai plin, mai voios, încă! Mai multă voioÈ™ie!†Și din străfunduri neÈ™tiute se ridicau, din ce în ce mai solemne È™i mai puternice, sunetele. „Acum, vocile, hai, începeÈ›i È™i voi!†porunci Petea. La început, din depărtare prinseră să răsune numai voci bărbăteÈ™ti, apoi È™i voci de femei. Vocile creÈ™teau, creÈ™teau într-un ritm majestos È™i uniform. Petea era înfiorat È™i fericit la auzul neasemuitei lor frumuseÈ›i. Cântecul glasurilor omeneÈ™ti se contopea cu marÈ™ul solemn È™i triumfal; de pe crengi stropii picurau È™i sabia È™uiera sub tocilă: vjig, jig, jig… È™i din nou începură să necheze È™i să se muÈ™te caii, dar nechezatul lor nu È™tirbea armonia, ci se integra în ea. Petea n-ar fi putut spune de câtă vreme durau toate acestea: el se desfăta, mirându-se el însuÈ™i mereu de desfătarea sa, È™i-i părea rău că n-avea cui s-o împărtășească. ÃŽl deÈ™teptă vocea blânda a lui Lihacev. — Gata, domnule sublocotenent, cu asta-l spinteci pe franÈ›uz în două. Petea se dezmetici. — Se luminează, se luminează de-a binelea! Strigă el. Caii, care înainte abia se întrezăreau, se vedeau acum întregi, până la coadă, iar printre crengile despuiate albea o lumină tulbure. Petea se întinse, sări jos de pe furgon, apoi scoase din buzunar o rublă È™i i-o dădu lui Lihacev, își vâjâi sabia, chipurile s-o încerce, È™i o vârî în teacă. Cazacii dezlegau caii È™i le ajustau chingile. — Iaca È™i domnul comandant, zise Lihacev. Din casa pădurarului ieÈ™ise Denisov care, după ce-l chemă pe Petea la el, ordonă oamenilor să se pregătească. XI. OAMENII ÎȘI GÃSIRà ÎN grabă, prin semiîntuneric, caii, le ajustară chingile È™i se adunară pe căprarii. Denisov stătea în faÈ›a căsuÈ›ei È™i dădea ultimele dispoziÈ›ii. Infanteria detaÈ™amentului fu prima care porni pe drum înainte, în lipăitul a o sută de tălpi ce frământau noroiul, È™i se pierdu îndată, printre copaci, în ceaÈ›a zorilor. Esaulul dădea ordine cazacilor. Petea își ducea calul de dârlogi, aÈ™teptând cu nerăbdare ordinul să încalece. FaÈ›a, pe care È™i-o spălase cu apă rece, È™i mai cu seamă ochii, îi ardeau ca focul, un fior îl furnica prin È™ira spinării È™i tot trupul îi tremura cadenÈ›at È™i repede. — Ei, gata sunteÈ›i? ÃŽntrebă Denisov. AduceÈ›i caii! Fură aduÈ™i caii. Denisov se răsti la cazac, fiindcă nu strânsese bine chinga È™i, după ce îl certă bine, încalecă. Petea puse piciorul în scară. Calul, ca de obicei, dădu să-l muÈ™te de picior, dar el, uÈ™or ca fulgul sări iute în È™a È™i, cu ochii la husarii care porniseră prin întuneric în urma lui, se apropie de Denisov. — Vasili Feodorovici, îmi daÈ›i vreun ordin, ceva? Vă rog… Pentru numele lui Dumnezeu… zise el. Denisov uitase parcă de existenÈ›a lui Petea. ÃŽi aruncă o privire. — Un singur lucru te rog, îi vorbi el cu severitate: Să mă asculÈ›i È™i să nu te bagi nicăieri. Tot timpul marÈ™ului, Denisov nu mai schimbă nici un cuvânt cu Petea È™i călări în tăcere. Când ajunseră la liziera pădurii, pe câmpie începea să se lumineze văzând cu ochii. Denisov vorbi ceva pe È™optite cu esaulul È™i cazacii prinseră să treacă pe lângă el È™i pe lângă Petea. După ce trecură toÈ›i, Denisov dădu pinteni calului È™i o porni la vale. Alunecând È™i lăsându-se pe crupă, caii coborau în vâlcea, cu călăreÈ›ii în spate. Petea se È›inea alături de Denisov. Tremurul lăuntric i se înteÈ›ea. Se lumina din ce în ce; doar ceaÈ›a mai ascundea încă lucrurile mai depărtate. Ajuns de vale, Denisov se uită înapoi È™i-i făcu un semn cazacului de lângă el, cu capul. — Semnalul! Rosti el. Cazacul ridică mâna È™i răsună un foc de armă. ÃŽn aceeaÈ™i clipă se auzi din față tropot de cai, strigăte venind din toate părÈ›ile È™i alte focuri de armă. ÃŽn clipa în care se auziră primele tropote È™i strigăte, Petea își lovi calul, îi dădu frâu liber È™i o porni la galop înainte, fără să-l mai asculte pe Denisov, care striga la dânsul. Lui Petea i se păru că în momentul când răsunase împuÈ™cătura, se luminase de tot ca în miezul zilei È™i se repezi spre pod. ÃŽnaintea lui, pe drum, galopau cazacii. Pe pod se izbi de un cazac rămas în urmă, apoi își continuă goana. ÃŽn faÈ›a lui niÈ™te oameni – pesemne francezii – fugeau dinspre dreapta drumului spre stânga. Unul căzu în noroi, sub picioarele calului lui Petea. Lângă o izbă se îngrămădiseră mai mulÈ›i cazaci, care trebăluiau ceva. Din înghesuială se auzi un strigăt înfiorător. Petea se repezi spre grup; ceea ce văzu mai întâi era un francez, palid, cu falca de jos tremurândă, È™i care se È›inea de lemnul unei suliÈ›e îndreptate spre pieptul lui. — Ura! BăieÈ›i… ai noÈ™tri… strigă Petea È™i, lăsând frâu liber calului înfierbântat, galopă mai departe pe uliÈ›a satului. Din față se auzeau împuÈ™cături. Cazaci, husari È™i prizonieri ruÈ™i în zdrenÈ›e, gonind pe amândouă laturile uliÈ›ei, strigau ceva, tare È™i dezordonat. Un francez, chipeÈ™, cu capul gol, cu faÈ›a roÈ™ie È™i încruntată, îmbrăcat într-o manta sinilie, se apăra cu baioneta în luptă cu niÈ™te husari. Până să ajungă È™i Petea acolo, francezul căzuse. „Iar am întârziatâ€, îl fulgeră pe Petea gândul È™i o porni la galop înspre locul de unde se auzeau împuÈ™cături mai dese. ÃŽmpuÈ™căturile veneau din curtea conacului boieresc unde fusese el cu Dolohov de cu seară. Francezii se postaseră în dosul gardului de nuiele al unei grădini năpădite de tufe dese È™i trăgeau în cazacii care se îmbulzeau în poartă. Zburând spre poartă, Petea îl văzu prin norii de fum pe Dolohov, care, cu faÈ›a palidă bătând în verde, le striga ceva oamenilor săi. „ÎnconjuraÈ›i-i! AÈ™teptaÈ›i infanteria!†le striga el, în clipa când Petea galopă spre dânsul. — Ce să mai aÈ™teptăm? Uraaa! strigă Petea È™i, fără să mai zăbovească o clipă măcar, galopă mai departe, spre locul de unde veneau împuÈ™căturile È™i unde fumul prafului de puÈ™că era mai gros. Se auzi o salvă È™i, după ea, È™uierături de gloanÈ›e, unele pierdute în gol, altele izbindu-se în ceva. Cazacii È™i Dolohov se repeziră în urma lui Petea pe poarta conacului. Francezii fugeau care încotro prin norii de fum care se legănau în aer; unii aruncau armele È™i alergau de prin tufe în întâmpinarea cazacilor, alÈ›ii fugeau la vale, spre iaz. Petea galopa pe calul său prin curtea boierească È™i, în loc să È›ină de dârlogi își miÈ™ca ciudat È™i repezit amândouă braÈ›ele, alunecând din È™a din ce în ce mai mult într-o rână. Calul, dând peste un foc care abia mai pâlpâia în lumina dimineÈ›ii, se opri È™i Petea căzu greoi pe pământul jilav. Cazacii putură vedea cum îi zvâcniră mâinile È™i picioarele în convulsiuni repezi, în ciuda faptului că din cap nu miÈ™ca de fel. Un glonÈ› îi străbătuse È›easta. După ce vorbi cu un ofiÈ›er francez venit spre el de după casă cu o batistă albă înfiptă în sabie, care-l anunță că se predau, Dolohov descălecă È™i se apropie de Petea, ce zăcea la pământ nemiÈ™cat cu mâinile întinse în lături. — L-au dat gata, zise el încruntat È™i se îndreptă spre poartă să-l întâmpine pe Denisov. — Ucis?! Strigă Denisov, care văzuse de la distanță poziÈ›ia, bine-cunoscută lui, de om cu siguranță mort, în care zăcea Petea. — L-au dat gata, repetă Dolohov, ca È™i când vorba asta i-ar fi făcut plăcere, È™i se grăbi să se apropie de prizonierii în jurul cărora cazacii făcuseră cerc. Nu-i luăm! ÃŽi strigă el lui Denisov. Denisov nu răspunse; se apropie de Petea, sări de pe cal È™i-i răsuci spre dânsul, cu mâini tremurătoare, obrazul mânjit de sânge È™i de noroi, care avusese timp să pălească. „M-am deprins să am întotdeauna la mine ceva dulce. Stafide minunate, luaÈ›i-le pe toateâ€, îi veni în minte. Și cazacii se uitară cu mirare la Denisov când acesta, scoțând niÈ™te sunete ce aduceau a lătrat, se întoarse repede, se îndreptă spre gard È™i se agăță cu mâinile de el. Printre prizonierii ruÈ™i eliberaÈ›i de Denisov È™i Dolohov era È™i Pierre Bezuhov. XII. GRUPUL DE PRIZONIERI ÃŽN care era Pierre nu mai avusese din partea comandamentului francez, chiar de pe vremea plecării sale din Moscova, nici un fel de dispoziÈ›ii noi. La 22 octombrie, nu se mai afla laolaltă cu trupele È™i trenurile regimentare cu care ieÈ™ise din Moscova. Din convoiul de căruÈ›e încărcate cu pesmeÈ›i, care merseseră primele etape în urma lor, jumătate fuseseră capturate de cazaci, iar cealaltă jumătate le-o luase înainte; dintre cavaleriÈ™tii care mergeau pe jos, înaintea lor, nu mai rămăsese niciunul; dispăruseră toÈ›i. ÃŽn locul artileriei, care la primele etape se vedea în fruntea coloanei, È™erpuia acum pe drum o uriașă coloană de căruÈ›e aparÈ›inând mareÈ™alului Junot, escortată de westfalieni. ÃŽndărătul prizonierilor venea o coloană cu bagajele cavaleriei. De la Viazma încolo, trupele franceze, care porniseră pe trei coloane, începură să umble grămadă, toate de-a valma. Semnele acestea de dezordine, pe care Pierre le observase la cel dintâi popas după plecarea din Moscova, ajunseseră acum până la trepte nebănuite. Drumul pe care mergeau trupele era plin È™i de o parte È™i de alta cu leÈ™uri de cai; oameni în zdrenÈ›e, rătăciÈ›i de pe la toate unitățile, se tot perindau, când alăturându-se, când răzleÈ›indu-se iar de coloană. De câteva ori, în timpul marÈ™ului se produseră false alarme, È™i soldaÈ›ii din escortă ridicau armele, trăgeau È™i fugeau care încotro, dând unii peste alÈ›ii, apoi se adunau iar la loc È™i se mustrau reciproc pentru că se speriaseră degeaba. Cele trei rămășiÈ›e de unități care mergeau împreună – depozitul cavaleriei, grupul de prizonieri È™i coloana de căruÈ›e a lui Junot – tot mai formau un întreg aparte, deÈ™i atât bagajele È™i prizonierii, cât È™i convoiul de căruÈ›e se topeau văzând cu ochii. Din cele o sută douăzeci de căruÈ›e care formaseră la început depozitul cavaleriei, rămăseseră nu mai mult de È™aizeci; celelalte fuseseră capturate sau părăsite. Din convoiul lui Junot fuseseră de asemenea lăsate pe drum sau capturate câteva căruÈ›e. Trei căruÈ›e fuseseră jefuite de fugarii din corpul de armată al lui Davout. Din discuÈ›iile nemÈ›ilor, Pierre aflase că pe lângă convoi fuseseră postate mai multe santinele decât pe lângă grupul de prizonieri È™i că unul dintre camarazii lor, un soldat neamÈ›, fusese împuÈ™cat chiar din ordinul mareÈ™alului, pentru că fusese găsită asupra lui o lingură de argint care aparÈ›inea mareÈ™alului. Cel mai mult însă dintre toate aceste trei rămășiÈ›e se topea grupul de prizonieri. Din trei sute treizeci de oameni câți porniseră din Moscova, nu mai rămăseseră acum nici măcar o sută. Pentru soldaÈ›ii din escortă, prizonierii erau mai mare povară decât È™eile depozitului cavaleriei È™i decât trenul de căruÈ›e al lui Junot. Șeile È™i lingurile lui Junot mai treacă-meargă, puteau fi bune la ceva, dar de ce trebuiau să facă de gardă È™i să păzească, pătrunÈ™i de ger È™i flămânzi cum erau, niÈ™te ruÈ™i tot atât de flămânzi È™i de îngheÈ›aÈ›i, dintre care unii mureau pe drum, iar alÈ›ii nu mai puteau merge È™i trebuiau, cum suna ordinul, să fie împuÈ™caÈ›i; lucrul acesta părea nu numai de neînÈ›eles, dar È™i dezgustător. Și, ca È™i cum s-ar fi temut, în situaÈ›ia amărâtă în care se aflau È™i ei, să nu se lase năpădiÈ›i de sentimentul milei față de prizonieri, sentiment care mocnea în sufletul lor, È™i să-È™i înrăutățească prin aceasta propria lor situaÈ›ie, soldaÈ›ii din escortă se comportau deosebit de morocănos È™i de aspru față de ei. La Dorogobuj, în timp ce soldaÈ›ii din escortă, după ce-i închiseseră pe prizonieri într-un grajd, se duseseră să jefuiască propriile lor depozite, câțiva soldaÈ›i prizonieri săpaseră zidul pe dedesubt È™i evadaseră, dar fuseseră prinÈ™i de francezi È™i împuÈ™caÈ›i. Măsura luată la plecarea din Moscova È™i pe care o respectaseră la început, ca prizonierii ofiÈ›eri să meargă despărÈ›iÈ›i de prizonierii soldaÈ›i, căzuse demult; toÈ›i cei care puteau să umble mergeau laolaltă È™i, după a treia etapă, Pierre se găsi din nou în tovărășia lui Karataev È™i a cățeluÈ™ului liliachiu cu picioarele strâmbe, care È™i-l alesese de stăpân pe Karataev. Pe Karataev, a treia zi după plecarea prizonierilor din Moscova, îl apucaseră din nou frigurile de care zăcuse la spitalul de la Moscova È™i, pe măsură ce-l vedea mai fără de putere, Pierre îl ocolea. Pierre nu È™tia de ce, dar de când boala lui Karataev se agravase, trebuia să-È™i calce pe inimă ca să se poată apropia de dânsul. Când se apropia de el È™i auzea gemetele sfârÈ™ite pe care bolnavul le scotea de obicei când se culca în timpul popasurilor, dar mai ales când simÈ›ea mirosul din ce în ce mai tare ce duhnea din trupul lui Karataev, Pierre căuta să-l ocolească È™i nu se mai gândea la dânsul. ÃŽn timpul prizonieratului, în baracă, Pierre descoperise – nu cu mintea, ci cu toată făptura sa, cu ajutorul vieÈ›ii din el – că omul e făcut pentru a fi fericit, că fericirea e în el însuÈ™i, în satisfacerea trebuinÈ›elor omeneÈ™ti naturale È™i că toată nefericirea vine nu din lipsuri, ci din prea mare belÈ™ug; acum însă, în timpul ultimelor trei săptămâni de marÈ™, mai descoperi încă un adevăr, un adevăr nou È™i liniÈ™titor È™i anume că în lume nu-i nimic înfricoșător. Aflase că, aÈ™a cum nu există în lume situaÈ›ie în care omul să poată fi fericit È™i liber pe deplin, nu există nici situaÈ›ie în care omul să fie pe deplin nefericit sau cu totul încătuÈ™at. Aflase acum că È™i suferinÈ›a È™i libertatea au o limită È™i că aceste limite sunt foarte apropiate; că omul care suferă din pricină că pe aÈ™ternutul lui de petale de roză o petală s-a îndoit, suferă exact la fel cum suferea È™i el acum, când dormea pe pământul gol È™i umed, răcindu-È™i o parte a trupului È™i încălzindu-È™i-o pe cealaltă; că atunci când el, Pierre, se încălÈ›a odinioară cu pantofii strâmÈ›i de bal, suferea exact la fel ca acum, când umbla cu totul desculÈ› (încălțămintea i se rupsese demult) È™i când picioarele îi erau numai răni. Aflase tot acum că, atunci când se însurase el din proprie voință – cum i se părea – nu fusese mai liber decât acum, când îl zăvorau pe noapte într-un grajd. Din tot ceea ce mai târziu numea È™i el suferință, dar o suferință care pe atunci aproape că nici nu se făcea simÈ›ită, mai greu îi era cu picioarele goale, julite È™i pline de cruste. (Carnea de cal era gustoasă È™i hrănitoare, izul de silitră al prafului de puÈ™că, folosit în loc de sare, era chiar plăcut; frig prea din cale-afară nu era, iar ziua, în timpul marÈ™ului, era chiar cald, pe când noaptea te puteai încălzi la focuri; păduchii care-l mâncau îl mai încălzeau.) Singurul lucru greu de suportat la început fură picioarele pline de răni. ÃŽn ziua a doua de marÈ™, cercetându-È™i rănile la lumina focului, Pierre crezuse că-i va fi cu neputință să mai calce pe ele; dar când ceilalÈ›i se ridicaseră să plece, pornise È™i el È™chiopătând, È™i pe urmă, încet-încet, când se mai înfierbântă, durerile îl lăsară cu totul, deÈ™i seara îi fusese È™i mai frică să-È™i privească picioarele. Nu se mai uită deci la ele È™i se gândi la altceva. Abia acum înÈ›elese Pierre toată forÈ›a vitală a omului È™i puterea salvatoare a deplasării atenÈ›iei, funcÈ›ie înnăscută în om È™i asemănătoare aceleia a supapei de siguranță de la maÈ™inile cu aburi, care dă drumul aburilor de prisos de îndată ce presiunea lor depășeÈ™te o limită anumită. Nu vedea È™i nu auzea cum erau împuÈ™caÈ›i prizonierii rămaÈ™i în urmă, deÈ™i mai bine de o sută dintre ei pieriseră în felul acesta. Nu se mai gândea la Karataev, care slăbea pe zi ce trecea È™i care, de bună seamă, avea să se supună curând aceleiaÈ™i soarte. ÃŽncă È™i mai puÈ›in se gândea Pierre la el însuÈ™i. Cu cât situaÈ›ia lui devenea mai grea, cu cât viitorul îi apărea mai înfricoșător, cu atât îi treceau prin minte – în mod din ce în ce mai independent de situaÈ›ia în care se găsea – imagini, amintiri È™i gânduri liniÈ™titoare È™i aducătoare de bucurie. XIII. ÃŽN ZIUA DE 22 OCTOMBRIE, pe la amiază, Pierre urca la deal, pe drumul plin de noroi È™i alunecos, uitându-se doar în jos la picioare È™i la hârtoapele drumului. Arunca din când în când câte o privire împrejur, la ceata atât de cunoscută care-l înconjura, apoi din nou își privea picioarele. Și ceata aceea, È™i picioarele pe care le privea, îi păreau la fel de cunoscute, ca făcând parte integrantă din el. Serâi, cățeluÈ™ul liliachiu È™i cu picioarele strâmbe, alerga voios pe marginea drumului È™i, din când în când, ca pentru a dovedi cât e de sprinten È™i de mulÈ›umit, își îndoia un picior de dinapoi È™i sărea în trei labe, ca apoi să se repeadă, punându-le iarăși pe toate patru în pământ È™i lătrând la corbii care È›opăiau pe stârvuri. Serâi era mai voios acum È™i mai gras decât la Moscova. Oriunde te-ntorceai, dădeai numai de carne, de diferite vietăți – de la cea de om până la cea de cal – È™i în diferite stadii de descompunere; È™i cum, din cauza oamenilor în marÈ™, lupii nu se apropiau, Serâi se putea ghiftui după pofta inimii. O ploicică măruntă se cernea încă de dimineață È™i părea că dintr-o clipă în alta ploaia va înceta È™i cerul se va însenina; dar, după câte o scurtă oprire, ploaia începea să se cearnă din nou, È™i mai deasă. Pământul îmbibat de ploaie nu mai primea apa È™i tot drumul era numai pâraie. Pierre înainta privind în lături, numărându-È™i paÈ™ii din trei în trei È™i îndoind câte un deget la fiecare trei paÈ™i. Stând de vorbă cu ploaia, el îi spunea în tăcere: ei haide, ei haide toarnă, hai, mai toarnă! I se părea că nu se gândeÈ™te la nimic. Dar undeva departe, în străfundurile sufletului său, un gând însemnat È™i liniÈ™titor își făcea drum. Acest gând era sâmburele spiritual extrem de subtil al discuÈ›iei lui de ieri cu Karataev. Ieri, în timpul popasului de noapte, înghețând lângă focul lor stins, Pierre se ridicase È™i trecuse la focul cel mai apropiat È™i care ardea cel mai bine. Lângă focul de care se apropiase era È™i Platon, înfășurat cu cap cu tot ca într-un giulgiu în manta, È™i le povestea soldaÈ›ilor cu glasul lui sfătos, plăcut, dar slăbit, de om bolnav, o istorie pe care Pierre o È™tia. Trecuse de miezul nopÈ›ii. Era vremea când Karataev își venea de obicei în fire după accesele de friguri È™i era deosebit de însufleÈ›it. Apropiindu-se de foc È™i auzind vocea slabă, bolnăvicioasă, a lui Platon, al cărui chip, viu luminat de flacăra focului, era de plâns, Pierre simÈ›i ca un cuÈ›it în inimă. ÃŽl înfricoÈ™a mila pe care i-o inspira omul acesta È™i ar fi vrut să plece, dar alte focuri nu mai erau È™i Pierre, străduindu-se să nu se uite la Platon, se întinse la foc. — Ei, cum o mai duci cu sănătatea? ÃŽl întrebă el. — Ce sănătate? Când te plângi de boală, nu-È›i mai dă Dumnezeu moarte, răspunse Karataev È™i reveni îndată la povestirea începută. — Și aÈ™a, frățioare, urmă Platon cu un zâmbet pe faÈ›a lui slabă È™i palidă È™i cu o strălucire aparte de bucurie în ochi, iacă, măi frățioare… Pierre È™tia demult povestea; Platon i-o istorisise de vreo È™ase ori numai lui È™i de fiecare dată o spusese cu un simțământ proaspăt de bucurie. Dar oricât o È™tia de bine, de data asta Pierre o ascultă ca pe ceva nou È™i vraja domoală care, de bună seamă, îl cuprinsese pe Karataev cât istorisi, i se transmise È™i lui Pierre. Era povestea unui negustor bătrân care-È™i ducea viaÈ›a, împreună cu familia sa, în fapte bune È™i în frica lui Dumnezeu, È™i care plecase odată la drum, spre o mânăstire, cu un prieten de-al lui, negustor bogat. Traseră la han È™i înnoptară amândoi acolo; a doua zi însă, tovarășul bătrânului negustor fu găsit înjunghiat È™i prădat. Sub perna bătrânului negustor fu găsit cuÈ›itul plin de sânge. ÃŽl judecară pe negustor, îl biciuiră È™i, după ce i se crestă nasul, cum cere rânduiala – spuse Karataev – îl trimiseră la ocnă. — Și iată că trec, frățioare (aici ajunsese Karataev cu povestirea când se apropie Pierre), trec de la treaba asta zece ani sau chiar È™i mai bine. Bătrânul își ducea viaÈ›a în ocnă. Se supunea cum se cuvine È™i nu făcea nici un rău. Numai că se ruga lui Dumnezeu să-i ia zilele. Bun! Și numai ce s-adună ei într-o noapte, ocnaÈ™ii, iaca aÈ™a cum suntem noi aicea la un loc, È™i bătrânul cu ei. Și vine vorba să spună care cu ce-a greÈ™it, cu ce l-a mâniat pe Dumnezeu. Și-ncep ei să spună: ceala c-a ucis un suflet de om, ceala c-a omorât doi oameni; ba unul c-a pus foc, ba altul că-i fugar de pe moÈ™ie È™i câte È™i mai câte. Și unde s-apucă ei să-l întrebe pe bătrân: dar tu, cică, moÈ™ule, de ce-o pătimeÈ™ti? Eu, fraÈ›ilor, zice, pentru păcatele mele È™i ale lumii pătimesc. Eu nici de luat viaÈ›a cuiva n-am luat, nici de pus mâna pe lucru străin n-am ucis, iar din prisosul meu am mai dat È™i celor necăjiÈ›i. Eu, fraÈ›ilor, sunt negustor, dragii mei. Am avut avere, nu glumă. Și uite, aÈ™a È™i-aÈ™a, zice. Și le-a povestit, va să zică, totul cum a fost din fir în păr. Eu, zice, de jeluit nu mă jelui. Dumnezeu m-a pus, va să zică, la încercare. De un lucru doar mi-e jale: de baba mea È™i de copii. Și aÈ™a, bătrânul a început deodată să plângă. Și s-a brodit să se afle printre ei chiar omul care-l omorâse pe negustor. Unde s-a petrecut asta, moÈ™ule? Zice. Când, prin ce vreme a anului? De toate l-a-ntrebat cu de-amănuntul. Și parcă i-a dat un fier roÈ™u prin inimă. Vine, uite-aÈ™a, la bătrân È™i-i cade în genunchi. Pentru mine, moÈ™ule, pătimeÈ™ti tu. Adevărul adevărat! Omul ăsta, băieÈ›i, zice, se chinuieÈ™te aici fără nici o vină, pe degeaba. Eu, zice, sunt cel care am făptuit omorul È™i È›i-am pus cuÈ›itul sub cap, când dormeai. Iartă-mă, moÈ™ule, zice, pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mă! Karataev tăcu puÈ›in; zâmbi fericit, cu ochii la foc È™i scormoni jeraticul. — Și zice bătrânul: Dumnezeu, cică, să te ierte, căci noi toÈ›i avem în faÈ›a Domnului păcate È™i eu pentru păcatele mele sufăr. Și a început să plângă cu lacrimi fierbinÈ›i. Atunci, ce să vezi, È™oimuleÈ›ule? Continuă Karataev cu chipul tot mai iluminat de un zâmbet entuziast, ca È™i când abia în ceea ce avea să spună de aici înainte stătea tot farmecul È™i tâlcul povestirii. Ce să vezi, È™oimuleÈ›ule, ucigaÈ™ul s-a dat singur pe față dinaintea stăpânirii. Eu, zice, È™ase suflete am trimis pe ceea lume (era mare tâlhar), dar cel mai tare mi-e jale de bătrânul ista. Nu vreau să aibă a se plânge de mine. Și a povestit tot cum s-a întâmplat; au scris ei È™i au trimis hârtia, aÈ™a cum se cuvine. Cale lungă, tevatură, pe la judecată, pe la stăpânire, până au ticluit acolo hârtia cum trebuie; de, ca la ocârmuitori, care va să zică. Ajunge ea până în mâinile È›arului. Și iaca, la urma urmei, vine poruncă împărătească: să-i dea drumul negustorului È™i să-i răscumpere anii de ocnă, cum au judecat ei acolo. Vine hârtia È™i încep ei să-l caute pe moÈ™neag. Unde-i cutare È™i cutare bătrân, osândit fără vină? A venit hârtie de la È›ar. Și l-au tot căutat. Lui Karataev îi tremura falca de jos. Dar pe el îl È™i iertase Dumnezeu. Murise. Și iac-aÈ™a, È™oimuleÈ›ule, sfârÈ™i Karataev È™i rămase multă vreme zâmbitor È™i tăcut, cu ochii È›intă în gol, drept în faÈ›a lui. Nu povestirea în sine, ci tainicul ei tâlc, bucuria aceea extatică ce radia de pe chipul lui Karataev cât timp istorisise È™i sensul misterios al acestei bucurii – iată acel ceva nelămurit È™i plin de desfătări ce-i umplea acum lui Pierre sufletul. XIV — A VOS PLACES!100 strigă pe neaÈ™teptate o voce. ÃŽn rândurile prizonierilor È™i soldaÈ›ilor din escortă începu numaidecât o forfotă plină de voie bună, provocată parcă de aÈ™teptarea nu se È™tie cărui eveniment solemn È™i fericit. Răsunau din toate părÈ›ile numai strigăte de comandă È™i pe stânga convoiului apărură niÈ™te cavaleriÈ™ti bine îmbrăcaÈ›i, pe cai frumoÈ™i, care ocoliră în trap prizonierii. Stăruia pe chipul tuturor expresia aceea de încordare pe care o au oamenii în apropierea marilor stăpânitori. Prizonierii se strânseră grămadă È™i fură împinÈ™i la o parte din cale; pe drum se înÈ™iruiră soldaÈ›ii din escortă. — L'Empereur! L'Empereur! Le maréchal! Le duc!101 È™i cum dispărură rândurile dese ale ghiftuitei escorte, trecu huruind un cupeu tras de patru cai suri înaintaÈ™i. Pierre zări faÈ›a liniÈ™tită, frumoasă, grasă È™i albă a unui om cu tricorn. Era unul dintre mareÈ™ali. Privirea mareÈ™alului se întoarse o clipă înspre silueta de om zdravăn, săritoare în ochi, a lui Pierre, È™i în expresia cu care mareÈ™alul acela își întoarse încruntat faÈ›a, lui Pierre i se păru că vede È™i compătimire È™i dorinÈ›a de a o ascunde. RoÈ™u la față È™i speriat, generalul care conducea coloana gonea în urma cupeului, pe calul său pricăjit. Câțiva ofiÈ›eri se adunară grămadă È™i soldaÈ›ii îi înconjurară. ToÈ›i aveau chipurile tulburate de încordare. — Qu'est-ce qu'il a dit? Qu'est-ce qu'il a dit?102 auzi Pierre. Cât trecuse mareÈ™alul, prizonierii se îngrămădiseră la un loc È™i Pierre dădu cu ochii de Karataev, pe care nu-l văzuse încă în dimineaÈ›a aceea. Karataev, cu mantaua pe el, È™edea rezemat de trunchiul unui mesteacăn. Pe faÈ›a lui, pe lângă expresia de bucurie È™i de duioÈ™ie pe care i-o văzuse acum o zi, când cu povestea suferinÈ›elor negustorului nevinovat, strălucea acum o expresie de calm solemn. Karataev se uita la Pierre cu ochii lui buni È™i rotunzi, înecaÈ›i de lacrimi È™i se vedea bine că îl chema: voia să-i spună ceva. Dar Pierre se temea să nu-l biruie înduioÈ™area. Se făcu deci că nu bagă de seamă cum se uită la el È™i se îndepărtă în grabă. Când convoiul de prizonieri se urni iarăși din loc, Pierre se uită înapoi. Karataev încă stătea la marginea drumului, proptit de mesteacăn È™i doi francezi, aplecaÈ›i asupră-i, tot vorbeau ceva între ei. Pierre nu se mai uită; își continuă mersul la deal, È™chiopătând. ÃŽndărăt, dinspre locul unde stătuse Karataev, răsună un foc de armă, Pierre auzi clar detunătura, dar chiar în clipa când o auzi își aminti că nu sfârÈ™ise încă numărătoarea etapelor ce le mai rămăseseră până la Smolensk, socoteală pe care o începuse înainte de trecerea mareÈ™alului. Și începu iar să calculeze. Cei doi soldaÈ›i francezi, dintre care unul È›inea în mână o armă fumegândă, îl ajunseră din urmă È™i trecură pe lângă el. Erau amândoi palizi È™i în expresia chipului lor – unul dintre ei se uită timid la Pierre – era ceva asemănător cu ceea ce văzuse Pierre pe faÈ›a soldatului cel tânăr, la execuÈ›ie. Pierre se uită la soldat È™i își aminti cum, cu trei zile înainte, tot soldatul acesta își arsese cămaÈ™a pe care È™i-o usca la foc È™i cum râseseră ceilalÈ›i de dânsul. Un scheunat de câine se auzi în spatele lor, dinspre locul unde rămăsese Karataev. „La ce-o mai fi urlând prostul de el?†se gândi Pierre. Cei doi, soldaÈ›ii care mergeau în rând cu Pierre, nu-È™i întoarseră nici ei privirile către locul de unde se auzise împuÈ™cătura È™i apoi urletul câinelui; dar o expresie de asprime li se aÈ™ternu pe chip. XV. CÃRUÞELE CU MATERIALE, prizonierii È™i coloana de bagaje ale mareÈ™alului poposiră în satul ȘamÈ™evo. Se grămădiră toÈ›i pe lângă focuri. Pierre se apropie de foc, mâncă carne de cal friptă, se culcă cu spatele la foc È™i adormi cum puse capul jos. Dormi iarăși cum dormise atunci la Mojaisk, după bătălia de la Borodino. Din nou, realitatea se contopi cu visul È™i din nou, întocmai ca atunci, cineva, poate el însuÈ™i sau poate un altul, îi rosti cu glas tare gândurile, chiar aceleaÈ™i gânduri care-i fuseseră tălmăcite cu glas tare È™i atunci, la Mojaisk. „ViaÈ›a este totul. ViaÈ›a este Dumnezeu. Totul se deplasează È™i se miÈ™că È™i această miÈ™care este Dumnezeu. Și atât timp cât există viață, există È™i desfătările conÈ™tiinÈ›ei de dumnezeire. A iubi viaÈ›a înseamnă a iubi pe Dumnezeu. Mai greu È™i mai fericit lucru din toate este să iubeÈ™ti această viață, chiar când te chinuieÈ™ti È™i chiar dacă te chinuieÈ™ti pe nedrept.†„Karataev!†își aminti Pierre. Și, deodată parcă, îi apăru aievea în față un bătrânel blând, demult uitat, fostul lui profesor de geografie din ElveÈ›ia. „Stai puÈ›in!†zise moÈ™neagul. Și-i arătă lui Pierre un glob. Globul acesta era o sferă vie, miÈ™cătoare, fără dimensiuni. Toată suprafaÈ›a globului era alcătuită din stropi îngrămădiÈ›i unul într-altul. Și picăturile acestea erau toate în continuă miÈ™care È™i deplasare: când se contopeau câteva într-un singur strop, când dintr-un strop se făceau mai multe. Fiecare strop năzuia să se întindă, să câștige cât mai mare suprafață, dar celelalte, tinzând spre acelaÈ™i lucru, îl împingeau, adeseori îl nimiceau, sau, câteodată, se uneau cu el. — Iată, asta-i viaÈ›a! Spunea bătrânul profesor. „Ce simplu È™i limpede e! Gândi Pierre. Cum am putut să nu È™tiu lucrul acesta mai înainte!†— La mijloc e Dumnezeu È™i fiecare picătură năzuieÈ™te să crească pentru a-l răsfrânge în cât mai mare măsură cu putință. CreÈ™te, se uneÈ™te cu alta, se strânge, dispare de la suprafață, intră în adâncuri È™i iarăși apare plutind. Iată, bunăoară, Karataev: s-a împrăștiat È™i nu mai este. Vous avez compris, mon enfant?103 spuse profesorul. — Vous avez compris, sacré nom!104 strigă o voce È™i Pierre se trezi. El se ridică în capul oaselor, dar rămase jos, È™ezând. ÃŽn faÈ›a focului, stând pe vine, era un soldat francez care tocmai dăduse în lături un soldat rus ca să-i ia locul È™i își frigea o bucată de carne înfiptă în vergeaua armei. Mâinile lui păroase, roÈ™ii, cu vine proeminente, cu degete scurte, răsuceau îndemânatic frigarea. FaÈ›a lui smolită, cu sprâncene încruntate, i se vedea bine la lumina jeraticului. — Ça lui est bien égal, bombănea el repezit, adresându-se soldatului din spatele său, brigand, va!105 Și, învârtind înainte vergeaua, soldatul se uită posomorât la Pierre. Acesta întoarse capul È™i privi umbrele. Un soldat rus prizonier, cel dat la o parte de francez, stătea lângă foc È™i tot netezea ceva cu mâna. Uitându-se mai bine, Pierre îl recunoscu pe Serâi, cățeluÈ™ul liliachiu, care, dând din coadă, se gudura la picioarele soldatului. — A, ai venit? Spuse Pierre. Dar unde-i Pla… începu el È™i nu-È™i mai sfârÈ™i vorba. ÃŽn mintea lui se asociară dintr-o dată, ieÈ™ind brusc la lumină, unele amintiri: ochii cu care se uitase la el Karataev, când stătea rezemat de copac, împuÈ™cătura auzită dintr-acolo, urletul de câine, chipurile de ucigaÈ™i ale celor doi soldaÈ›i francezi care trecuseră pe lângă el, arma din È›eava căreia mai ieÈ™ea încă fum, lipsa lui Karataev la acest popas. Era pe punctul de a pricepe că Platon Karataev fusese ucis, când îi țâșni în conÈ™tiință amintirea unei seri petrecute cu o frumoasă poloneză, vara trecută, pe terasa casei sale din Kiev. Apoi, înainte de a fi apucat să-È™i înlănÈ›uiască între ele amintirile zilei È™i înainte de a fi tras vreo concluzie, Pierre închise ochii È™i tabloul priveliÈ™tii de vară se topi în amintirea unei băi, a unui glob lichid, miÈ™cător, È™i se scufundă încet, undeva, într-o apă, iar apa îi ajunse până peste cap. ÃŽnainte de răsăritul soarelui, pe Pierre îl deÈ™teptară focuri de armă È™i strigăte puternice, care se înteÈ›eau. Trecură fugind pe lângă el câțiva francezi. — Les cosaques!106 strigă unul dintre ei È™i, într-o clipă, o mulÈ›ime de chipuri de ruÈ™i făcuseră cerc în jurul lui Pierre. Mult timp, Pierre nu putu pricepe ce se petrecea cu el. Auzea din toate părÈ›ile cum plâng de bucurie tovarășii săi. — FraÈ›ilor, iubiÈ›ii mei, fraÈ›ilor dragi! Strigau, plângând, soldaÈ›ii bătrâni, îmbrățișându-se cu husarii È™i cazacii. AceÈ™tia făceau cerc în jurul prizonierilor È™i se grăbeau să le ofere, care haine, care cizme, care pâine. Pierre sta în mijlocul lor È™i plângea cu hohote, fără să poată scoate o vorbă. Se repezi să-l îmbrățiÈ™eze pe cel dintâi soldat care se apropiase de el È™i, plângând, prinse a-l săruta. Dolohov sta la poarta unei case ruinate, lăsând să treacă prin faÈ›a lui ceata francezilor dezarmaÈ›i. Francezii, tulburaÈ›i de toate câte se petrecuseră, vorbeau tare între ei, dar când treceau prin dreptul lui Dolohov, care-È™i plesnea uÈ™or cu cravaÈ™a carâmbul cizmei È™i-i măsura cu privirea lui rece È™i sticloasă ce nu promitea nimic bun, le amuÈ›ea la toÈ›i glasul. De cealaltă parte sta cazacul lui Dolohov È™i număra prizonierii, făcând la fiecare sută de oameni un semn cu creta pe poartă. — La câți ai ajuns? ÃŽÈ™i întrebă Dolohov cazacul, ocupat cu numărătoarea. — La a doua sută, răspunse cazacul. — Filez, filez, le striga Dolohov francezilor, cu expresia pe care o învățase chiar de la ei, È™i când privirile i se încruciÈ™au cu ale prizonierilor ce treceau, ochii lui aveau o sticlire plină de cruzime. Denisov, posomorât la față, cu cuÈ™ma în mână, pășea în urma câtorva cazaci, care duceau spre o groapă săpată în grădină trupul lui Petea Rostov. XVI. DE LA 28 OCTOMBRIE CÂND începură gerurile, fuga francezilor luă doar un caracter mai tragic, căci oamenii care degerau de frig È™i pe urmă se prăjeau È™i mureau pe lângă focuri, ca È™i cei înfofoliÈ›i în È™ube – împăratul, regii È™i ducii – care duceau cu ei avuÈ›iile furate în trăsuri, își continuau fuga. ÃŽn fond însă, procesul bejeniei È™i descompunerii armatei franceze nu se schimbase întru nimic de la plecarea din Moscova. De la Moscova È™i până la Viazma, dintr-o armată de È™aptezeci È™i trei mii de oameni, fără a mai socoti garda (care, tot timpul războiului, nu făcuse decât jafuri), din aceste È™aptezeci È™i trei de mii nu mai rămăseseră decât treizeci È™i È™ase de mii (din care pieriseră în lupte nu mai mult de cinci mii). Acesta e primul termen al progresiei pierderilor, care determină cu o precizie matematică termenii următori. Armata franceză pierea È™i se topea, în aceeaÈ™i proporÈ›ie, de la Moscova la Viazma, de la Viazma la Smolensk, de la Smolensk la Berezina È™i de la Berezina la Wilna, independent de înteÈ›irea ori slăbirea gerului, de urmărire, de tăierea drumului, sau de toate celelalte condiÈ›ii, luate în parte. După Viazma, armata franceză, în loc să rămână împărÈ›ită în trei coloane, se adună laolaltă într-o singură hoardă È™i merse aÈ™a până la sfârÈ™it. Berthier îi scria împăratului său (se È™tie cât de mult își permit să se depărteze de adevăr comandanÈ›ii, atunci când descriu situaÈ›ia armatei lor) următoarele: „Je crois devoir faire connaâtre a Votre Majesté l'état de ses troupes dans les différents corps d'armée que j'ai été a meme d'observer depuis deux ou trois jours, dans différents passages. Elles sont presque débandées. Le nombre des soldats qui suivent les drapeaux est en proportion du quart au plus dans presque tous les régiments, les autres marchent isolément, dans différentes directions et pour leur compte, dans l'espérance de trouver des subsistances et pour se débarrasser de la discipline. En général, ils regardent Smolensk comme le point ou ils doivent se refaire. Ces derniers jours, on a remarqué que beaucoup de soldats jettent leurs cartouches et leurs armes. Dans cet état de choses, l'intéret du service de Votre Majesté exige, quelles que soient ses vues ultérieures, qu'on rallie l'armée a Smolensk en commençant a la débarrasser des noncombattants tels que hommes démontés, des bagages inutiles et du matériel de l'artillerie qui n'est plus en proportion avec les forces actualles. En outre, les jours de repos, des subsistances sont nécessaires aux soldats qui sont exténués par la faim et la fatigue; beaucoup sont morts ces derniers jours, sur la route et dans les bivouacs. Cet état de choses va toujours en augmentant et donne lieu de croindre que È™i l'on n'y prete un prompt remede, on ne soit plus maâtre des troupes dans un combat. Le 9 novembre, a 30 verstes de Smolensk.â€107 Pătrunzând în Smolensk, care reprezenta pentru ei un pământ al făgăduinÈ›ei, francezii se omorâră unii pe alÈ›ii pentru proviant, jefuindu-È™i propriile depozite, iar când nu le mai rămase nimic de prădat, își urmară fuga mai departe. Mergeau toÈ›i, fără să È™tie nici ei unde se duc È™i de ce. Cu atât mai puÈ›in È™tia lucrul acesta geniul lui Napoleon, deoarece lui nimeni nu-i dădea ordine. TotuÈ™i, atât el, cât È™i cei din jurul său își mai păstrau obiceiurile dinainte: scriau ordine, scrisori, rapoarte, ordres du jour108, se intitulau unii pe alÈ›ii: „Sire, Mon Cousin, Prince d'Eckmühl, Roi de Nâplesâ€109 È™i aÈ™a mai departe. Dar toate ordinele È™i rapoartele erau numai pe hârtie, nimic nu se îndeplinea după litera lor, pentru că nici nu se putea îndeplini È™i, cu toate titlurile acestea pompoase de mărire sau de rudenie pe care È™i le dădeau unul altuia, simÈ›eau cu toÈ›ii că nu-s decât niÈ™te oameni răi, vrednici de milă, care făcuseră multe rele È™i cărora le venise acum vremea să dea socoteală. Și, cu toate că se prefăceau îngrijoraÈ›i de soarta armatei, fiecare dintre ei se gândea doar la sine însuÈ™i È™i la chipul cum ar putea să fugă mai curând È™i să-È™i scape pielea. XVII. OPERAÞIUNILE ARMATEI RUSE È™i ale celei franceze din timpul campaniei de retragere de la Moscova la Niemen seamănă cu jocul de-a baba-oarba, unde cei doi jucători sunt legaÈ›i la ochi È™i în care unul sună din când în când dintr-un clopoÈ›el, pentru ca să dea un semn despre sine celui care-l prinde. La început, cel care trebuie prins, nefiindu-i frică de inamic, sună din clopoÈ›el; dar când se crede în pericol, caută să umble în vârful picioarelor, fugind de duÈ™manul său cât mai neauzit È™i, de multe ori, aleargă de-a dreptul în braÈ›ele urmăritorului. La început, trupele napoleoniene au mai dat semne de viață – aceasta se întâmpla în prima perioadă a miÈ™cărilor, pe drumul Kalugăi – dar pe urmă, când au ajuns pe drumul Smolenskului, au rupt-o la fugă, È›inând cu mâna limba clopoÈ›elului È™i, de multe ori, crezând că fug de ruÈ™i, dădeau peste ei. Față de repeziciunea cu care fugeau francezii È™i cu care-i urmăreau ruÈ™ii, mijlocul principal de a cunoaÈ™te, măcar cu aproximaÈ›ie, situaÈ›ia inamicului – patrulele de cavalerie – nu exista. ÃŽn afară de asta, în urma schimbărilor de poziÈ›ii ale ambelor tabere, atât de dese È™i de repezi, veÈ™tile, aÈ™a neprecise cum erau, nici nu puteau ajunge la timp. Dacă – bunăoară – pe ziua de două venea o înÈ™tiinÈ›are că armata inamicului se aflase pe ziua de întâi în cutare sau cutare loc, apoi în ziua de trei, când s-ar fi putut întreprinde ceva, armata respectivă avusese timpul să mai străbată două etape È™i situaÈ›ia ei prezentă era cu totul alta. O armată fugea, cealaltă o ajungea din urmă. De la Smolensk, francezilor li se deschiseră în față o seamă de căi diferite; s-ar fi putut aÈ™adar crede că acolo, vreme de patru zile cât poposiseră, ar fi avut tot timpul să se informeze în ce parte se află inamicul, să-È™i ia oarecari măsuri potrivite È™i să întreprindă ceva nou. Dar, după cele patru zile de popas, cetele lor o luară iarăși la fugă, nu spre dreapta È™i nici spre stânga, ci aÈ™a, fără nici o manevră tactică, fără judecată, pe vechiul drum, cel mai prost, spre Krasnoe È™i OrÈ™a, calea pe care o mai bătătoriseră tot ei, la venire. AÈ™teptându-se la venirea inamicului din spate È™i nu din față, francezii fugeau, răzleÈ›indu-se È™i depărtându-se unii de alÈ›ii, la distanÈ›e de câte douăzeci È™i patru de ore de drum. ÃŽn fruntea tuturor era împăratul, apoi regii, apoi ducii. Armata rusă, crezând că Napoleon o va lua spre dreapta, peste Nipru, singurul lucru cu cap pe care-l avea de făcut – coti È™i ea la dreapta È™i ieÈ™i la drumul mare, în direcÈ›ia Krasnoe. Și aici, întocmai ca la jocul de-a baba-oarba, francezii se ciocniră nas în nas cu avangarda noastră. Văzându-È™i pe neaÈ™teptate inamicul în față, francezii se zăpăciră È™i se opriră la început, speriaÈ›i, apoi o luară iarăși la fugă, părăsindu-È™i tovarășii care veneau în urma lor. Trei zile la rând defilară prin faÈ›a liniilor armatei ruse unități franceze răzleÈ›e, una după alta: întâi ale viceregelui, apoi ale lui Davout, È™i mai la urmă ale lui Ney. Fiecare dintre ei îi părăsi pe ceilalÈ›i, lăsând în urmă tot ce-i împovăra, lepădându-se de artilerie È™i de jumătate din efectiv, È™i scăpând cu fuga numai datorită faptului că noaptea ocoleau trupele ruse, în semicerc, prin dreapta. Ney, care venea cel din urmă – pentru că (cu toată situaÈ›ia nenorocită în care se aflau, sau poate tocmai în urma acestei situaÈ›ii, voiau să bată duÈ™umeaua care le făcuse cucuie) fusese ocupat cu aruncarea în aer a zidurilor Smolenskului, care nu È™ezuseră nimănui în cale – Ney, după ce-È™i lăsă È™i oamenii È™i tunurile È™i tot, trecu Niprul pe furiÈ™, noaptea, prin pădure, numai cu o mie de oameni din corpul de zece mii pe care-l avusese, È™i-l ajunse pe Napoleon la OrÈ™a. De la OrÈ™a, goniră mai departe pe drumul Wilnei È™i, tot aÈ™a, își urmară jocul de-a baba-oarba cu armata care-i fugărea. La Berezina se învălmășiră iară; mulÈ›i se înecară, mulÈ›i alÈ›ii se predară, dar cei care reuÈ™iră să treacă râul fugiră mai departe. Comandantul lor suprem își puse È™uba, se urcă într-o sanie È™i o luă la fugă singur, părăsindu-È™i tovarășii. Cine a putut, a fugit È™i el; cine nu, s-a predat sau a murit. XVIII. S-AR PÃREA Cà ÎN ACEASTà campanie a fugii francezilor, când ei au făcut tot ce se putea face pentru a se hărăzi pieirii, când în niciuna dintre miÈ™cările acestei gloate, începând de la întoarcerea ei pe drumul Kalugăi È™i până la fuga comandantului din mijlocul armatei, nu s-a putut vedea nici cea mai măruntă urmă de raÈ›iune, s-ar părea că, măcar pentru această perioadă a campaniei, istoricilor care atribuie voinÈ›ei unui singur om acÈ›iunile maselor, le-ar fi cu neputință descrierea acestei retrageri în sensul vederilor lor. Dar nu-i aÈ™a. MunÈ›i întregi de cărÈ›i au scris istoricii cu privire la această campanie È™i, peste tot, se vorbeÈ™te de dispoziÈ›iunile lui Napoleon, de planurile lui adânc gândite, de manevrele pe care le executau trupele È™i de genialele dispoziÈ›iuni ale mareÈ™alilor săi. Retragerea de la MaloiaroslaveÈ›, într-un moment când i se lăsase libera trecere într-o regiune bogată È™i când îi era deschis drumul paralel, pe care l-a urmat apoi Kutuzov, precum È™i inutila retragere pe un drum pustiit, ne sunt explicate prin tot felul de consideraÈ›ii adânci. Prin acelaÈ™i fel de consideraÈ›ii adânci ne e descrisă retragerea lui de la Smolensk la OrÈ™a. Pe urmă ni se descrie eroismul său la Krasnoe când, zice-se, hotărât să È›ină piept unui atac È™i să ia el însuÈ™i comanda, se plimbă cu un băț de mesteacăn în mână È™i spune: — J'ai assez fait l'Empereur, il est temps de faire le général.110 Și, cu toate astea, el fuge neîntârziat, mai departe, lăsând în voia soartei porÈ›iuni zdrobite din armata sa, care se aflau în urmă. Ni se descrie apoi sufletul mare al mareÈ™alilor, în special al lui Ney, suflet mare care consta în faptul că s-a furiÈ™at noaptea prin pădure, trecând Niprul, È™i, fără drapele È™i fără artilerie, fără nouă mii dintre cei zece mii de oameni pe care-i avusese, a fugit la OrÈ™a. Și, în sfârÈ™it, ultima plecare a marelui împărat din mijlocul eroicei armate ne este prezentată de istorici ca un lucru măreÈ› È™i genial. Chiar È™i ultima lui faptă, fuga, care se cheamă pe limba noastră omenească laÈ™itate în cel mai înalt grad È™i de care fiecare copil învață să se ferească, chiar È™i această faptă capătă, pe limba istoricilor, o justificare. Iar atunci când firul atât de elastic al raÈ›ionamentelor istorice nu se mai poate întinde, când acÈ›iunea este vădit împotriva a tot ceea ce omenirea consideră bine È™i drept, istoricilor li se înfățiÈ™ează concepÈ›ia salvatoare a omului mare. Ca È™i cum această măreÈ›ie a lui ar exclude măsura binelui È™i răului. Pentru un om mare nu există rău. Nu există oroare de care să poată fi învinuit cel care e mare. „C'est grand!â€111 – spun istoricii È™i atunci nu mai există nici bine, nici rău, există numai „grand„ È™i „ne-grandâ€. Grand e bine; ne-grand e rău. Grand este, după concepÈ›ia lor, o însuÈ™ire a unor făpturi deosebite de restul oamenilor, numite de ei eroi. Și Napoleon, care fuge acasă, înfofolit într-o È™ubă caldă, părăsindu-È™i nu numai tovarășii care piereau, dar È™i pe oamenii care (după părerea sa) fuseseră aduÈ™i aici de el, simte que c'est grand È™i sufletul îi este liniÈ™tit. „Du sublime (el vede în persoana lui ceva sublim) au ridicule, il n'y a qu'un pas!â€112 spune el. Și de cincizeci de ani încoace, lumea întreagă repetă: „Sublime! Grand! Napoléon le grand! Du sublime au ridicule, il n'y a qu'un pas!†Și nimănui nu-i trece prin minte că a recunoaÈ™te drept măreÈ›ie o măreÈ›ie care nu se măsoară cu măsura binelui È™i răului, înseamnă numai a recunoaÈ™te propria ta micime incomensurabilă. Pentru noi, cei cărora ne-a fost dată de Hristos măsura binelui È™i a răului, nu există incomensurabilul. Și nu există măreÈ›ie acolo unde nu e simplitate, bunătate È™i adevăr. XIX. CARE RUS, CITIND DESCRIERILE ultimei perioade a campaniei din 1812, n-a încercat un sentiment de apăsător necaz, de nemulÈ›umire È™i de nedumerire? Cine nu È™i-a pus întrebarea: de ce n-au fost prinÈ™i È™i n-au fost nimiciÈ›i toÈ›i francezii, de vreme ce toate cele trei armate ale noastre, superioare ca număr, îi înconjurau, de vreme ce francezii, dezorganizaÈ›i, flămânzi È™i degeraÈ›i se predau cu duiumul, È™i de vreme ce (după cum ne spune istoria) scopul ruÈ™ilor era tocmai acela de a-i opri, de a le tăia în două armata È™i de a-i prinde pe toÈ›i? Cum se face că armata rusă, mai slabă ca număr decât aceea a francezilor, a dat bătălia de la Borodino È™i cum se face că această armată care îi încercuise pe francezi din trei părÈ›i È™i își pusese în gând să-i prindă, nu È™i-a atins È›inta? Nu cumva să fi avut francezii o atât de imensă superioritate asupra noastră, încât, chiar atunci când i-am înconjurat din trei părÈ›i cu forÈ›e mult mai mari, să nu-i fi putut bate? Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? Istoria (sau ceea ce numim noi astfel), răspunzând la aceste întrebări, spune că aceasta s-a întâmplat pentru că Kutuzov È™i Tormasov È™i Ciceagov È™i cutare È™i cutărică n-au făcut cutare È™i cutare manevre. Dar de ce n-au făcut ei toate aceste manevre? De ce, dacă erau vinovaÈ›i ei că nu s-a putut atinge È›inta propusă, de ce n-au fost judecaÈ›i È™i executaÈ›i? Dar, chiar dacă am admite că vina insuccesului ruÈ™ilor au purtat-o Kutuzov, Ciceagov È™i ceilalÈ›i, nu s-ar putea totuÈ™i înÈ›elege de ce, chiar aÈ™a, în condiÈ›iile în care se aflau trupele ruse la Krasnoe È™i la Berezina (în amândouă cazurile, ruÈ™ii au dispus de forÈ›e superioare francezilor), de ce n-a fost capturată în întregime armata franceză, împreună cu mareÈ™alii, regii È™i împăratul, de vreme ce acesta era scopul ruÈ™ilor? Explicarea acestui ciudat fenomen (cum ne-o redau istoricii militari ruÈ™i) prin faptul că mareÈ™alul Kutuzov ar fi împiedicat să se dea atacul este neîntemeiată, pentru că noi È™tim că voinÈ›a lui Kutuzov n-a fost în stare să È›ină pe loc trupele în atacurile de la Viazma È™i de la Tarutino. De ce oare armata rusă, care, cu forÈ›e mai slabe, a putut câștiga bătălia de la Borodino împotriva unui inamic pe atunci în plină putere, a fost bătută la Krasnoe È™i la Berezina, tocmai când avea forÈ›e superioare, de către cetele dezorganizate ale francezilor? Dacă scopul ruÈ™ilor consta în a le tăia calea È™i a-i face prizonieri pe Napoleon È™i pe mareÈ™alii săi È™i dacă acest scop nu numai că n-a fost atins, dar toate încercările de a-l atinge s-au năruit de fiecare dată în cel mai ruÈ™inos chip, atunci, pe bună dreptate, ultima perioadă a campaniei li se prezintă francezilor ca un întreg È™ir de victorii È™i cu totul pe nedrept susÈ›in istoricii ruÈ™i că noi am fost cei victorioÈ™i. Istoricii militari ruÈ™i, în măsura în care consideră logica obligatorie pentru ei, ajung, fără să vrea, la concluzia aceasta È™i, cu tot lirismul lor patriotic cu care ridică în slăvi vitejia, devotamentul etc., sunt nevoiÈ›i a recunoaÈ™te împotriva dorinÈ›ei lor că retragerea francezilor din Moscova a însemnat un È™ir întreg de victorii pentru Napoleon È™i de înfrângeri pentru Kutuzov. Dar, lăsând cu desăvârÈ™ire orice amor propriu naÈ›ional deoparte, simÈ›im că această concluzie conÈ›ine o contrazicere în sine, de vreme ce È™irul de victorii ale francezilor a dus la nimicirea deplină a inamicului È™i la alungarea lui din È›ară. Sursa acestei contradicÈ›ii stă în faptul că istoricii, care desprind evenimentele din scrisorile suveranilor È™i ale generalilor din dări de seamă, rapoarte È™i aÈ™a mai departe, fac presupunerea neîntemeiată că ultima perioadă a războiului din anul 1812 a avut un È›el care, de fapt, n-a existat niciodată È™i anume acela de a tăia armata franceză în două È™i de a-i lua prizonieri pe Napoleon È™i pe mareÈ™alii săi, cu întreaga armată. Scopul acesta n-a existat niciodată È™i nici nu putea exista, pentru că n-avea nici un sens È™i pentru că era absolut imposibil de atins. Acest scop n-avea nici un sens, mai întâi pentru că armata dezorganizată a lui Napoleon fugea cât putea de repede din Rusia, adică îndeplinea ceea ce È™i-ar fi putut dori oricare rus. La ce mai era nevoie de tot felul de operaÈ›iuni împotriva francezilor, câtă vreme ei fugeau cât îi È›ineau picioarele? ÃŽn al doilea rând, n-ar fi fost cu cap să te pui în calea unor oameni care-È™i concentrează toată energia în acÈ›iunea de a fugi. ÃŽn al treilea rând, ar fi fost lipsit de sens să-È›i expui la pierderi trupele cu scopul de a nimici armatele franceze, care È™i aÈ™a se nimiceau, fără nici o intervenÈ›ie din afară È™i atât de repede, încât chiar È™i fără să li se mai fi tăiat drumul nu puteau trece graniÈ›a Rusiei cu mai mulÈ›i oameni decât au trecut în decembrie, adică o sutime din numărul total al soldaÈ›ilor cu care veniseră. ÃŽn al patrulea rând, ar fi fost absurdă dorinÈ›a de a-l lua prizonier pe împărat, cu mareÈ™alii È™i cu ducii lui – oameni al căror prizonierat ar fi îngreuiat în cel mai înalt grad acÈ›iunea ruÈ™ilor, cum au recunoscut È™i diplomaÈ›ii cei mai abili ai vremii (Joseph de Maister È™i alÈ›ii). Și mai absurdă ar fi fost dorinÈ›a de a captura corpuri întregi de armată, când propriile noastre trupe nu mai ajunseseră la Krasnoe decât înjumătățite È™i când, pentru acele corpuri capturate, ar fi trebuit imobilizate divizii întregi ca escortă, È™i asta mai ales că nici soldaÈ›ii noÈ™tri nu-È™i primeau întotdeauna raÈ›ia întreagă, iar dintre prizonieri unii È™i începuseră să moară de foame. ÃŽntregul plan, atât de adânc chibzuit, de a tăia calea francezilor È™i de a-l prinde pe Napoleon împreună cu armata lui, era asemănător planului unui grădinar care, vrând să izgonească o vită ce-i calcă straturile, ar da fuga la poartă È™i ar începe să lovească vita în cap. Tot ce s-ar putea spune în apărarea grădinarului ar fi că prea s-a supărat, dar nici această scuză nu putea exista pentru cei care întocmiseră planul, căci nu ei erau cei care suferiseră de pe urma călcării straturilor. Dar pe lângă că tăierea drumului lui Napoleon È™i a armatei sale ar fi fost un lucru absurd, mai era È™i imposibil. Era imposibil, mai întâi, pentru că experienÈ›a a dovedit că miÈ™carea coloanelor în timpul unei bătălii, la numai cinci verste de locul bătăliei, nu coincide niciodată cu planurile; deci, probabilitatea că armata lui Kutuzov s-ar fi putut întâlni, la vreme È™i la un loc dinainte stabilit, cu armata lui Ciceagov È™i Wittgenstein era atât de redusă, încât echivala cu o imposibilitate; aÈ™a credea È™i Kutuzov atunci când, la primirea planului, spusese că diversiunile pe distanÈ›e mari nu dau niciodată rezultatele dorite. ÃŽn al doilea rând era imposibil pentru că ar fi fost nevoie de forÈ›e incomparabil mai mari decât acelea pe care le aveau ruÈ™ii, spre a paraliza forÈ›a inerÈ›iei cu care se miÈ™ca îndărăt armata lui Napoleon. ÃŽn al treilea rând, lucrul era imposibil, pentru că expresia militară a tăia nu are nici un sens. PoÈ›i tăia un codru de pâine, dar nu o armată. A tăia o armată, a-i aÈ›ine calea, e absolut cu neputință, pentru că loc de ocoluri se găseÈ™te întotdeauna destul, È™i mai sunt È™i nopÈ›i întunecoase, în care nu vezi nimic, lucru de care se pot convinge savanÈ›ii militari cel puÈ›in din exemplele de la Krasnoe È™i Berezina. Iar a lua prizonier pe cineva e cu totul imposibil, atât timp cât cel ameninÈ›at a fi capturat nu consimte la aceasta, aÈ™a cum nu poÈ›i prinde o rândunică, deÈ™i poÈ›i pune mâna pe ea, când È›i se aÈ™ază în palmă. De luat prizonier îl poÈ›i lua numai pe acela care se predă, aÈ™a cum fac nemÈ›ii, după toate regulile strategiei È™i tacticii. Dar trupele franceze, pe bună dreptate, n-au găsit necesar să procedeze aÈ™a, de vreme ce aceeaÈ™i moarte, de frig È™i de foame, îi aÈ™tepta pe francezi È™i dacă fugeau È™i dacă se lăsau luaÈ›i prizonieri. Al patrulea È™i principalul argument că lucrul era imposibil ni-l dă faptul că niciodată, de când e lumea, n-a mai fost război în condiÈ›ii atât de înfricoșătoare ca acelea în care s-a desfășurat războiul din 1812, È™i trupele ruseÈ™ti care È™i-au încordat, în urmărirea inamicului, toate forÈ›ele, n-ar fi putut face nimic mai mult fără să fi fost ele însele în primejdie de a fi nimicite. ÃŽn marÈ™ul său de la Tarutino la Krasnoe, armata rusă s-a împuÈ›inat cu cincizeci de mii de oameni, bolnavi sau istoviÈ›i, rămaÈ™i în urma unităților, număr echivalent cu populaÈ›ia unui mare oraÈ™, capitală de gubernie. Jumătate din efectivul total a fost scos din rânduri, fără luptă. Și în legătură cu această perioadă a campaniei, în care armata, fără cizme È™i fără È™ube, cu provizii neîndestulătoare, lipsită de votcă, doarme cu lunile pe zăpadă, pe un ger de cincisprezece grade, în care ziua e numai de È™apte-opt ceasuri, iar în rest domneÈ™te noaptea, când disciplina nu mai poate avea nici o înrâurire; în legătură cu perioada aceasta, în care, nu câteva ceasuri, ca într-o bătălie unde se duce pe copcă disciplina cât timp soldaÈ›ii se miÈ™că în raza morÈ›ii, ci luni întregi, minut cu minut, oamenii se zbat să nu moară de frig È™i de foame; în legătură cu perioada aceasta, când, într-o singură lună, piere jumătate din armată – tocmai relativ la această perioadă a campaniei istoricii vin să ne spună cum ar fi trebuit Miloradovici să facă cutare marÈ™ de flanc È™i Tormasov cutare manevră, cum ar fi trebuit să se miÈ™te Ciceagov spre cutare loc (pe o zăpadă ce trecea de genunchi) È™i cum cutare a zdrobit È™i a tăiat drumul etc., etc. RuÈ™ii, dintre care au murit mai bine de jumătate, au făcut tot ceea ce s-ar fi putut face È™i ce trebuia să fie făcut pentru atingerea unui scop vrednic de poporul lor È™i nu sunt ei vinovaÈ›i dacă alÈ›i ruÈ™i, stând acasă la căldurică, propuneau lucruri cu neputință de înfăptuit. Toată această stranie È™i de neînÈ›eles contrazicere între fapte È™i descrierile istoriei vine doar din faptul că istoricii, scriind despre acest eveniment, au scris istoria sentimentelor È™i a vorbelor mari, deosebit de frumoase, ale feluriÈ›ilor generali, È™i nu istoria evenimentelor. Pentru ei apar ca foarte interesante cuvintele lui Miloradovici, decoraÈ›iile pe care le-a primit cutare ori cutare general È™i părerile lor; dar problema celor cincizeci de mii de oameni, câți au rămas prin spitale È™i morminte, nu-i mai interesează, căci ea nu mai intră în competenÈ›a studiului lor. TotuÈ™i, e destul să ne întoarcem faÈ›a de la studiul rapoartelor È™i al planurilor generale, e destul să căutăm a pătrunde în miezul chestiunii – miÈ™carea sutelor de mii de oameni care au luat parte direct È™i nemijlocit la desfășurarea evenimentului – È™i dintr-o dată toate problemele care, până acum, ni s-au părut de nerezolvat, își capătă o neîndoielnică dezlegare, cu o nebănuită simplitate È™i foarte lesne. Scopul de a tăia în două armata lui Napoleon n-a existat niciodată decât în închipuirea a vreo zece oameni. El n-a putut exista, pentru că era absurd È™i cu neputință de atins. Poporul a avut un singur scop: să cureÈ›e È›ara de invadatori. Scopul acesta a fost atins, în primul rând, de la sine, de vreme ce francezii fugeau È™i nu era nevoie decât să nu-i oprească nimeni să fugă. ÃŽn al doilea rând, scopul a fost atins prin acÈ›iunea războiului popular care-i nimicea pe francezi È™i, în al treilea rând, prin faptul că marea armată rusă, se È›inea după francezi, gata să se folosească de toate forÈ›ele ei, în caz că aceÈ™tia s-ar fi oprit. Armata rusă a trebuit să acÈ›ioneze cum acÈ›ionează un bici asupra unui animal care fuge. Și urmăritorul priceput È™tia că lucrul cel mai nimerit e să È›ii biciul ridicat, amenințând vita fugărită È™i să nu-i dai cu el în cap. Partea a patra. I CÂND OMUL VEDE O VIEÞUITOARE murind, îl cuprinde groaza: ceva ce el însuÈ™i este, esenÈ›a lui, se nimiceÈ™te sub ochii lui, încetează de a mai fi. Dar când fiinÈ›a care moare este un om È™i încă un om drag, atunci, pe lângă groaza resimÈ›ită în faÈ›a dispariÈ›iei vieÈ›ii, mai simÈ›i È™i ceva ca o ruptură în suflet, o rană sufletească din care, întocmai ca È™i dintr-o rană trupească, poÈ›i muri uneori, te poÈ›i vindeca alteori, dar totdeauna te doare È™i nu suferă din afară atingeri ce ațâță durerea. După moartea prinÈ›ului Andrei, NataÈ™a È™i prinÈ›esa Maria simÈ›eau deopotrivă această durere. CopleÈ™ite de durere È™i înspăimântate de înfricoșătorul nor al morÈ›ii, care le plutea deasupra capului, ele nu îndrăzneau să privească viaÈ›a în față. ÃŽÈ™i fereau cu grijă rănile, deschise, de atingeri jignitoare, dureroase. Totul: o trăsură care trecea repede pe stradă, o chemare la masă, o întrebare a cameristei cu privire la rochia pe care trebuia s-o pregătească sau, È™i mai rău, un cuvânt de nesinceră È™i superficială consolare, totul le zgândărea dureros rana, li se părea o jignire È™i le tulbura liniÈ™tea de care aveau neapărată nevoie amândouă ca să asculte corul acela înfricoșător È™i grav, care nu amuÈ›ise încă în închipuirea lor, împiedicându-le să privească în tainicele depărtări nemărginite, care li se deschiseseră o clipă în faÈ›a ochilor. Numai când erau amândouă singure, acest sentiment dureros È™i jignitor dispărea. Vorbeau puÈ›in între ele. Și dacă vorbeau, era numai cu privire la lucrurile de cea mai mică importanță. Și una È™i alta evitau deopotrivă să pomenească orice ar fi putut avea vreo legătură cu viitorul. A recunoaÈ™te că e posibil un viitor, li se părea o jignire adusă memoriei lui. Cu È™i mai multă prudență ocoleau în convorbirile lor tot ce avea o legătură cu cel mort. Li se părea că nu putea fi exprimat prin cuvinte ceea ce au trăit È™i au simÈ›it. Li se părea că orice evocare a amănuntelor vieÈ›ii lui, care s-ar fi slujit de cuvinte, nu putea decât scădea ceva din măreÈ›ia È™i sfinÈ›enia tainei care se săvârÈ™ise sub ochii lor. Necontenita abÈ›inere de la orice conversaÈ›ie È™i ocolirea grijulie a tot ce ar fi putut aduce vorba despre el, aceste statornice opreliÈ™ti din toate părÈ›ile, la hotarul celor ce nu trebuiau spuse, făceau ca tot ceea ce simÈ›eau să apară în închipuirea lor È™i mai curat È™i mai luminos. Dar tristeÈ›ea pură È™i deplină este tot atât de imposibilă ca È™i bucuria pură È™i deplină. PrinÈ›esa Maria fu cea dintâi pe care situaÈ›ia de independentă È™i unică stăpână a destinului ei, situaÈ›ia de tutore È™i educatoare a nepoÈ›elului ei, o chemă la viață din lumea gândurilor triste în care trăise primele două săptămâni. Primise de la rude scrisori la care trebuia să răspundă; odaia în care îl culcau pe NikoluÈ™ka era igrasioasă È™i copilul începuse să tuÈ™ească. Alpatâci venise la Iaroslavl cu socotelile treburilor moÈ™iei È™i-i făcuse, prezentându-i-o ca un sfat, propunerea să se mute la Moscova, în casa din Vzdvijenka, ce rămăsese întreagă È™i n-avea nevoie decât de mici reparaÈ›ii. ViaÈ›a nu se oprise pe loc È™i trebuia trăită. Oricât de greu i-ar fi fost prinÈ›esei Maria să iasă din lumea ei de contemplaÈ›ie solitară, în care trăise până acum, cu toată părerea de rău È™i parcă jena de a o lăsa pe NataÈ™a singură – grijile vieÈ›ii îi cereau participarea È™i ea se lăsă prinsă, fără să vrea, de ele. Verifică, împreună cu Alpatâci, conturile, se sfătui cu Dessalles în privinÈ›a lui NikoluÈ™ka, dădu dispoziÈ›ii È™i se pregăti în vederea mutării sale la Moscova. NataÈ™a rămase singură È™i, din clipa în care prinÈ›esa Maria începu să se îngrijească de pregătirile necesare plecării, începu să fugă È™i de ea. PrinÈ›esa Maria propuse contesei să o lase pe NataÈ™a să meargă cu ea la Moscova, È™i atât mama cât È™i tatăl se învoiră bucuroÈ™i, căci observaseră cum puterile fizice ale fetei se împuÈ›inau pe zi ce trecea È™i socoteau că o schimbare de aer, ca È™i asistenÈ›a medicilor de la Moscova, îi puteau fi de folos. — Nu plec nicăieri! Răspunse NataÈ™a când îi făcură această propunere. Atât vă rog doar: să mă lăsaÈ›i în pace! zise ea È™i ieÈ™i cu paÈ™i repezi din odaie, È›inându-È™i cu greu lacrimile care o podideau, nu atât de durere, cât de ciudă È™i de enervare. Când se simÈ›i părăsită de prinÈ›esa Maria È™i singură în durerea ei, NataÈ™a începu să-È™i petreacă cea mai mare parte a timpului singură în odaia ei. Stând cu picioarele sub ea, pe un colÈ› de canapea, rupând sau mototolind ceva cu degetele ei subÈ›iri È™i încordate È™i uitându-se È›intă, stăruitor, la obiectul pe care i se opreau întâmplător ochii. Izolarea asta de oameni o sleia de puteri È™i o chinuia, dar îi era absolut trebuincioasă. Deîndată ce intra cineva în odaia ei, ea se scula grăbită, își schimba poziÈ›ia È™i expresia ochilor È™i își lua cartea sau lucrul de mână, aÈ™teptând cu vădită nerăbdare ieÈ™irea celui care o tulburase. I se tot părea că e mereu pe punctul de a înÈ›elege, de a pătrunde acea înfricoșătoare È™i de nepătruns problemă spre care-i erau aÈ›intiÈ›i ochii sufletului. ÃŽntr-o zi, pe la sfârÈ™itul lui decembrie, NataÈ™a, palidă È™i cu părul strâns neglijent într-un conci, îmbrăcată cu o rochie neagră de lână, È™edea ca de obicei cu picioarele sub ea pe colÈ›ul canapelei, răsucindu-È™i È™i desfăcându-È™i tot timpul capetele cordonului È™i se uita la un colÈ› al uÈ™ii. Se uita într-acolo unde se dusese el, de cealaltă parte a vieÈ›ii. Iar această altă lume, la care nu se gândise niciodată până atunci, care i se păruse odinioară atât de îndepărtată È™i de neverosimilă, i se părea acum mai aproape È™i mai dragă, mai pe înÈ›eles decât viaÈ›a aceasta, în care totul era ori deÈ™ertăciune È™i nimicnicie, ori chin È™i umilință. Se uita într-acolo unde È™tia că era el. Dar nu-l putea vedea altfel decât aÈ™a cum fusese aici. ÃŽl vedea tot aÈ™a cum fusese la MâtiÈ™ci, la TroiÈ›a, la Iaroslavl. ÃŽi vedea faÈ›a, îi auzea vocea, îi repeta cuvintele È™i vorbele pe care i le spusese ea È™i, câteodată, la aceste vorbe, fantezia ei mai adăuga È™i altele, care ar fi putut fi spuse cu prilejul acela. Iată-l stând în fotoliu, îmbrăcat în scurteica lui de catifea, sprijinindu-È™i capul pe mâna lui slabă È™i galbenă. Pieptul îi e foarte supt È™i umerii ridicaÈ›i. ÃŽÈ™i strânge cu putere buzele È™i ochii îi lucesc, iar pe fruntea-i palidă tremură, ca să dispară apoi, o cută. Un picior îi zvâcneÈ™te aproape imperceptibil. NataÈ™a È™tie că el se luptă cu dureri chinuitoare… „Ce-i È™i cu durerea asta? De ce-l doare? Ce-o fi simÈ›ind? Ce tare îl doare!†își spune NataÈ™a. El i-a observat privirea atentă, a ridicat ochii È™i a început a-i vorbi, fără să zâmbească. „Un lucru doar mă îngrozeÈ™te, a spus el. Cum ai să-È›i legi tu, pentru totdeauna, viaÈ›a de un suferind? E un chin de-o viață întreagă.†Și se uita cu ochi iscoditori la ea. NataÈ™a îi răspunsese atunci, ca de obicei, înainte de a fi apucat să se gândească ce răspunde: „Nu mai poate dura mult aÈ™a: n-are să fie cum spui. Ai să te faci sănătos – sănătos cu adevărat.†Îl vedea acum iarăși aievea È™i trăia din nou tot ce simÈ›ise atunci. ÃŽÈ™i aminti privirea stăruitoare, tristă È™i severă cu care-i răspunsese el la aceste cuvinte È™i înÈ›elese toată mustrarea È™i deznădejdea din această stăruitoare privire. „Va să zică eu eram de acord, își spunea acum NataÈ™a, că ar fi fost îngrozitor dacă el ar fi rămas pentru totdeauna suferind. Dar eu i-am spus atunci asta numai fiindcă asta ar fi fost pentru el îngrozitor, pe când el a luat-o altfel. El È™i-a spus că pentru mine ar fi putut fi îngrozitor. Pe atunci, el mai voia încă să trăiască, îi era frică de moarte. Și eu i-am spus-o atât de grosolan, È™i de prosteÈ™te! Dar nu mă gândisem la asta. Mă gândisem la cu totul altceva. Dacă aÈ™ fi spus ceea ce gândeam, aÈ™ fi spus: chiar dacă ar fi să moară câte un pic, câte un pic, sub ochii mei È™i tot aÈ™ fi mai fericită decât sunt acuma. Acum… Nimic, nimeni nu mai există. Știa el oare asta? Nu. N-a È™tiut-o È™i nu o va È™ti niciodată. Iar acum nu se mai poate, nu se mai poate nicicând repara asta.†Și iată că el iarăși îi spunea cuvintele acelea, dar acum, în închipuirea ei, NataÈ™a, îi răspundea într-alt fel. Ea îi tăia vorba È™i-i spunea: „Ar fi îngrozitor pentru dumneata, dar È™i pentru mine. Știi bine că, fără dumneata, viaÈ›a mea nu are nici un rost È™i că suferinÈ›a alături de dumneata este, pentru mine, cea mai mare fericire.†Și el îi lua mâna È™i i-o strângea, aÈ™a cum i-o strânsese atunci, în seara aceea cumplită, patru zile înainte de moarte. Și, în închipuirea ei, ea îi mai spunea È™i alte cuvinte de duioÈ™ie È™i dragoste, cuvinte pe care i le-ar fi putut spune atunci. „Te iubesc… pe tine te iubesc, pe tine te iubesc…†îi spunea, frângându-È™i convulsiv mâinile È™i strângând din dinÈ›i cu o sforÈ›are plină de îndârjire. Și o durere dulce o cuprinse È™i lacrimi îi veniră în ochi. Dar, deodată, își puse întrebarea: cui îi spunea ea toate astea? Unde È™i cine este el acum? Și, iarăși, totul se pierdu într-o nedumerire rece È™i nemiloasă, È™i iarăși încruntă brusc sprâncenele, privind într-acolo unde era el. Și i se păru că e cât pe-aci să pătrundă taina… Dar, în clipa când părea că i se va dezvălui tot ce era de neînÈ›eles, zgomotul puternic al clanÈ›ei de la ușă îi izbi dureros auzul. Repede È™i fără nici o precauÈ›ie intră în odaie DuniaÈ™a, slujnica, speriată, È™i, de bună seamă, de fel preocupată să-È™i compună o expresie de circumstanță. — PoftiÈ›i la tăticu, repede! Spuse DuniaÈ™a, cu mare tulburare pe chip. O nenorocire, cu Piotr Ilici… a venit scrisoare, adăugă ea, sughițând de plâns. II. PE LÂNGà SENTIMENTUL general al înstrăinării de toată lumea, NataÈ™a mai încerca, pe vremea aceea, un sentiment deosebit, de înstrăinare față de persoanele din familia ei. ToÈ›i cei din casă: tatăl, mama, Sonia îi erau atât de apropiaÈ›i, atât de obiÈ™nuiÈ›i, încât orice vorbă a lor, orice sentiment al lor i se părea o jignire adusă lumii în care trăia de la o vreme. Și acest sentiment de înstrăinare o făcea nu numai să fie indiferentă față de ai săi, ci să se uite chiar cu vrăjmășie la dânÈ™ii. Ea o auzise pe DuniaÈ™a spunând ceva despre Piotr Ilici, despre o nenorocire, dar nu-i înÈ›elesese vorbele. „Despre ce nenorocire poate fi vorba la ei, ce nenorocire pot avea ei? La ei, totul e cum era, domol, după vechile lor obiÈ™nuinÈ›eâ€, își spuse în gând NataÈ™a. Când ea intra în salon, tatăl său ieÈ™ea grăbit din odaia contesei. Avea faÈ›a schimonosită È™i udă de lacrimi. Se vedea că fugise din odaie ca să poată da frâu liber hohotelor de plâns care-l sugrumau. Când o văzu pe NataÈ™a, dădu din mâini cu un gest disperat È™i izbucni într-un plâns cu hohote dureroase, care-i strâmba faÈ›a rotundă È™i puhavă: — Pe… Petea… Du-te, du-te, te… te… cheamă… ea… Plângând cu sughiÈ›uri ca un copil, mai schiță cu picioarele-i slăbite câțiva paÈ™i mărunÈ›i È™i repezi È™i, apropiindu-se de un scaun, aproape că se prăbuÈ™i pe speteaza lui cu faÈ›a în palme. Dintr-o dată, ceva ca un curent electric trecu prin toată fiinÈ›a NataÈ™ei. Ceva o izbi, groaznic de dureros, drept în inimă. SimÈ›i o durere cumplită; i se păru că se rupe ceva înăuntrul ei È™i că moare. Dar, ca o urmare a durerii, ea se simÈ›i într-o clipă descătuÈ™ată de interdicÈ›ia de a trăi, care o încătuÈ™ase până atunci. Văzându-È™i tatăl È™i auzind de dincolo de ușă È›ipătul sălbatic, înfricoșător, al mamei sale, NataÈ™a își uită pe dată È™i de sine È™i de durerea ei. Se repezi la tatăl ei, dar el, miÈ™când mâna fără putere, îi arătă înspre uÈ™a de la odaia contesei. PrinÈ›esa Maria, palidă, cu falca de jos tremurându-i, ieÈ™i de la contesă, o luă pe NataÈ™a de mână È™i-i spuse ceva. NataÈ™a n-o văzu, n-o auzi. Intră cu paÈ™i repezi pe ușă, se opri o clipă în prag, luptând parcă cu ea însăși È™i dete apoi fuga spre mama ei. Contesa stătea într-un jilÈ›, se întindea ciudat È™i incomod È™i se izbea cu capul de perete. Sonia È™i slujnicele o È›ineau de mâini. — Să vină NataÈ™a, NataÈ™a! È›ipa ea. Nu-i adevărat, nu-i adevărat… Minte! Să vină NataÈ™a! Þipa ea mereu, îmbrâncindu-i pe cei din jurul ei. PlecaÈ›i toÈ›i de aici, nu-i adevărat! El, mort? Ha, ha, ha! Minciună! NataÈ™a se aÈ™eză cu un genunchi în jilÈ›ul ei, se aplecă asupra mamei sale, o îmbrățișă, o trase cu putere neaÈ™teptată în sus, îi întoarse faÈ›a spre ea È™i se lipi strâns de dânsa. — Mămico! Draga mea! Sunt aici, iubito… Mămico, continuă ea să-i tot È™optească fără întrerupere. NataÈ™a nu-È™i lăsă din braÈ›e mama È™i se luptă blând cu ea, cerând să i se aducă perne, apă, descheindu-i È™i sfâșiindu-i hainele. — Scumpa mea, sufletul meu! Mamă dragă, nepreÈ›uită! O mângâia ea în È™oaptă fără întrerupere, tot sărutându-i capul, mâinile, faÈ›a, È™i simÈ›ind cum îi curgeau nestăvilite lacrimile, gâdilând-o pe nas È™i pe obraji. Contesa strânse mâna fiicei sale, închise ochii È™i se liniÈ™ti pentru o clipă. Dar, deodată, se ridică cu o iuÈ›eală neobiÈ™nuită, se uită cu priviri rătăcite împrejur È™i, văzând-o pe NataÈ™a, începu să-i strângă capul din toate puterile. Apoi îi întoarse spre dânsa faÈ›a strâmbată de durere È™i i se uită îndelung în ochi. — NataÈ™a, tu mă iubeÈ™ti, È™opti ea cu voce domoală È™i încrezătoare. NataÈ™a, tu n-ai să mă înÈ™eli? Tu ai să-mi spui tot adevărul? NataÈ™a o privea cu ochii înecaÈ›i în lacrimi, iar pe chipul È™i în privirile ei era numai dragoste È™i rugăminte de iertare. — Mamă dragă, mămică! Repeta ea, încordându-È™i toate puterile dragostei ca să ia asupra-È™i prisosul de durere care o înăbuÈ™ea pe mama sa. Apoi, prinsă iarăși în lupta neputincioasă cu realitatea, mama, refuzând să creadă că ea mai poate trăi câtă vreme băiatul ei cel drag e omorât în floarea vieÈ›ii, se refugie din nou în lumea izbăvitoare a nebuniei, scăpând de realitate. NataÈ™a nu-È™i dădu seama cum a trecut ziua È™i noaptea aceea, apoi ziua È™i noaptea următoare. Nu dormi de fel È™i nu se clinti de lângă contesă. Iubirea statornică È™i răbdătoare a NataÈ™ei părea că o învăluie pe contesă din toate părÈ›ile, în fiecare clipă, nu ca o crudă explicaÈ›ie, nici ca o mângâiere blândă, ci ca o chemare la viață. ÃŽn cea de-a treia noapte, contesa se liniÈ™ti pentru câteva minute È™i NataÈ™a închise ochii, sprijinindu-se cu capul de braÈ›ul unui fotoliu. Dar patul scârțâi È™i NataÈ™a deschise ochii. ÃŽn pat, contesa se ridicase în capul oaselor È™i vorbea domol: — Ce bine-mi pare că ai venit! Oi fi obosit. Vrei un ceai? NataÈ™a se apropie de ea. Te-ai făcut mai frumos È™i mai bărbat! Continuă contesa să vorbească, apucând mâna NataÈ™ei. — Mamă, ce spui tu acolo?! — NataÈ™a! El nu mai este! Nu va mai fi niciodată! Și, îmbrățișându-È™i fiica, contesa prinse a plânge pentru întâia oară. III. PRINÞESA MARIA ÎȘI AMÂNà plecarea. Și Sonia È™i contele încercară să mai facă cu schimbul la căpătâiul contesei, în locul NataÈ™ei, dar nu izbutiră. Văzură că ea era singurul om care putea s-o ferească pe mama ei de nebunia deznădejdii. Trei săptămâni încheiate nu se miÈ™că NataÈ™a de lângă mama ei, dormind în odaia ei, într-un fotoliu, dându-i să bea, hrănind-o È™i vorbind cu dânsa fără încetare, căci numai vocea ei duioasă È™i mângâietoare o liniÈ™tea pe contesă. Rana din sufletul contesei nu-È™i putea găsi loc. Moartea lui Petea îi scurtase jumătate din viață. O lună de la vestea aceasta, care o găsise femeie voinică È™i încă plină de viață (avea cincizeci de ani), ieÈ™ea din odaia ei ca o bătrână stinsă pe jumătate È™i fără nici o legătură cu viaÈ›a. Dar, aceeaÈ™i rană care numai cât n-o omorâse pe contesă, rana asta nouă o trase iarăși către viață pe NataÈ™a. O rană a sufletului, care provine dintr-o sfâșiere a fiinÈ›ei tale morale, se închide, oricât de straniu ar părea acest lucru, puÈ›in câte puÈ›in, întocmai ca È™i o rană fizică. Și, după cum o rană adâncă s-a cicatrizat È™i pare că s-a vindecat cu totul, tot astfel rana sufletească, întocmai ca È™i rana fizică, se tămăduieÈ™te cu adevărat doar prin forÈ›a vitală lăuntrică. AÈ™a se tămădui È™i rana NataÈ™ei. Ea crezuse că a sfârÈ™it cu viaÈ›a. Și, deodată, dragostea pentru mama ei îi arătă că esenÈ›a vieÈ›ii sale, iubirea, e încă vie într-însa. Odată redeÈ™teptată iubirea, se deÈ™teptă în ea È™i viaÈ›a. Cele din urmă zile ale prinÈ›ului Andrei o legaseră pe NataÈ™a de prinÈ›esa Maria. Nenorocirea cea nouă le apropie È™i mai mult. PrinÈ›esa Maria își amână plecarea È™i, timp de trei săptămâni, o îngriji pe NataÈ™a ca pe un copil bolnav. Săptămânile acestea din urmă, petrecute de NataÈ™a în odaia mamei ei, îi sleiseră trupul de puteri. ÃŽntr-o zi, pe la amiază, prinÈ›esa Maria, văzând că NataÈ™a tremură ca scuturată de friguri, o duse în odaie la ea È™i o culcă în patul ei. NataÈ™a se supuse, dar când prinÈ›esa Maria lăsă storurile È™i voi să iasă, ea o chemă: — Nu mi-i somn. Stai puÈ›in cu mine, Marie! — EÈ™ti obosită. ÃŽncearcă să dormi! — Nu, nu! De ce m-ai adus la tine? Dacă mă cheamă ea? — Nu. ÃŽi e cu mult mai bine acuma. Azi vorbea aÈ™a de frumos! Spuse prinÈ›esa Maria. De pe pat, prin semiîntunericul odăii, NataÈ™a, cerceta chipul prinÈ›esei Maria. „Seamănă oare cu el? Se întrebă ea. Parcă ar semăna È™i parcă nu! Dar e o ființă deosebită, străină, cu totul nouă, necunoscută. Și mă iubeÈ™te. Ce-o fi în sufletul ei? E numai bunătate. Dar ce-o fi gândind ea? Ce? Cu ce ochi mă vede? Da, e o ființă minunată!†— MaÈ™a! Spuse ea È™i o trase cu sfială de mână. MaÈ™a, tu să nu crezi că sunt rea. Nu, MaÈ™a, draga mea! Cât de mult te iubesc! Să fim prietene bune, bune de tot! Și NataÈ™a, îmbrățișându-È™i prietena, începu să-i sărute faÈ›a È™i mâinile. PrinÈ›esa Maria era puÈ›in stingherită, dar o È™i bucura această manifestare a simțămintelor NataÈ™ei. Din ziua aceea, între prinÈ›esa Maria È™i NataÈ™a se legă acea prietenie pasionată È™i duioasă care numai între femei se poate afla. Se sărutau mereu, își spuneau una alteia cuvinte duioase È™i își petreceau cea mai mare parte din timp împreună. Când una dintre ele pleca de acasă, cealaltă era neliniÈ™tită È™i căuta să i se alăture. Se simÈ›eau într-o mai mare armonie cu sine când erau amândouă laolaltă decât când erau despărÈ›ite, fiecare singură cu ea însăși. ÃŽntre ele se statornicise mai mult decât o simplă prietenie: era sentimentul unic că numai alături de cealaltă putea fiecare trăi cu adevărat. Uneori tăceau amândouă ceasuri întregi; alteori, după ce se culcau, începeau să vorbească È™i asta È›inea până dimineaÈ›a. De cele mai multe ori, vorbeau de trecutul lor îndepărtat. PrinÈ›esa Maria povestea despre copilăria ei, despre mama È™i tatăl ei, despre visurile ei; iar NataÈ™a, care odinioară respingea cu calmă lipsă de înÈ›elegere viaÈ›a de devotament È™i de supunere È™i poezia jertfirii creÈ™tine de sine însuÈ™i, acum, din dragoste pentru prinÈ›esa Maria, începu să îndrăgească È™i trecutul prinÈ›esei È™i pricepu un aspect al vieÈ›ii pentru care, până atunci, nu avusese nici o înÈ›elegere. Nici nu se gândea să adopte în viață supunerea È™i jertfirea de sine, fiindcă era obiÈ™nuită să caute cu totul altfel de bucurii, dar căpătă înÈ›elegere È™i putu îndrăgi la cealaltă această virtute care, până atunci, îi rămăsese neînÈ›eleasă. Și prinÈ›esei Maria, tot ascultând istorisirile din copilăria È™i din adolescenÈ›a NataÈ™ei, începu să i se dezvăluie o latură a vieÈ›ii pe care n-o înÈ›elesese până atunci: încrederea în viață, în bucuria de a trăi. ÃŽntocmai ca È™i până atunci, ele nu vorbeau nici acum despre dânsul, ca să nu pângărească prin vorbe – cum li se părea lor – măreÈ›ia sentimentului care trăia în inimile lor; È™i tăcerea aceasta, aÈ™ternută asupra memoriei lui, le făcu să-l uite încetul cu încetul, fără să-È™i dea seama. NataÈ™a slăbise, se făcuse palidă È™i își pierduse într-atâta puterile trupeÈ™ti, încât nu vorbeau toÈ›i decât de sănătatea ei, lucru care îi făcea plăcere. Și, uneori, o cuprindea pe neaÈ™teptate nu numai frica de moarte, ci È™i frica să nu se îmbolnăvească, să nu slăbească, să nu se facă urâtă È™i, fără să vrea, se uita câteodată cu luare-aminte la braÈ›ul ei gol, se mira de slăbiciunea lui, sau rămânea cu dimineÈ›ile dinaintea oglinzii, uitându-se la faÈ›a ei trasă, vrednică de milă după cum i se părea. ÃŽÈ™i închipuia însă că aÈ™a trebuie să fie È™i, totodată, o apuca teama È™i tristeÈ›ea. O dată, urcându-se grăbită la etaj, simÈ›i că respiră greu. ÃŽÈ™i găsi îndată de lucru jos, apoi fugi din nou sus, încercându-È™i puterile È™i observându-se pe ea însăși. Altă dată, o strigă pe DuniaÈ™a È™i băgă de seamă că vocea îi suna cam dogit. Atunci o mai strigă o dată, cu toate că auzea paÈ™ii DuniaÈ™ei, o strigă cu vocea aceea din piept, pe care o avea de când cânta, È™i se ascultă singură. NataÈ™a nu-È™i dădea încă seama È™i nici n-ar fi putut-o crede, dar prin stratul de mâl ce-i înnămolise – după părerea ei – pentru totdeauna sufletul, începuseră să răzbată, subÈ›iri È™i delicate, fire de iarbă tânără, care aveau să prindă rădăcini adânci È™i să acopere, cu revărsarea lor de viață, durerea care o apăsase până acum È™i de care, în curând, nu va mai rămânea nici urmă. Rana începuse să i se vindece pe dinăuntru. Pe la sfârÈ™itul lui ianuarie, prinÈ›esa Maria plecă la Moscova È™i contele stărui să plece È™i NataÈ™a cu ea, ca să consulte acolo doctorii. IV. DUPà CIOCNIREA DE LA VIAZMA, unde Kutuzov nu putuse înfrâna dorinÈ›a trupelor sale de a-i da peste cap pe francezi, de a le tăia retragerea etc., miÈ™cările ce urmară – atât miÈ™cările francezilor care fugeau de ruÈ™i, cât È™i ale ruÈ™ilor care fugeau după francezi – se desfășurară fără nici o luptă, până la Krasnoe. Goana francezilor fu atât de rapidă, încât armata rusă nu se mai putu È›ine după ei, iar caii cavaleriei È™i artileriei refuzau să mai meargă È™i toate È™tirile asupra miÈ™cărilor inamice se dovedeau mereu neconforme cu realitatea. Oamenii din trupele ruseÈ™ti erau atât de istoviÈ›i de aceste neîntrerupte marÈ™uri zilnice, de câte patruzeci de verste, încât nu-È™i mai puteau accelera mersul. Ca să înÈ›elegem gradul de istovire a armatei ruse, e de ajuns să pătrundem însemnătatea faptului că, deÈ™i nu avusese pe tot parcursul marÈ™ului, de la Tarutino încoace, mai mult de cinci mii de răniÈ›i È™i de morÈ›i È™i nu lăsase inamicului nici o sută de prizonieri, armata, care numărase, plecând din Tarutino, o sută de mii de oameni, a ajuns totuÈ™i la Krasnoe numai cu cincizeci de mii. IuÈ›eala marÈ™ului ruÈ™ilor pe urmele francezilor a acÈ›ionat asupra lor cu un efect tot atât de destructiv ca È™i aceea a fugii de ruÈ™i asupra francezilor. Deosebirea era numai că armata rusă mergea după bunul ei plac, fără ameninÈ›area dezastrului care plutea deasupra capului armatei franceze, È™i că bolnavii È™i cei rămaÈ™i în urmă din armata franceză rămâneau în mâinile duÈ™manului, în timp ce ruÈ™ii rămaÈ™i în urmă rămâneau la ei acasă. Principala cauză a scăderii armatei napoleoniene a fost iuÈ›eala marÈ™ului, È™i dovada neîndoielnică a acestui lucru este scăderea corespunzătoare a armatei ruse. ÃŽntreaga acÈ›iune a lui Kutuzov, atât la Tarutino cât È™i la Viazma, s-a îndreptat – pe cât i-a stat în putință – doar înspre stăruinÈ›a de a nu opri (aÈ™a cum ar fi vrut la Petersburg È™i pe front generalii ruÈ™i) marÈ™ul acesta ucigător pentru francezi È™i, dimpotrivă, de a înlesni acest marÈ™ È™i de a căuta să uÈ™ureze, în acelaÈ™i timp, marÈ™ul propriilor sale trupe. Dar, în afară de aceasta, din clipele în care, în rândurile trupelor, începuseră să se arate rezultatele oboselii È™i pierderile mari pricinuite de iuÈ›eala marÈ™ului, lui Kutuzov i se mai prezentă încă un motiv de a domoli miÈ™carea trupelor È™i de a aÈ™tepta. Scopul trupelor ruseÈ™ti era urmărirea francezilor. Drumul francezilor nu era însă cunoscut È™i, de aceea, cu cât trupele noastre se È›ineau mai de aproape pe urmele francezilor, cu atât parcurgeau drum mai mult. Numai urmărindu-i de la oarecare distanță, trupele ruse ar fi putut scurta drumul, tăind unele zigzaguri pe care le făcea inamicul. Toate iscusitele manevre, pe care le propuneau generalii, se traduceau în miÈ™cări de trupe È™i în lungirea etapelor, în timp ce singurul obiectiv înÈ›elept consta în scurtarea acestor etape. Și către acest obiectiv a fost dirijată, de-a lungul întregii campanii, de la Moscova la Wilna, acÈ›iunea lui Kutuzov, nu în chip întâmplător È™i nici cu întreruperi, ci cu atâta consecvență, încât el n-a schimbat-o nici o clipă cu alta. Kutuzov È™tia, nu pe cale raÈ›ională sau È™tiinÈ›ifică, ci cu toată făptura sa de rus, È™tia È™i simÈ›ea ceea ce simÈ›ea fiecare soldat rus, că francezii sunt înfrânÈ›i, că duÈ™manul e pus pe fugă È™i că trebuie urmărit până ce e scos din È›ară; dar, totodată, el simÈ›ea – laolaltă cu soldaÈ›ii lui – greutatea acestui marÈ™, cum nu se mai pomenise nici în ce priveÈ™te repeziciunea, nici în ce priveÈ™te anotimpul. Dar generalilor, mai ales celor ce nu erau ruÈ™i – dornici să se distingă, să uluiască pe cineva, să facă prizonieri, nu se È™tie pentru ce, pe vreun duce sau vreun rege – acestor generali li se părea că tocmai acum, când orice bătălie era È™i nedemnă È™i absurdă, că tocmai acum venise timpul să se dea bătălii È™i să fie învins nu È™tiu cine. Kutuzov ridica doar din umeri, atunci când i se propuneau, unul după altul, proiectele de manevre care trebuiau executate cu soldaÈ›ii aceia prost încălÈ›aÈ›i, fără mantale îmblănite È™i pe jumătate flămânzi, care, într-o singură lună, fără să se dea nici o luptă, se È™i topiseră pe jumătate È™i cu care, în ipoteza celei mai favorabile desfășurări a acestei fugăriri ce nu se mai sfârÈ™ea, trebuiau să mai străbată până la graniță un spaÈ›iu mai întins decât acela pe care-l străbătuseră. Cu deosebire se manifesta această dorință de a se distinge È™i de a manevra, de a da inamicul peste cap È™i de a-i tăia retragerea, ori de câte ori trupele ruseÈ™ti ajungeau mai aproape de trupele franceze. AÈ™a s-a întâmplat la Krasnoe, unde se aÈ™teptau să găsească doar una dintre cele trei coloane de francezi È™i au dat nas în nas cu însuÈ™i Napoleon, în fruntea a È™aisprezece mii de oameni. Oricât a încercat Kutuzov toate mijloacele ca să-È™i izbăvească armata de această ciocnire nefastă È™i să-È™i cruÈ›e oamenii, totuÈ™i, la Krasnoe, timp de trei zile, soldaÈ›ii armatei ruseÈ™ti vlăguite duseră până la capăt distrugerea unor grupuri franceze de adunătură. Toll scrisese iarăși o ordine de bătaie: die erste Kollonne marschiert È™.a.m.d. Dar ca întotdeauna, totul s-a desfășurat altfel decât în ordinea de bătaie. PrinÈ›ul Eugen de Würtemberg deschise focul, de pe un deal, împotriva cetelor de francezi care fugeau, È™i ceru stăruitor întăriri, care însă nu-i veniră. Francezii, ocolindu-i pe ruÈ™i în timpul nopÈ›ii, se împrăștiau, se ascundeau prin păduri È™i fugeau care cât puteau mai departe. Miloradovici, cel care spunea că nici nu vrea să audă de problemele administrative ale detaÈ™amentului său, omul pe care nimeni nu-l putea găsi când era vreodată nevoie de el, „chevalier sans peur et sans reprocheâ€, cum își spunea el singur, È™i mare amator de convorbiri cu francezii, trimite niÈ™te parlamentari, cerându-le francezilor să se predea, pierde vremea È™i face altceva decât avea ordin să facă. — BăieÈ›i, vă dăruiesc coloana asta! Spunea el, ieÈ™ind în fruntea trupelor È™i arătându-le cavaleriÈ™tilor săi pe francezi. Și călăreÈ›ii își îndemnau cu pintenii È™i cu săbiile caii care abia dacă se mai puteau miÈ™ca, pentru ca, după sforțări mari, să ajungă în trap slab la coloana ce le fusese dăruită, adică la o gloată de francezi cu membrele degerate, È›epeni de frig È™i flămânzi; iar coloana care le fusese dăruită arunca armele È™i se preda, căci demult aÈ™tepta ea să facă asta. La Krasnoe, douăzeci È™i È™ase de mii de oameni fură luaÈ›i prizonieri, fură capturate sute de tunuri È™i un băț, căruia-i ziceau baston de mareÈ™al, apoi urmară certuri pentru stabilirea acelora care se distinseseră È™i toÈ›i fură mulÈ›umiÈ›i, cu toate că regretară mult că nu-l luaseră prizonier pe Napoleon sau, dacă nu pe el, măcar pe vreunul dintre eroii lui, vreun mareÈ™al, de exemplu, È™i se învinuiră pentru asta unii pe alÈ›ii, È™i toÈ›i pe Kutuzov, mai cu seamă. Oamenii aceÈ™tia, mânaÈ›i de pasiunile lor, erau doar executorii orbi ai celei mai triste legi a necesității, dar se considerau eroi È™i își închipuiau că isprava lor era o treabă foarte demnă È™i foarte nobilă. ÃŽl învinuiau pe Kutuzov È™i spuneau că el fusese, chiar de la începutul campaniei, cel care-i împiedicase să-l învingă pe Napoleon, că nu se gândea decât să-È™i satisfacă pasiunile, că nu voise să plece din Polotnianâe Zavodî, pentru că se simÈ›ise bine acolo, că la Krasnoe oprise marÈ™ul, fiindcă, aflând de prezenÈ›a lui Napoleon, își pierduse cu desăvârÈ™ire capul È™i că aproape s-ar putea bănui că e înÈ›eles cu Napoleon, că ar fi fost cumpărat de acesta113 etc., etc. Și nu numai contemporanii, împinÈ™i de pasiunile lor, vorbeau aÈ™a, dar È™i posteritatea È™i istoria l-au numit grand pe Napoleon, în vreme ce pe Kutuzov străinii l-au socotit un bătrân curtean È™iret, desfrânat È™i slab, iar ruÈ™ii au văzut în el ceva nedefinit, o păpușă oarecare, de folos doar prin numele rusesc pe care-l purta… V. PRIN ANII 1812 ȘI 1813, Kutuzov a fost de-a dreptul învinuit de greÈ™eli. ÃŽmpăratul era nemulÈ›umit de el. Iar într-o istorie, scrisă nu demult din înalt ordin, stă scris că acest Kutuzov a fost un curtean È™iret È™i mincinos, pe care până È™i numele lui Napoleon îl înfricoÈ™a È™i care, prin greÈ™elile comise la Krasnoe È™i Berezina, a lipsit armata rusă de gloria deplinei victorii asupra francezilor.114 Asta-i soarta nu a oamenilor mari, nu a acelor grands hommes pe care spiritul rus nu-i recunoaÈ™te, ci a acelor oameni rari, întotdeauna solitari, care, înÈ›elegând voinÈ›a providenÈ›ei, își subordonează acesteia propria lor voință. MulÈ›imea îi pedepseÈ™te urându-i È™i dispreÈ›uindu-i pentru vina de a fi înÈ›eles legile supreme. Pentru istoricii ruÈ™i (ciudat È™i groaznic lucru!) Napoleon – această unealtă netrebnică a istoriei, care niciodată È™i nicăieri, nici chiar în surghiun, n-a dat dovadă de demnitate omenească – Napoleon este obiect de admiraÈ›ie È™i de entuziasm, este un grand. Pe când Kutuzov, acest om care, de la începutul È™i până la sfârÈ™itul acÈ›iunii sale din anul 1812, de la Borodino È™i până la Wilna, neabătându-se nici o singură dată măcar, prin nici o faptă, cu nici o iotă, de la planul său, poate fi socotit un exemplu rar în istorie de abnegaÈ›ie È™i de putere de a intui în prezent însemnătatea viitoare a unui eveniment – Kutuzov li se părea ceva nedefinit È™i vrednic de milă È™i, atunci când vorbesc de rolul lui în 1812, ei parcă s-ar cam ruÈ™ina întotdeauna de ceva. ÃŽn realitate, cu greu ar găsi cineva exemplu de personalitate istorică, a cărei activitate să fi fost atât de consecvent È™i de statornic îndreptată spre unul È™i acelaÈ™i È›el. Cu greu È™i-ar putea închipui cineva È›el mai demn È™i mai în acord cu voinÈ›a întregului popor. Și mai cu greu încă s-ar putea găsi în istorie alt caz, în care È›inta pe care È™i-a propus-o o personalitate istorică să fi fost la fel de desăvârÈ™it atinsă ca È›inta spre care a fost îndreptată toată activitatea lui Kutuzov, în anul 1812. Kutuzov n-a vorbit niciodată despre cele patruzeci de secole care privesc din vârful piramidelor, despre sacrificiile pe care le aducea patriei, despre cele ce voia să săvârÈ™ească sau săvârÈ™ise; el, în general, n-a vorbit niciodată despre sine însuÈ™i, n-a jucat teatru; s-a arătat întotdeauna omul cel mai simplu È™i mai obiÈ™nuit È™i a rostit cele mai simple È™i mai obiÈ™nuite lucruri. Scria scrisori fiicelor sale È™i doamnei de Staël, citea romane, se simÈ›ea bine în societatea femeilor frumoase, glumea cu generalii, cu ofiÈ›erii È™i cu soldaÈ›ii È™i nu contrazicea niciodată pe cei care voiau să-i demonstreze ceva. Când contele Rastopcin a venit în fuga calului la podul peste Iauza ca să-i aducă personal învinuirea că el, Kutuzov, este cel care a dus Moscova la pieire È™i i-a spus: „N-ai făgăduit dumneata că nu vei părăsi Moscova fără luptă? Kutuzov a răspuns: „Nici n-o voi părăsi fără luptă!„ cu toate că Moscova È™i fusese părăsită. Când Arakceev, venit la el din partea împăratului, i-a spus că ar trebui să-l numească pe Ermolov comandant al artileriei, Kutuzov a răspuns: „Da, tocmai asta spuneam È™i eu!†deÈ™i nu trecuseră nici câteva clipe de când spusese cu totul altceva. Ce-i păsa lui, singurul om care înÈ›elesese atunci toată uriaÈ™a însemnătate a evenimentelor, în mijlocul cetei de nepricepuÈ›i ce-l înconjura, ce importanță avea pentru el faptul că Rastopcin lua asupră-È™i sau îi atribuia lui nenorocirea Moscovei? ÃŽncă È™i mai puÈ›in îl putea interesa cine să fie numit comandant al artileriei. Și nu numai în împrejurările acestea, ci tot timpul, acest om bătrân, ajuns printr-o experiență de o viață la convingerea că nu gândurile È™i cuvintele care le exprimă pun în miÈ™care oamenii, rostea vorbe cu totul lipsite de sens, adică spunea ce-i venea mai întâi pe limbă. Dar acelaÈ™i om, atât de puÈ›in atent la vorbele sale, n-a spus, în tot cursul activității lui, nici un cuvânt care să nu fi fost în acord cu acel È›el unic, spre atingerea căruia a È›intit în tot cursul războiului. DeÈ™i avea convingerea dureroasă că nu va fi înÈ›eles, È™i-a tot spus mereu părerea, împotriva voinÈ›ei sale. ÃŽn cele mai deosebite împrejurări, începând cu bătălia de la Borodino, de la care au pornit neînÈ›elegerile cu cei din jurul lui, el a fost singurul care a spus că bătălia de la Borodino a constituit o victorie È™i a repetat această afirmaÈ›ie È™i prin viu grai È™i în rapoartele sale, până la moarte. Singur el a spus că pierderea Moscovei nu înseamnă pierderea Rusiei. Drept răspuns lui Lauriston, care venise cu propuneri de pace, el a spus că pace nu poate fi, pentru că aceasta este voinÈ›a poporului, singur el a spus în perioada retragerii francezilor, că toate manevrele noastre sunt inutile, că totul se face de la sine mai bine decât am dori-o noi, că trebuie să i se ofere inamicului un pod de aur, că nici bătălia de la Tarutino, nici aceea de la Viazma, nici aceea de la Krasnoe nu erau necesare, că trebuia să avem trupe când vom ajunge la graniță, că el nu dă un rus nici pentru zece francezi. Și singur el, acest curtean, cum ne este înfățiÈ™at, care-l minte pe Arakceev ca să fie pe placul împăratului – singur el, acest curtean, i-a spus, la Wilna, împăratului, atrăgându-È™i prin aceasta dizgraÈ›ia lui, că ducerea mai departe, dincolo de hotare, a războiului, este nefolositoare È™i dăunătoare. Dar numai cuvintele n-ar fi de ajuns pentru a demonstra că el înÈ›elesese, pe vremea aceea, însemnătatea evenimentelor. AcÈ›iunile lui sunt toate, fără cea mai mică abatere, îndreptate spre unul È™i acelaÈ™i È›el, constând din trei puncte: 1) încordarea tuturor forÈ›elor pentru ciocnirea cu francezii, 2) înfrângerea acestora È™i 3) izgonirea lor din Rusia, făcând, pe cât posibil, cât mai uÈ™oare suferinÈ›ele poporului È™i ale armatei. El, acest Kutuzov, care tărăgănează lucrurile È™i a cărui deviză este: răbdare È™i răgaz, el, duÈ™manul acÈ›iunilor decisive, dă bătălia de la Borodino, făcând pentru ea pregătiri într-o atmosferă de solemnitate fără precedent. El, acest Kutuzov, care la Austerlitz, înainte de începerea bătăliei, a spus ca va fi pierdută, la Borodino a susÈ›inut, în ciuda părerii generalilor săi convinÈ™i de contrariul È™i în ciuda faptului, fără precedent în toată istoria, ca, după o bătălie câștigată, o armată să se retragă – el singur, È›inându-le tuturor piept, a susÈ›inut sus È™i tare că bătălia de la Borodino fusese o victorie. El singur a stăruit, tot timpul cât a durat retragerea, să nu se mai dea bătălii, ajunse cu totul nefolositoare, să nu se înceapă un nou război È™i să nu se treacă dincolo de hotarele Rusiei. Astăzi ne e uÈ™or, cu condiÈ›ia să nu atribuim acÈ›iunii maselor scopuri care n-au existat decât în capul a vreo zece oameni, ne e uÈ™or să înÈ›elegem sensul evenimentului, dat fiind că putem avea în față evenimentul în întregul lui È™i cu toate urmările sale. Dar cum se face oare că singur acest bătrân, împotriva părerii generale, a putut să ghicească atunci atât de just însemnătatea evenimentului din punctul de vedere al poporului, încât să nu-l trădeze nici o singură dată, în tot cursul activității sale? Izvorul acestei neobiÈ™nuite forÈ›e de a pătrunde tâlcul fenomenelor în desfășurare era sentimentul naÈ›ional pe care îl avea în toată puritatea È™i puterea lui. Numai pentru că presimÈ›ea în el sentimentul acesta, a ajuns poporul, în chip atât de ciudat È™i împotriva voinÈ›ei È›arului, să-l aleagă tocmai pe el, bătrânul aflat în dizgraÈ›ie, ca reprezentant al războiului popular. Și numai acest sentiment naÈ›ional l-a ridicat la acea înălÈ›ime umană unică, de la care el, comandantul suprem, È™i-a putut încorda toate puterile, tinzând nu la uciderea È™i exterminarea oamenilor, ci la izbăvirea lor È™i la compasiunea față de dânÈ™ii. Figura aceasta simplă, modestă È™i tocmai de aceea cu adevărat măreață, nu putea intra în acel tipar mincinos al eroului european, aÈ™a-zisul conducător de oameni, pe care l-a născocit istoria. Pentru lacheu nu poate exista om mare, fiindcă lacheul are ideile lui despre măreÈ›ie. VI 5 NOIEMBRIE A FOST ÃŽNTÂIA zi a aÈ™a-numitei bătălii de la Krasnoe. Spre seară, atunci când, după multe discuÈ›ii în contradictoriu È™i greÈ™eli de-ale generalilor, care ajunseseră în alte puncte decât trebuiau să ajungă, după ce adjutanÈ›ii trimiÈ™i cu contraordine se È™i împrăștiaseră în toate direcÈ›iile, se văzu limpede că inamicul fuge de peste tot È™i că bătălia nu mai putea să aibă loc È™i n-avea să aibă loc, Kutuzov plecă de la Krasnoe È™i ajunse la Dobroe, unde se strămută în ziua aceea cartierul general. Era o zi senină È™i geroasă. Kutuzov, călare pe calul său alb È™i gras, urmat de o suită imensă de generali nemulÈ›umiÈ›i de el È™i murmurând împotriva lui, se îndrepta spre Dobroe. Pe tot parcursul, se vedeau înghesuindu-se grupurile de prizonieri francezi luaÈ›i în ziua aceea, care se încălzeau la focuri (în ziua aceea fuseseră luaÈ›i prizonieri È™apte mii de oameni). Nu departe de Dobroe, înÈ™iraÈ›i pe drum, lângă un lung È™irag de tunuri franÈ›uzeÈ™ti fără atelaje, o mulÈ›ime imensă de prizonieri zdrențăroÈ™i, îmbrobodiÈ›i È™i înfofoliÈ›i care cu ce-i căzuse sub mână, umplea văzduhul de rumoarea glasurilor lor. La apropierea comandantului suprem le amuÈ›i murmurul È™i ochii tuturor se aÈ›intiră spre Kutuzov, care, cu È™apca lui albă cu banta roÈ™ie È™i cu mantaua vătuită, care sta umflată ca o cocoașă pe umerii lui aduÈ™i, mergea la pas, domol, pe drum. Unul dintre generali îi dădu raportul, spunându-i unde fuseseră capturaÈ›i prizonierii È™i tunurile. Kutuzov era, pe cât părea, îngrijorat de ceva È™i nu asculta ce-i spunea generalul. Privea nemulÈ›umit printre gene, uitându-se atent È™i stăruitor la siluetele prizonierilor, care prezentau ochilor o priveliÈ™te cumplit de jalnică. Cea mai mare parte dintre soldaÈ›ii francezi erau desfiguraÈ›i, din cauză că le degeraseră nasurile È™i obrajii È™i aproape toÈ›i aveau ochii roÈ™ii, umflaÈ›i È™i plini de puroi. O ceată de francezi poposise chiar la marginea drumului È™i doi soldaÈ›i – faÈ›a unuia dintre ei era plină de bube – rupeau cu mâinile o halcă de carne crudă. Ceva înfricoșător È™i animalic se răsfrângea în privirea fugară pe care ei o aruncară celor care treceau prin faÈ›a lor È™i în expresia înciudată cu care soldatul cu faÈ›a buboasă, după ce se uitase la Kutuzov, se întorsese È™i-È™i văzuse mai departe de treabă. Kutuzov se uită lung È™i atent la cei doi soldaÈ›i; se încruntă È™i mai mult, clipi repede din ochi È™i dădu gânditor din cap. ÃŽn alt loc văzu un soldat rus care, râzând È™i bătând pe umeri un francez, îi spunea cu prietenie ceva. Kutuzov clătină iar din cap, cu aceeaÈ™i expresie. — Ce spui tu? ÃŽl întrebă el pe generalul care-i dădea înainte cu raportul È™i-i atrăgea comandantului suprem atenÈ›ia asupra unor drapele franceze capturate, care fâlfâiau în faÈ›a frontului regimentului Preobrajenski. — A, drapelele! Zise Kutuzov, desprinzându-se cu vădită greutate de gândul care-l preocupa. Se uită distrat împrejur. Mii de ochi îl priveau din toate părÈ›ile È™i toată lumea aÈ™tepta să-i prindă spusele. ÃŽn faÈ›a regimentului Preobrajenski, Kutuzov se opri, oftă din greu È™i închise ochii. Cineva din suită făcu din mână un semn soldaÈ›ilor care purtau drapelele să se apropie de Kutuzov È™i să le pună în picioare în jurul comandantului suprem. Kutuzov tăcu câteva clipe È™i, vădit fără nici un chef, supunându-se necesității impuse de situaÈ›ia lui, înălță capul È™i începu să vorbească. Grupuri mari de ofiÈ›eri îl înconjurară. El învălui atent cu privirea cercul de ofiÈ›eri È™i recunoscu pe câțiva dintre ei. — Vă mulÈ›umesc la toÈ›i! Spuse el, întorcându-se mai întâi spre soldaÈ›i, apoi din nou spre ofiÈ›eri. ÃŽn tăcerea care domnea în jurul lui, răsunară deosebit de limpede cuvintele sale, domol rostite. Vă mulÈ›umesc la toÈ›i pentru serviciul vostru greu È™i credincios! Victoria e deplină È™i Rusia nu vă va uita. Gloria va fi a voastră pe veci! Tăcu puÈ›in È™i se uită împrejur. — Apleacă-i, apleacă-i aÈ™a capul! Spuse el către un soldat ce È›inea un vultur francez È™i-l aplecase pe neaÈ™teptate în faÈ›a drapelului celor din regimentul Preobrajenski. Mai tare, mai jos, uite-aÈ™a! Ura, băieÈ›i! Rosti el, adresându-se soldaÈ›ilor È™i bărbia i se miÈ™că repede. — Ura! Uraa! Răcniră mii de voci. Cât timp soldaÈ›ii strigară urale, Kutuzov se aplecă în È™a, lăsă capul în jos È™i privirile i se aprinseră de o strălucire blândă, parcă È™i puÈ›in ironică. — Uite ce-i, fraÈ›ilor! Continuă el, când uralele încetară… Și, deodată, vocea È™i expresia feÈ›ei i se schimbară; nu mai vorbea comandantul suprem; vorbea un om bătrân È™i simplu, care – era vădit – voia să le împărtășească ceva cât se poate de folositor tovarășilor săi. ÃŽn grupul de ofiÈ›eri È™i printre soldaÈ›i se stârni un freamăt, ca È™i cum cu toÈ›ii ar fi vrut să audă mai lămurit ce avea să le spună acum. — Uite ce-i, fraÈ›ilor! Eu È™tiu că nu vă e uÈ™or, dar n-avem ce face! Mai răbdaÈ›i oleacă; nu ne-a mai rămas mult! Să-i petrecem pe musafiri până peste hotare È™i ne odihnim noi atunci. Tot ce-aÈ›i făcut voi, È›arul vostru n-are să uite. Vă e greu, È™tiu, dar voi sunteÈ›i cel puÈ›in acasă; pe când ei, uitaÈ›i-vă în ce hal au ajuns, spuse el, arătând spre prizonieri. Mai rău decât cei din urmă cerÈ™etori! Cât timp erau puternici, nu ne-a fost nici o milă de ei, dar acum, ne poate fi È™i milă. Sunt È™i ei oameni. Nu-i aÈ™a, băieÈ›i? Kutuzov se uită în jurul său È™i, în privirile aÈ›intite cu respectuoasă nedumerire asupra sa, citi că-i aprobau spusele; chipul începu să i se facă din ce în ce mai luminos È™i un zâmbet bun, bătrânesc îi înstelă, pe la colÈ›urile gurii È™i ale ochilor, zbârciturile. Tăcu puÈ›in È™i înclină capul nedumerit parcă. — Și iar ne întoarcem È™i zicem: cine dracu i-a chemat aici, la noi? AÈ™a le trebuie, dă-i în… spuse el deodată, ridicând capul. Și, fluturându-È™i cravaÈ™a, o porni, pentru întâia oară de la începutul acestei campanii, la galop, însoÈ›it de râsetele È™i uralele soldaÈ›ilor, care rupseseră rândurile. Este problematic ca vorbele lui Kutuzov să fi fost înÈ›elese de trupe. Nimeni nu ar fi putut reda conÈ›inutul cuvântării feldmareÈ™alului, cu începutul ei solemn È™i cu sfârÈ™itul ei simplu, bătrânesc. Dar tâlcul inimos al acestei cuvântări fusese înÈ›eles; È™i sentimentul de măreață sărbătoare a biruinÈ›ei, împreună cu mila față de duÈ™man È™i cu conÈ™tiinÈ›a dreptății proprii, sentimentul care își găsise expresia tocmai în această înjurătură bătrânească lipsită de orice răutate, le merse drept la inimă, fiindcă sentimentul acesta se afla în inima fiecărui soldat È™i toÈ›i îl exprimau acum printr-un strigăt de bucurie, ce răsună încă multă vreme. Când, după asta, un general veni să-l întrebe dacă n-ar vrea cumva comandantul suprem să i se aducă trăsura, lui Kutuzov, când dădu să răspundă, îi tremură pe neaÈ™teptate vocea, atât de adânc emoÈ›ionat era. VII. LA 8 NOIEMBRIE, ULTIMA ZI a luptelor de la Krasnoe, se lăsa întunericul când trupele ajunseră unde trebuiau să mâie peste noapte. Fusese o zi pe de-a-ntregul liniÈ™tită, geroasă, cu ninsoare uÈ™oară È™i rară; spre seară, începuse să se însenineze. Printre fulgii de zăpadă se zărea bolta cerului neagră-viorie È™i înstelată, iar gerul începu să se înăsprească. Un regiment de muschetari, care plecase din Tarutino cu un efectiv de trei mii de oameni, sosise, printre cele dintâi, doar cu nouă sute de oameni ce-i rămăsese la locul indicat pentru cantonare, un sat situat pe drumul principal. OfiÈ›erii cu încartiruirea, trimiÈ™i înainte, ieÈ™iră acum întru întâmpinarea regimentului cu vestea că toate izbele erau ocupate de francezi – care bolnavi, care morÈ›i – È™i de cavaleriÈ™ti È™i de comandamente. Nu mai era decât o izbă liberă pentru comandantul regimentului. Comandantul regimentului se îndreptă spre izba ce-i fusese rezervată, iar regimentul, după ce străbătu satul, se opri în preajma ultimelor izbe, în drum, È™i își clădi armele în piramidă. Ca un animal uriaÈ™ cu o mulÈ›ime de membre, regimentul se apucă de treabă, ca să-È™i pregătească un culcuÈ™ È™i hrană. O parte dintre soldaÈ›i se răspândiră, intrând în zăpadă până la genunchi, prin crângul de mesteceni din dreapta satului È™i, nu după multă vreme, începură să se audă în pădure lovituri de topor È™i de baionete, trosnete de crengi frânte È™i glasuri voioase; altă parte dintre soldaÈ›i rămăseseră pe loc È™i se învârteau pe lângă căruÈ›ele È™i caii regimentului, adunaÈ›i toÈ›i laolaltă; aceÈ™tia scoteau cazane sau pesmeÈ›i, ori dădeau nutreÈ› cailor; o a treia parte a soldaÈ›ilor se răspândiră prin sat, în căutare de locuinÈ›e pentru ofiÈ›eri, curățind izbele țărăneÈ™ti de cadavrele francezilor È™i cărând scânduri, lemne uscate È™i paie smulse din acoperiÈ™uri, necesare pentru focuri, precum È™i garduri de nuiele, ca să-i ferească de vânt. ÃŽn spatele unei izbe de la marginea satului vreo cincisprezece oameni împingeau cu strigăte voioase în peretele înalt, de nuiele, al unui È™opron, pe care apucaseră să-l È™i dezvelească de acoperiÈ™. — Hei-rup, odată toÈ›i! Răsunau vocile lor È™i, în întunericul nopÈ›ii, imensa împletitură de nuiele, presărată cu fulgi de omăt, trosni din încheieturi. Pârâiturile stâlpilor de jos se înteÈ›iră È™i, în cele din urmă, tot peretele se prăvăli odată cu soldaÈ›ii care se împinseseră în el. Răsună un chiot sălbatic de bucurie însoÈ›it de hohote de râs. — Câte doi! Adu prăjina încoace! AÈ™a-a. Un-te bagi, mă? — Hai, o dată! Da' ia staÈ›i, băieÈ›i! S-o luăm cu cântec! ToÈ›i tăcură È™i o voce domoală, catifelată È™i plăcută începu un cântec. La sfârÈ™itul celei de-a treia strofe, odată cu ultimul sunet, douăzeci de glasuri strigară laolaltă: „Hei, rup… o dată toÈ›i. Merge! Dă-i bătaie băiete!â€â€¦ Dar, în ciuda tuturor opintelilor lor, împletitura de nuiele parcă nici nu se urnise din loc È™i, în tăcerea care se aÈ™ternu, se auzea cum gâfâiau din greu. — Ei, măi, cei de la a È™asea! Lua-v-ar dracu! VeniÈ›i de puneÈ›i mâna… Altă dată vom da È™i noi ajutor! Vreo douăzeci de oameni din compania a È™asea, care mergeau spre sat, se alăturară celor ce târau împletitura. Și peretele de nuiele încovoiat, lung ca la vreo cinci stânjeni È™i lat cam de unul, o porni înainte, pe uliÈ›a satului, strivind sub greutatea lui umerii soldaÈ›ilor, care abia-È™i mai trăgeau sufletul. — Hai, măi, ce È›i-e? Ia uite! Ce-ai înÈ›epenit locului? Dă-i drumul! AÈ™a… ÃŽnjurăturile vesele È™i neobrăzate se È›ineau lanÈ›. — Ce-i cu voi, mă? Răsună deodată vocea autoritară a unui militar, care se repezise la grupul cu povara. — Ici-s boierii, ia! ÃŽn izbă e chiar ghinărarul È™i voi, lua-v-ar dracu, suduiÈ›i de mamă! Facu-vă È™i dregu-vă eu vouă! Se răsti plutonierul È™i, făcându-È™i vânt, trânti cu toată puterea un ghiont în spinarea soldatului care-i veni mai la îndemână. Ce, adică mai încet n-aÈ›i fi putând? SoldaÈ›ii tăcură. Cel pe care-l lovise plutonierul începu să-È™i È™teargă, tuÈ™ind, faÈ›a, însângerată atunci când se izbise de împletitură. — Da' È™tiu că m-a pocnit, al dracului! M-a făcut numai sânge, toată mutra! Zise el sfios, în È™oaptă, după ce plutonierul se depărtase. — Și, zi, nu-È›i place, hai! Rosti o voce glumeață. Și, domolindu-È™i glasurile, ceata o porni mai departe. Cum trecură însă de sat, prinseră iarăși a vorbi tare, presărându-È™i vorbirea cu aceleaÈ™i înjurături fără rost. ÃŽn izba pe lângă care trecuseră soldaÈ›ii se adunaseră comandanÈ›ii superiori È™i, în timp ce beau ceai, convorbirea în legătură cu evenimentele zilei trecute È™i cu manevrele plănuite pentru viitor continua cu aprindere. Fu propus un marÈ™ de flanc prin stânga, menit să taie calea viceregelui È™i să creeze posibilitatea de a-l lua prizonier. Când soldaÈ›ii care târau peretele de nuiele ajunseră la locul de popas, în mai multe părÈ›i începuseră să ardă focurile bucătăriilor. Lemnele trosneau, zăpada se topea È™i umbrele negre ale soldaÈ›ilor se miÈ™cau încoace È™i încolo, pe tot spaÈ›iul ocupat de dânÈ™ii, pe zăpada acum bătătorită. Răsunau din toate părÈ›ile lovituri de topoare È™i de baionete la lucru. Fără nici un fel de ordin, se făceau toate. Se cărau lemne pentru noapte, se improvizau împletituri de nuiele, sălaÈ™e pentru comandanÈ›i, mâncarea fierbea în gamele È™i mulÈ›i dintre soldaÈ›i își controlau armele È™i echipamentul. Peretele de nuiele adus de cei din compania a opta fu înfipt în formă de semicerc, cu spatele spre miazănoapte, proptit în bârne, È™i în dreptul lui, fu aprins un foc. Se sună adunarea, se făcu apelul, oamenii cinară; È™i toÈ›i se aciuară pe lângă focuri, care cârpindu-È™i încălțămintea, care fumând pipă, care, dezbrăcaÈ›i la piele, opărindu-È™i păduchii. VIII. S-AR FI PUTUT CREDE CA, în condiÈ›iile acelea de viață atât de grele, încât aproape că nu era cu putință să È›i le închipui măcar, condiÈ›ii în care se găseau soldaÈ›ii ruÈ™i, fără cizme călduroase, fără cojoace, fără un acoperiÈ™ deasupra capului, stând în zăpadă pe un ger de optsprezece grade, chiar fără o cantitate de hrană îndestulătoare, căci proviziile nu întotdeauna izbuteau să se È›ină în pas cu trupele, s-ar fi putut crede că oamenii ar fi trebuit să ofere cea mai tristă È™i jalnică priveliÈ™te. Dimpotrivă, niciodată, nici chiar în cele mai bune condiÈ›ii materiale, trupele nu au avut o înfățiÈ™are mai voioasă È™i mai însufleÈ›ită. Pricina era faptul că, pe zi ce trecea, din armată se desprindea tot ce era slab È™i lipsit de voie bună. Tot ce era slab trupeÈ™te È™i sufleteÈ™te rămăsese demult în urmă; cei ce continuau marÈ™ul constituiau însăși floarea armatei, ca puteri trupeÈ™ti È™i morale. La compania a opta, oploÈ™ită pe lângă peretele de nuiele, se strânseseră oameni mai mulÈ›i decât în oricare altă parte. Se aflau È™i doi plutonieri cu ei, iar focul lor ardea mai frumos decât al tuturor celorlalte companii. Pentru a le da dreptul de adăpostire sub peretele de nuiele, soldaÈ›ii de la a opta le pretindeau celorlalÈ›i lemne de foc. — Măi, Makeev, ce-i cu tine? Un'te-ai vârât? Ori te-au mâncat lupii? Ia du-te È™i adu ceva lemne! Strigă un soldat roÈ™covan la față È™i cu părul roÈ™, care se uita printre gene È™i tot clipea din ochi din pricina fumului, dar nu se dădea dus de lângă foc. Du-te È™i tu, măi, cioroiule, de adu lemne! Se răsti roÈ™covanul la alt soldat. RoÈ™covanul acesta nu era nici subofiÈ›er, nici caporal, dar era un munte de soldat, zdravăn, È™i de aceea le poruncea celor mai slabi decât el. Soldatul cel slăbuÈ›, pipernicit È™i cu nas ascuÈ›it, căruia-i ziceau toÈ›i cioroiul, se sculă supus È™i se pregătea să execute ordinul; dar, între timp, în lumina focului apăruse silueta zveltă È™i frumoasă a altui soldat tânăr, care venea cu o sarcină de lemne. — Dă-le-ncoa! AÈ™a mai zic È™i eu! Frânseră lemnele de genunchi È™i le azvârliră pe jăratic; câțiva suflară în foc È™i apoi făcură vânt cu poalele mantalelor; flăcările începură să sfârâie, iar lemnele să trosnească. SoldaÈ›ii, apropiindu-se de foc, își aprinseră pipele. Soldatul cel tânăr È™i frumos, care adusese lemne, își puse mâinile-n È™olduri È™i începu să tropăie iute È™i îndemânatic pe loc, ca să-È™i mai dezmorÈ›ească picioarele. — Maică, măiculiță, rece-i roua, rouliÈ›a, da' cătanei nici nu-i pasă… își improviza el un cântec de joc, icnind parcă la fiecare silabă. — Ia vezi, măi, că acuÈ™i rămâi fără pingele! ÃŽi strigă roÈ™covanul, prinzând de veste că talpa de la o cizmă a dănÈ›uitorului se desprinsese È™i clămpănea. De joc îi arde, al dracului! Cel care juca se opri, își smulse potlogul de talpă care clămpănea È™i-l azvârli în foc. — Că bine zici, frate! Spuse el; È™i, aÈ™ezându-se jos, scoase din raniță o bucată de postav albastru, franÈ›uzesc, È™i începu să-È™i înfășoare cu ea piciorul. Mi-au înÈ›epenit picioarele adăugă el, întinzându-È™i tălpile mai către foc. — Au să ne deie cizme noi, acuÈ™ica. Când i-om snopi de tot pe franÈ›uji, cică au să ne deie la fiecare câte două perechi. — Ai văzut ce porc de câine È™i Petrov ăsta! Tot nu s-a lăsat până n-a rămas în urmă, zise unul dintre plutonieri. — Eu demult l-am mirosit, zise È™i celălalt. — Ce să-i faci? Zi-i prăpădit È™i pace… — Cică la a treia, ieri seară, nouă inÈ™i au lipsit la apel. — Păi, zi È™i dumneata! Când îți degeră picioarele, mai ai încotro? — Ia nu mai vorbi prostii! Spuse plutonierul. — Nu cumva ăi fi având È™i tu chef să rămâi? ÃŽl întrebă mustrător o deÈ™că bătrână pe acela care vorbise de picioare degerate. — Adică, ce crezi tu? Rosti cu voce subÈ›ire È™i tremurătoare, ridicându-se deodată de lângă foc, soldatul cel cu nas ascuÈ›it, pe care-l porecliseră cioroiul. Cine-i gras are de unde slăbi, dar cine-i slab, moartea îi È™tie de È™tire. Uite, bunăoară eu! Nu mai am pic de vlagă în mine! Continuă el repezit, adresându-se plutonierului. Dă ordin să mă trimită la spital: mă dor toate mădularele; că, dacă nu mă trimiÈ›i, eu tot rămân în urmă… — Ei, destul, destul È›i-o fi, răspunse calm plutonierul. Soldățelul tăcu È™i discuÈ›ia își urmă firul. — Că doar È™i azi, na, crezi că puÈ›ini franÈ›uji am prins? Dar nu găseÈ™ti la unul cizme ca lumea; numai vorba vine că-s încălÈ›aÈ›i! ÃŽncepu unul dintre soldaÈ›i altă vorbă. — Pe toÈ›i i-au descălÈ›at cazacii! Am văzut cu ochii mei cum îi măturau din izba pe care au pregătit-o pentru colonel. Mai mare mila, frățioare! Spuse cel care jucase. Când i-au urnit din loc, unul încă mai trăia, crede-mă, zău, È™i tot bolborosea ceva pe limba lui. — Da' să È™tiÈ›i, băieÈ›i, că-s oameni tare curaÈ›i, spuse primul soldat. ÃŽs albi, uite-aÈ™a, ca mesteacănul îs de albi, È™i-s bine făcuÈ›i, ca oamenii de neam bun, cum s-ar zice. — Păi, ce credeai? La ei îs luaÈ›i la oaste oameni de toată mâna. — Și nu È™tiu nici o boabă ruseÈ™te, rosti, cu un surâs naiv, nedumerit, soldatul cel jucăuÈ™. Eu vorbesc cu el omeneÈ™te È™i-l întreb: „De ce neam eÈ™ti?†Și el îi dă înainte cu de-ale lui, dracu să-l priceapă. CiudaÈ›i oameni, de-a minunea! — E mai mare minunea, fraÈ›ilor! Continuă cel care se mirase cât de albi sunt francezii. ÃŽmi spuneau mujicii că, la Mojaisk, când au început să se strângă morÈ›ii de pe unde a fost bătălia, cică, vezi dumneata, morÈ›ii lor au zăcut aproape o lună-ntreagă. Și cică morÈ›ii lor erau toÈ›i albi ca hârtia, curaÈ›i È™i nu se-mpuÈ›iseră nici olecuță! — Oare de ce? De frig poate? Hai? ÃŽntrebă unul. — Da' deÈ™tept mai eÈ™ti! Sai È™i tu, de colo! De frig! Doar era destul de cald. Să fi fost frigul pricina, nici ai noÈ™tri nu s-ar fi împuÈ›it. Da' aÈ™a, când te-apropiai de unul dintr-ai noÈ™tri, cică era tot putred È™i colcăia de viermi. AÈ™a, cică, trebuia să se lege cu basmalele la nas È™i să-È™i mute nasurile într-o parte ca să-i poată ridica; altfel, nu puteau. Da' ai lor, cică, erau albi ca hârtia È™i nu puÈ›eau nici olecuță… Tăcură un timp cu toÈ›ii. — Trebuie că-i din pricina mâncării, zise plutonierul. Că tot cu mâncări boiereÈ™ti se-mbuibau. Nimeni nu-l contrazise. — Mai spunea mujicul acela că la Mojaisk, acolo unde-a fost bătălia, pe ei i-au adunat din zece sate, de-au tot cărat la morÈ›i douăzeci de zile în È™ir È™i tot n-au isprăvit. Cică erau la lupi pe acolo… — Aceea a fost bătălie, nu glumă! Zise deÈ™ca bătrână. Om pomeni-o È™i-om avea de povestit cât lumea! Că după aia, numai chin pe bieÈ›ii oameni, atâta doar. — Că bine zici, unchiule! Mai alaltăieri i-am ajuns din goană, È™i, când colo, luptă-te dacă ai cu cine. Repede È™i degrabă È™i-au aruncat puÈ™tile È™i s-au pus în genunchi. Pardon, cică. Uite, doar atâta să vă spun: cică chiar pe Palion aista Platov l-a luat prizonier nu o dată, de două ori, È™i el n-a zis nici cârc. Ei, dacă l-a luat, e bun luat! Când colo, ce crezi: s-a făcut pasăre în mâinile lui, a zburat È™i mai prinde-l, dacă ai de unde. Și nici de omorât nu-l poÈ›i omorî. — Da' È™tiu că eÈ™ti meÈ™ter în tăiat chiroane, măi Kiselev; stau È™i mă uit la tine… — Ce chiroane, măi? Adevărul adevărat! — De-ar fi după mine, eu, când l-aÈ™ prinde, l-aÈ™ îngropa de viu È™i i-aÈ™ mai înfige È™i-un țăruÈ™ deasupra gropii, că mult popor a mai trimis pe ceea lume! — Las' că tot îi venim noi de hac, nu scapă el! Spuse deÈ™ca bătrână, căscând. DiscuÈ›ia se stinse. SoldaÈ›ii începură să se pregătească de culcare. — Ia te uită colo, stelele, e de spaimă cum mai sclipesc, parcă ar arde! Ce zici, parcă È™i-ar fi întins femeile pânza ia albit! Zise un soldat, admirând Calea Laptelui. — Asta-i semn că are să fie an bun, băieÈ›i! — Au să ne mai trebuiască ceva lemniÈ™oare! — La spinare te prăjeÈ™ti, da' pântecele-È›i îngheață. Să fie al naibii. — O, Doamne! — Ce te-mpingi aÈ™a, mă? Ce, numai al tău e focul? Ia te uită la el cum s-a întins! ÃŽn tăcerea care se aÈ™ternuse acuma, se auzea clar sforăitul câtorva soldaÈ›i adormiÈ›i. CeilalÈ›i se răsuceau în fel È™i chip să-È™i încălzească, pe rând, toate părÈ›ile trupului, schimbând arareori câte un cuvânt. De la un foc, care se vedea la vreo sută de paÈ™i, se auziră râsete voioase prieteneÈ™ti. — I-auzi, ce mai larmă-i la a cincea! spuse un soldat. Și ce de-a mai norod! Unul se ridică È™i se duse la compania a cincea. — Să mori de râs, nu altceva! Spuse el, întorcându-se. Au doi franÈ›uji cu ei. Unul e îngheÈ›at tun, dar celălalt are coraj, nevoie mare! Cântă cântece de-ale lui… — Zău? Păi, să mergem să vedem È™i noi… Câțiva soldaÈ›i o porniră spre compania a cincea. IX. COMPANIA A CINCEA ÎȘI întinsese tabăra chiar la marginea pădurii. Un foc uriaÈ™ ardea între nămeÈ›i, luminând puternic ramurile copacilor împovărate de chiciură. Pe la miezul nopÈ›ii, soldaÈ›ii companiei a cincea auziră prin pădure paÈ™i scârțâind pe zăpadă È™i trosnet de vreascuri. — Ursul, băieÈ›i! Spuse un soldat. ToÈ›i își ridicară capetele; traseră cu urechea È™i, din pădure, în lumina vie a focului, se iviră, proptindu-se unul pe altul, două siluete omeneÈ™ti, îmbrăcate ciudat. Erau doi francezi care se ascunseseră în pădure. Rostind cu voci răguÈ™ite ceva, într-o limbă de neînÈ›eles pentru soldaÈ›i, se apropiară de foc. Unul era mai înalt de statură, avea chipiu de ofiÈ›er È™i părea cu totul vlăguit. Ajuns lângă foc, voi să se aÈ™eze jos, dar căzu grămadă la pământ. Celălalt, un soldat mic È™i îndesat, îmbrobodit până pe sub fălci cu o basma, era mai în putere. ÃŽÈ™i ridică tovarășul È™i spuse ceva, arătând la gură. SoldaÈ›ii îi înconjurară pe cei doi francezi, aÈ™ternură bolnavului o manta È™i le aduseră amândurora caÈ™a È™i votcă. OfiÈ›erul francez cel părăsit de puteri era Ramball, iar omul legat la cap cu basma era Morel, ordonanÈ›a lui. Când își bău votca È™i înfulecă o gamelă de caÈ™a, pe Morel îl apucă deodată o veselie bolnăvicioasă È™i prinse să turuie din gură, adresându-se soldaÈ›ilor care nu înÈ›elegeau boabă. Ramball nu vru să mănânce. Stătea întins la foc, sprijinit într-un cot, È™i se uita pierdut, cu ochii înroÈ™iÈ›i, la soldaÈ›ii ruÈ™i. Din când în când gemea prelung È™i iarăși rămânea tăcut. Morel, tot arătând la umerii lui Ramball, le dădu să înÈ›eleagă ruÈ™ilor că era vorba de un ofiÈ›er È™i că avea nevoie de căldura. Un ofiÈ›er rus, care venise È™i el la foc, trimise la colonel să-l întrebe dacă vrea să ia cu el în izbă un ofiÈ›er francez, ca să se încălzească, È™i când cel trimis se întoarse È™i-i spuse lui Ramball să se ducă, el se ridică È™i voi să umble, dar se clătină È™i ar fi căzut, de bună seamă, dacă un soldat de lângă el nu l-ar fi susÈ›inut. — Ce-i? Nu cumva eÈ™ti achitat? Spuse în bătaie de joc un soldat, făcând cu ochiul la adresa lui Ramball. — Măi, prostule! Ce nu-È›i È›ii leoarba? Ia uite ce mojic! Zău, adevărat mojic! Se auziră din mai multe părÈ›i mustrări la adresa celui ce glumise. ÃŽl înconjurară pe Ramball È™i doi inÈ™i îl luară pe braÈ›ele lor încruciÈ™ate È™i plecară cu el spre izba colonelului. Ramball îi luă de după ceafă È™i, în timp ce era purtat pe sus, rosti, tânguindu-se: — Oh, mes braves, oh, mes bons, mes bons amis! Voila dés hommes! Oh, mes braves, mes bons amis!115 Și ca un copil își lăsă capul pe umărul unui soldat. ÃŽn vremea asta, rămas în mijlocul soldaÈ›ilor, Morel fu aÈ™ezat pe locul cel mai bun, È™i toÈ›i se strânseră în jurul lui. FranÈ›uzul acesta mic È™i îndesat se legase cu o basma, ca femeile, peste chipiu, È™i era îmbrăcat cu o caÈ›aveică femeiască, îmblănită. Ochii îi erau umflaÈ›i È™i-i lăcrimau. Cherchelit se vede, îl luase de după gât pe soldatul cel mai apropiat de dânsul È™i începu să cânte cu o voce frântă, răguÈ™ită, un cântec franÈ›uzesc. SoldaÈ›ii, privindu-l, se È›ineau cu mâinile de burtă de atâta râs. — Ia mai zi-i, mai zi-i cum îi? Pe loc, mi È›i-l È™i-nvăț. Cum ziceai? spuse glumeÈ›ul pe care-l luase Morel pe după gât. Vive Henri quatre! Vive ce roi vaillant! Cânta Morel, făcând cu ochiul. Ce diable a quatre… — Vivarica! Vif seruvaru! Sidiablaca… repetă soldatul, dând din mâini È™i, într-adevăr, prinsese melodia. — Văzut-ai ce uÈ™or? Hă-hă-hă-hă-hă! izbucniră din toate părÈ›ile râsete zgomotoase de veselie. Morel hohotea È™i el, strâmbându-se de râs. — Hai, dă-i drumul mai departe, zi-i! Qui eut le triple talent. De boire, de battre, Et d'etre un vert galant…116 — Și asta-i straÈ™nic. Hai, Zaletaev! E rândul tău! — Chiu… rosti cu greutate Zaletaev. Chiu-iu-iu, repetă el, È›uguindu-È™i cu grijă buzele, letriptala, de bu, de ba e detravagala, izbuti el să ducă până la capăt cântecul. — Of, straÈ™nic! AÈ™a, măi franÈ›uzule! Oh… hă-hă-hă-hă! Ce zici, vrei să mai mănânci ceva? — Mai daÈ›i-i din caÈ™a ceea, băieÈ›i; aÈ™a-i când te-a răzbit o dată foamea: nu te mai saturi cu una cu două. ÃŽi mai aduseră o dată caÈ™a È™i Morel, râzând, începu să înfulece din a treia gamelă. Zâmbete de veselie străluceau pe feÈ›ele soldaÈ›ilor tineri care se uitau la el. SoldaÈ›ii bătrâni, socotind că nu se face să-È™i piardă ei vremea cu asemenea fleacuri, rămăseseră întinÈ™i de partea cealaltă a vetrei, dar, din când în când, tot se mai ridicau È™i ei în coate È™i se uitau, surâzând, la Morel. — Ia, îs È™i ei oameni! Spuse unul dintr-înÈ™ii, înfășurându-se mai strâns în manta. Și pelinul tot din rădăcina lui creÈ™te! — Oof! Doamne, Doamne! Ce cer senin, ce de-a mai stele! Are să dea un ger… Pe urmă, liniÈ™tea puse stăpânire pe toate. Stelele, parcă È™tiind că acum nu le mai vede nimeni, începură să se zbenguiască pe negrul cerului. Aci se aprindeau mai tare, aci își mai stingeau din foc, aci tremurau; păreau că-È™i È™optesc bucuroase, dar în taină, ceva între ele. X. TRUPELE FRANCEZE SE topeau uniform, în progresie aritmetică directă. Iar trecerea Berezinei, de care s-a scris atât, a fost doar una dintre etapele intermediare ale distrugerii armatei franceze È™i nicidecum episodul decisiv al campaniei. Dacă despre Berezina s-a scris atâta È™i se mai scrie încă, faptul se explică, în ce-i priveÈ™te pe francezi, doar prin aceea că pierderile uniforme suferite până atunci de armata franceză au sporit brusc din cauza ruperii podului peste Berezina, grupându-se instantaneu într-un unic spectacol tragic, care a rămas în memoria tuturor, iar dinspre partea ruÈ™ilor, cauza pentru care s-a scris È™i s-a vorbit atâta de acest episod este doar faptul că undeva, departe de teatrul de luptă, la Petersburg, fusese alcătuit un plan (tot al lui Pfuel) pentru prinderea lui Napoleon într-o cursă strategică, la râul Berezina. Toată lumea a fost încredinÈ›ată că lucrurile se vor întâmpla pe teren întocmai ca în plan È™i, din pricina asta, toÈ›i au rămas la părerea că doar trecerea Berezinei a însemnat pieirea armatei franceze. ÃŽn realitate, pierderile în tunuri È™i oameni suferite la trecerea Berezinei au fost cu mult mai puÈ›in catastrofale decât acelea de la Krasnoe, cum arată È™i cifrele. Unica însemnătate a trecerii Berezinei stă în faptul că prilejul acesta a dovedit în chip evident È™i neîndoielnic falsitatea tuturor planurilor de a tăia drumul armatei franceze È™i a îndreptățit singura acÈ›iune posibilă, felul de a lupta cerut de Kutuzov, care consta doar în urmărirea inamicului. Gloata francezilor fugea din ce în ce mai iute, fugea din toate puterile, spre È›inta ei. Fugea ca o fiară rănită È™i nu-i puteai sta în drum. Acest lucru îl demonstra nu atât organizarea trecerii râului Berezina, cât ceea ce se întâmpla pe poduri. Când erau rupte podurile, soldaÈ›ii neînarmaÈ›i, locuitorii din Moscova, femeile cu copii, care se aflau în convoaiele francezilor, toÈ›i, sub impulsul inerÈ›iei, nu se predau, ci fugeau înainte cu bărcile, prin apa prinsă de gheÈ›uri. Era o tendință foarte raÈ›ională. SituaÈ›ia, atât a fugăriÈ›ilor, cât È™i a urmăritorilor, era la fel de rea. Rămânând între ai săi, fiecare ins aflat în nenorocire se baza pe sprijinul tovarășului, pe locul bine determinat pe care îl ocupa între ai lui. Dacă însă s-ar fi predat ruÈ™ilor, situaÈ›ia mizerabilă în care se aflau nu s-ar fi îmbunătățit, dar ar fi rămas la coadă în ce priveÈ™te distribuirea celor necesare pentru satisfacerea cerinÈ›elor vieÈ›ii. Francezii nu mai aveau nevoie să primească informaÈ›ii sigure cu privire la faptul că jumătate dintre prizonierii cu care ruÈ™ii nu mai È™tiau ce să facă, oricât ar fi dorit să-i salveze, piereau de foame È™i de frig; ei simÈ›eau că nu putea fi altfel. Nici comandanÈ›ii ruÈ™i cei mai miloÈ™i È™i mai francofili È™i nici chiar francezii militari în slujba ruÈ™ilor nu puteau face nimic pentru prizonieri. Pe francezi îi ucidea mizeria în care se afla însăși armata rusă. Era cu neputință să iei pâinea È™i hainele unor soldaÈ›i flămânzi de care È›ara avea trebuință, ca să le dai francezilor, care nu erau nici periculoÈ™i, nici urâți, nici vinovaÈ›i, ci, pur È™i simplu, netrebuincioÈ™i. Unii au făcut chiar È™i asta, dar n-au fost decât excepÈ›ii. ÃŽn urmă era pieirea sigură; în față – speranÈ›a. Corăbiile fuseseră arse; nu exista altă scăpare decât fuga generală È™i în această fugă își puneau francezii toate puterile. Cu cât fugeau francezii mai departe, cu cât rămășiÈ›ele armatei lor deveneau mai vrednice de plâns – mai ales după trecerea Berezinei, moment în care, conform planului de la Petersburg, se puseseră mari nădejdi – cu atât se aprindeau È™i pasiunile comandanÈ›ilor ruÈ™i, care se învinuiau unii pe alÈ›ii È™i cu toÈ›ii îl învinuiau mai ales pe Kutuzov. Ei mizau pe faptul că nereuÈ™ita planului petersburghez cu privire la Berezina avea să fie pusă în spinarea lui È™i, de aceea, nemulÈ›umirea față de el, dispreÈ›ul È™i ironiile la adresa lui se manifestau din ce în ce mai aprig. DispreÈ›ul È™i ironiile acestea se manifestau, e de la sine înÈ›eles, într-o formă politicoasă, într-o formă care nu-i dădea lui Kutuzov îndreptățire să întrebe de ce anume lucru îl învinuiau. Cu el, nimeni nu vorbea serios; în timp ce i se dădeau rapoarte È™i i se cereau dispoziÈ›iuni, toÈ›i își luau un aer de oameni obligaÈ›i să îndeplinească o tristă ceremonie, dar când era cu spatele la ei, își făceau cu ochiul È™i căutau să-l înÈ™ele la fiecare pas. Pentru toÈ›i aceÈ™ti oameni, tocmai fiindcă nu-l puteau înÈ›elege, era dinainte È™tiut că nu aveau ce vorbi cu bătrânul; că el nu le va putea niciodată pătrunde toată profunzimea de gândire a planurilor lor; că nu aveau de aÈ™teptat de la el alt răspuns decât frazele lui obiÈ™nuite (căci lor li se păreau spusele lui fraze goale): despre podul de aur, despre imposibilitatea de a duce războiul dincolo de graniÈ›e cu cete dezorganizate È™i aÈ™a mai departe. Toate acestea le mai auziseră de la el. Și tot ce spunea el: de pildă, că trebuiesc aÈ™teptate pe loc proviziile, că oamenii sunt desculÈ›i, toate acestea erau atât de simple, È™i tot ce propuneau ei era atât de complex È™i de inteligent, încât rămânea evident pentru ei faptul că el, Kutuzov, nu era decât un bătrân prost, iar ei niÈ™te conducători de oÈ™ti geniali, dar lipsiÈ›i de putere. Mai cu seamă după joncÈ›iunea armatei lui Kutuzov cu aceea a lui Wittgenstein, strălucitul amiral È™i erou al Petersburgului, această stare de spirit È™i aceste bârfeli din sferele comandamentului suprem atinseră culmea. Kutuzov vedea toate acestea, dar ofta È™i ridica din umeri. O singură dată doar, după Berezina, el s-a supărat È™i i-a scris lui Benigsen, care trimisese un raport personal împăratului, următoarea scrisoare: „Având în vedere accesele morbide de care suferiÈ›i, binevoiÈ›i, excelență, ca la primirea prezentei, să plecaÈ›i la Kaluga, unde veÈ›i aÈ™tepta mai departe ordine È™i misiuni de la majestatea-sa imperială!†Dar în urma îndepărtării lui Benigsen, în mijlocul armatei veni marele duce Konstantin Pavlovici, care făcuse prima parte a campaniei È™i fusese îndepărtat de Kutuzov. Marele duce, venind acum pe front, îi comunică acestuia că suveranul era nemulÈ›umit de slabele succese ale armatei È™i de încetineala miÈ™cărilor ei. Suveranul avea de gând să vină el însuÈ™i, dintr-o zi în alta, în mijlocul armatei. Și bătrânul acesta, tot atât de încercat în ale vieÈ›ii de curte ca È™i în ale războiului, acest Kutuzov care, în luna august a aceluiaÈ™i an, fusese ales comandant suprem împotriva voinÈ›ei împăratului, omul care-l îndepărtase din calea lui pe È›arevici È™i pe marele duce, omul care, cu de la sine putere È™i împotriva aceleiaÈ™i voinÈ›e împărăteÈ™ti, prescrisese părăsirea Moscovei, acelaÈ™i Kutuzov înÈ›elese dintr-o dată că vremea lui trecuse, că rolul lui se încheiase È™i că nu mai deÈ›inea puterea imaginară cu care fusese învestit. Și nu numai din relaÈ›iile cu curtea pricepu el acest lucru. Pe de o parte, el vedea că operaÈ›iile militare, adică acÈ›iunea în care el jucase un rol, se încheiaseră, È™i simÈ›ea că-È™i împlinise misiunea. Pe de altă parte, trupul lui bătrân începuse să simtă oboseala È™i nevoia odihnei fizice era imperioasă. ÃŽn ziua de 29 noiembrie, Kutuzov intră în Wilna, draga lui Wilna, cum spunea el. De două ori în cursul carierei sale, Kutuzov fusese aici guvernator. La Wilna, oraÈ™ bogat È™i scăpat teafăr din război, pe lângă confortul de care fusese atât amar de vreme lipsit, Kutuzov își mai găsi vechii prieteni È™i amintirile. Și, întorcându-È™i brusc faÈ›a de la toate treburile militare È™i de stat, se cufundă – atât cât îi îngăduiau pasiunile care clocoteau în jurul lui – într-o viață tihnită È™i confortabilă, ca È™i cum tot ce se întâmplase acum È™i tot ce mai avea să se întâmple încă în lumea istoriei pe el nu-l privea câtuÈ™i de puÈ›in. Ciceagov, unul dintre cei mai înflăcăraÈ›i adepÈ›i ai planului de a-l tăia È™i de al da peste cap pe inamic, Ciceagov care, la început, voise să facă o diversiune în Grecia, apoi în VarÈ™ovia, dar care nu voise cu nici un preÈ› să se ducă acolo unde i se ordonase, Ciceagov, cunoscut pentru îndrăzneÈ›ul limbaj pe care È™i-l permitea față de împărat, Ciceagov care se consideră binefăcătorul lui Kutuzov fiindcă în 1811, când fusese trimis, independent de Kutuzov, pentru încheierea păcii cu Turcia, văzând că pacea fusese încheiată, recunoscuse în faÈ›a împăratului că tot meritul era al lui Kutuzov; acest Ciceagov îi ieÈ™i cel dintâi întru întâmpinare, îmbrăcat în uniformă de marinar, cu stiletul la È™old È™i È™apca sub braÈ›, la castelul din Wilna, în care Kutuzov urma să locuiască, È™i-i dădu, odată cu raportul curent, cheile oraÈ™ului. ÃŽn toate gesturile lui Ciceagov, care È™tia de învinuirile puse în spinarea lui Kutuzov, se manifesta în cel mai înalt grad amestecul de dispreÈ› È™i de respect pe care îl au tinerii față de bătrânii ajunÈ™i în mintea copiilor. Stând de vorbă cu Ciceagov, Kutuzov îi spuse, printre altele, că trăsurile cu serviciile de masă ale lui Ciceagov, care-i fuseseră capturate de francezi la Borisov, sunt intacte È™i că îi vor fi restituite. — C'est pour me dire que je n'ai sur quoi manger… Je puis, au contraire, vous fournir de tout dans le cas meme ou vous voudriez donner des dâners!117 izbucni Ciceagov, voind, cu fiecare cuvânt rostit, să se justifice, presupunând prin aceasta că È™i pe Kutuzov îl preocupau tot aceleaÈ™i griji. Kutuzov surâse, cu surâsul său fin È™i pătrunzător È™i, ridicând din umeri, răspunse: — Ce n'est que pour vous dire ce que je vous dis.118 La Wilna, Kutuzov, împotriva voinÈ›ei împăratului, opri marÈ™ul celei mai mari părÈ›i din armată. După spusele celor din imediata lui apropiere, cât timp stătu la Wilna el decăzu grozav È™i puterile îi scăzură mult. Nu-i făcea nici o plăcere să-È™i vadă de treburile armatei, lăsase totul pe seama generalilor săi È™i, în aÈ™teptarea împăratului, se dedase unei vieÈ›i de distracÈ›ii. Plecat în ziua de 7 decembrie de la Petersburg, împreună cu suita sa – contele Tolstoi, prinÈ›ul Volkonski, Arakceev È™i alÈ›ii – împăratul ajunse în ziua de 11 decembrie la Wilna È™i se duse, chiar cu săniile cu care făcuse drumul, de-a dreptul la castel. Cu tot gerul puternic, în curtea castelului era aÈ™teptat de vreo sută de generali È™i ofiÈ›eri de stat-major, în È›inută de mare ceremonie, È™i de o gardă de onoare din regimentul Semionovski. Un curier, apropiindu-se de castel într-o sanie trasă de trei cai numai spume, strigă: „Vine!†Konovnițân se repezi în holul castelului pentru a-l înÈ™tiinÈ›a pe Kutuzov, care aÈ™tepta în odăiÈ›a portarului. După câteva clipe apăru pe peron, legănându-se, trupul gras È™i mare al bătrânului Kutuzov. Era îmbrăcat în mare È›inută, cu pieptul acoperit de decoraÈ›ii È™i cu pântecul strâns cu o eÈ™arfă. ÃŽÈ™i puse reglementar chipiul în cap, își trase mănuÈ™ile pe mâini È™i, după ce coborî cu greu, într-o rână, treptele peronului, întinse mâna după raportul pregătit pentru a fi predat împăratului. Zarvă, È™oapte, încă o troică în zbor nebun È™i privirile se pironiră toate asupra unei sănii ce venea în goana cailor È™i în care se È™i putea desluÈ™i chipul împăratului alături de al lui Volkonski. Toate acestea îl făcură pe bătrânul general să se simtă deodată cuprins, dintr-o obiÈ™nuință veche de peste cincizeci de ani, de o tulburare fizică; se pipăi repede, îngrijorat, își potrivi chipiul È™i, în clipa în care împăratul coborî din sanie È™i ridică ochii spre el, Kutuzov prinse dintr-o dată inimă, luă poziÈ›ia de drepÈ›i, îi înmână raportul È™i începu să vorbească cu vocea lui domoală È™i linguÈ™itoare. ÃŽmpăratul îl măsură cu o privire grăbită din cap până în picioare, încruntându-se o clipă; dar, biruindu-È™i pe dată impulsurile, se apropie È™i, cuprinzându-l cu braÈ›ele, îl strânse la piept pe bătrânul general. Și iarăși, după o veche obiÈ™nuință de a-È™i corela impresiile cu vreun gând ce-i era scump, această îmbrățiÈ™are îl făcu pe Kutuzov, ca de obicei, să se simtă miÈ™cat, È™i icni a plâns. ÃŽmpăratul primi salutul ofiÈ›erilor È™i al gărzii din regimentul Semionovski È™i, strângând iarăși mâna bătrânului, intră cu el în castel. Rămas între patru ochi cu comandantul suprem, împăratul își arătă nemulÈ›umirea pentru încetineala cu care era întreprinsă urmărirea inamicului, ca È™i pentru greÈ™elile de la Krasnoe È™i Berezina, È™i-i împărtăși vederile sale asupra unei viitoare campanii peste hotare. Kutuzov nu făcu nici obiecÈ›ii, nici vreo remarcă. Expresia aceea de supunere stupidă cu care ascultase ordinele împăratului cu È™apte ani în urmă, pe câmpul de la Austerlitz, se întipări È™i acum pe chipul său. Când Kutuzov, ieÈ™ind din cabinet, străbătea cu paÈ™i grei È™i È™ovăitori È™i cu capul în piept marele salon, un glas îl opri: — Serenissime! Spuse cineva. Kutuzov înălță capul È™i se uită mult timp în ochii contelui Tolstoi, care, în mână cu o tăviță de argint pe care se afla un obiect mic, se oprise în faÈ›a lui. La început, Kutuzov păru că nu înÈ›elege despre ce era vorba. Apoi, deodată, parcă se dezmetici; un zâmbet abia perceptibil îi tremură o clipă pe obrazul puhav È™i, înclinându-se adânc. Respectuos, luă obiectul de pe tăviță. Era ordinul Sfântul Gheorghe, clasa întâi. XI. A DOUA ZI, FELDMAREȘALUL dădu o masă, urmată de bal, care fu onorată de prezenÈ›a împăratului. Kutuzov primise ordinul sfântul Gheorghe, clasa întâi; împăratul îi făcea onoarea cea mai înaltă; dar nemulÈ›umirea suveranului față de comandantul suprem nu mai era pentru nimeni o taină. ConvenienÈ›ele trebuiau respectate È™i împăratul cel dintâi dădu exemplu în acest sens; dar toÈ›i È™tiau că bătrânul greÈ™ise È™i că nu mai era bun de nimic. Când, la intrarea împăratului în sala de bal, Kutuzov, după un vechi obicei instaurat pe vremea Ecaterinei, porunci să se plece la picioarele suveranului câteva drapele capturate, împăratul se încruntă nemulÈ›umit È™i rosti ceva; unii pretindeau că ar fi spus: „Bătrân comediant!†NemulÈ›umirea împăratului față de Kutuzov spori de când venise la Wilna, mai ales din pricină că acesta nu voia sau nu putea să priceapă importanÈ›a campaniei ce le stătea în față de aici înainte. Când a doua zi dimineaÈ›a împăratul spuse unui grup de ofiÈ›eri care-l înconjurau: „AÈ›i salvat nu numai Rusia, ci întreaga Europă!†toÈ›i înÈ›eleseră, încă de pe atunci, că războiul nu se isprăvise. Kutuzov singur nu voia să înÈ›eleagă acest lucru È™i își spunea deschis părerea, afirmând că un nou război nu poate să îmbunătățească situaÈ›ia Rusiei È™i să-i mărească gloria È™i că nu poate avea altă urmare decât să-i înrăutățească situaÈ›ia È™i să È™tirbească ceva din această cea mai înaltă treaptă a gloriei, pe care, după părerea lui, È™i-o câștigase Rusia. El își dădea osteneala să demonstreze împăratului imposibilitatea de a recruta noi trupe; vorbea despre situaÈ›ia grea în care se găsea populaÈ›ia, despre posibilitatea unui eÈ™ec È™i altele la fel. ÃŽn această stare de spirit, feldmareÈ™alul apărea, fireÈ™te, ca o piedică È™i o frână în calea războiului ce trebuia să urmeze. Pentru evitarea ciocnirilor cu bătrânul, se oferi de la sine soluÈ›ia ca, întocmai aÈ™a cum se procedase la Austerlitz È™i cu Barclay, la începutul acestui război, să i se ia treptat comandantului suprem puterea, fără să fie jignit în chip inutil È™i fără să i se spună de-a dreptul, È™i să fie trecută în mâinile împăratului însuÈ™i. ÃŽn acest scop, statul-major fu încetul cu încetul înnoit È™i toată puterea reală a statului-major al lui Kutuzov fu anihilată, pentru a fi transmisă împăratului. Toll, Konovnițân È™i Ermolov primiră alte însărcinări. Despre bătrâneÈ›ea È™i sănătatea È™ubrezită a feldmareÈ™alului vorbea în gura mare toată lumea. Era neapărat necesar ca sănătatea lui să fie È™ubredă pentru a se putea transmite puterea celui care-i lua locul. Și sănătatea lui era, într-adevăr, È™ubredă. Pe cât de firesc È™i de simplu trecuse Kutuzov treptat, din Turcia la visteria Petersburgului pentru a recruta miliÈ›ionari È™i, de aici, în fruntea armatei, tocmai atunci când devenise imperios necesar, pe atât de firesc, de treptat È™i de simplu apăru în locul lui, acum, când rolul lui Kutuzov se încheiase, un om nou, omul cerut de moment. Războiul din anul 1812 trebuia să aibă, pe lângă importanÈ›a lui naÈ›ională, scumpă inimii poporului rus, È™i o altă importanță, una europeană. MiÈ™cării de popoare dinspre apus spre răsărit trebuia să-i urmeze o miÈ™care a popoarelor de la răsărit la apus È™i pentru acest nou război era nevoie de alt comandant, care să aibă alte însuÈ™iri decât Kutuzov, alte concepÈ›ii, care să fie mânat de alte imbolduri. Alexandru I era la fel de necesar pentru punerea în miÈ™care a popoarelor de la răsărit la apus È™i pentru restabilirea hotarelor între popoare, pe cât de necesar fusese Kutuzov pentru salvarea È™i gloria Rusiei. Kutuzov nu pricepea ce însemna Europa, echilibrul, Napoleon. El nu putea înÈ›elege aÈ™a ceva. Reprezentantul poporului rus, omul rus în calitate de rus nu mai avea – după ce duÈ™manul fusese nimicit, Rusia eliberată È™i ridicată pe culmile gloriei – nimic altceva de făcut. Celui care întruchipase războiul poporului nu-i mai rămânea decât să moară. Și el muri. XII. PIERRE, AȘA CUM SE ÃŽNTÂMPLà de cele mai multe ori, începu să simtă toată apăsarea lipsurilor fizice È™i a încordărilor prin care trecuse în captivitate abia atunci când È™i lipsurile È™i încordarea luaseră sfârÈ™it. După eliberare, el se duse la Orel È™i, a treia zi după ce sosise, când tocmai se pregătea să plece la Kiev, se îmbolnăvi È™i fu nevoit să zacă timp de trei luni la Orel; dăduse peste el, cum spuneau doctorii, o febră biliară. Și, în ciuda faptului că doctorii îl tratară, îi luară sânge È™i-l îndopară cu medicamente, el se însănătoÈ™i. Tot ce i se întâmplase, de la eliberare È™i până în ziua când se îmbolnăvise, nu-i făcuse lui Pierre aproape nici o impresie. Nu-È™i amintea decât că vremea era mohorâtă È™i sură, când ploioasă, când cu ninsoare, că simÈ›ea înlăuntrul trupului oboseală de moarte, că îl dureau picioarele È™i coastele; își mai amintea È™i impresia aceea generală de nenorocire È™i de suferință umană; își amintea de ofiÈ›erii È™i de generalii care îl necăjiseră cu curiozitatea lor, punându-i tot felul de întrebări; își amintea de grija lui continuă de a găsi trăsură È™i cai È™i își amintea mai cu seamă, incapacitatea lui de a gândi È™i de a simÈ›i pe vremea aceea. ÃŽn ziua eliberării văzuse cadavrul lui Petea Rostov. ÃŽn aceeaÈ™i zi aflase că prinÈ›ul Andrei trăise încă mai bine de o lună după bătălia de la Borodino È™i că murise nu demult la Iaroslavl, în casa Rostovilor. Tot în acea zi, Denisov, care-i împărtășise È™tirea, printre altele, presupunând că Pierre o È™tia demult, pomenise în cursul discuÈ›iei È™i de moartea Hélenei. Toate acestea lui Pierre i se păruseră atunci doar ciudate. SimÈ›ise că nu-i în stare să înÈ›eleagă importanÈ›a tuturor acestor veÈ™ti. Se grăbise doar să plece cât mai repede din locurile acelea, unde oamenii se ucideau unii pe alÈ›ii, să plece în vreun adăpost oarecare, mai liniÈ™tit, È™i acolo să se reculeagă, să se odihnească È™i să reflecteze la toate aceste lucruri ciudate È™i noi, pe care le aflase între timp. Dar nici nu ajunse bine la Orel, că se îmbolnăvi. Când își veni în fire, Pierre văzu lângă patul lui doi dintre oamenii săi, pe Terenti È™i pe Vaska, veniÈ›i de la Moscova, È™i pe vara lui, prinÈ›esa cea mare, care, auzind de eliberarea È™i boala lui, venise de la EleÈ›, o proprietate a lui Pierre unde locuia ea, ca să-l îngrijească. De-abia în timpul convalescenÈ›ei, Pierre începu să uite încetul cu încetul impresiile ultimelor luni de viață, care lăsaseră în el deprinderi adânci, È™i se obiÈ™nui din nou cu gândul că, dimineaÈ›a, nimeni nu-l va mai mâna de la spate nicăieri, că nimeni n-are să-i mai ia aÈ™ternutul cald È™i că poate fi sigur de prânz, de ceai È™i de cină. ÃŽn vise însă, el se mai văzu încă multă vreme în aceleaÈ™i condiÈ›ii grele ale prizonieratului. Tot aÈ™a, puÈ›in câte puÈ›in, el începu să priceapă sensul È™tirilor pe care le aflase după scăparea din captivitate: moartea prinÈ›ului Andrei, moartea soÈ›iei sale, nimicirea francezilor. Sentimentul libertății, bucuria acelei libertăți depline, proprie omului, pe care nimic n-o poate răpi firii omeneÈ™ti È™i de care fusese, pentru întâia dată în viață, conÈ™tient atunci, la primul popas, după ieÈ™irea convoiului din Moscova, îi umplea iar lui Pierre inima, cât dură convalescenÈ›a. Și îl mira faptul că această libertate interioară, independentă de împrejurările vieÈ›ii din afară, părea acum să fie dublată cu prisosință de lux, de libertatea fizică. Se afla acum singur, într-un oraÈ™ străin, fără cunoscuÈ›i. Nu-i cerea nimeni nimic; nu-l trimitea nimeni nicăieri. Avea tot ce-i poftea inima; gândurile care-l chinuiseră la infinit altădată, în legătură cu soÈ›ia lui, dispăruseră È™i ele, de vreme ce ea nu mai era. — Ah, ce bine! Ce minunat! ÃŽÈ™i spunea Pierre, atunci când i se servea masa gata pusă, curată, cu supa aburind îmbietor, sau atunci când, noaptea, se întindea în aÈ™ternutul curat È™i moale ori, în sfârÈ™it, atunci când își aducea aminte că nici nevastă-sa È™i nici francezii nu mai erau. Ah, ce bine e, ce minunat! Și după vechiul lui obicei, se întreba singur: dar după asta, ce va fi? Ce voi face? Și își răspundea numaidecât: nimic. Voi trăi. Ah, ce bine! Chiar È™i problema care îl chinuise, al cărei răspuns îl tot căutase odinioară: scopul vieÈ›ii, nu mai exista acum pentru el. Acest mult căutat scop al vieÈ›ii nu întâmplător dispăruse acum È™i nici nu dispăruse doar pentru clipa prezentă, ci, simÈ›ea el, acest scop nu exista È™i nici nu putea să existe. Și tocmai această lipsă de scop îi dădea acea bucurie deplină a conÈ™tiinÈ›ei că e liber, care-i făcea fericirea în clipa aceea. El nu mai avea scop, fiindcă avea acum credinÈ›a – nu credinÈ›a în cine È™tie ce dogme, cuvinte sau idei, ci credinÈ›a în Dumnezeul cel viu, care poate fi simÈ›it în orice clipă. Odinioară, îl căutase în È›elurile pe care È™i le propunea. Această căutare de scopuri fusese numai căutarea lui Dumnezeu È™i, deodată, în prizonierat, el află, nu prin cuvinte, nu prin raÈ›ionamente, ci prin simÈ›irea nemijlocită, ceea ce îi spusese dădaca demult, că Dumnezeu e aici, lângă noi, pretutindeni. ÃŽn prizonierat, el descoperi că Dumnezeu, cel pe care-l avea în el Karataev, e cu mult mai mare, mai nemărginit È™i mai de nepătruns decât acela pe care masonii îl numesc Arhitect al universului. ÃŽncerca senzaÈ›ia omului care găseÈ™te lucrul căutat chiar la picioare, când el își încordase privirile să scruteze depărtările È™i zarea. El, toată viaÈ›a lui, privise undeva, pe deasupra capetelor celor ce-l înconjurau, când, de fapt, n-avea nevoie să se uite decât în preajmă. Nu È™tiuse până acum să vadă acel ceva mare, nepătruns È™i infinit, în nici un lucru. SimÈ›ise doar că trebuia să existe pe undeva È™i-l căutase. ÃŽn tot ce era apropiat È™i lesne de înÈ›eles el văzuse numai mărginirea, meschinăria, banalul, lipsa de sens. Se înarmase cu ocheanul raÈ›iunii, cu care privea departe, acolo unde aceste meschinării È™i banalități, pierdute în ceaÈ›a depărtării, i se păreau măreÈ›e È™i infinite doar fiindcă nu se mai vedeau limpede. AÈ™a i se păruse viaÈ›a europeană, politica, masoneria, filosofia, filantropia. Dar chiar È™i în clipele pe care el le considera ca pe o slăbiciune a lui, raÈ›iunea tot îi pătrundea în depărtările acestea, È™i vedea È™i acolo aceeaÈ™i meschinărie, banalul È™i lipsa de sens. Acum însă învățase să vadă măreÈ›ia, veÈ™nicia È™i nemărginirea în toate È™i, de aceea, era firesc ca, pentru a le vedea, pentru a se bucura de contemplarea lor, să arunce ocheanul cu care, odinioară, privise pe deasupra capetelor lumii È™i să contemple voios în jurul său viaÈ›a mereu reînnoită, viaÈ›a de necuprins, fără margini, veÈ™nic plină de măreÈ›ie. Și cu cât privea mai de aproape, cu atât era mai fericit È™i mai împăcat. Groaznica întrebare, care îi destrăma odinioară tot ce judecata lui construia, întrebarea: „pentru ce?†nu mai exista acum. Acum, la întrebarea „pentru ce?†în sufletul său se găsea veÈ™nic pregătit răspunsul simplu: pentru că există Dumnezeu, acel Dumnezeu fără voinÈ›a căruia nici un fir de păr nu se clinteÈ™te pe capul omului. XIII. PIERRE NU SE SCHIMBASE aproape deloc ca înfățiÈ™are. Arăta întocmai cum arătase È™i înainte È™i, întocmai ca È™i înainte, era tot distrat È™i părea preocupat nu de ceea ce îi stătea sub ochi, ci de ceva cu totul personal, deosebit. DiferenÈ›a între starea lui de odinioară È™i cea de acum consta în faptul că, altădată, când uita ce i se spunea È™i ce avea sub ochi, el își încrunta chinuitor fruntea, ca È™i cum ar fi încercat È™i n-ar fi izbutit să vadă lămurit ceva care se afla undeva, departe de el. Și acum uita ce i se spunea, sau ce avea sub ochi, dar acum asculta ce i se spunea È™i se uita la ceea ce-i stătea în față cu un zâmbet abia perceptibil È™i parcă ironic, deÈ™i se vedea cât de colo că el vedea È™i auzea cu totul altceva. Altădată el părea, deÈ™i om bun, nefericit, ceea ce făcea ca oamenii să se îndepărteze, fără să vrea, de dânsul. Acum, în jurul buzelor îi flutura mereu zâmbetul bucuriei de a trăi È™i în ochii lui strălucea simpatia față de oameni È™i întrebarea dacă È™i ei sunt mulÈ›umiÈ›i ca È™i el. Și oamenii se simÈ›eau bine în prezenÈ›a lui. Altădată vorbea mult, se înfierbânta în timp ce vorbea È™i nu prea asculta ce spuneau ceilalÈ›i. Acum rareori se întâmpla să fie furat de discuÈ›ie È™i È™tia să asculte, aÈ™a că oamenii îi dezvăluiau cu plăcere până È™i cele mai intime gânduri. PrinÈ›esa cea mare, care nu-l iubise niciodată pe Pierre È™i simÈ›ise față de el de-a dreptul duÈ™mănie când, după moartea bătrânului conte, se văzuse obligată față de vărul ei, simÈ›i, spre ciuda È™i mirarea ei, nu mult după ce sosi la Orel, unde venise cu gândul ca să-i arate lui Pierre că, oricât de ingrat era el, socotise de datoria ei să vină să-l îngrijească – simÈ›i curând că-l iubeÈ™te. Pierre nu căutase în nici un chip să-i câștige bunăvoinÈ›a. O privea doar cu curiozitate. Altădată, ea simÈ›ea în privirile vărului său, îndreptate spre dânsa, indiferență È™i ironie, È™i atunci, întocmai ca È™i față de ceilalÈ›i oameni, ea se închidea în ea însăși È™i își arăta numai latura aspră a caracterului; acum, dimpotrivă, ea simÈ›ea că Pierre pătrunsese parcă în adâncul cel mai tainic al vieÈ›ii ei È™i, încetul cu încetul, la început cu neîncredere È™i pe urmă cu recunoÈ™tință, începu să-i dezvăluie laturile bune ale sufletului ei, tăinuite până atunci. Omul cel mai viclean È™i tot n-ar fi izbutit să se strecoare cu mai multă dibăcie în sufletul prinÈ›esei, să-i câștige încrederea, prin redeÈ™teptarea amintirilor din anii cei mai frumoÈ™i ai tinereÈ›ii ei, față de care își arăta simpatia. ÃŽn realitate, toată viclenia lui Pierre consta doar în faptul că el căutase o satisfacÈ›ie proprie, trezind în sufletul prinÈ›esei, înrăit, rece È™i mândru în felul său, sentimente omeneÈ™ti. „Da, el e om foarte, foarte bun, atunci când nu se află sub înrâurirea unor oameni răi, ci a unor oameni ca mineâ€, își spunea prinÈ›esa. Schimbarea ce se petrecuse cu Pierre fu observată, în felul lor, È™i de servitorii lui, Terenti È™i Vaska. Ei găseau că stăpânul devenise mult mai simplu. Adeseori, Terenti, după ce-È™i dezbrăca stăpânul È™i, cu cizmele È™i hainele în mână, îi ura noapte bună, își mai făcea de lucru, aÈ™teptând să vadă: nu cumva intră boierul în vorbă cu el? Și, de cele mai multe ori, Pierre își reÈ›inea servitorul, pricepând că lui i-ar plăcea să mai stea de vorbă. — Ei, ia spune-mi È™i mie… cum vă faceÈ›i voi rost de mâncare? ÃŽntreba el. Și Terenti își începea istorisirile despre dezastrul Moscovei, despre răposatul conte, È™i stătea ceasuri întregi aÈ™a, cu hainele pe mână, povestind sau, câteodată, ascultând ce povestea Pierre; apoi se retrăgea în antecameră cu conÈ™tiinÈ›a mângâietoare a apropierii sufleteÈ™ti dintre el È™i boier È™i a bunăvoinÈ›ei prietenoase a stăpânului său față de dânsul. Doctorul care-l îngrijea pe Pierre È™i care-l vizita în fiecare zi, în ciuda faptului că, după obiceiul doctorilor, socotea de datoria lui să-È™i dea aerul unui om a cărui fiecare clipă este preÈ›ioasă pentru omenirea suferindă, rămânea cu ceasurile la Pierre, depănându-i istorisirile lui favorite È™i observaÈ›iile culese de el despre moravurile pacienÈ›ilor în general È™i ale pacientelor în particular. — Iată, cu un asemenea om e o plăcere să discuÈ›i, nu-i ca ai noÈ™tri de aici, din provincie, spunea el. La Orel se aflau câțiva ofiÈ›eri francezi, prizonieri, È™i doctorul îi aduse unul dintre ei, un tânăr italian. OfiÈ›erul acesta începu să-l viziteze des pe Pierre È™i prinÈ›esa râdea de duioasele sentimente pe care italianul le arăta vărului ei. Italianul, se vedea cât de colo, nu era fericit decât atunci când putea să vină la Pierre ca să stea de vorbă È™i să-i istorisească despre trecutul lui, despre viaÈ›a lui de acasă, despre iubirile lui È™i să-È™i arate indignarea față de francezi È™i, mai cu seamă, față de Napoleon. — De v-ar semăna toÈ›i ruÈ™ii în cât de mică măsură! ÃŽi spunea el lui Pierre. Cest un sacrilege que de faire la guerre a un peuple comme le vôtre!119 Dumneavoastră, care aÈ›i avut de suferit atâta din partea francezilor È™i n-aveÈ›i nici măcar resentimente față de ei. Pierre câștigase È™i dragostea înflăcărată a italianului, tot numai prin felul cum È™tiuse să scoată la iveală partea cea mai bună din sufletul acestuia È™i să i-o admire. ÃŽn ultimele zile ale È™ederii sale la Orel, veni la Pierre vechea sa cunoÈ™tință întru masonerie – contele Villarski – acela care, în 1807, îi fusese călăuză în lojă. Villarski era acum însurat cu o rusoaică bogată, care avea întinse proprietăți în gubernia Orel, È™i el însuÈ™i îndeplinea în oraÈ™ o funcÈ›ie vremelnică în aparatul de aprovizionare a armatei. Aflând că Bezuhov e în Orel, Villarski, cu toate că niciodată nu-l cunoscuse mai îndeaproape, veni la el cu întregul È™ir al manifestărilor de prietenie È™i de apropiere sufletească, pe care È™i le arată de obicei unul altuia doi oameni care se întâlnesc într-un pustiu. Villarski se plictisea la Orel È™i era fericit să întâlnească pe cineva din cercul lui, un om cu care avea după cum i se părea lui, preocupări comune. Dar, spre mirarea sa, Villarski observă curând că Pierre se È›inea departe de realitățile vieÈ›ii È™i căzuse, aÈ™a cum îl defini el în sinea sa, în apatie È™i egoism. — Vous vous encroutez, mon cher!120 îi spunea el. Cu toate acestea, alături de Pierre, Villarski se simÈ›ea acum mai la largul său decât altădată È™i nu era zi în care să nu vină să-l vadă. Lui Pierre, însă, uitându-se acum la Villarski È™i ascultându-l, i se părea ciudat È™i neverosimil gândul că nu prea demult fusese È™i el la fel. Villarski era om însurat, familist È™i foarte ocupat È™i cu administrarea averii nevesti-si, È™i cu funcÈ›ia lui, È™i cu treburile familiale. El socotea că toate aceste ocupaÈ›ii nu sunt decât niÈ™te obstacole în viață È™i că toate erau vrednice de dispreÈ›, fiindcă n-aveau de scop decât fericirea personală, a lui È™i a familiei lui. Preocupări militare, administrative, politice È™i masonice îi absorbeau tot timpul atenÈ›ia. Pierre nu se silea să-i schimbe vederile, nu-È™i îngăduia nici o critică, ci se mulÈ›umea să observe, cu obiÈ™nuita-i ironie, care era acum mereu calmă È™i veselă, acest fenomen ciudat, atât de cunoscut lui. Datorită relaÈ›iilor sale cu Villarski, cu prinÈ›esa, cu doctorul È™i cu toÈ›i oamenii pe care-i întâlnea acum, în Pierre se dezvoltase o trăsătură nouă care-i câștigase bunăvoinÈ›a tuturor: părerea că fiecare om are putinÈ›a să gândească, să simtă È™i să vadă lucrurile în felul său, È™i convingerea că e cu neputință să schimbi cu ajutorul cuvintelor părerea cuiva. Această legitimă specificitate a fiecărui om care, odinioară, îl tulbura pe Pierre È™i-l irita, constituia acum punctul de plecare al simpatiei È™i al interesului lui pentru oameni. Deosebirile È™i adeseori contradicÈ›ia totală dintre ideile oamenilor È™i viaÈ›a lor sau nepotrivirea dintre ideile lor îl înveseleau pe Pierre È™i-i trezeau un surâs de blândă ironie. ÃŽn chestiunile practice, Pierre simÈ›i, pe neaÈ™teptate, că avea în el un centru de greutate, ceea ce nu avusese până acum. Odinioară, orice chestiune bănească – mai cu seamă cererile de bani, la care, ca om foarte bogat ce era, se vedea prea adeseori expus – îl puneau într-o încurcătură fără de ieÈ™ire È™i-l nedumereau. „Să dau sau să nu dau?†se întreba el. „Eu am, iar el are nevoie. Dar celălalt are È™i mai mare nevoie! Care dintre ei are nevoie mai mare? Ori, poate, amândoi or fi mincinoÈ™i?†Și, din aceste îndoieli, el nu găsise, altădată, nici un fel de ieÈ™ire, aÈ™a că dădea la toÈ›i, atât timp cât avea ce da. ÃŽn exact acelaÈ™i soi de nedumerire îl puneau, altădată, orice chestiuni privitoare la averea lui, atunci când unul îi spunea că trebuie să procedeze într-un fel, È™i altul într-alt fel. Acum însă, spre mirarea sa, el găsi că în toate aceste probleme nu mai încap nici un fel de îndoieli È™i nedumeriri. Se manifesta acum în el un arbitru, care hotăra, după anumite legi necunoscute lui, ceea ce trebuia È™i ceea ce nu trebuia făcut. Rămăsese la fel de indiferent față de chestiunile băneÈ™ti ca È™i odinioară; dar acum È™tia în chip neîndoielnic ce trebuia È™i ce nu trebuia făcut. Primul caz în care se manifestă la el acest nou arbitru fu cererea unui colonel francez captiv care veni la el È™i, după ce-i istorisi vreme îndelungată isprăvile sale de vitejie, drept încheiere numai cât nu-i pretinse lui Pierre să-i dea patru mii de franci, ca să-i trimită acasă nevestei È™i copiilor. Pierre îl refuză atât de direct È™i cu atâta uÈ™urință, încât se miră È™i el ce simplu È™i uÈ™or era lucrul care, odinioară, i se păruse din cale-afară de greu. Totodată, cu prilejul acestui refuz, el hotărî că e neapărat necesar să întrebuinÈ›eze un È™iretlic, pentru ca, plecând din Orel, să-l facă pe ofiÈ›erul italian să ia niÈ™te bani, de care, se vedea bine, italianul avea mare nevoie. O nouă dovadă pentru Pierre că atitudinea lui față de lucrurile practice devenise mai hotărâtă fu modul în care rezolvă el chestiunea datoriilor soÈ›iei sale È™i chestiunea renovării sau nerenovării caselor È™i vilelor sale din Moscova. Sosi la Orel administratorul său principal È™i Pierre făcu, împreună cu dânsul, calculul general al veniturilor sale, care nu mai erau aceleaÈ™i. Incendierea Moscovei îl costase pe Pierre, după socoteala administratorului, cam două milioane de ruble. Ca să-l mângâie de aceste pierderi, administratorul său general îi înfățișă socotelile în aÈ™a fel, încât îi arătă că veniturile sale, în ciuda acestor pierderi, nu numai că nu s-ar micÈ™ora, ci, dimpotrivă, s-ar mări, dacă el ar refuza să plătească datoriile rămase de pe urma contesei, plată la care el nu putea fi obligat, È™i dacă ar renunÈ›a la renovarea caselor din Moscova È™i a vilei de lângă Moscova, a căror întreÈ›inere îl costa optzeci de mii de ruble pe an È™i care nu-i aduceau nici un venit. — Da, da, adevărat, aÈ™a este! Spuse Pierre, zâmbind vesel. Da, da! Nimic din toate astea nu-mi trebuie! Distrugerile acestea m-au făcut cu mult mai bogat. Dar în ianuarie sosi Savelici de la Moscova È™i-i spuse cum era situaÈ›ia în oraÈ™ È™i la cât se ridica devizul arhitectului pentru restaurarea caselor È™i a vilei de lângă Moscova, vorbind de lucrul acesta ca de un lucru stabilit. Tot atunci, Pierre primi scrisori de la prinÈ›ul Vasili È™i de la alÈ›i cunoscuÈ›i din Petersburg. ÃŽn scrisori se vorbea de datoriile soÈ›iei sale. Și Pierre hotărî că planul administratorului, care-i plăcuse atât de mult, nu È›inea seama de realitate, È™i că trebuia să plece la Petersburg ca să termine cu afacerile soÈ›iei lui È™i pe urmă să-È™i restaureze casele din Moscova. De ce trebuia să facă aceasta, nu È™tia. Dar È™tia în chip neîndoielnic că aÈ™a trebuia să procedeze. Veniturile sale, ca urmare a acestei hotărâri, se micÈ™orară cu trei sferturi. Dar lucrul acesta trebuia făcut; o simÈ›ea el. Villarski urma să plece la Moscova È™i Pierre se înÈ›elese cu el să călătorească împreună. Cât durase convalescenÈ›a sa la Orel, Pierre încercase sentimentul bucuriei de a fi liber, viu; È™i când, în timpul călătoriei, se văzu iar în lumea liberă, când văzu sute de figuri, noi, acest sentiment spori È™i mai mult. Cât dură călătoria, se simÈ›i tot timpul fericit, ca un È™colar în vacanță. ToÈ›i oamenii: surugiul, căpitanul de poÈ™tă, mujicii întâlniÈ›i pe drum sau prin sate, toÈ›i aveau acum pentru el un rost nou. PrezenÈ›a È™i observaÈ›iile lui Villarski, care deplângea necontenit sărăcia, starea de înapoiere față de Europa È™i ignoranÈ›a poporului rus, nu făceau decât să-i înteÈ›ească lui Pierre sentimentul de bucurie. Acolo unde Villarski vedea germenii morÈ›ii, Pierre vedea o extraordinară forță vitală, acea forță care, în mijlocul zăpezilor, pe aceste întinderi nesfârÈ™ite, susÈ›inea viaÈ›a unui popor întreg, aparte, unic în felul lui. Nu-l contrazicea pe Villarski È™i, ca È™i cum ar fi fost de acord cu el (de vreme ce această prefăcută consimÈ›ire era cel mai simplu mijloc de a evita o discuÈ›ie din care nu putea ieÈ™i nimic), zâmbea voios, lăsându-l să vorbească. XIV. AȘA CUM CU GREU NE-AM explica la ce È™i încotro dau fuga furnicile dintr-un muÈ™uroi sfărâmat – unele dinspre muÈ™uroi, târând rămășiÈ›e, ouă È™i cadavre, altele către muÈ™uroi – pentru ce dau buzna unele peste altele, de ce se iau la întrecere ori la harță, tot aÈ™a cu greu ne-am putea explica pricinile care i-au făcut pe ruÈ™i, după plecarea francezilor, să se înghesuiască pe locul care purtase înainte numele de Moscova. Dar tot aÈ™a cum, uitându-ne la furnicile care miÈ™ună în jurul unui muÈ™uroi sfărâmat, oricât de distrus ar fi acesta, observăm totuÈ™i, din stăruinÈ›a neclintită, din energia È™i din mulÈ›imea nenumărată a insectelor harnice care foiesc mereu, că, într-adevăr, totul e sfărâmat, în afară de ceva indestructibil, imaterial, ceva care constituie toată forÈ›a furnicarului; tot aÈ™a, în octombrie, Moscova, în care nu mai existau nici autorități, nici biserici, nici odoare bisericeÈ™ti, nici bogății, nici case, continua să fie aceeaÈ™i Moscovă care fusese în august. Totul în ea era distrus afară de acel ceva imaterial, dar plin de putere È™i indestructibil. Cauzele care făceau ca oamenii să alerge din toate părÈ›ile spre Moscova, după ce fusese curățată de duÈ™mani, erau dintre cele mai felurite: personale È™i, în primele momente mai ales, sălbatice, animalice. O singură cauză era generală: dorinÈ›a aprigă a tuturor de a ajunge la locul care înainte se numise Moscova, ca să-È™i desfășoare acolo activitatea. ÃŽntr-o săptămână, numărul locuitorilor Moscovei fu de cincisprezece mii, după două săptămâni, de douăzeci È™i cinci de mii È™i, în toamna lui 1813, tot crescând mereu, acest număr ajunse la o cifră care întrecea populaÈ›ia anului 1812. Primii ruÈ™i care pătrunseră în Moscova fură cazacii unui detaÈ™ament al lui Wintzingerode, apoi mujicii din satele vecine È™i unii locuitori fugiÈ›i din Moscova, care stătuseră ascunÈ™i prin împrejurimi. Pătrunzând într-o Moscovă numai ruine È™i găsind-o prădată, ruÈ™ii începură È™i ei s-o prade. Ei continuau opera francezilor. Convoaie țărăneÈ™ti veneau la Moscova pentru a lua È™i a căra la sate tot ce se mai găsea azvârlit printre ruinele caselor È™i pe străzi. Cazacii cărau È™i ei tot ce puteau duce în cantonamentele lor; stăpânii caselor strângeau tot ce se găsea prin alte case È™i duceau la ei, sub cuvânt că era avutul lor. AÈ™a că, după primii jefuitori, urmă al doilea rând, apoi al treilea È™i jaful devenea, pe zi ce trecea, pe măsură ce numărul jefuitorilor sporea, tot mai greu de săvârÈ™it È™i lua forme din ce în ce mai bine definite. Cu toate că francezii găsiseră Moscova pustie la venirea lor, ea era totuÈ™i un oraÈ™ viu, care trăia organic È™i multilateral cu feluritele sale organizaÈ›ii comerciale, meÈ™teÈ™ugăreÈ™ti, cu luxul lui, cu instituÈ›iile lui administrative È™i religioase. Erau forme fără viață, dar existau încă. Existau bazaruri, prăvălii, magazine, depozite, pieÈ›e, cea mai mare parte pline de mărfuri; existau fabrici, ateliere; existau palate, case bogate, pline de obiecte de lux; existau spitale, închisori, instituÈ›ii, biserici, catedrale. Cu cât însă își prelungeau francezii È™ederea, cu atât aceste forme de viață orășenească se distrugeau È™i, spre sfârÈ™it, totul se contopise într-un imens teren de jaf, lipsit de orice viață. Jaful francezilor, pe măsură ce se prelungea, distrugea atât bogățiile Moscovei, cât È™i forÈ›ele jefuitorilor. Jaful ruÈ™ilor însă, prin care-È™i începuseră reocuparea capitalei, cu cât se prelungea mai mult È™i cu cât numărul jefuitorilor era mai mare, cu atât restabilea mai repede bogăția Moscovei È™i viaÈ›a regulată a oraÈ™ului. Pe lângă jefuitori, oameni de toată mâna, împinÈ™i spre jaf care de curiozitate, care de obligaÈ›iile slujbei, care de pofta de câștig – proprietari, clerici, funcÈ›ionari mari È™i mici, negustori, meseriaÈ™i, mujici – se revărsau din toate direcÈ›iile, ca sângele spre inimă, către Moscova. După o săptămână, mujicii veniÈ›i cu căruÈ›e goale ca să încarce lucruri fură opriÈ›i de autorități È™i obligaÈ›i să care afară din oraÈ™ cadavrele. AlÈ›i mujici, auzind de insuccesul tovarășilor lor, veniră la oraÈ™ cu grâu, ovăz È™i fân, È™i concurenÈ›a făcu să coboare repede preÈ›urile cerealelor la un nivel încă È™i mai scăzut decât fusese înainte. Echipe de dulgheri, nădăjduind să obÈ›ină câștiguri mari, intrau în fiecare zi în Moscova È™i, la fiecare pas, se durau case din nou sau se reparau cele vechi, arse. Negustorii redeschideau barăcile, dând avânt comerÈ›ului. Prin casele nemistuite cu totul de incendiu se instalau birturi È™i hanuri. Clerul reîncepuse slujbele în multe biserici, care nu fuseseră arse. Donatorii începură să înlocuiască obiectele bisericeÈ™ti jefuite cu altele noi. FuncÈ›ionarii își înghesuiau în odăi mici mesele cu tăblia acoperită de postav È™i dulapurile pline de acte. Autoritățile superioare È™i poliÈ›ia hotărâră distribuirea bunurilor rămase de pe urma francezilor. Proprietarii, în casele cărora erau găsite multe obiecte aduse din alte case, se plângeau de nedreptatea ce li se făcea prin ridicarea tuturor acestor obiecte È™i ducerea lor în palatul Granovitaia121; alÈ›ii susÈ›ineau că francezii îngrămădiseră în câte o casă obiecte aduse din case diferite È™i că, deci, era nedrept să se lase proprietarului toate obiectele găsite la el. Unii înjurau poliÈ›ia, alÈ›ii o mituiau; se întocmeau liste de lucruri publice incendiate, cu preÈ›uri umflate de zece ori; se cereau ajutoare. Contele Rastopcin își scria din nou proclamaÈ›iile. XV. LA SFÂRȘITUL LUI IANUARIE, Pierre ajunse la Moscova È™i se instală acasă, într-o aripă laterală care rămăsese întreagă. ÃŽl vizită pe contele Rastopcin È™i pe câțiva cunoscuÈ›i care se întorseseră la Moscova, apoi, a treia zi, începu să se pregătească în vederea plecării la Petersburg. ToÈ›i sărbătoreau victoria; totul clocotea de viață în capitala care învia din ruine. ToÈ›i se bucurau de întoarcerea lui Pierre, toÈ›i voiau să-l vadă, toÈ›i voiau să afle prin ce trecuse. Pierre își simÈ›ea sufletul plin de o pornire prietenească deosebită față de toÈ›i oamenii pe care-i întâlnea, dar, fără voia lui, avea acum, față de toată lumea, o atitudine mai prudentă, ca să nu se lege prin ceva. La toate întrebările pe care i le puneau – importante sau banale – fie că era întrebat unde va locui, fie că era întrebat dacă-È™i repară sau nu casele, ori de-l întreba cineva când pleacă la Petersburg È™i dacă n-ar vrea să ducă o lădiță cuiva, el răspundea: da, poate, cred, È™i aÈ™a mai departe. Despre Rostovi auzise că se aflau la Kostroma, iar la NataÈ™a se gândea rareori. Când se gândea totuÈ™i la dânsa, gândul acesta îi era doar ca o amintire plăcută, din vremuri de demult. Și se simÈ›ea nu numai eliberat de grijile vieÈ›ii zilnice, ci È™i de acest sentiment, de care, cum i se părea acum, voise anume el singur să se lase cuprins. A treia zi de la sosire, Pierre află de la familia DrubeÈ›koi că prinÈ›esa Maria era È™i ea în Moscova. Moartea, suferinÈ›a, ultimele zile ale prinÈ›ului Andrei îl preocupaseră adesea È™i începură acum să-i preocupe din nou spiritul. Aflând la prânz că prinÈ›esa Maria e în Moscova È™i că locuieÈ™te în casa ei de pe Vzdvijenka, care scăpase de incendiu, el se duse în aceeaÈ™i seară să o vadă. ÃŽn drum spre prinÈ›esa Maria, Pierre se gândi tot timpul doar la prinÈ›ul Andrei, la prietenia cu dânsul, la diferitele lor întâlniri È™i, mai ales, la ultima lor întâlnire, cea de la Borodino. „Să fi murit el oare în starea aceea sufletească de încâinoÈ™are în care se afla atunci? Să nu i se fi dezvăluit oare, înainte de a muri, sensul vieÈ›ii?†se gândea Pierre. ÃŽÈ™i aduse aminte apoi de Karataev, de moartea lui È™i, fără să vrea, începu să facă o comparaÈ›ie între aceÈ™ti doi oameni, atât de deosebiÈ›i unul de altul È™i totuÈ™i atât de apropiaÈ›i prin dragostea pe care o nutrise el față de amândoi È™i prin faptul că amândoi trăiseră È™i amândoi muriseră. ÃŽntr-o dispoziÈ›ie sufletească dintre cele mai pline de gravitate, Pierre se apropie de casa bătrânului prinÈ› Bolkonski. Casa rămăsese întreagă. Se vedeau în ea urme de distrugere, dar își păstrase specificul. Lacheul bătrân care-l întâmpină pe Pierre cu o figură severă, ca È™i cum i-ar fi dat musafirului de înÈ›eles că, dacă lipsea prinÈ›ul, nu însemna că s-au schimbat regulile casei, îi spuse că prinÈ›esa binevoise să treacă în apartamentele ei È™i că primeÈ™te de obicei duminicile. — Anunță-mă! Poate că mă va primi, spuse Pierre. — Prea bine! Răspunse lacheul. PoftiÈ›i în galeria portretelor! După câteva minute, lacheul reapăru însoÈ›it de Dessalles. Dessalles îi transmise lui Pierre din partea prinÈ›esei că era foarte bucuroasă să-l vadă È™i că-l roagă, dacă-i iartă lipsa de ceremonie, să poftească sus, în apartamentul ei. ÃŽntr-o odăiță scundă, luminată de o singură lumânare, È™edea prinÈ›esa È™i lângă ea se mai afla o femeie, îmbrăcată în rochie neagră. Pierre È™tia că lângă prinÈ›esă erau întotdeauna domniÈ™oare de companie, dar nu-l interesase niciodată să È™tie cine sunt ele È™i nici nu È™i le amintea. „E È™i asta vreuna dintre domniÈ™oarele ei de companieâ€, își zise el, când văzu femeia îmbrăcată în rochie neagră. PrinÈ›esa îi ieÈ™i repede întru întâmpinare È™i-i întinse mâna. — Da, zise ea, uitându-se la faÈ›a lui schimbată, după ce el îi sărută mâna, uite că ne-am întâlnit iarăși! ÃŽn ultimul timp, el mi-a vorbit de multe ori de dumneata, È™i își mută privirea de la Pierre la domniÈ™oara de companie cu un aer de sfială care, o clipă, îl surprinse pe Pierre. — Am fost atât de bucuroasă aflând că ai fost salvat! Singura veste bună din câte am primit noi de atâta vreme. Și iarăși se uită prinÈ›esa, cu o neliniÈ™te È™i mai mare încă, la domniÈ™oara de companie, vrând parcă să spună ceva, dar Pierre o întrerupse. — Vă puteÈ›i închipui că n-am È™tiut nimic de dânsul, spuse el. ÃŽl socoteam mort. Tot ce puteam afla, aflasem de la alÈ›ii, veÈ™ti de a treia mână. Știu numai că a nimerit în casa Rostovilor… Ce înseamnă destinul! Pierre vorbea repede È™i cu însufleÈ›ire. Aruncându-È™i în treacăt ochii pe chipul domniÈ™oarei de companie, văzu o privire atentă È™i curioasă îndreptată cu prietenie asupra lui È™i, aÈ™a cum se întâmpla adesea în timpul unei conversaÈ›ii, simÈ›i, fără să poată spune de ce, că domniÈ™oara de companie în rochie neagră era o ființă drăgălașă, bună, minunată, care nu va stingheri deloc conversaÈ›ia intimă pe care va avea-o cu prinÈ›esa Maria. Dar când rosti el cuvintele din urmă, cele cu privire la Rostovi, expresia de jenă de pe faÈ›a prinÈ›esei Maria spori. Ochii îi fugiră iar de pe chipul lui Pierre la chipul domniÈ™oarei în rochie neagră È™i spuse: — Se poate să n-o cunoÈ™ti? Pierre se uită încă o dată la chipul palid, fin, la ochii negri È™i gura ciudată a domniÈ™oarei de companie. Ceva foarte familiar, demult uitat È™i mai mult decât simpatic, îl privea din aceÈ™ti ochi atenÈ›i. „Dar nu, asta nu e cu putință! ÃŽÈ™i zise el. FaÈ›a asta severă, slabă, palidă È™i îmbătrânită să fie oare a ei? Nu poate fi ea! E doar ca o amintire a eiâ€. Dar prinÈ›esa Maria rosti: „NataÈ™a!†Și chipul cu ochi atenÈ›i făcu o sforÈ›are să zâmbească, zâmbi cu greu, aÈ™a cum se deschide o ușă înÈ›epenită, È™i din această ușă întredeschisă năvăli deodată, învăluindu-l pe Pierre, mireasma fericirii aceleia, demult uitată, la care, mai ales acum, el nu se mai gândea deloc. ÃŽmbălsămată, învăluitoare, adierea aceasta îl cuprinse cu totul. Când ea-i zâmbi, pentru el nu mai rămăsese nici o îndoială: era NataÈ™a, È™i el o iubea. Chiar din primul moment, Pierre dezvălui, fără să vrea, È™i NataÈ™ei, È™i prinÈ›esei Maria È™i, mai ales, își dezvălui sieÈ™i, taina pe care n-o È™tiuse nici el. Se înroÈ™i de bucurie È™i de durere. Voi să-È™i ascundă tulburarea. Dar cu cât încerca mai mult să È™i-o ascundă, cu atât tulburarea aceasta vorbea mai limpede, mai limpede decât cele mai răspicate cuvinte, atât pentru el însuÈ™i, cât È™i pentru dânsa sau pentru prinÈ›esa Maria: o iubea. „Nu, asta e numai aÈ™a, din pricină că nu m-am aÈ™teptatâ€, își spuse Pierre. Dar cum încercă să continue conversaÈ›ia începută cu prinÈ›esa Maria, trase din nou cu coada ochiului spre NataÈ™a È™i faÈ›a i se coloră mai tare încă, iar bucuria È™i teama îi cuprinseră sufletul cu È™i mai multă putere. Se încurcă în cuvinte È™i se opri la mijlocul frazei. Pierre n-o băgase de seamă pe NataÈ™a, fiindcă nu se aÈ™teptase deloc să o vadă aici, È™i de recunoscut n-o recunoscuse fiindcă schimbarea petrecută cu ea, de când n-o mai văzuse, era enormă. Slăbise mult È™i era mai palidă. Dar nu asta o făcuse de nerecunoscut. Nu putuse fi recunoscută din primul moment, de la intrare, pentru faptul că, pe faÈ›a ei, în ochii ei – odinioară luminaÈ›i de zâmbetul tainic al bucuriei de a trăi – acum, când intrase È™i se uitase pentru întâia oară la ea, Pierre nu mai descoperise nici cea mai mică umbră de surâs; văzuse doar ochii, atenÈ›i È™i buni, cu priviri triste, întrebătoare. Tulburarea lui Pierre nu se răsfrânse asupra NataÈ™ei printr-o tulburare la fel, ci numai printr-o satisfacÈ›ie care-i lumina abia perceptibil toată faÈ›a. XVI — A VENIT Sà STEA LA MINE, zise prinÈ›esa Maria. Contele È™i contesa vor pica È™i ei zilele astea. Contesa e într-o stare îngrozitoare. Dar NataÈ™a însăși avea nevoie să fie văzută de un doctor. Au trimis-o cu forÈ›a odată cu mine. — Da, aÈ™a e. Există oare, acum, vreo familie care să nu fi avut de suferit? Spuse Pierre, adresându-se NataÈ™ei. ȘtiÈ›i? Asta s-a întâmplat chiar în ziua în care am fost eliberaÈ›i noi. L-am văzut. Ce băiat minunat era! NataÈ™a se uită la dânsul È™i, drept răspuns la cuvintele lui, doar ochii i se deschiseră mari È™i i se luminară mai mult. — Ce s-ar putea spune sau gândi ca mângâiere? Continuă Pierre. Nimic. Pentru ce a trebuit să moară băiatul acesta minunat È™i plin de viață? — Da, în vremuri ca ale noastre, greu ar putea trăi cineva fără credință… zise prinÈ›esa Maria. — Da, da. Acesta e adevărul adevărat! O întrerupse grăbit Pierre. — De ce? ÃŽntrebă NataÈ™a, uitându-se cercetător în ochii lui Pierre. — Cum de ce? Zise prinÈ›esa Maria. Numai gândul la ceea ce ne aÈ™teaptă acolo… NataÈ™a, înainte ca prinÈ›esa Maria să-È™i fi sfârÈ™it ideea, se uită din nou la Pierre, întrebătoare. — Și mai este ceva, continuă Pierre, faptul că numai omul care crede că există un Dumnezeu care ne conduce poate să suporte o pierdere ca a ei È™i… ca a dumitale, sfârÈ™i el. NataÈ™a deschisese gura să spună ceva, dar se opri deodată. Pierre se grăbi să-È™i întoarcă faÈ›a de la ea È™i-i adresă prinÈ›esei Maria întrebări asupra ultimelor zile de viață ale prietenului său. Tulburarea aproape că-i pierise lui Pierre, dar simÈ›ea totodată că-i pierise È™i sentimentul de libertate pe care-l avusese până atunci. SimÈ›ea că pentru fiecare cuvânt È™i pentru fiecare gest avea acum un judecător È™i la preÈ›uirea lui È›inea mai mult decât la a oricărui alt om pe lume. Acum, când vorbea, era preocupat È™i de impresia pe care cuvintele lui o produceau asupra NataÈ™ei. Nu spunea anume ceea ce ar fi putut să-i placă ei; orice ar fi spus, se judeca pe el însuÈ™i din punctul ei de vedere. PrinÈ›esa Maria începu să-i istorisească, fără tragere de inimă, cum se întâmpla totdeauna, despre starea în care îl găsise pe prinÈ›ul Andrei. Dar întrebările lui Pierre, privirea lui însufleÈ›ită È™i neliniÈ™tită, faÈ›a lui tremurândă de emoÈ›ie o făcură să intre, încetul cu încetul, în amănuntele pe care-i fusese teamă chiar să È™i le mai amintească. — Da, da, aÈ™a, aÈ™a… repeta Pierre, aplecat mult spre prinÈ›esa Maria È™i ascultând lacom tot ce-i povestea ea. Da, da. AÈ™adar, era împăcat? Se făcuse mai blând? Atât de mult dorise el întotdeauna, din toate puterile sufletului, un singur lucru: bunătatea deplină, încât nu se poate să se mai fi temut de moarte. Defectele pe care le-a avut, dacă le-a avut, veneau din afară. AÈ™adar, se făcuse mai blând? ÃŽntreba mereu Pierre. Ce fericire că te-a mai văzut! ÃŽi spuse el NataÈ™ei, întorcându-se deodată spre ea cu ochii plini de lacrimi. Pe chipul NataÈ™ei se desluÈ™i o tresărire. Se încruntă o clipă È™i își lăsă ochii în jos. Stătu la îndoială dacă trebuia sau nu să vorbească. — Da, a fost o fericire, spuse ea cu voce domoală, din piept. Pentru mine, a fost cu adevărat o fericire. Tăcu câteva clipe, È™i el… È™i el… atunci, când m-am dus la dânsul, mi-a spus că a dorit È™i el asta… Glasul NataÈ™ei se frânse. Ea se înroÈ™i, își împreună strâns mâinile pe genunchi, apoi, deodată, după ce făcu o vizibilă sforÈ›are de a se stăpâni, înălță fruntea È™i începu să vorbească repede: — La plecarea din Moscova, noi nu È™tiam nimic despre el. Eu nu îndrăzneam să întreb ce face. Și iată, că, deodată, Sonia îmi spuse că el e cu noi, în convoiul nostru. Nu m-am mai gândit la nimic È™i nu mi-am putut imagina în ce stare era; nu voiam decât să-l văd, să fiu alături de el, spuse ea, tremurând È™i înăbuÈ™indu-se. Și povesti apoi, fără să dea cuiva răgaz s-o întrerupă, ceea ce nu spusese nimănui niciodată: tot ce trăise ea în cele trei săptămâni cât durase călătoria lor È™i È™ederea la Iaroslavl. Pierre o asculta cu gura căscată È™i fără să-È™i ia nici o clipă de la ea ochii plini de lacrimi. Ascultând-o, el nu se gândea nici la prinÈ›ul Andrei, nici la moarte, nici la cele ce-i istorisea NataÈ™a. O asculta È™i-i era doar milă de suferinÈ›a pe care o încerca ea acum, împrospătată de povestirea trecutului. PrinÈ›esa, cu faÈ›a încreÈ›ită de sforÈ›area pe care o făcea ca să-È™i È›ină lacrimile, È™edea lângă NataÈ™a È™i asculta pentru întâia oară povestea acestor ultime zile ale dragostei dintre fratele ei È™i NataÈ™a. Istorisirea aceasta, chinuitoare È™i desfătătoare totodată, era vădit că NataÈ™ei îi fusese neapărat necesară. Ea vorbea, amestecând amănuntele cele mai lipsite de importanță cu secretele cele mai intime È™i părea că nu va mai conteni niciodată. Repetă de câteva ori unul È™i acelaÈ™i lucru. Prin uÈ™i se auzi de pe sală vocea lui Dessalles, care întreba dacă NikoluÈ™ka putea intra să le spună noapte bună. — AÈ™a, asta-i tot, tot… încheie NataÈ™a. Se ridică repede È™i, tocmai când intra NikoluÈ™ka, cum ea se îndrepta în fugă spre uÈ™a mascată de o draperie, se lovi la cap; ieÈ™i grăbită din cameră, scoțând un geamăt, poate de durerea loviturii de la cap, poate de durerea amintirii. Pierre se uita la uÈ™a pe unde ieÈ™ise NataÈ™a È™i nu putea pricepe de unde-i vine impresia că a rămas deodată singur pe lume. PrinÈ›esa Maria îl trezi din visare, atrăgându-i atenÈ›ia asupra nepotului ei, care intrase în odaie. Chipul lui NikoluÈ™ka, asemănător cu al tatălui său, făcu atâta impresie asupra lui Pierre în clipa aceea când i se muiase cu totul sufletul, încât, sărutându-l pe NikoluÈ™ka, se ridică repede, își scoase batista È™i se duse la fereastră. Voi să-È™i ia rămas bun de la prinÈ›esa Maria, dar ea îl reÈ›inu: — Nu! NataÈ™a È™i cu mine stăm uneori până aproape de trei. Mai rămâi, te rog. Am să spun să dea la masă. PoÈ›i coborî, dacă vrei; venim È™i noi numaidecât. Și când Pierre dădu să iasă, prinÈ›esa îi spuse: — E întâia oară când a vorbit aÈ™a despre dânsul. XVII. PIERRE FU CONDUS ÃŽNTR-O sufragerie mare È™i bine luminată; după câteva minute se auziră paÈ™i È™i prinÈ›esa împreună cu NataÈ™a intrară în cameră. NataÈ™a era liniÈ™tită, deÈ™i expresia severă, lipsită de zâmbet, i se întipărise iar pe față. PrinÈ›esa Maria, NataÈ™a, Pierre erau stăpâniÈ›i deopotrivă de stinghereala aceea care se aÈ™terne de obicei după ce se încheie o conversaÈ›ie cu caracter serios È™i intim, în asemenea ocazii, să continui conversaÈ›ia nu mai ai cum, să spui fleacuri te jenezi È™i să taci nu te mulÈ›umeÈ™te, fiindcă ai avea chef să vorbeÈ™ti È™i fiindcă tăcerea poate părea o ipocrizie. Se apropiară tăcuÈ›i de masă. Lacheii le traseră scaunele să se aÈ™eze È™i le împinseră la loc. Pierre desfăcu È™ervetul rece È™i, hotărât să rupă tăcerea, se uită la NataÈ™a È™i la prinÈ›esa Maria. Amândouă, era vădit, se gândiseră în acelaÈ™i timp la acelaÈ™i lucru: în ochii amândurora strălucea bucuria de a trăi È™i mărturisirea că, pe lângă dureri, mai există È™i bucurii. — Bei un pic de votcă, nu-i aÈ™a, conte? Spuse prinÈ›esa Maria È™i cuvintele acestea împrăștiară dintr-o dată umbrele trecutului. — IstoriseÈ™te-ne ceva despre dumneata, continuă prinÈ›esa Maria. Se spun despre dumneata atâtea minunății, care de care mai de necrezut. — Da, răspunse Pierre, cu acel zâmbet de blânda ironie care-i devenise acum obiÈ™nuit. Până È™i mie mi s-a vorbit de niÈ™te minunății, cum nici în vis n-am visat. Maria Abramovna m-a invitat la ea È™i mi-a tot istorisit ce mi s-a întâmplat sau ar fi trebuit să mi se întâmple. Stepan Stepanâci m-a învățat, de asemenea, cum trebuie să povestesc. ÃŽn general, am remarcat că e foarte comod să fii un om interesant (È™i eu sunt acum un om interesant); sunt poftit pretutindeni È™i mi se povestesc o mulÈ›ime de lucruri. NataÈ™a zâmbi È™i dădu să spună ceva. — Ne povestea cineva, o întrerupse prinÈ›esa Maria, că ai pierdut în Moscova două milioane de ruble. E adevărat? — Și eu, care m-am făcut de trei ori mai bogat decât înainte! Spuse Pierre. Cu toate că datoriile nevestei sale È™i necesitatea imperioasă de a construi îi schimbaseră mult starea materială, Pierre continuă să spună că se făcuse acum de trei ori mai bogat. — Ceea ce am câștigat în chip neîndoielnic, spuse el, este libertatea de a… începu el serios să vorbească, dar se răzgândi È™i nu mai continuă, căci își dădu seama că subiectul prea era egoist. — AÈ™adar, începi să clădeÈ™ti? — Da. AÈ™a porunceÈ™te Savelici. — Spune-mi, te rog: nu aflaseÈ™i încă de moartea contesei atunci când rămăseseÈ™i la Moscova? ÃŽntrebă prinÈ›esa Maria È™i se înroÈ™i în aceeaÈ™i clipă, căci își dăduse seama că, punându-i această întrebare după ce el spusese că-È™i câștigase libertatea, însemna să atribuie vorbelor lui un sens, pe care aceste vorbe poate că nu-l aveau. — Nu! Răspunse Pierre, care se vede că nu găsise nepotrivit sensul atribuit de prinÈ›esa Maria vorbelor lui despre libertatea câștigată. Am aflat de asta în timp ce eram la Orel È™i nu-È›i poÈ›i închipui cât de mult m-a impresionat. Nu eram noi soÈ›i exemplari, continuă el repede, uitându-se la NataÈ™a È™i observând că ea aÈ™tepta cu multă curiozitate să vadă cum are să se exprime el despre soÈ›ia lui, dar moartea aceasta m-a impresionat grozav. Când doi oameni se ceartă, sunt întotdeauna vinovaÈ›i amândoi. Și propria ta vină față de un om care nu mai este devine dintr-o dată îngrozitor de apăsătoare. Și, pe urmă ce moarte! Fără prieteni, fără nici o mângâiere. Mi-e milă, mi-e tare milă de ea! SfârÈ™i el È™i observă cu mulÈ›umire pe faÈ›a NataÈ™ei o aprobare bucuroasă. — AÈ™adar, iată-te iar holtei È™i candidat la însurătoare! Spuse prinÈ›esa Maria. Pierre se făcu deodată stacojiu la față È™i își dădu silinÈ›a să nu se uite la NataÈ™a o bună bucată de vreme. Când se hotărî s-o privească, faÈ›a ei era rece, severă È™i chiar dispreÈ›uitoare, cum i se păru lui. — E chiar adevărat ceea ce ni s-a povestit, că l-ai văzut pe Napoleon È™i că ai vorbit cu el? ÃŽntrebă prinÈ›esa Maria. Pierre începu să râdă: — Niciodată È™i nicăieri! AÈ™a li se pare întotdeauna la toÈ›i, că a fi prizonier înseamnă să fii musafirul lui Napoleon. Nu numai că nu l-am văzut, dar nici n-am auzit de el. Am fost într-o societate mult mai rea. Cina era pe sfârÈ™ite È™i Pierre, care la început refuzase să vorbească despre captivitatea lui, alunecă, încetul cu încetul, pe panta acestui subiect. — Dar e adevărat, nu-i aÈ™a, că ai rămas ca să-l omori pe Napoleon? ÃŽl întrebă NataÈ™a cu un uÈ™or surâs. Ghicisem lucrul acesta, atunci când ne-am întâlnit cu dumneata lângă turnul Suhariovaia. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti? Pierre recunoscu că acesta era adevărul È™i, pornind de la această întrebare, condus treptat de întrebările prinÈ›esei Maria È™i, mai ales, de ale NataÈ™ei, se adânci în istorisirea amănunÈ›ită a aventurilor sale. La început, el povesti de pe poziÈ›ia blajin-zeflemitoare pe care o adoptase acum față de oameni È™i, mai ales, față de el însuÈ™i; mai târziu însă, când ajunse să vorbească de grozăvia suferinÈ›elor ce-i fusese dat să vadă, el se lăsă, fără să-È™i dea seama, furat È™i începu să povestească stăpânindu-È™i emoÈ›ia, ca omul care-È™i retrăieÈ™te în amintire impresiile puternice ale trecutului. PrinÈ›esa Maria se uita când la Pierre, când la NataÈ™a, cu un zâmbet blând. Ea, în toată această istorisire, nu-l vedea decât pe Pierre È™i sufletul lui bun. NataÈ™a, sprijinită într-un cot, cu chipul schimbându-È™i necontenit expresia pe măsură ce înainta povestirea, nu scăpa o vorbă; urmărea cu atenÈ›ie È™i se vedea bine că trăia odată cu el tot ceea ce-l auzea povestind. Dar nu numai privirea ei, ci È™i exclamaÈ›iile È™i întrebările scurte pe care i le punea, îi dovedeau lui Pierre că, din ceea ce spunea el, ea înÈ›elegea exact ceea ce voia el să comunice. Era vădit că ea înÈ›elegea nu numai ceea ce spunea el, ci È™i ceea ce ar fi voit È™i nu izbutea să exprime prin cuvinte. Episodul cu copilul È™i cu femeia, din pricina cărora fusese arestat È™i luat prizonier, fu redat de Pierre în felul următor: — Era o priveliÈ™te înfricoșătoare! Copii părăsiÈ›i, unii rămaÈ™i în mijlocul flăcărilor… ÃŽn faÈ›a mea, au târât un copil scos din… Femei, cărora li se luau lucrurile, li se smulgeau cerceii din urechi… Aici, Pierre se înroÈ™i È™i ezită: — Atunci, iată că vine o patrulă È™i pe toÈ›i bărbaÈ›ii câți nu se ocupau cu furtul, pe toÈ›i i-a ridicat. Și pe mine! — Mi se pare că nu spui tot. Mi se pare mie că ai făcut dumneata ceva… interveni NataÈ™a È™i făcu o pauză: vreun bine. Pierre prinse să istorisească mai departe. Când ajunse la execuÈ›ia condamnaÈ›ilor, voi să treacă peste amănuntele de groază, dar NataÈ™a îi ceru să nu lase la o parte nimic. ÃŽncepuse să povestească despre Karataev (se ridicase de la masă È™i se plimba prin odaie È™i NataÈ™a îl urmărea din ochi), dar se opri: — Nu, nu veÈ›i putea înÈ›elege câte am învățat eu de la acest neÈ™tiutor de carte, de la acest om sărac cu duhul! — Ba nu, ba nu, spune! Interveni iar NataÈ™a. Unde-i acum? — L-au ucis aproape sub ochii mei. Și Pierre începu să vorbească de ultima perioadă a retragerii lor, de boala lui Karataev (glasul îi tremura) È™i de moartea lui. Pierre povestea toate prin câte trecuse, aÈ™a cum niciodată nu È™i le amintise încă până atunci. Acum vedea parcă un tâlc cu totul nou în tot ce i se întâmplase. Și, povestindu-i NataÈ™ei toate acestea, el simÈ›ea bucuria rară pe care o pot da bărbaÈ›ilor, când se È™tiu ascultaÈ›i, femeile, dar nu una dintre acele femei de spirit care, ascultând, vor să asimileze ce aud È™i să-È™i îmbogățească mintea È™i, la vreo ocazie, să reproducă cele auzite, sau care vor să adapteze propriului lor spirit cele povestite È™i să reproducă cât mai curând vorbele de duh elaborate în mica lor gospodărie spirituală, ci bucuria pe care o dau povestitorului femeile adevărate, înzestrate cu aptitudinea de a selecÈ›iona È™i de a absorbi tot ce este mai bun în vorbele unui bărbat. NataÈ™a, fără să-È™i dea seama nici ea, era toată numai încordare: nu-i scăpa nici un cuvânt, nici o mlădiere a vocii, nici o privire, nici un zvâcnet al vreunui muÈ™chi de pe faÈ›a lui Pierre, nici un gest schiÈ›at de el. Prindea din zbor vorbele nerostite încă È™i le aducea de-a dreptul în inima ei deschisă, ghicind tot sensul tainic al frământării lui sufleteÈ™ti. PrinÈ›esa Maria înÈ›elegea istorisirea lui È™i participa la ea, dar vedea acum altceva, care-i absorbea cu totul atenÈ›ia: vedea posibilă o iubire fericită între NataÈ™a È™i Pierre. Și acest gând, care-i trecea acum întâia oară prin minte, îi umplea sufletul de bucurie. Era trei noaptea. Lacheii, cu chipuri posomorâte È™i severe, tot intrau È™i schimbau lumânările, dar nimeni nu-i băga în seamă. Pierre sfârÈ™i de povestit. NataÈ™a continua să se uite, cu ochi strălucitori È™i plini de viață, la Pierre, ca È™i cum ar fi vrut să priceapă È™i ceea ce el nu spusese, poate. Pierre îi arunca din când în când priviri timide È™i fericite È™i se gândea ce să mai spună, ca să schimbe vorba. PrinÈ›esa Maria tăcea. Pe niciunul dintre ei nu-l preocupa că era ora trei noaptea È™i că demult ar fi trebuit să se culce. — Unii spun: nenorocire, suferință, reluă Pierre. Dar, dacă acum, în clipa asta chiar, m-ar întreba cineva: vrei să rămâi ceea ce ai fost înainte de captivitate, sau vrei s-o iei iar de la capăt? Vă spun pe Dumnezeul meu că aÈ™ primi să mai fiu o dată prizonier È™i să mănânc carne de cal. Noi credem că de îndată ce am fost scoÈ™i de pe îngustul nostru drum, totul e pierdut; când, de fapt, abia atunci începe noutatea È™i frumuseÈ›ea vieÈ›ii. Cât timp există viață, există È™i fericire. Avem încă atâtea în faÈ›a noastră! Atâtea! CredeÈ›i-mă! Spuse el, întorcându-se către NataÈ™a. — Da, da, zise ea, răspunzând la cu totul altceva, nici eu n-aÈ™ dori altceva decât să iau iar totul de la capăt. Pierre o privi cu atenÈ›ie. — Da, n-aÈ™ dori nimic mai mult, întări ea. — Nu-i adevărat, nu-i adevărat, rosti cu voce ridicată Pierre. Eu nu sunt de vină că sunt viu È™i că vreau să trăiesc; È™i dumneata de asemenea. NataÈ™a își lăsă deodată capul în mâini È™i începu să plângă. — Ce ai, NataÈ™a? ÃŽntrebă prinÈ›esa Maria. — Nimic, nimic, È™i NataÈ™a îi zâmbi lui Pierre printre lacrimi. La revedere, e timpul să ne culcăm. Pierre se ridică È™i-È™i luă rămas bun. PrinÈ›esa Maria È™i NataÈ™a, ca de obicei, se duseră împreună în odaia de culcare. Mai statură de vorbă despre cele istorisite de Pierre. PrinÈ›esa Maria nu-È™i spuse părerea despre Pierre. Nici NataÈ™a nu vorbi de el. — Noapte bună, Marie, zise NataÈ™a. Știi, câteodată mă tem că, vorbind despre el (despre prinÈ›ul Andrei), de frică să nu aducem o scădere sentimentelor noastre, noi îl uităm. PrinÈ›esa Maria oftă din greu, recunoscând prin acest oftat că NataÈ™a avea dreptate; dar prin cuvintele pe care le rosti nu se arătă de acord cu ea. — S-ar putea oare să-l uităm? ÃŽntrebă ea. — Mi-a făcut atât de bine astăzi că am istorisit tot! A fost È™i greu È™i dureros, dar mi-a făcut È™i bine! Mi-a făcut bine că am vorbit, zise NataÈ™a. Sunt convinsă că a È›inut mult la el. De aceea i-am È™i povestit… N-am făcut nici un rău că i-am spus? ÃŽntrebă ea deodată, înroÈ™indu-se. — Lui Pierre? O, nu! Ce om minunat! Spuse prinÈ›esa Maria. — Știi, Marie, zise deodată NataÈ™a cu un zâmbet È™trengăresc, pe care prinÈ›esa Maria nu i-l mai văzuse demult pe obraz. Parcă e nu È™tiu cum, mai îngrijit acuma, mai curat, mai proaspăt; ca ieÈ™it dintr-o baie, È™tii? O baie morală. AÈ™a-i? — Da, răspunse prinÈ›esa Maria, a câștigat mult. — Și haina îi e mai scurtă È™i părul È™i l-a tuns altfel; chiar parc-ar fi scos din baie, dar chiar din baie, zău, ca tata, câteodată… — Acum înÈ›eleg de ce el (prinÈ›ul Andrei) n-a È›inut la nimeni aÈ™a cum a È›inut la Pierre, spuse prinÈ›esa Maria. — Da, È™i nu-i seamănă deloc. Se zice că bărbaÈ›ii se împrietenesc numai când se deosebesc mult de tot. Trebuie să fie adevărat. Nu-i aÈ™a că nu seamănă deloc cu dânsul? Nu-i aÈ™a? — Dar, dar e un om minunat! — Ei, noapte bună, zise NataÈ™a. Și surâsul acela È™trengăresc mai rămase mult timp, uitat parcă, pe faÈ›a ei. XVIII. PIERRE NU PUTU MULTà VREME să doarmă în noaptea aceea; se plimbă încoace È™i încolo prin odaie, când încruntat, cufundându-se în gânduri grele, când înălțând brusc din umeri È™i tresărind, când zâmbind fericit. Se gândea la prinÈ›ul Andrei, la NataÈ™a, la dragostea lor, È™i când era gelos pe trecutul NataÈ™ei, când își reproÈ™a lui însuÈ™i această gelozie, ca pe urmă să se scuze singur de acest lucru. Se făcuse È™ase dimineaÈ›a È™i el tot se mai plimba prin odaie. „Ce-i de făcut oare, dacă nu se poate fără asta? Ce-i de făcut? ÃŽnseamnă că aÈ™a trebuie să fieâ€, își spuse el. Și, dezbrăcându-se repede, se culcă fericit È™i emoÈ›ionat, dar fără senzaÈ›ia îndoielii È™i a nehotărârii. „Trebuie – oricât de stranie, oricât de imposibilă ar fi această fericire – trebuie să fac totul ca s-o iau de soÈ›ieâ€, își zise el. Cu câteva zile înainte de cele întâmplate, Pierre hotărâse să plece vineri la Petersburg. Joi, când se trezi, Savelici veni la el să-l întrebe ce ordine avea de dat cu privire la pregătirea bagajelor pentru plecare. „Cum la Petersburg? Ce va să zică Petersburg? Cine pleacă la Petersburg? ÃŽntrebă el, fără să vrea, mai mult ca pentru sine. Da, mi se pare că altădată, demult, înainte de a se fi petrecut ce s-a petrecut, mă hotărâsem să plec la Petersburg, își aminti el. La ce? S-ar putea chiar să plec? Ce om bun È™i atent e, cum le È›ine el minte pe toate! Gândi Pierre, uitându-se la faÈ›a bătrâna a lui Savelici. Și ce zâmbet plăcut!†își mai zise el. — Ei, ce e, Savelici, tot nu vrei să te slobozesc? ÃŽl întrebă Pierre. — La ce-mi trebuie mie libertatea, luminăție? Am trăit È™i lângă răposatul conte, Dumnezeu să-l ierte, È™i am trăit È™i lângă dumneavoastră È™i n-am avut a mă plânge de obidă. — Bine, dar copiii tăi? — Or trăi È™i copiii mei, luminăție, cum am trăit È™i eu. La aÈ™a stăpân, să tot trăieÈ™ti. — Bine, dar urmaÈ™ii mei? Zise Pierre. Odată mă vezi însurat! Mai È™tii ce se-ntâmplă? Adăugă el, È™i zâmbi fără să vrea. — Dacă-i aÈ™a, îndrăznesc să spun, luminăție, că aÈ›i face foarte bine. „UÈ™or i-e lui să spună, își zise Pierre. Nu È™tie ce înspăimântător È™i ce primejdios este. ÃŽntotdeauna e ori prea devreme, ori prea târziu pentru asta… E înfricoșător!†— Atunci, ce porunci îmi daÈ›i, luminăție? PlecaÈ›i mâine la Petersburg? ÃŽntrebă Savelici. — Nu, mai rămân vreo câteva zile. ÃŽÈ›i spun eu când plec. Iartă-mă È™i tu că-È›i dau de lucru fără rost, spuse Pierre È™i, văzând surâsul lui Savelici, își zise: „Ce curios mi se pare, totuÈ™i, să nu È™tie el că mie acum nu-mi arde de nici un Petersburg È™i că, mai înainte de orice, trebuie să se rezolve chestiunea asta. Dar cine È™tie? Poate că È™tie tot È™i se preface numai. Să mă sfătuiesc cu el? Oare ce părere o fi având? Nu, lasă, îi spun eu altă dată.†La ceai, Pierre îi spuse veriÈ™oarei lui că fusese seara trecută la prinÈ›esa Maria È™i că o întâlnise acolo – închipuie-È›i pe cine?! — Pe NataÈ™a Rostova! PrinÈ›esa se prefăcu a nu vedea într-o asemenea È™tire nimic mai neobiÈ™nuit decât în faptul că Pierre s-ar fi întâlnit, de pildă, cu Anna Semionovna. — O cunoÈ™ti? ÃŽntrebă Pierre. — Am văzut-o odată pe prinÈ›esă, răspunse ea. Am auzit vorbindu-se de căsătoria ei cu tânărul Rostov, ceea ce cred că ar fi fost foarte bine pentru Rostovi; se spune că s-ar fi ruinat cu totul. — Nu, eu de Rostova îți vorbesc, o cunoÈ™ti? — Am auzit de ea, atunci când cu întâmplarea aceea. Mi-a fost tare milă de dânsa. „Nu, nici ea nu înÈ›elege, ori poate se preface, își zise Pierre. Mai bine să nu-i spun nici ei.†PrinÈ›esa îi pregătise È™i ea lui Pierre provizii de drum. „Ce buni sunt cu toÈ›ii, se gândi Pierre, cum se ocupă ei de mine acum când, nu mai încape nici o îndoială, nu poate fi vorba de vreun interes la mijloc; cum se ocupă ei de toate acestea! Și numai de dragul meu; ce curios lucru!†În aceeaÈ™i zi veni la Pierre È™i un poliÈ›ai cu sarcina de a-l anunÈ›a să trimită un om de încredere la palatul Granovitaia ca să ridice lucrurile care-i aparÈ›ineau, întrucât în ziua aceea urma să se împartă pe la proprietari obiectele adunate acolo. „Uite-l È™i pe acesta, reflectă Pierre, uitându-se la chipul poliÈ›aiului, ce ofiÈ›er chipeÈ™ È™i frumos È™i ce om cumsecade! Să te ocupi acum de asemenea fleacuri! Și-l mai vorbeÈ™te lumea de rău, că n-ar fi cinstit È™i că profită de împrejurări. Palavre! Și, la urma urmei, de ce adică n-ar profita? AÈ™a a fost învățat. ToÈ›i fac la fel. Ce figură simpatică È™i bună, È™i cum îmi mai zâmbeÈ™te!†Pierre se duse la masă la prinÈ›esa Maria. Pe când străbătea străzile cu case arse, îl încântară priveliÈ™tile acestor ruine. ÃŽn tot cartierul ars se înălÈ›au, mascându-se unele pe alte, È™iruri întregi de hornuri înalte, ieÈ™ind de deasupra zidurilor, È™i-i aminteau de ruinele de pe malurile Rinului È™i de Coliseu. Birjarii cu muÈ™teriii lor, dulgherii care ciopleau grinzi, negustorii È™i prăvăliaÈ™ii toÈ›i cei pe care-i întâlneau se uitau la el cu feÈ›e luminate de voioÈ™ie È™i aveau aerul să spună: „A, iată-l! Să vedem ce-o mai ieÈ™i È™i din asta.†Intrând în casa prinÈ›esei Maria, Pierre începu să se îndoiască de adevărul faptului că mai fusese aici, că se întâlnise cu NataÈ™a È™i că vorbise cu ea. „S-ar putea să nu fie decât o închipuire de-a mea. Dacă intru cumva È™i nu găsesc pe nimeni?†Dar nu apucă bine să intre în odaie, că-i È™i simÈ›i prezenÈ›a cu toată fiinÈ›a lui, odată cu sentimentul brusc că È™i-a pierdut libertatea. Ea era îmbrăcată în aceeaÈ™i rochie neagră, cu falduri domoale, È™i pieptănată tot ca È™i în seara trecută, È™i totuÈ™i era cu desăvârÈ™ire alta. Să fi fost È™i ieri asta, nu s-ar fi putut întâmpla să n-o recunoască el chiar din prima clipă. Era aceeaÈ™i Natașă pe care o È™tia el de pe când nu era decât o copilă aproape È™i de când devenise, mai târziu, logodnica prinÈ›ului Andrei. O lucire veselă, întrebătoare îi lumina faÈ›a, care-È™i regăsise expresia prietenoasă, ciudată È™i È™trengărească. Pierre stătu la masă È™i ar fi rămas cu ele toată seara, dar prinÈ›esa Maria avea de mers la vecernie È™i el le însoÈ›i. A doua zi, Pierre veni devreme, luă masa cu ele È™i rămase acolo toată seara. Oricât de bucuroase erau prinÈ›esa Maria È™i NataÈ™a de oaspetele lor, cum se vedea prea bine, È™i cu toate că întreg interesul vieÈ›ii lui Pierre se concentrase acum în această casă, spre seară ei nu mai avură ce-È™i spune È™i conversaÈ›ia trecea tot timpul de la un subiect banal la altul, oprindu-se adeseori cu totul. Pierre le È›inu în seara aceea atât de târziu, încât prinÈ›esa Maria È™i NataÈ™a începură să schimbe între ele priviri cu înÈ›eles, aÈ™teptând vădit ca el să se ridice È™i să plece. Pierre vedea acest lucru, dar nu se putea hotărî să plece. Se simÈ›ea stânjenit È™i-i venea greu, dar, cu toate acestea, rămânea locului, fiindcă pur È™i simplu nu se putea ridica să plece. PrinÈ›esa Maria, nemaivăzând cum vrea să se sfârÈ™ească asta, se ridică cea dintâi, se plânse de migrenă È™i dădu să-È™i ia rămas bun. — AÈ™adar, pleci mâine la Petersburg? ÃŽntrebă ea. — Eu? Nu plec, răspunse el repede, mirat È™i parcă jignit. Ba da! La Petersburg? Mâine; dar nu-mi iau încă rămas bun. Mai trec pe aici, după comisioane, adăugă el, înroÈ™indu-se tot, rămas în picioare în faÈ›a prinÈ›esei Maria È™i neîndurându-se să plece. NataÈ™a îi dădu mâna È™i ieÈ™i. PrinÈ›esa Maria, dimpotrivă, în loc să plece, se lăsă într-un fotoliu È™i se uită la Pierre grav È™i atent, cu ochii ei adânci È™i sclipitori. Oboseala pe care-o arătase până atunci față de el îi pierise cu totul. Scoase un oftat adânc È™i prelung, ca È™i cum s-ar fi pregătit de o discuÈ›ie lungă. Odată cu plecarea NataÈ™ei, toată sfiala È™i aerul stingherit al lui Pierre pieriră într-o clipă, pentru a face loc unei vioiciuni tumultoase. ÃŽÈ™i trase grăbit un fotoliu lângă prinÈ›esa Maria. — Da, chiar voiam să-È›i spun, zise el, răspunzând privirii ei ca unei întrebări formulate prin cuvinte. PrinÈ›esă, ajută-mă, ce trebuie să fac? Pot să sper? PrinÈ›esă, draga mea prinÈ›esă, ascultă-mă. Știu tot. Știu că nu sunt demn de ea; È™tiu că nu-i momentul să-i vorbesc despre asta. Dar vreau să-i fiu ca un frate. Nu, nu asta vreau… nu vreau, nu pot… Se opri È™i își frecă faÈ›a È™i ochii cu mâinile. — Da, continuă el, făcând sforțări vădite ca să se stăpânească È™i să poată vorbi cu È™ir. Nu È™tiu de când o iubesc! Dar eu pe ea singură am iubit-o È™i numai pe ea o voi iubi toată viaÈ›a mea; o iubesc în aÈ™a fel, încât nu-mi pot închipui viaÈ›a fără dânsa. Să-i cer mâna acum nu mă pot hotărî, dar gândul că ar putea fi a mea È™i că eu las să-mi scape această posibilitate… posibilitate… e îngrozitor. Spune-mi pot nădăjdui? Spune-mi ce să fac? Dragă prinÈ›esă, mai zise el după ce tăcu o clipă È™i, văzând că ea nu-i răspunde, îi atinse mâna. — Mă gândesc la ce mi-ai spus, îi răspunse prinÈ›esa Maria. Iată, să-È›i spun părerea mea. Ai dreptate, a-i vorbi acum de dragoste… Aici prinÈ›esa se opri. Voise să spună că era imposibil să-i vorbească ei acum de dragoste; dar se oprise, fiindcă era acum a treia zi de când văzuse, după chipul brusc în care se schimbase NataÈ™a, că ea nu numai că nu s-ar fi supărat deloc dacă Pierre i-ar fi mărturisit iubirea lui, ci, dimpotrivă, că nici nu dorea altceva. — Să-i vorbeÈ™ti acum… nu se poate, spuse totuÈ™i prinÈ›esa Maria. — Atunci, ce trebuie să fac? — Lasă totul pe seama mea, îi răspunse prinÈ›esa Maria. Eu È™tiu… Pierre se uită în ochii prinÈ›esei Maria. — Ce, ce anume? zise el. — Știu că te iubeÈ™te… că te va iubi, se corectă prinÈ›esa Maria. Dar n-apucă ea să rostească aceste cuvinte că Pierre È™i sări în sus din fotoliu È™i, cu o figură speriată, îi apucă cu putere mâna. — De ce crezi asta? Crezi că pot spera? Crezi?! — Da, cred, spuse zâmbind prinÈ›esa Maria. Scrie-le părinÈ›ilor ei. Și lasă totul pe seama mea. Am să vorbesc eu dânsa când va fi cu putință. Și eu doresc asta. Și inima îmi spune că are să fie aÈ™a. — Nu, nu-i cu putință! Ce fericit sunt! Dar nu se poate… Ce fericit sunt! Nu, nu-i cu putință, spunea Pierre, sărutând mâinile prinÈ›esei Maria. — Acum pleacă la Petersburg; e mai bine aÈ™a. Am să-È›i scriu, zise ea. — La Petersburg? Să plec la Petersburg? Da, bine, mă duc. Dar mâine mai pot trece să vă văd? A doua zi, Pierre veni să-È™i ia rămas bun. NataÈ™a era mai puÈ›in vorbăreață decât fusese zilele trecute; dar, privind-o adesea în ochi, Pierre simÈ›ea în ziua aceea că se topeÈ™te, că nu mai există nici el, nici ea, ci numai o senzaÈ›ie de fericire. „Să fie oare adevărat? Nu, nu se poateâ€, își repeta el la fiecare privire, la fiecare cuvânt, la fiecare gest al ei, care-i umpleau sufletul de bucurie. Când, la plecare, el îi luă mâna subÈ›ire È™i slabă, i-o È›inu fără să vrea câteva clipe mai mult într-a sa. „Oare într-adevăr mâna asta, faÈ›a asta, ochii, toată comoara asta de farmec femeiesc care încă mi-i străină, toate acestea vor fi într-adevăr ale mele, pentru totdeauna, întocmai aÈ™a cum sunt eu însumi pentru mine? Nu, asta nu-i cu putință!†— Drum bun, conte, îi spuse ea tare. Apoi adăugă în È™oaptă: Am să te aÈ™tept cu nerăbdare. Și cuvintele acestea simple, privirea È™i expresia fetei ei, din clipa când le rostise, fură pentru Pierre, timp de două luni, obiect de amintiri, de gânduri È™i de visări de fericire. „Am să te aÈ™tept cu nerăbdare… Da, da, cum a spus oare? Da, am să te aÈ™tept cu nerăbdare. Ce fericit sunt! Ce-o fi asta de sunt atât de fericit!†își spunea Pierre. XIX. ÃŽN SUFLETUL LUI PIERRE NU se petrecea acum nimic asemănător cu ceea ce simÈ›ise el în împrejurări similare pe vremea logodnei lui cu Hélene. Acum nu-È™i mai repeta, ca atunci, cu o ruÈ™ine dureroasă, cuvintele pe care le rostise; acum nu-È™i mai spunea: „Ah, pentru ce n-am spus mai bine aÈ™a, pentru ce. Pentru ce am spus: „Je vous aime!„122 Acum, dimpotrivă, își repeta în gând fiecare cuvânt al ei È™i al lui, se gândea la toate amănuntele figurii ei, ale zâmbetului ei, È™i nu simÈ›ea nevoia nici să lase ceva deoparte, nici să adauge ceva, ci numai să-È™i tot repete. Nici umbră de îndoiala dacă era rău sau bine ceea ce făcuse acum nu exista. O singură îndoială îl străfulgera uneori, cumplită. Nu cumva totul fusese doar un vis? Nu cumva prinÈ›esa Maria se înÈ™elase? Nu cumva sunt eu prea mândru È™i prea sigur de mine? Acum eu cred; dar dacă prinÈ›esa Maria o va întreba – lucru ce are să se întâmple cu siguranță – iar ea are să zâmbească È™i să răspundă: „Ce ciudat! Sigur că s-a înÈ™elat! Cum de nu înÈ›elege el că nu-i decât un om ca toÈ›i oamenii, pe când eu? eu sunt cu totul altfel, sunt cu mult mai presus.†Îndoiala aceasta era singura care-l chinuia deseori pe Pierre. Nici planuri nu-È™i mai făcea acum, de nici un fel. Fericirea lui prezentă i se părea atât de neverosimilă, încât era destul să se realizeze lucrul acesta È™i nu mai avea ce altceva să urmeze. Totul se sfârÈ™ea. Nebunia unei bucurii neaÈ™teptate, de care se considera incapabil, pusese stăpânire pe dânsul. I se părea acum că tot înÈ›elesul vieÈ›ii, nu numai pentru el, ci pentru întregul univers, consta doar în dragostea lui pentru NataÈ™a È™i în posibilitatea de a fi iubit de ea. I se părea câteodată că toÈ›i oamenii sunt preocupaÈ›i de un singur lucru: fericirea lui viitoare. I se părea adeseori că ei toÈ›i se bucură ca È™i el È™i că încearcă doar să-È™i ascundă bucuria, prefăcându-se preocupaÈ›i de alte interese. ÃŽn fiecare cuvânt sau gest al altuia, el vedea aluzii la fericirea lui. De multe ori stârnea mirarea oamenilor cu care se încruciÈ™a pe străzi, prin zâmbetele È™i privirile lui fericite, pline de înÈ›elesuri È™i de tainice implicaÈ›ii. Iar când își dădea seama că oamenii ar putea să nu È™tie de fericirea lui, îi compătimea din toată inima È™i se simÈ›ea dornic de a le da să înÈ›eleagă în vreun fel că toate lucrurile ce-i preocupă nu-s decât niÈ™te fleacuri, niÈ™te nimicuri ce nu merită atenÈ›ie. Atunci când i se propunea vreo funcÈ›ie sau când auzea discutându-se cine È™tie ce chestiuni de stat sau probleme ce priveau războiul, ori presupunându-se că de un rezultat sau de altul al unui eveniment depinde fericirea tuturor oamenilor, el îi asculta cu un zâmbet blând de compătimire È™i stârnea mirarea celor din jurul său, prin observaÈ›iile bizare pe care le făcea. Dar toÈ›i oamenii – atât cei care-i păreau lui Pierre pătrunÈ™i de adevăratul rost al vieÈ›ii, adică de sentimentele lui, cât È™i acei nenorociÈ›i care, de bună seamă, nu ajunseseră încă la această înÈ›elegere, toÈ›i i se prezentau în perioada aceasta într-o lumină atât de strălucitoare, proiectată de sentimentele lui, încât în orice om întâlnit el descoperea din capul locului, fără cea mai mică sforÈ›are, numai ce avea acesta mai bun È™i mai vrednic de a fi iubit. Când încercă să descurce afacerile È™i hârtiile lăsate de răposata lui soÈ›ie, el nu încercă față de memoria ei alt sentiment decât compătimire pentru faptul că ea nu putuse să cunoască fericirea pe care o cunoÈ™tea el. PrinÈ›ul Vasili, mândru din cale-afară de noul lui post È™i de noua stea cu care fusese decorat, îi apăru ca un bătrânel înduioșător, bun È™i vrednic de compătimire. Mai târziu, Pierre își amintea adeseori această perioadă de nebunie fericită. Toate judecățile pe care le făcuse asupra oamenilor È™i împrejurărilor în această perioadă a vieÈ›ii lui rămaseră juste pentru el È™i mai târziu. Nu numai că nu-È™i renegă vreodată părerile din această epocă asupra oamenilor È™i lucrurilor, dar chiar dimpotrivă, ori de câte ori simÈ›ea vreo îndoială sau vreo contradicÈ›ie, recurgea la vederile pe care le avusese în acea perioadă de nebunie È™i vederile acestea se dovedeau întotdeauna juste. „Se poate întâmpla ca pe atunci să fi părut ciudat È™i caraghios, se gândea el, dar atunci nu eram atât de ieÈ™it din minÈ›i pe cât păream. Dimpotrivă, pe atunci eram mai inteligent È™i mai pătrunzător decât oricând È™i reuÈ™isem să pătrund tot ceea ce merită să fie înÈ›eles în viață, căci… eram fericit.†Nebunia lui Pierre consta în faptul că el nu mai aÈ™tepta ca odinioară, motive personale, pe care atunci el le numea merite umane, ca să iubească pe cineva, ci dragostea revărsându-i-se peste marginile sufletului È™i iubind oamenii fără pricină – din prisosul inimii lui – el găsea acum motivele neîndoielnice pentru care oamenii meritau să fie iubiÈ›i. XX. DIN SEARA ACEEA DINTÂI, când NataÈ™a, după plecarea lui Pierre, îi vorbise, cu un zâmbet plin de bucurie È™i cu oarecare ironie, prinÈ›esei Maria, despre schimbarea produsă în înfățiÈ™area lui (cu haina scurtă, cu părul tuns, ca ieÈ™it din baie), din clipa aceea chiar, ceva ascuns È™i neÈ™tiut de dânsa, dar de neînvins, se deÈ™teptase în sufletul ei. Tot: faÈ›a, mersul, privirea, vocea, totul se schimbase dintr-o dată în fiinÈ›a ei. O putere de viață cu totul nouă È™i noi nădejdi de fericire, neaÈ™teptate nici chiar pentru ea însăși, ieÈ™iră la iveală È™i își cereau satisfacÈ›ie. ÃŽncepând chiar cu acea primă seară, NataÈ™a părea să fi uitat tot ce se petrecuse cu ea. Din clipa aceea nu se mai tângui de starea ei; nu mai vorbi nici măcar o singură dată de trecut È™i nu se temu să-È™i facă, voioasă, planuri de viitor. Vorbea puÈ›in de Pierre, dar când prinÈ›esa Maria pomenea de dânsul, luciri demult stinse se aprindeau în ochii ei È™i buzele îi înfloreau într-un zâmbet ciudat. Schimbarea ce avu loc în firea NataÈ™ei o mirase la început pe prinÈ›esa Maria; atunci însă când ea îi înÈ›elese tâlcul, această schimbare o întristă. „Oare aÈ™a de puÈ›in l-a iubit ea pe fratele meu, încât să-l poată uita atât de repede?†își spuse prinÈ›esa Maria, când, singură cu ea însăși, căută să-È™i explice această schimbare. Dar când era lângă NataÈ™a nu se arăta supărată È™i n-o mustra. Puterea de viață ce se deÈ™teptase È™i pusese stăpânire pe NataÈ™a era, după cum se vedea, atât de năvalnică, atât de neaÈ™teptată chiar È™i pentru ea însăși, încât prinÈ›esa Maria simÈ›ea, în prezenÈ›a NataÈ™ei, că nu avea dreptul s-o învinovățească nici măcar cu gândul. NataÈ™a se lăsase cuprinsă toată de acest simțământ, cu atâta putere È™i sinceritate, încât nici nu încerca să ascundă faptul că nu mai era tristă, ci fericită È™i veselă. Când, după explicaÈ›ia nocturnă pe care o avusese cu Pierre, prinÈ›esa Maria se întoarse în odaia ei, NataÈ™a o întâmpină în prag. — Þi-a spus? Da? Þi-a spus? Repeta ea întruna. Și o expresie de mare bucurie, dar care îți inspira în acelaÈ™i timp È™i milă, părând că-È™i cere iertare pentru că-È™i permisese această bucurie, se întipări pe faÈ›a NataÈ™ei. — AÈ™ fi vrut să ascult la ușă; dar È™tiam că tot ai să-mi spui! Oricât de bine înÈ›elegea prinÈ›esa Maria privirea NataÈ™ei, oricât o înduioÈ™a privirea aceasta aÈ›intită asupra ei, oricât îi era milă să-i vadă emoÈ›ia, totuÈ™i, la început, cuvintele NataÈ™ei o jigniră. Ea își aminti de fratele ei, de dragostea lui. „Dar ce să-i faci? Ea nu poate să fie altfel decât cum e!†își zise prinÈ›esa Maria; È™i-i transmise NataÈ™ei, cu o expresie tristă È™i întrucâtva severă pe față, tot ce-i spusese Pierre. Auzind că el se pregăteÈ™te să plece la Petersburg, NataÈ™a se arătă uimită. — La Petersburg! Repetă ea, ca È™i cum n-ar fi înÈ›eles. Dar, dând cu ochii de expresia tristă aÈ™ternută pe faÈ›a prinÈ›esei Maria, îi ghici motivul tristeÈ›ii È™i izbucni deodată în plâns. Marie, zise ea, învață-mă ce să fac: mi-e teamă să nu fiu rea. Ce spui tu, aceea fac; învață-mă… — ÃŽl iubeÈ™ti? — Da, È™opti NataÈ™a. — Atunci, pentru ce plângi? Sunt fericită pentru tine, zise prinÈ›esa Maria, care, pentru lacrimile acestea îi iertase NataÈ™ei, cu desăvârÈ™ire, bucuria. — N-are să se întâmple curând: odată, cândva! Dar gândeÈ™te-te ce fericire, când eu voi fi soÈ›ia lui, iar tu te vei mărita cu Nicolas! — NataÈ™a, te-am rugat să nu mai pomeneÈ™ti de asta. Vorbim acum de tine. Tăcură. — TotuÈ™i, pentru ce să plece la Petersburg? Spuse deodată NataÈ™a È™i se grăbi să-È™i răspundă singură: Nu, nu, aÈ™a trebuie să fie… Nu, Marie? AÈ™a trebuie… Epilog Partea întâi. I TRECUSERà ȘAPTE ANI DE LA evenimentele anului 1812. Marea agitată a istoriei europene se retrăsese la loc între malurile ei. Părea că se liniÈ™teÈ™te, dar forÈ›ele misterioase ce pun în miÈ™care omenirea (misterioase, fiindcă legile ce determină aceste miÈ™cări ne sunt necunoscute) își continuau acÈ›iunea. Cu toate că la suprafață marea istoriei părea potolită, omenirea continua să se miÈ™te fără încetare, aÈ™a cum neîncetat curgea timpul. Diferite grupări È™i închegări umane se făceau È™i se desfăceau; se pregăteau pretexte pentru formări È™i descompuneri de state, pentru deplasări de popoare. Marea istoriei nu-È™i mai tălăzuia impetuoasă apele de la un mal la altul, ca odinioară: acum clocotea în adâncuri. Personalitățile istoriei nu mai erau purtate de valuri, ca odinioară, de la un mal la altul, ci se învârteau acum, parcă, pe loc. Aceste personalități istorice care, odinioară, găsindu-se în fruntea armatelor, răsfrânseseră miÈ™cările maselor ordonând războaie, expediÈ›ii È™i bătălii, acum oglindeau această miÈ™care febrilă prin consideraÈ›ii politice È™i diplomatice, prin legi, prin tratate… Activitatea aceasta a personalităților istorice, istoricii o numesc reacÈ›iune. Când descriu activitatea acestor personalități istorice, care, după părerea lor, ar fi cauza a ceea ce ei numesc reacÈ›iune, istoricii îi judecă aspru. ToÈ›i oamenii iluÈ™tri ai vremii aceleia, începând cu Alexandru È™i cu Napoleon, È™i până la madame de Staël, Fotie, Schelling, Fichte, Chateaubriand È™i alÈ›ii, sunt aduÈ™i în faÈ›a severului lor tribunal È™i sunt sau achitaÈ›i, sau condamnaÈ›i pe baza considerentului că au contribuit la progres sau la reacÈ›iune. ÃŽn Rusia, după cum arată istoricii, s-a produs de asemenea în această epocă o reacÈ›iune, È™i principalul vinovat de această reacÈ›iune a fost Alexandru I, acelaÈ™i Alexandru I, care, tot după descrierile lor, fusese principalul făptaÈ™ al iniÈ›iativelor liberale de la începutul domniei sale È™i al salvării Rusiei. ÃŽn literatura rusă actuală, de la licean până la savantul istoric, nu există om care să nu-È™i fi aruncat pietricica lui în Alexandru, pentru actele sale greÈ™ite din această perioadă de domnie. „Ar fi trebuit să procedeze aÈ™a È™i pe dincolo. ÃŽn cutare împrejurare a procedat bine, în cutare rău. S-a purtat foarte bine la începutul domniei È™i în cursul anului 1812, dar a procedat rău atunci când a dat Poloniei o ConstituÈ›ie, când a făcut Sfânta Alianță È™i când i-a dat puterea lui Arakceev, încurajând misticismul È™i pe Golițân, È™i pe urmă încurajându-l pe ȘiÈ™kov È™i pe Fotie. A făcut rău când s-a ocupat de acea parte a armatei care se găsea pe front, a procedat greÈ™it desființând regimentul Semionovski È™.a.m.d.†Ar trebui să umplem zece file numai ca să înÈ™iruim toate imputările pe care istoricii i le fac lui Alexandru, bazându-se pe acea È™tiință a binelui omenirii, pe care ei o posedă. Ce însemnează aceste reproÈ™uri? AceleaÈ™i acÈ›iuni, pentru care istoricii îl aprobă pe Alexandru I, ca de pildă iniÈ›iativele liberale ale domniei sale, lupta împotriva lui Napoleon, dârzenia dovedită în 1812 È™i campania din 1813, nu decurg oare din aceleaÈ™i izvoare: originea lui nobilă – educaÈ›ia primită, viaÈ›a ce dusese – adică din izvoare care au făcut ca personalitatea lui Alexandru să fie ceea ce a fost, izvoare ce sunt identice cu acelea ale faptelor pentru care istoricii îl dezaprobă, cum sunt: Sfânta Alianță, restaurarea Poloniei, reacÈ›iunea din jurul anului 1820? Care este, în realitate, fondul acestor imputări? Fondul acestor reproÈ™uri este faptul că o personalitate istorică de felul lui Alexandru I, care se găsea pe treapta cea mai înaltă cu putință a puterii omeneÈ™ti, oarecum în orbitorul focar de lumină al tuturor razelor istoriei ce se concentrau asupra sa, această personalitate supusă celor mai puternice influenÈ›e ce pot exista pe lume: intrigi, înÈ™elăciuni, linguÈ™iri, autoamăgiri, indisolubil legate de putere, omul acesta care a simÈ›it în fiecare clipă a vieÈ›ii sale răspunderea pentru tot ce se săvârÈ™ea în Europa, omul acesta care nu era inventat, ci natural, viu, Alexandru care avea, ca orice om, obiÈ™nuinÈ›ele lui, pasiunile, năzuinÈ›ele lui spre bine, spre frumos, spre adevăr, acest om, acum cincizeci de ani, nu că n-ar fi avut virtuÈ›i (istoricii nu-i reproÈ™ează aceasta), dar n-a avut, despre fericirea omenirii, exact părerile pe care le are astăzi un profesor ce se ocupă din tinereÈ›e cu această È™tiință, cu citirea de cărÈ›ulii È™i de prelegeri, adică, È™i cu transcrierea acestor cărÈ›ulii È™i prelegeri într-un caieÈ›el. Dar chiar dacă s-ar presupune că Alexandru I s-a înÈ™elat acum cincizeci de ani în vederile sale asupra fericirii popoarelor, suntem nevoiÈ›i fără să vrem să presupunem că È™i istoricul de azi, care-l judecă pe Alexandru, va apărea întocmai ca È™i el după scurgerea unui timp anumit, la fel de greÈ™it în vederile sale asupra omenirii. Această presupunere ne apare cu atât mai firească È™i mai necesară, cu cât, urmărind dezvoltarea istoriei, observăm că an de an, cu fiecare scriitor nou, vederile în legătură cu ceea ce constituie binele umanității se schimbă; aÈ™a încât, ceea ce ne apare astăzi drept bine, peste zece ani ni se prezintă ca un rău, È™i invers. Mai mult decât atâta; în istorie putem găsi în acelaÈ™i timp aprecieri total contradictorii despre ceea ce a fost un rău È™i ceea ce a fost un bine: unii fac din ConstituÈ›ia dată Poloniei È™i din Sfânta Alianță un merit al lui Alexandru, alÈ›ii i le impută. Despre activitatea lui Alexandru È™i a lui Napoleon nu se poate spune că ar fi fost folositoare sau dăunătoare, fiindcă noi nu putem spune pentru care scop anume a fost folositoare, È™i pentru care dăunătoare. Dacă activitatea aceasta nu-i place cuiva, aceasta e numai din cauză că ea nu corespunde cu felul mărginit în care acel cineva înÈ›elege binele. Dacă mie mi se prezintă ca fiind un bine faptul că în 1812 a rămas întreagă la Moscova casa tatălui meu, sau dacă ni se prezintă ca un bine gloria armatei ruse, ori înflorirea universității din Petersburg, apoi înflorirea cine È™tie căror alte universități, sau libertatea Poloniei, sau puterea Rusiei, sau echilibrul european, sau o anumită specie de cultură europeană – progresul – atunci sunt nevoit să recunosc că activitatea fiecărei personalități istorice a avut, pe lângă aceste È›eluri, È™i altele, mult mai generale, inaccesibile mie. Dar să presupunem că aÈ™a-zisa È™tiință are posibilitatea să împace toate contradicÈ›iile È™i posedă un etalon constant pentru aprecierea binelui È™i răului în activitatea personalităților È™i evenimentelor istorice. Să presupunem că Alexandru ar fi putut face altminteri tot ce-a făcut. Să presupunem că, după prescripÈ›iile acelora ce-l învinovățesc, ale acelora care-È™i fac o profesie din cunoaÈ™terea È›elului final al evoluÈ›iei omenirii, el s-ar fi putut aranja să domnească conform programului de ridicare a naÈ›iunii, de libertate, egalitate È™i progres (unul mai nou, pare-mi-se, n-avem), program pe care i l-ar fi prescris acuzatorii săi de astăzi. Să presupunem că acest program ar fi fost posibil, că ar fi fost alcătuit È™i că Alexandru ar fi acÈ›ionat conform lui. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu activitatea tuturor acelor oameni care s-au împotrivit orientării de atunci a stăpânirii, ce s-ar fi întâmplat cu această activitate a lor care, după părerea istoricilor, a fost bună È™i folositoare? De această activitate nici n-ar fi fost vorba, n-ar fi existat; nici viaÈ›a n-ar fi existat; n-ar fi existat nimic! Dacă este să admitem că viaÈ›a omenească poate fi condusă de raÈ›iune, atunci se nimiceÈ™te însăși posibilitatea vieÈ›ii. II. DACA ADMITEM, AȘA CUM FAC istoricii, că oameni mari conduc omenirea cu scopul de a atinge anumite È›eluri, constând, de exemplu, fie în mărirea Rusiei, fie în a FranÈ›ei, sau în echilibrul european, sau în răspândirea ideilor revoluÈ›iei, sau în progresul obÈ™tesc, sau în orice altceva, atunci fenomenele istoriei nu se pot explica fără noÈ›iunile de întâmplare È™i geniu. Dacă scopul războaielor europene de la începutul acestui secol ar fi fost ca Rusia să câștige în măreÈ›ie, scopul acesta ar fi putut fi atins È™i fără toate războaiele anterioare È™i fără invazii. Dacă scopul ar fi fost mărirea FranÈ›ei, un asemenea scop ar fi putut fi atins È™i fără revoluÈ›ie È™i fără imperiu. Dacă scopul ar fi constat în răspândirea unor idei, atunci tiparul l-ar fi putut împlini cu mult mai bine decât soldaÈ›ii. Dacă scopul ar fi fost progresul civilizaÈ›iei, e foarte lesne de presupus că, pe lângă distrugerea vieÈ›ilor omeneÈ™ti È™i avuÈ›iilor, mai există È™i alte căi, mult mai potrivite, pentru răspândirea civilizaÈ›iei. Atunci, pentru ce lucrurile s-au întâmplat aÈ™a È™i nu altfel? Pentru că aÈ™a s-au întâmplat. „Întâmplarea a creat situaÈ›ia; geniul s-a folosit de eaâ€, spune istoria. Dar ce este întâmplarea? Ce este geniul? Cuvintele întâmplare È™i geniu nu indică nimic cu adevărat existent È™i, de aceea, ele nu pot fi definite. Aceste cuvinte indică doar un anumit grad de înÈ›elegere a fenomenelor. Eu nu È™tiu de ce se produce cutare fenomen; cred că nu pot să È™tiu; de aceea nici nu vreau să È™tiu È™i spun: întâmplare. Văd o forță care produce un efect disproporÈ›ionat față de însuÈ™irile general umane: nu înÈ›eleg cum de se produce acest efect È™i spun: geniu. Unei turme de berbeci trebuie să i se pară la fel geniu berbecul pe care ciobanul îl mână în fiecare seară într-un È›arc anume È™i îl hrăneÈ™te în chip deosebit până se face de două ori mai gras decât ceilalÈ›i. Iar împrejurarea că în fiecare seară tocmai acest berbec anume nimereÈ™te nu în È›arcul comun, ci într-unul special, la ovăz È™i că acest berbec È™i nu altul, tocmai acesta, berbecul care a pus pe el seu, nu glumă, este tăiat de măcelar, trebuie să apară ca o uluitoare asociere între genialitate È™i un È™ir întreg de întâmplări neobiÈ™nuite. Dar le-ar fi de ajuns berbecilor doar să înceteze de a mai crede că tot ce se întâmplă cu ei are loc numai pentru atingerea propriilor lor È›eluri berbeceÈ™ti, le-ar fi de ajuns să admită că ceea ce li se întâmplă poate avea È™i alte scopuri, lor neînÈ›elese, pentru ca să vadă pe dată unitate È™i consecvență în ceea ce se petrece cu acel berbec pus la îngrășat. Și chiar de nu vor È™ti în ce scop a fost îndopat berbecul, vor È™ti cel puÈ›in că tot ce s-a petrecut cu el s-a petrecut nu fără vreo intenÈ›ie, È™i nu le vor mai fi necesare nici noÈ›iunea de întâmplare, nici cea de geniu. Numai renunțând la o È™tiință a scopurilor imediate È™i inteligibile È™i recunoscând că scopul final ne este inaccesibil, vom vedea consecvenÈ›a È™i finalitatea în viaÈ›a personalităților istorice È™i ni se va desluÈ™i cauza înfăptuirilor necorespunzătoare cu însuÈ™irile general umane, de care au fost ei în stare, È™i atunci nu vom mai avea nevoie de vorbe ca întâmplare È™i geniu. Este de ajuns să recunoaÈ™tem că scopul frământărilor popoarelor europene nu ne e cunoscut È™i că tot ce cunoaÈ™tem sunt doar faptele, însumând omoruri – la început în FranÈ›a, pe urmă în Italia, în Africa, în Prusia, în Austria, în Spania, în Rusia – È™i că miÈ™cările de la apus la răsărit È™i de la răsărit la apus constituie esenÈ›a comună a acestor evenimente, È™i nu numai că nu vom fi nevoiÈ›i să vedem ceva excepÈ›ional È™i genial în caracterele lui Napoleon È™i Alexandru, dar nu ne vom mai putea nici închipui măcar aceste personalități ca pe niÈ™te oameni altfel decât toÈ›i oamenii; È™i nu numai că nu vom mai avea nevoie să ne explicăm caracterul întâmplător al acelor evenimente mărunte, care au făcut din cei doi oameni ceea ce au fost, dar va fi pentru noi limpede că toate aceste mărunte evenimente au fost neapărat necesare. Renunțând la cunoaÈ™terea scopului final, vom înÈ›elege limpede că, întocmai aÈ™a cum pentru nici o plantă nu pot fi concepute flori È™i seminÈ›e mai potrivite decât acelea pe care le face, tot aÈ™a nu pot fi concepuÈ›i alÈ›i doi oameni care, ducând viaÈ›a pe care au dus-o, să corespundă într-o măsură atât de mare, până în cele mai mici amănunte, cu misiunea pe care au avut-o de îndeplinit. III. FAPTUL FUNDAMENTAL, ESENÞIAL, al evenimentelor europene de la începutul acestui secol este miÈ™carea războinică, în masă, a popoarelor europene, dinspre apus spre răsărit È™i apoi dinspre răsărit spre apus. ÃŽnceputul acestei miÈ™cări l-a făcut miÈ™carea de la apus la răsărit. Pentru ca popoarele apusului să poată săvârÈ™i expediÈ›ia militară până la Moscova, expediÈ›ie pe care au săvârÈ™it-o, a fost neapărată nevoie: 1) să se închege într-un grup războinic de proporÈ›ii capabile a suporta ciocnirea cu grupul războinic al răsăritului; 2) să renunÈ›e la toate tradiÈ›iile È™i, la toate deprinderile stabilite È™i 3) să aibă în fruntea lor, cât timp săvârÈ™eau această miÈ™care războinică, pe omul care ar fi putut justifica, atât față de el însuÈ™i, cât È™i față de ele, înÈ™elăciunile, jafurile È™i omorurile care aveau să fie înfăptuite cu prilejul acestei miÈ™cări. Și, de la revoluÈ›ia franceză încoace, se prăbuÈ™eÈ™te vechiul grup, insuficient ca volum; se nimicesc vechile deprinderi È™i tradiÈ›ii; se constituie pas cu pas un grup nou, de alte dimensiuni, cu noi obiÈ™nuinÈ›e È™i tradiÈ›ii, È™i se pregăteÈ™te omul care trebuia să stea în fruntea viitoarei expediÈ›ii È™i să ia asupra sa toată răspunderea celor ce aveau să se săvârÈ™ească. Un om fără convingeri, fără obiÈ™nuinÈ›e, fără tradiÈ›ii, fără nume, care nu-i nici măcar francez, își croieÈ™te, datorită celor mai ciudate – pare-se – întâmplări, drum printre toate partidele ce frământau atunci FranÈ›a È™i, fără să adere la niciunul dintre ele, se strecoară până la un loc de seamă. Nedestoinicia camarazilor săi, slăbiciunea È™i nimicnicia adversarilor, sinceritatea cu care minÈ›ea È™i splendida mărginire a acestui om plin de el îl înalță în fruntea armatei. Strălucita componență umană a efectivelor armatei din campania împotriva Italiei, lipsa oricărui chef de a se lupta la vrăjmaÈ™ii acestei armate, copilăreasca lui impertinență È™i încredere în sine îi aduc gloria militară. O serie infinită de aÈ™a-zise întâmplări îl ajută la tot pasul. ÃŽi este de folos până È™i faptul că ajunge să cadă în dizgraÈ›ia guvernanÈ›ilor FranÈ›ei. ÃŽncercările proprii de a-È™i schimba drumul predestinat nu-i izbutesc: nu e primit în armata rusă È™i nu-i reuÈ™eÈ™te să-È™i afle un loc nici în Turcia. ÃŽn decursul războaielor din Italia se află de câteva ori pe marginea pierzaniei, dar de fiecare dată se salvează într-un chip neaÈ™teptat. Armatele ruse, adică acelea care i-ar fi putut nărui gloria, nu pătrund, din diverse motive diplomatice, în Europa, cât timp e el în Italia. La înapoierea din Italia, el găseÈ™te guvernul din Paris într-un proces de descompunere dintr-acelea în care componenÈ›ii guvernului putred nu pot să nu se tocească È™i să nu se distrugă în chip inevitabil. Și iată că i se iveÈ™te de la sine o ieÈ™ire din această situaÈ›ie primejdioasă: acea absurdă È™i nejustificată prin nimic expediÈ›ie în Africa. Și de data aceasta, aceleaÈ™i aÈ™a-zise întâmplări îl ajută. Inaccesibila Malta i se predă fără un foc de armă; dispoziÈ›iile sale cele mai imprudente îi sunt încununate de succes. Flota duÈ™mană, care mai târziu nu va mai da drumul unei luntri măcar, îl lasă să treacă cu o armată întreagă. ÃŽn Africa se comit un È™ir întreg de nelegiuiri împotriva unei populaÈ›ii aproape neînarmate, iar oamenii care săvârÈ™esc aceste nelegiuiri, È™i mai cu seamă conducătorul lor, se încredinÈ›ează mereu pe ei înÈ™iÈ™i că totul e foarte frumos, că asta înseamnă glorie È™i că el seamănă cu Cezar È™i cu Alexandru Machedon. Acel ideal al gloriei È™i grandoarei, care constă nu numai în a nu vedea nimic rău în tot ce săvârÈ™eÈ™ti, ci chiar în a te mai È™i mândri cu fiecare crimă pe care o comiÈ›i, atribuindu-i o semnificaÈ›ie supranaturală È™i de neînÈ›eles, idealul care trebuia să-l călăuzească mai târziu pe acest om È™i pe colaboratorii lui, este elaborat pe îndelete în Africa, fără de nici o piedică. Orice ar face el îi merge în plin. Ciuma nu se lipeÈ™te de dânsul. Cruzimea cu care erau uciÈ™i prizonierii nu i se impută lui. Copilăros de imprudenta, nejustificata È™i josnica lui plecare din Africa, unde-È™i părăseÈ™te tovarășii în nenorocire, îi este considerată drept un merit; È™i din nou flota inamică îl face de două ori scăpat. Iar când, zăpăcit cu totul de chipul fericit cum s-au soldat nelegiuirile comise, simÈ›indu-se pregătit pentru rolul pe care avea să-l joace, vine fără nici un rost la Paris, procesul de descompunere a guvernului republican – guvern care doar cu un an înainte îl putea nimici – tocmai ajunsese la culme: iar prezenÈ›a lui acum la Paris ca om neconsumat în partide politice, nu poate decât să-l ridice. N-are nici un plan; se teme de orice; partidele însă se agață de el È™i-i cer participarea. Singur el, cu idealul lui de glorie È™i grandoare elaborat în Italia È™i Egipt, cu absurda lui autoadorare, numai un om cu o cutezanță a nelegiuirii È™i cu o sinceritate a minciunii ca ale lui, el singur poate da o justificare celor ce aveau să se întâmple. El e necesar pentru locul care-l aÈ™teaptă È™i, de aceea, în mod aproape independent de voinÈ›a lui, cu toată nehotărârea lui È™i lipsa de plan, cu toate greÈ™elile pe care le face, e atras în conspiraÈ›ia care urmărea să pună mâna pe putere È™i conspiraÈ›ia este încununată de succes. E împins într-o È™edință a guvernanÈ›ilor. Speriat, vrea să fugă, considerându-se pierdut; se preface că leÈ™ină; spune lucruri negândite, care ar fi trebuit să-l piardă. Dar guvernanÈ›ii FranÈ›ei, până atunci ageri È™i mândri, simÈ›ind acum că rolul lor s-a sfârÈ™it È™i mai stingheriÈ›i chiar decât el însuÈ™i, nu rostesc cuvintele pe care ar fi trebuit să le rostească pentru a păstra puterea È™i a-l nimici. ÃŽntâmplarea, milioane de întâmplări îi dau puterea, È™i toată lumea, ca È™i când s-ar fi vorbit, cooperează la consolidarea acestei puteri. ÃŽntâmplările sunt cele care au format caracterul guvernanÈ›ilor de atunci ai FranÈ›ei, care i s-au supus, întâmplările au format È™i caracterul lui Pavel I, care îi recunoÈ™tea puterea; întâmplarea urzeÈ™te împotriva lui un complot, care nu numai că nu i-a pricinuit vreun rău, dar i-a întărit chiar puterea. ÃŽntâmplarea îi aduce în mână pe ducele d'Enghien È™i-l determină pe neaÈ™teptate să-l ucidă, convingând prin aceasta mulÈ›imea, mai bine decât prin oricare alte mijloace, că el are dreptul să procedeze astfel de vreme ce a lui este puterea. ÃŽntâmplarea face că el își încordează toate forÈ›ele pentru expediÈ›ia împotriva Angliei È™i că nu-È™i mai realizează niciodată acest plan, ce, de bună seamă, l-ar fi dus la pieire, ci-l atacă fără veste pe Mack cu austriecii lui, care se predau fără luptă. ÃŽntâmplarea È™i genialitatea îi aduc victoria de la Austerlitz È™i, tot din întâmplare, toată lumea, nu numai francezii, ci È™i toată Europa cu excepÈ›ia Angliei, care nici nu ia parte la evenimentele ce aveau să se întâmple, toată lumea, în ciuda groazei È™i repulsiei cu care îi privise până acum nelegiuirile, îi recunoÈ™tea acum puterea, titlul pe care È™i-l dă singur È™i idealul de glorie È™i grandoare, care le apare tuturor ca fiind ceva frumos È™i înÈ›elept. Ca un fel de antrenament È™i ca o pregătire pentru miÈ™carea ce avea să se producă, forÈ›ele apusului tind în repetate rânduri – în 1805, 1806, 1807 È™i 1809 – spre răsărit, întărindu-se È™i crescând. ÃŽn 1811, grupul de oameni care s-a închegat în FranÈ›a se uneÈ™te, într-un singur tot uriaÈ™, cu popoarele Europei Centrale. Odată cu grupul acesta în plină creÈ™tere se dezvoltă È™i mai mult, în omul pus în fruntea miÈ™cării, puterea de justificare. ÃŽn perioada celor zece ani de pregătire, care a precedat miÈ™carea cea mare, omul acesta vine în contact cu toate capetele încoronate ale Europei. DespuiaÈ›i de autoritatea lor, aceÈ™ti stăpânitori ai lumii nu pot opune idealului napoleonian de glorie È™i grandoare, ideal lipsit de orice sens, nici un ideal raÈ›ional. Ei se străduiesc, care mai de care, să-È™i dezvăluie în faÈ›a lui nemernicia. Regele Prusiei își trimite soÈ›ia să câștige graÈ›iile marelui om; împăratul Austriei consideră drept o favoare faptul că omul acesta a primit-o în patul său pe fiica Cezarilor; papa, care are în păstrarea lui sfânta sfintelor tuturor popoarelor, se pune, cu religia lui, în slujba măririi acestui mare om. Și nu atât Napoleon însuÈ™i se pregăteÈ™te pentru rolul ce avea să-l joace, cât îl pregătesc toÈ›i cei ce-l înconjoară È™i-l conving să ia asupră-È™i întreaga răspundere pentru tot ce se întâmplă È™i se va mai întâmpla în viitor. Nu-i faptă, nu-i nelegiuire sau înÈ™elăciune de rând pe care, săvârÈ™ind-o, să nu o fi aflat transformată pe loc în chip de ispravă măreață, în gura celor din jurul său. Cea mai mare sărbătoare pe care sunt în stare să o născocească pentru el germanii este sărbătorirea victoriilor de la Jena È™i Auerstaedt. Nu numai el e mare; mari sunt È™i strămoÈ™ii È™i fraÈ›ii È™i fiii lui vitregi È™i cumnaÈ›ii lui. Tot ceea ce fac oamenii din jurul său, fac numai pentru a-l lipsi de ultimele licăriri ale raÈ›iunii È™i a-l pregăti pentru groaznicul lui rol. Și când e gata el, sunt gata È™i forÈ›ele. Invazia se îndreaptă spre răsărit È™i își atinge È›inta finală – Moscova. Capitala e luată; armata rusă este mai zdrobită decât fuseseră zdrobite vreodată armatele inamice în toate bătăliile anterioare, de la Austerlitz È™i până la Wagram. Dar, deodată, în locul acelor întâmplări È™i a acelei genialități, care până acum îl duseseră atât de consecvent, printr-un nesfârÈ™it È™ir de succese, spre È›inta finală, se iveÈ™te o serie infinită de întâmplări contrarii, începând cu guturaiul de la Borodino È™i sfârÈ™ind cu gerul È™i cu scânteia care a dat foc Moscovei; iar în locul genialității iese la iveală o prostie È™i o ticăloÈ™ie fără seamăn. Invadatorii fug, se întorc înapoi È™i iarăși fug; È™i, de-aci încolo, toate întâmplările sunt, cu consecvență, nu în favoarea lui, ci împotriva lui. Se produce o miÈ™care inversă, de la răsărit la apus, a cărei asemănare cu miÈ™carea de mai înainte, de la apus la răsărit, este remarcabilă. AceleaÈ™i încercări de miÈ™care dinspre răsărit către apus, din anii 1805, 1807, 1809, preced miÈ™carea principală; aceeaÈ™i constituire într-un grup de dimensiuni uriaÈ™e; aceeaÈ™i adeziune la miÈ™care a popoarelor din centrul Europei; aceeaÈ™i È™ovăială la jumătatea drumului È™i aceeaÈ™i viteză pe măsură ce se apropie de È›intă. Parisul, È›inta finală, este atinsă. Guvernul napoleonian È™i armata napoleoniană sunt distruse. Napoleon însuÈ™i nu mai are nici o raÈ›iune de a exista; tot ce întreprinde e în mod vădit lamentabil È™i respingător; dar intervine iarăși o întâmplare inexplicabilă: aliaÈ›ii îl urăsc pe Napoleon, în care văd cauza nenorocirilor; lipsit de forÈ›e proprii, căzut de la putere, demascat în nelegiuirile È™i perfidiile sale, el ar fi trebuit să fie considerat de ei aÈ™a cum îl consideraseră cu zece ani mai înainte È™i cu un an după aceea, adică un bandit în afară de lege. Datorită însă unui fapt inexplicabil, nimeni nu vedea în el banditul. Rolul său încă nu s-a încheiat. Omul, care cu zece ani înainte È™i cu un an mai târziu a fost socotit un bandit în afară de lege, este acum surghiunit într-o insulă, la numai două zile distanță de FranÈ›a, insulă care îi este dată în deplină stăpânire, împreună cu garda lui È™i cu milioanele ce i se plătesc, nu se È™tie pentru ce. IV. MIȘCAREA DE POPOARE ÃŽNCEPE să reintre iar între malurile ei. Valurile marii miÈ™cări s-au retras È™i pe marea liniÈ™tită se formează cercuri, în care se învârtesc diplomaÈ›ii, închipuindu-È™i că cei care produc potolirea miÈ™cării sunt chiar ei. Deodată însă, marea calmă se agită. DiplomaÈ›ilor li se pare că ei È™i neînÈ›elegerile dintre ei sunt cauza noii îngrămădiri de forÈ›e; ei aÈ™teaptă un război între suveranii lor; situaÈ›ia lor li se pare de nerezolvat. Dar valul, a cărui ridicare ei o simt, nu vine din partea de unde se aÈ™teptau ei. Se ridică acelaÈ™i val. Din acelaÈ™i punct de plecare – Parisul… un ultim salt al miÈ™cării din apus are loc: un salt care trebuie să rezolve dificultăți diplomatice ce păreau de nerezolvat È™i să pună capăt miÈ™cării războinice din acea perioadă. Omul care a pustiit FranÈ›a vine în FranÈ›a singur, fără cei din conspiraÈ›ia lui È™i fără soldaÈ›i. Orice paznic poate pune mâna pe el; însă, printr-o ciudată întâmplare, nu numai că nu-l arestează nimeni, dar toată lumea îl întâmpină cu entuziasm pe omul pe care-l blestemaseră cu o zi mai înainte È™i pe care-l vor blestema iar peste o lună. Omul acesta mai e necesar pentru justificarea ultimei acÈ›iuni în comun. AcÈ›iunea s-a sfârÈ™it. Cea din urmă replică a fost rostită. Actorul e pus să se dezbrace È™i să-È™i È™teargă fardul: nu mai e nevoie de dânsul. Și trec câțiva ani în care omul acesta, în singurătate, pe insula lui, joacă doar față de el însuÈ™i o tristă comedie, punând la cale intrigi; el minte, justificându-È™i acÈ›iunile, atunci când de justificările lui nu mai are nimeni nevoie, È™i arată lumii întregi ce anume fusese ceea ce oamenii luaseră drept forță, când în realitate îl conducea o mână nevăzută. Odată drama sfârÈ™ită, regizorul l-a dezbrăcat pe actor È™i ni l-a arătat. — PriviÈ›i în cine aÈ›i crezut! Iată-l! VedeÈ›i acum că nu el, ci eu sunt cel ce v-a pus în miÈ™care? Dar oamenii, orbiÈ›i de forÈ›a miÈ™cării, multă vreme n-au înÈ›eles lucrul acesta. O È™i mai mare consecvență, un È™i mai puternic determinism prezintă viaÈ›a lui Alexandru I, a acelui personaj care se află în fruntea contramiÈ™cării de la răsărit la apus. Ce-i era necesar omului care, lăsând pe alÈ›ii în umbră, trebuia să stea în fruntea acestei miÈ™cări de la răsărit la apus? ÃŽi era necesar simÈ›ul dreptății È™i interesul pentru treburile Europei, la care să participe însă de la distanță, ca să nu-l poată întuneca interese mărunte; îi era necesară o superioritate morală cu care să-i domine pe confraÈ›ii lui, suveranii din vremea aceea; îi era necesară o fire blândă È™i atrăgătoare; îi era necesară ura personală față de Napoleon. Și toate acestea le-a avut Alexandru I: toate acestea au fost pregătite de un foarte mare număr de aÈ™a-numite întâmplări din viaÈ›a sa trecută; de educaÈ›ia pe care a primit-o, de iniÈ›iativele sale liberale, de sfetnicii pe care i-a avut în jurul lui È™i de Austerlitz, Tilsit È™i Erfurt. Tot timpul războiului popular, personajul acesta stă inactiv, căci nu e nevoie de el. Dar, de îndată ce se iveÈ™te necesitatea unui război european general, persoana aceasta apare la momentul oportun, gata instalată la postul ei, È™i, adunând popoarele Europei, le duce la È›intă. Þinta a fost atinsă. După ultimul război din 1815, Alexandru se află în culmea puterii omeneÈ™ti. Dar cum foloseÈ™te el această putere? Alexandru I, pacificatorul Europei, omul care încă din tinereÈ›e năzuise numai la binele popoarelor sale, precursorul È™i iniÈ›iatorul reformelor liberale în patria sa – acum, când are, cum s-ar părea, cea mai mare putere È™i este, deci, în stare să facă cel mai mult bine popoarelor sale, în timp ce Napoleon, în exil, își face planuri copilăreÈ™ti È™i amăgitoare, despre felul cum ar fi fericit el omenirea dacă ar fi avut puterea, Alexandru I, îndeplinindu-È™i chemarea È™i simÈ›ind asupra sa mâna lui Dumnezeu, recunoaÈ™te deodată micimea acestei puteri imaginare, se leapădă de dânsa, o trece în mâinile unor oameni dispreÈ›uiÈ›i de el È™i de toÈ›i È™i spune doar atâta: — Nu nouă, nu nouă, ci numelui tău! Sunt È™i eu un om ca È™i voi; lăsaÈ›i-mă să trăiesc ca un oarecare, să mă gândesc la sufletul meu È™i la Dumnezeu. AÈ™a cum soarele È™i fiecare atom de eter este o sferă finită în ea însăși È™i constituie totuÈ™i, în acelaÈ™i timp, numai un atom al imensului tot, inaccesibil omului – tot astfel fiecare individ poartă în sine scopuri proprii care slujesc totodată la atingerea È›elurilor generale, inaccesibile omului. O albină care stătea pe o floare a înÈ›epat un copil. Și copilul se teme acum de albine È™i spune că scopul albinelor este să înÈ›epe lumea. Poetul se desfăta privind cum se adapă albina din potirul unei flori È™i spune că scopul albinelor este să se îmbete de aroma florilor. Apicultorul, care a surprins faptul că albina adună polenul È™i nectarul florilor È™i le cară în stup, spune că scopul albinelor constă în a aduna mierea. Alt apicultor, care a studiat mai îndeaproape viaÈ›a unui roi, susÈ›ine că albina adună polenul È™i nectarul florilor pentru a hrăni albinele tinere È™i matca È™i că scopul albinelor e perpetuarea speciei. Botanistul observă că zburând cu polenul de pe o floare dioică pe un pistil, albina îl fecundează È™i vede în asta scopul albinelor. Un altul, studiind migraÈ›iile plantelor, vede că albina contribuie la migraÈ›iunile respective È™i acest nou observator e îndreptățit să declare că acesta este È›elul albinei. Dar scopul final al albinelor nu se epuizează nici cu primul, nici cu cel de-al doilea, nici cu cel de-al treilea scop È™i nici cu alte scopuri pe care e în stare mintea omenească să le descopere. Cu cât se ridică mintea omenească mai sus pe treapta descoperirii acestor È›eluri, cu atât îi devine mai evidentă inaccesibilitatea È›elului final. Omul n-are acces decât la studierea corespondenÈ›ei dintre viaÈ›a albinei È™i celelalte fenomene ale vieÈ›ii. AcelaÈ™i lucru trebuie spus È™i despre È›elurile personalităților istorice È™i ale popoarelor. V. NUNTA NATAȘEI, CÃSÃTORITà în 1813 cu Bezuhov, fu ultimul eveniment fericit în vechea familie a Rostovilor. ÃŽn acelaÈ™i an, contele Ilia Andreevici muri È™i, aÈ™a cum se întâmplă întotdeauna, odată cu moartea lui această veche familie, se destramă. Evenimentele din ultimul an: arderea Moscovei È™i bejenia, moartea prinÈ›ului Andrei È™i deznădejdea NataÈ™ei, moartea lui Petea, durerea contesei, toate veniră, lovitură după lovitură, asupra capului bătrânului conte. Nu părea să mai înÈ›eleagă È™i nici măcar să simtă în el puterea de a mai înÈ›elege însemnătatea acestor evenimente, ci, plecându-È™i sufleteÈ™te capul bătrân sub povara lor, aÈ™tepta parcă, ba se È™i ruga chiar, să-i vină noi lovituri, care să-l înfrângă cu totul. Părea când speriat È™i buimăcit, când nefiresc de vioi È™i de întreprinzător. Nunta NataÈ™ei îi dăduse de lucru o bucată de vreme. Comanda prânzuri, dineuri, È™i se vedea că voia să pară vesel; dar veselia lui nu se mai comunica È™i altora din jur, ca odinioară; dimpotrivă, ea trezea compătimirea în inimile celor ce-l cunoÈ™teau È™i-l iubeau. După plecarea lui Pierre È™i a nevestei sale, el intră într-un soi de toropeală È™i începu să se plângă de neliniÈ™te sufletească. Peste câteva zile se îmbolnăvi È™i căzu la pat. Chiar din prima zi a bolii, cu toate asigurările medicilor, înÈ›elese că n-avea să se mai scoale. Contesa stătu două săptămâni, zi È™i noapte, fără să se dezbrace, la căpătâiul lui, într-un fotoliu. De fiecare dată când îi dădea doctoria, el plângea cu sughiÈ›uri È™i-i săruta mâna în tăcere. ÃŽn ultima zi pe care o mai trăi, plânse cu hohote È™i-È™i ceru iertare de la contesă È™i, în lipsă, de la fiul său, pentru că le risipise avutul, principala vină care-i apăsa cugetul. După ce se împărtăși, primi taina sfântului maslu È™i muri liniÈ™tit, iar în ziua următoare o grămadă de prieteni, veniÈ›i să aducă ultimul lor salut răposatului, umplură casa în care locuiau cu chirie Rostovii. AceÈ™ti cunoscuÈ›i, care de atâtea ori fuseseră la masa lui, care de atâtea ori dansaseră în casa lui È™i care tot de atâtea ori râseseră de el, își spuneau acum toÈ›i, cu acelaÈ™i sentiment de remuÈ™care È™i de duioÈ™ie, ca È™i când s-ar fi justificat în faÈ›a cuiva: „Da, orice s-ar spune, a fost un om foarte bun. Oameni ca el astăzi nu mai întâlneÈ™ti cu una cu două. Și, la urma urmei, nu-È™i are orice om slăbiciunile lui?â€â€¦ Tocmai în momentul când afacerile băneÈ™ti ale contelui se încurcaseră în aÈ™a hal, încât nu-È™i mai putea nimeni închipui cum avea să se sfârÈ™ească situaÈ›ia asta, dacă ar fi fost să mai dureze încă un an, el murise pe neaÈ™teptate. Nikolai se afla cu trupele ruseÈ™ti la Paris, când îi veni vestea morÈ›ii tatălui său. ÃŽÈ™i înaintă numaidecât demisia din armată È™i, fără să mai aÈ™tepte răspunsul, își luă concediu È™i veni la Moscova. La o lună după moartea contelui, situaÈ›ia afacerilor lui băneÈ™ti se clarifică definitiv, uimind pe toată lumea prin imensele sume la care se urcau feluritele-i datorii mărunte, de existenÈ›a cărora nimeni nu bănuise măcar. Datoriile lui erau de două ori mai mari decât averea. Rudele È™i prietenii îl sfătuiră pe Nikolai să renunÈ›e la moÈ™tenire. Dar Nikolai vedea în această renunÈ›are o jignire a memoriei tatălui său, sfântă pentru el, È™i de aceea nici nu vru să audă de un refuz È™i acceptă moÈ™tenirea, cu obligaÈ›ia de a plăti datoriile. Creditorii, care tăcuseră atâta vreme, simÈ›indu-se, cât timp trăise contele, legaÈ›i prin influenÈ›a vagă, dar puternică, a destrăbălatei sale bunătăți, dădură acum toÈ›i buzna la onorarea poliÈ›elor. ÃŽncepu, ca totdeauna în asemenea ocazii, o întrecere între creditori, fiecare vrând să fie achitat mai înainte, È™i chiar aceia care, ca Mitenka È™i ca alÈ›ii, deÈ›ineau poliÈ›e fără termen, date de conte în dar, se dovediră acum cei mai exigenÈ›i dintre creditori. Lui Nikolai nu i se dădu nici termen, nici răgaz, È™i acei cărora, se vede, le fusese milă de contele care era vinovat de pierderile lor (dacă într-adevăr era vorba de pierderi), se năpustiră acum asupra tânărului È™i vădit nevinovatului moÈ™tenitor ce luase de bunăvoie asupră-È™i toate datoriile. Niciuna dintre combinaÈ›iile proiectate de Nikolai nu reuÈ™i; moÈ™ia se vându la mezat cu jumătate preÈ›, iar jumătate dintre datorii rămâneau È™i aÈ™a neplătite. Nikolai luă cele treizeci de mii de ruble pe care i le puse la dispoziÈ›ie cumnatul său Bezuhov, pentru a plăti acea parte de datorii, pe care le recunoscu ca băneÈ™ti, adică datorii reale. Pentru restul datoriilor, ca să nu fie azvârlit în închisoare, cum îl ameninÈ›au creditorii, se hotărî să intre din nou într-o slujbă. Să plece iar la regiment, unde avea să fie făcut, la primul loc liber, comandant de regiment, nu era cu putință, căci mamă-sa se agăța acum de el ca de ultima bucurie a vieÈ›ii ei; de aceea, cu toată dorinÈ›a lui de a nu mai rămâne la Moscova, în cercul oamenilor care-l cunoÈ™teau din alte vremuri, cu toată repulsia pe care o avea pentru slujbele administrative, el își luă o slujbă la stat, în Moscova, È™i, lepădându-È™i uniforma pe care o iubise atâta, se mută cu mamă-sa È™i cu Sonia într-o locuință modestă, în SivÈ›ev Vrajek. NataÈ™a È™i Pierre locuiau în vremea asta la Petersburg È™i nu-È™i dădeau prea limpede seama de situaÈ›ia lui Nikolai. Nikolai, care împrumutase bani de la cumnatu-său, făcuse tot ce putuse ca să le ascundă situaÈ›ia lui nenorocită. SituaÈ›ia lui Nikolai era deosebit de proastă, căci cu leafa lui de o mie două sute de ruble el trebuia nu numai să-È™i plătească întreÈ›inerea sa, a mamei sale È™i a Soniei, ci era obligat s-o întreÈ›ină pe mamă-sa în aÈ™a chip, încât ea să nu bage de seamă că sunt săraci. Contesa nu-È™i putea închipui o viață fără luxul cu care se deprinsese din copilărie È™i pretindea neîncetat, fără să-È™i dea seama cât de greu era acest lucru pentru fiul ei, când o trăsură pentru ca s-o trimită după o prietenă, ei nemaiavând trăsură, când o mâncare scumpă pentru ea È™i vin pentru fiul ei, când bani ca să le facă surprize È™i cadouri NataÈ™ei, Soniei È™i chiar lui Nikolai însuÈ™i. Sonia vedea de gospodăria casei, o îngrijea pe mătușă-sa, îi citea cu glas tare, îi suporta capriciile È™i duÈ™mănia tăinuită È™i-l ajuta pe Nikolai să-i ascundă contesei situaÈ›ia mizeră în care se zbăteau. Nikolai simÈ›ea că nu-È™i poate plăti față de Sonia datoria de recunoÈ™tință pentru tot ce făcea ea pentru mamă-sa, îi admira răbdarea È™i devotamentul, dar căuta să rămână departe de ea. ÃŽn inima lui, părea că îi reproÈ™ează faptul că prea era desăvârÈ™ită È™i că nu avea ce să-i reproÈ™eze. ÃŽn Sonia era tot ce face preÈ›ul unui om, dar prea puÈ›in din ceea ce ar fi putut face pe cineva s-o iubească. Și el simÈ›ea că, cu cât o preÈ›uieÈ™te mai mult, cu atât o iubeÈ™te mai puÈ›in. El luase de bună scrisoarea prin care Sonia îi reda libertatea È™i se purta cu ea în aÈ™a fel, încât să-i dea de înÈ›eles că tot ce fusese între ei era acum ceva de multă vreme uitat È™i care în nici un caz nu se mai poate repeta. Greutățile lui Nikolai sporeau necontenit. Planul de a pune deoparte bani din leafă se dovedi a fi un vis. Nu numai că nu punea nimic deoparte, dar, pentru a satisface pretenÈ›iile mamei lui, se împrumuta cu sume mărunte. Și nu vedea nici o ieÈ™ire din această situaÈ›ie. Gândul unei căsătorii cu o moÈ™tenitoare bogată, aÈ™a cum îi propuneau rudele, îl dezgusta. Cealaltă ieÈ™ire posibilă din situaÈ›ie – moartea mamei sale – nici măcar nu-i trecuse vreodată prin gând. Nu dorea nimic È™i nu avea nici o speranță iar în adâncul sufletului său simÈ›ea o sumbră È™i severă desfătare să-È™i suporte fără murmur situaÈ›ia. Căuta să-È™i ocolească prietenii de altădată, cu compătimirile È™i ofertele lor jignitoare de ajutor, fugea de orice distracÈ›ie È™i plăcere, È™i nici acasă nu-È™i găsea altceva mai bun de făcut decât pasienÈ›e cu mamă-sa, când nu se plimba tăcut prin odaie, fumând pipă după pipă. Era ca È™i cum ar fi căutat să-È™i întreÈ›ină singur acea sumbră stare de spirit, care singură îl putea face să se simtă în stare a-È™i suporta viaÈ›a. IV. LA ÃŽNCEPUTUL IERNII, PRINÞESA Maria reveni la Moscova. Află de zvonurile care circulau prin oraÈ™ de situaÈ›ia Rostovilor È™i de felul cum „fiul se sacrifica pentru mamă-sa†– cum vorbea toată lumea. „Nici nu mă aÈ™teptam din partea lui la altcevaâ€, își zise prinÈ›esa Maria, simÈ›ind cu bucurie că dragostea ce-i purta își căpăta acum confirmarea. Amintindu-È™i legăturile ei de prietenie È™i aproape de rudenie cu întreaga familie, socoti de datoria ei să le facă o vizită. Dar, mai amintindu-È™i È™i de raporturile ei cu Nikolai, la Voronej, îi fu teamă să-l revadă. Călcându-È™i totuÈ™i pe inimă, câteva săptămâni după sosirea ei în oraÈ™ se duse la Rostovi. Nikolai fu cel dintâi care-i ieÈ™i înainte, întrucât la contesă nu se putea trece decât prin odaia lui. Chiar de la prima privire pe care i-o aruncă, Nikolai, în loc să manifeste bucurie, aÈ™a cum se aÈ™teptase prinÈ›esa Maria, își luă o expresie seacă, rece È™i mândră, pe care ea nu i-o mai văzuse niciodată înainte. Nikolai o întrebă de sănătate, o conduse la maică-sa È™i, după ce rămase lângă ele ca la vreo cinci minute, părăsi odaia. Când ieÈ™i de la contesă, prinÈ›esa Maria fu iarăși întâmpinată de Nikolai, care o conduse până în antreu cu un aer deosebit de solemn È™i de rece. Nu binevoi să răspundă nimic la remarca ei cu privire la sănătatea contesei. „Și ce-È›i pasă? Lasă-mă în pace!†spuneau privirile lui. — Ce se tot plimbă? Ce-i lipseÈ™te? Nu mai pot suferi cucoanele astea È™i toate amabilitățile lor! Spuse el tare față de Sonia, nemaiputând să-È™i înfrângă necazul, după ce cupeul prinÈ›esei se depărta de casă. — Ah, cum poÈ›i vorbi aÈ™a, Nikolas! Răspunse Sonia, abia ascunzându-È™i bucuria. E atât de bună È™i maman È›ine atât de mult la ea! Nikolai nu răspunse nimic È™i ar fi preferat să nu se mai vorbească deloc despre prinÈ›esă. Dar, din ziua vizitei acesteia, bătrâna contesă aducea de câteva ori pe zi vorba de ea. Contesa o lăuda È™i pretindea ca fiul ei să se ducă pe la dânsa, își exprima dorinÈ›a să o vadă cât mai des, dar totodată se indispunea de câte ori vorbea de ea. Nikolai căuta să nu scoată nici o vorbă atunci când mamă-sa vorbea de prinÈ›esă È™i tăcerea lui o enerva pe contesă. — E o fată foarte vrednică È™i bună, spunea ea, È™i trebuie să-i întorci vizita. Mai vezi È™i tu, oricum, pe câte cineva; fiindcă aÈ™a, cred că te-oi fi plictisind aici, numai cu noi. — Dar n-am deloc chef de aÈ™a ceva, mamă. — Până mai ieri voiai să vezi oameni È™i acum, poftim: „N-am deloc chef de aÈ™a ceva!â€â€¦ Eu, dragul mamei, nu te mai înÈ›eleg deloc! Tu te plictiseÈ™ti È™i tot tu nu vrei să vezi pe nimeni. — Am spus eu că mă plictisesc? — Cum, n-ai spus tu că nici s-o vezi n-ai chef? E o fată foarte vrednică È™i È›i-a plăcut întotdeauna; È™i acum, poftim, È›i s-a năzărit din senin. Ce motive ai? ToÈ›i v-ascundeÈ›i de mine! — Da' nicidecum, mamă. — Măcar dacă te-ar fi rugat să faci ceva neplăcut, dar eu te rog să te duci să întorci o vizită. Se pare că È™i politeÈ›ea cere să… Te-am rugat, dar să nu mă mai amestec, dacă ai secrete față de mama ta. — Bine, mă duc dacă vrei. — Mie mi-i indiferent; vorbeam pentru tine. Nikolai oftă, muÈ™cându-È™i mustaÈ›a, È™i împărÈ›i cărÈ›ile, căutând să atragă atenÈ›ia mamei sale în altă direcÈ›ie. AceeaÈ™i È™i iar aceeaÈ™i discuÈ›ie se repetă a doua, a treia È™i a patra zi. După vizita la Rostovi È™i primirea neaÈ™teptat de rece pe care i-o făcuse Nikolai, prinÈ›esa Maria își zise că avusese dreptate să nu vrea să le facă ea prima vizită. „De fapt, nici nu m-am aÈ™teptat la altceva, continuă ea să-È™i spună, chemându-È™i în ajutor orgoliul. N-am nimic de-a face cu el; am voit doar s-o văd pe bătrâna, care a fost totdeauna bună cu mine È™i căreia îi datorez mult.†Dar aceste argumente nu putură s-o liniÈ™tească: un sentiment asemănător cu remuÈ™carea o chinuia, ori de câte ori își amintea această vizită. DeÈ™i era ferm hotărâtă să nu se mai ducă la Rostovi È™i să uite toate acestea, se simÈ›ea necontenit sâcâită de ceva. Și când se întreba ce o chinuia, era nevoită să recunoască față de sine însăși că acel ceva erau raporturile ei cu Nikolai. Tonul acela rece È™i urban nu-È™i avea izvorul în sentimentele pe care le nutrea față de dânsa (de asta era sigură); în el se ascundea ceva. Și acest ceva voia ea să-l descopere; simÈ›ea că până nu-l descoperea, nu putea avea liniÈ™te. Odată, pe la mijlocul iernii, ea se afla în camera de studii, urmărind o lecÈ›ie a nepoÈ›elului ei, când îi fu anunÈ›ată vizita lui Rostov. Cu hotărârea fermă de a nu-È™i da pe față taina È™i de a nu-È™i arăta tulburarea, prinÈ›esa Maria o chemă pe mademoiselle Bourienne È™i apăru împreună cu ea în salon. De cum își aruncă ochii pe chipul lui Nikolai, ea văzu că el venise numai ca să-È™i împlinească datoria de politeÈ›e È™i rămase ferm hotărâtă să se menÈ›ină la tonul cu care i se adresase el. Vorbiră de sănătatea contesei, de cunoÈ™tinÈ›e comune, de ultimele È™tiri în legătură cu războiul È™i, când trecură cele zece minute protocolare după care musafirul poate pleca, Nikolai se ridică să-È™i ia rămas-bun. Cu ajutorul domniÈ™oarei Bourienne, prinÈ›esa izbutise să menÈ›ină convorbirea în limitele pe care È™i le propusese; dar chiar în ultimul moment, în timp ce Rostov se ridica să plece, ea se simÈ›i atât de obosită să discute despre lucruri de care nu-i păsa, È™i întrebarea: de ce oare ea singură avusese parte de atât de puÈ›ine bucurii în viață, o copleÈ™i până într-atâta, încât rămase nemiÈ™cată, distrată, aÈ›intindu-È™i ochii ei lucitori drept înainte, fără să observe că el se ridicase. Nikolai o privi È™i, voind să aibă aerul că nu-i observă accesul de neatenÈ›ie, schimbă câteva cuvinte cu domniÈ™oara Bourienne, după care se uită din nou la prinÈ›esa Maria. Ea È™edea tot aÈ™a, nemiÈ™cată, È™i pe figura ei delicată se citea suferinÈ›a. Atunci lui Nikolai i se făcu deodată milă de ea È™i avu reprezentarea vagă că motivul tristeÈ›ii care se citea pe faÈ›a ei era, poate, chiar el. Ar fi voit să-i vină într-ajutor, să-i spună ceva plăcut, orice, dar nu fu în stare să născocească nimic ce i-ar fi putut spune. — Rămâi cu bine, prinÈ›esă, zise el. Ea își veni în fire, se înroÈ™i È™i oftă adânc. — Ah, scuză-mă, zise ea, trezindu-se parcă din somn. Pleci, conte? Bine, la revedere! Dar perna contesei? — AÈ™teptaÈ›i un moment, o aduc eu numaidecât, zise domniÈ™oara Bourienne È™i ieÈ™i din odaie. Tăceau amândoi, uitându-se din când în când unul la altul. — Da, prinÈ›esă, zise, în sfârÈ™it, Nikolai zâmbind trist, parcă de-abia ieri ne-am întâlnit pentru întâia oară la Bogucearovo È™i câtă apă a curs totuÈ™i la vale de atuncea. Ce nefericiÈ›i ne credeam atunci cu toÈ›ii È™i ce n-aÈ™ da acum să mai trăiesc vremurile acelea… dar nu te mai poÈ›i întoarce… PrinÈ›esa îl privi stăruitor, cu ochii ei strălucitori, drept în ochi, cât timp rosti el aceste vorbe. Era ca È™i cum ar fi căutat să-i pătrundă înÈ›elesul tainic al cuvintelor, înÈ›eles care să fi putut explica sentimentele lui față de dânsa. — Da, aÈ™a-i, răspunse ea, dar dumneata nu ai de ce să regreÈ›i trecutul, conte. Cât pricep eu din viaÈ›a dumitale prezentă, ai să-È›i aduci totdeauna aminte cu plăcere de ea, deoarece trăieÈ™ti dedicându-te… — Nu merit laudele dumitale, o întrerupse grăbit Nikolai. Dimpotrivă, tot timpul îmi fac reproÈ™uri. Dar să lăsăm subiectul acesta cu totul neinteresant È™i trist. Și faÈ›a lui își luă iar expresia de răceală È™i asprime de la început. PrinÈ›esa Maria, însă, apucase să vadă din nou în el pe omul pe care-l cunoscuse È™i-l iubise È™i numai cu acest om vorbea acum. — Credeam că-mi permiÈ›i să-È›i spun asta, zise ca. Mă apropiasem atât de mult de dumneata… È™i de familia dumitale, încât credeam că nu vei considera simpatia mea ca fiind deplasată; dar m-am înÈ™elat. Vocea începu să-i tremure deodată. Nu È™tiu de ce, continuă ea după ce-È™i reveni, dar odinioară erai altfel… — De ce? Sunt mii de motive (el apăsă în chip deosebit pe cuvintele de ce). ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, prinÈ›esă, spuse el încet. Uneori mi-i aÈ™a de greu. „AÈ™adar, asta era! Asta era! Vorbi o voce lăuntrică în sufletul prinÈ›esei. Da, mie nu mi-a fost dragă numai privirea lui voioasă, bună È™i sinceră, nu numai chipul lui frumos l-am îndrăgit; am simÈ›it eu bine că are un suflet nobil, hotărât È™i plin de abnegaÈ›ie, își spuse ea. AÈ™adar, fiindcă el acum e sărac, iar eu bogată… Da, numai de asta… Dar, dacă n-ar fi acest motiv…†și, amintindu-È™i de duioÈ™ia lui de altădată, privindu-i faÈ›a blândă È™i tristă, ea înÈ›elese dintr-o dată pricina răcelii cu care o trata. — Dar pentru ce, conte, pentru ce? Aproape că strigă deodată fără voie prinÈ›esa, apropiindu-se de el. Pentru ce? Spune-mi! Trebuie să-mi spui! El tăcea. Eu nu-È›i pricep acest de ce, conte, continuă ea. Dar mi-e greu, mi-e… îți mărturisesc aceasta. Și atunci, de ce vrei să mă lipseÈ™ti de prietenia de altădată? Pe mine faptul acesta mă doare. Avea lacrimi în ochi È™i în glas. Am avut parte de atât de puÈ›ină fericire în viață, încât orice pierdere mă doare… iartă-mă, rămâi cu bine. Izbucni deodată în plâns È™i dădu să iasă. — PrinÈ›esă! Stai puÈ›in, pentru Dumnezeu, o chemă el, încercând s-o oprească. PrinÈ›esă! Ea întoarse capul. Câteva clipe ei se priviră tăcuÈ›i în ochi unul pe altul È™i ceea ce li se păruse îndepărtat È™i cu neputință deveni deodată apropiat, posibil È™i de neînlăturat. VII. ÃŽN TOAMNA ANULUI 1814, Nikolai se căsători cu prinÈ›esa Maria È™i se duse să trăiască la Lâsâe Gorî, împreună cu mamă-sa È™i cu Sonia. ÃŽn trei ani, fără să vândă nimic din averea soÈ›iei, el se achită de restul datoriilor È™i, mai moÈ™tenind ceva de pe urma unei rude a lui care murise, își plăti È™i datoria față de Pierre. După alÈ›i trei ani, în 1820, Nikolai își aranjase aÈ™a de bine treburile băneÈ™ti, încât își cumpără o mică proprietate lângă Lâsâe Gorî È™i ducea tratative pentru răscumpărarea moÈ™iei părinteÈ™ti, Otradnoe, ceea ce constituia visul lui cel mai scump. ÃŽncepuse a gospodări de nevoie dar, cu timpul, prinsese atâta drag de munca de gospodar, încât agricultura ajunsese pentru el cea mai dragă È™i aproape exclusivă ocupaÈ›ie. Nikolai era un moÈ™ier simplu; nu-i plăceau inovaÈ›iile – mai cu seamă cele englezeÈ™ti, care începuseră să fie la modă atunci – râdea de lucrările teoretice despre agricultură, nu-i plăceau fabricile, procedeele de producÈ›ie scumpe, culturile costisitoare de cereale È™i, în general, nu se ocupa în mod special de nici o ramură a agriculturii. Avea totdeauna în faÈ›a ochilor moÈ™ia È™i nu o anumită parte a ei. Iar elementul principal al moÈ™iei era, pentru el, nu oxigenul sau azotul solului ori atmosferei, nici un anumit plug ori un anumit îngrășământ, ci acel instrument principal prin mijlocirea căruia acÈ›ionează È™i azotul È™i oxigenul È™i îngrășămintele È™i plugul, adică mujicul muncitor. De cum se apucă Nikolai de agricultură È™i prinse a pătrunde în diferitele ei elemente, mujicul fu ceea ce-i atrase mai cu osebire luarea-aminte; lui, mujicul nu-i apărea doar ca o unealtă, ci È™i ca un scop în sine È™i ca un judecător. La început se apucase să-l observe pe mujic, dându-È™i osteneala să afle care-i sunt nevoile, ce socoteÈ™te el că e bine È™i ce socoteÈ™te că e rău, È™i se prefăcea doar că ar conduce È™i că ar porunci, când, în realitate, nu făcea decât să înveÈ›e de la mujici È™i metodele lor de muncă, È™i felul lor de a vorbi, È™i felul lor de a judeca ce-i rău È™i ce-i bine. Și numai atunci când le înÈ›elese gusturile È™i năzuinÈ›ele, când învăță să vorbească pe limba lor È™i să le înÈ›eleagă sensul ascuns al vorbei, când se simÈ›i înrudit cu ei, abia atunci începu să-È™i ia curajul să-i conducă, adică să-È™i îndeplinească față de mujici tocmai îndatorirea care-i era cerută. Și gospodăria lui Nikolai dădea rezultatele cele mai strălucite. Luând în primire o moÈ™ie, Nikolai alegea mai întâi, cu un dar al clarviziunii rar întâlnit, ca primar, staroste È™i delegaÈ›i, tocmai pe acei oameni, pe care i-ar fi ales mujicii înÈ™iÈ™i, dacă ar fi avut dreptul să aleagă ei; È™i nu se întâmplase niciodată să i se ceară schimbarea administraÈ›iei puse de el. ÃŽnainte de a cerceta proprietățile chimice ale bălegarului, înainte de a se deprinde cu debitul È™i creditul (cum îi plăcea lui să spună în bătaie de joc), el căuta să È™tie ce număr de vite au țăranii È™i sporea acest număr prin toate mijloacele cu putință. SusÈ›inea familiile de țărani în chipul cel mai substanÈ›ial, nedând voie membrilor lor să se răzleÈ›ească. Pe leneÈ™i, pe desfrânaÈ›i È™i pe cei neîndemânatici îi urmărea deopotrivă È™i căuta să-i elimine din obÈ™te. La vremea semănăturilor È™i a recoltării finului È™i bucatelor, avea grijă deopotrivă de ogoarele sale È™i de cele ale mujicilor. Și rari erau moÈ™ierii la care semănăturile È™i seceriÈ™ul se făceau atât de timpuriu È™i de bine ca la dânsul È™i puÈ›ini aveau venituri atât de mari ca Nikolai. Cu argaÈ›ii nu-i plăcea să aibă de-a face, îi califica drept paraziÈ›i È™i, cum îi imputau toÈ›i, îi trata prea puÈ›in sever, îi răsfăța; atunci când era obligat să ia măsuri împotriva oamenilor de curte È™i mai ales atunci când trebuia să pedepsească pe vreunul dintre ei, părea nehotărât È™i cerea părerea tuturor din casă; doar când îi stătea în putință să trimită la armată, în locul unui mujic, pe vreun argat, făcea asta fără să È™ovăie cât de puÈ›in. ÃŽn ce priveÈ™te însă toate măsurile privitoare la mujici, nu avea niciodată nici un fel de ezitare. Orice măsură de-a lui – era sigur de asta – avea să găsească încuviinÈ›area unanimă, cu opoziÈ›ia doar a unuia sau a câtorva. Nikolai nu-È™i permitea, de asemenea, să-l muncească pe om peste puterile sale, ori să-l pedepsească numai fiindcă aÈ™a-i venea lui chef, după cum nu-È™i permitea nici să înlesnească ori să recompenseze un om numai pentru că aÈ™a ar fi dorit el. Și nici n-ar fi putut spune care anume era etalonul cu care măsura ceea ce trebuie È™i ceea ce nu trebuie făcut; acest etalon exista totuÈ™i puternic È™i neclintit, în sufletul lui. Spunea È™i el, adeseori, la supărare, când nu-i ieÈ™ea bine ceva, sau când vedea vreo neorânduială: „Ce să-i faci, aÈ™a-i cu țăranul nostru rus…†și își închipuia atunci că nu-l poate suferi pe mujic. Dar, de fapt, el îl iubea din tot sufletul pe țăranul nostru rus È™i felul lui de viață, È™i numai din pricina aceasta putea pricepe È™i își putea însuÈ™i unica metodă de gospodărire justă, calea pe care obÈ›inea rezultate atât de bune. Contesa Maria își pizmuia bărbatul pentru această dragoste a lui È™i regreta că nu o putea È™i ea împărtăși; dar ea nu putea pătrunde sensul bucuriilor È™i necazurilor pe care i le da lui Nikolai această lume străină de dânsa. Nu putea înÈ›elege de ce era atât de neobiÈ™nuit de însufleÈ›it È™i de fericit de câte ori, după ce stătuse ziua întreagă la arie, pe câmp sau la coasă, unde plecase din zorii zilei, odată cu semănătorii, cu cosaÈ™ii ori cu secerătorii, venea la ceaiul pe care i-l pregătea. Nu înÈ›elegea de ce era atât de încântat, vorbind cu entuziasm despre Matvei ErmiÈ™in, mujic bogat È™i vrednic, care toată noaptea cărase, el È™i familia lui, snopii, È™i-i făcuse clăi, pe când la niciunul dintre ceilalÈ›i nu era încă nimic strâns. Nu înÈ›elegea de ce oare îi mijea sub mustață un surâs de bucurie, de ce clipea el mereu din ochi, făcând tot timpul naveta între fereastră È™i balcon, atunci când vreo ploicică deasă È™i caldă se cernea deasupra firelor de ovăz care se uscau de secetă, sau de ce, la vremea coasei sau în timpul seceriÈ™ului, atunci când norii amenințători, erau risipiÈ›i de vânt, el venea acasă ars de soare È™i roÈ™u, tot o apă, cu părul mirosind a pelin È™i a iarba găii, își freca mâinile fericit È™i spunea: „Încă o zi, È™i toată recolta mea, ca È™i a țăranilor, va fi pe arie!†Dar È™i mai puÈ›in era ea în stare să priceapă de ce el, cu inima lui bună, gata oricând să-i prevină orice dorință, se lăsa aproape cuprins de disperare ori de câte ori îi transmitea ea rugămintea vreunui mujic sau a vreunei femei care-i ceruseră ei să fie scutiÈ›i de muncă, de ce el, bunul Nicolas, o refuza cu încăpățânare, rugând-o supărat să nu se amestece în treburile care n-o privesc. Ea simÈ›ea că el își are lumea lui aparte, pe care o iubeÈ™te cu pasiune È™i care se conduce după legi străine de înÈ›elegerea ei. Câteodată, când ea, dându-È™i osteneala să-l înÈ›eleagă, îi vorbea de meritele lui, de cât bine făcuse, el iobagilor săi, Nikolai se supăra È™i răspundea: „A! Da' de unde: nici măcar prin minte nu mi-a trecut vreodată aÈ™a ceva. Pentru binele lor nu fac nici atâtica. Toată povestea asta cu fericirea aproapelui e numai poezie È™i flecăreală muierească. Tot ce mă preocupă pe mine e să nu ajungă copiii noÈ™tri pe drumuri; vreau să văd că buna noastră stare creÈ™te cât sunt eu în viață; atâta tot! Și, pentru asta, am nevoie de rânduială, am nevoie să fiu sever… Asta-i!†spunea el, strângându-È™i pumnul ca un om sangvin ce era. „Se înÈ›elege de la sine că trebuie să fiu drept, adăugă el, căci altfel, dacă țăranul e gol È™i flămând, dacă nu are decât un căluÈ›, nu poate munci cu spor nici pentru el, nici pentru mine.†Și, poate, tocmai pentru că Nikolai nu-È™i îngăduia să creadă că făcea pentru alÈ›ii ceva de dragul binefacerii, din virtute – tot ce făcea era rodnic; buna lui stare creÈ™tea văzând cu ochii. Mujicii din satele vecine veneau să se roage de el să-i cumpere È™i pe ei È™i, multă vreme după moartea lui, se păstră în popor amintirea pioasă a bunei lui rânduieli. „Era stăpân în toată puterea cuvântului… Mai întâi la ce e al mujicului îi era gândul È™i abia pe urmă la ce era al lui. E drept, nu ne prea alinta el, dar, ce mai încolo-încoace, îl È™tiam de stăpân!†VIII. SINGURUL LUCRU CARE-L chinuia câteodată pe Nikolai în legătură cu administrarea moÈ™iei era violenÈ›a, unită cu vechea deprindere, de pe vremea când era husar, de a-È™i cam da drumul mâinilor, când îl apuca furia. La început el nu vedea în asta nimic condamnabil dar, în al doilea an al căsătoriei, părerea sa asupra acestui gen de a pedepsi se schimbă brusc. ÃŽntr-o zi, vara, fusese chemat la el starostele care luase locul răposatului Dron, la Bogucearovo, învinuit de tot felul de ticăloÈ™ii È™i incorectitudini. Nikolai ieÈ™i să-l judece în cerdac È™i, de la primele răspunsuri ale starostelui, se auziră în tindă È›ipete È™i lovituri. Când se întoarse în casă, la ceai, Nikolai se apropie de soÈ›ia lui, care stătea cu capul aplecat deasupra gherghefului È™i începu să-i înÈ™ire, cum avea obiceiul, tot ce i se întâmplase în dimineaÈ›a aceea È™i, între altele, tărășenia cu starostele din Bogucearovo. Contesa Maria, care se făcea când roÈ™ie, când palidă, È™i strângea din buze, fără să răspundă o vorbă la tot ce-i spunea bărbatul ei, rămase tot aÈ™a, cu capul în piept. — Ce ticălos obraznic! Spunea el, înfuriindu-se iar, numai cât își amintea de staroste. Măcar să-mi fi mărturisit că fusese beat È™i că numai la treabă nu-i era mintea… Dar ce ai, Marie? ÃŽntrebă el deodată. Contesa Maria înălță capul, dădu să spună ceva, dar È™i-l lăsă iarăși, repede, în jos, È™i buzele i se strânseră. — Ce-i, draga mea? Ce-i cu tine? Ce ai? Contesa Maria, care era departe de a fi frumoasă, câștiga totdeauna în frumuseÈ›e când plângea. Ea nu plângea niciodată de durere sau de supărare, ci numai de tristeÈ›e sau de milă. Și când plângea, ochii ei strălucitori deveneau de un farmec irezistibil. Cum o luă Nikolai de mână, ea nu se mai putu È›ine È™i izbucni în plâns. — Nicolas, am văzut… e vinovat, dar… pentru ce să faci tu asta? Nicolas! È™i își acoperi faÈ›a cu mâinile. Nikolai amuÈ›i, se înroÈ™i tot È™i, plecând de lângă ea, începu să se plimbe tăcut prin odaie. El înÈ›elegea de ce plângea nevastă-sa, dar, totodată, în sufletul lui, nu putea fi de acord cu ea; nu putea înÈ›elege că un lucru, care era aÈ™a cum apucase el din copilărie È™i pe care îl socotea cât se poate de firesc, putea să fie rău. „Or fi, oare, toate astea sentimentalități È™i flecăreli femeieÈ™ti, ori o fi având dreptate?†se întreba el. Dar, înainte de a rezolva înăuntrul său această problemă, își mai aruncă încă odată privirea la chipul îndurerat È™i iubitor al soÈ›iei sale È™i înÈ›elese dintr-o străfulgerare că ea avea dreptate È™i că el era, de multă vreme, vinovat față de sine însuÈ™i. — Marie, îi spuse el încet, apropiindu-se de ea, n-are să se mai întâmple niciodată; îți dau cuvântul meu. Niciodată, repetă el cu tremur în glas, ca un copil care-È™i cere iertare. Lacrimile o podidiră È™i mai tare pe contesă. Ea luă mâna bărbatului ei È™i i-o sărută. — Nicolas, când È›i-ai spart cameea? Spuse ea ca să schimbe discuÈ›ia, privindu-i mâna, la un deget al căreia purta un inel cu capul lui Laocoon. — Astăzi, tot atunci, Marie. Ah, nu-mi mai aduce aminte de asta! Și se înroÈ™i din nou. ÃŽÈ›i dau cuvântul meu de onoare că nu se va mai întâmplă! Iar asta să-mi fie tot timpul de aducere-aminte, spuse el, arătând inelul spart. De atunci, ori de câte ori, în explicaÈ›iile lui cu starostii È™i cu vătafii, sângele îi năvălea în față È™i pumnii începeau să i se strângă, Nikolai își răsucea pe deget inelul cu piatra spartă È™i își întorcea ochii de la omul care-l mâniase. Cu toate acestea, cam de vreo două ori pe an, tot își ieÈ™ea din sărite È™i atunci, venind acasă la soÈ›ia lui, își mărturisea fapta È™i iarăși îi dădea asigurări că era pentru ultima oară când greÈ™ea. — Marie, tu cred că mă dispreÈ›uieÈ™ti într-adevăr, îi spunea el. Și merit asta. — Mai bine, când vezi că nu te poÈ›i stăpâni, pleacă, pleacă de acolo cât poÈ›i mai repede, spunea cu tristeÈ›e contesa Maria, încercând să-È™i consoleze bărbatul. ÃŽn societatea nobililor din gubernie, Nikolai era stimat, dar nu era iubit. Interesele nobilimii nu-l preocupau. Din pricina asta, unii îl socoteau om trufaÈ™, iar alÈ›ii – de-a dreptul prost. Toate verile, de la semănăturile de primăvară până la seceriÈ™, È™i le petrecea ocupându-se de moÈ™ie. Toamna, cu aceeaÈ™i seriozitate cu care se ocupa de agricultură, se dedica vânătorii, plecând de acasă pentru o lună sau chiar două. Iarna călătorea prin alte sate È™i se îndeletnicea cu cititul. Lectura sa o formau cu precădere cărÈ›ile de istorie, pentru care își rezerva anual o anumită sumă. ÃŽÈ™i forma, cum zicea el, o bibliotecă serioasă È™i își făcuse o regulă din citirea tuturor cărÈ›ilor cumpărate. Cu un aer important, el se închidea în cabinetul său pentru aceste lecturi, la început dintr-o obligaÈ›ie pe care È™i-o luase singur, iar mai târziu dintr-o deprindere statornică, care-i dădea o deosebită plăcere pe lângă conÈ™tiinÈ›a că se dedă unei ocupaÈ›ii serioase. Cu excepÈ›ia zilelor când era plecat după treburi, iarna, Nikolai își petrecea cea mai mare parte din timp în mijlocul familiei, legându-se de familie È™i intrând până în cele mai mici amănunte în viaÈ›a mamei È™i a copiilor. Se apropia din ce în ce mai mult de soÈ›ia lui È™i, cu fiecare zi ce trecea, descoperea la ea noi comori sufleteÈ™ti. Sonia locuia cu dânÈ™ii chiar de la căsătoria lor. ÃŽncă înainte de căsătorie, Nikolai îi istorisise prinÈ›esei Maria tot ce fusese între el È™i Sonia, învinuindu-se pe sine È™i lăudând-o pe ea. El o rugă pe prinÈ›esa Maria să fie bună È™i prietenoasă cu veriÈ™oara lui. Contesa Maria simÈ›ea din plin cât era de vinovat soÈ›ul ei È™i își simÈ›ea È™i propria ei vină față de Sonia. Credea că averea sa îl influenÈ›ase pe Nikolai în alegerea făcută È™i, mai ales că n-avea cum să-i reproÈ™eze Soniei nimic, căuta s-o iubească. ÃŽn realitate însă, nu numai că n-o iubea, dar își simÈ›ea adeseori în suflet porniri duÈ™mănoase împotriva ei È™i nu È™i le putea învinge. Odată vorbi cu prietena ei NataÈ™a despre Sonia È™i despre nedreptatea de care se simÈ›ea vinovată față de aceasta. — Știi, îi spuse NataÈ™a, tu, care ai citit mult Evanghelia; este acolo un loc ce i se potriveÈ™te de-a dreptul Soniei. — Care? ÃŽntrebă cu mirare contesa Maria. — Celui ce are, i se va mai da, iar celui ce n-are, i se va mai lua!†Îți aminteÈ™ti? Ea e dintre cei care n-au. Pentru ce? Nu È™tiu; poate că nu-i deloc egoistă; nu È™tiu, dar i se va mai lua È™i i s-a È™i luat totul. Mi-e groaznic de milă de ea câteodată; pe vremuri, doream grozav ca Nicolas să se însoare cu dânsa; dar totdeauna parcă am avut eu un presentiment că lucrul acesta n-are să se întâmple. Ea e floarea stearpă, È™tii, cum se găsesc printre căpÈ™uni! Uneori, mi-e milă de ea, dar alteori stau È™i mă gândesc că ea nu simte acest lucru, aÈ™a cum l-am simÈ›i, de pildă, noi. Și, oricât îi spusese contesa Maria NataÈ™ei că pasajul acesta din Evanghelie trebuie interpretat altfel, ea, de câte ori se uita la Sonia, simÈ›ea că era de acord cu explicaÈ›ia dată de NataÈ™a. ÃŽntr-adevăr, s-ar fi zis că Sonia se resemnase cu totul, că se împăcase cu această situaÈ›ie, care n-o mai apăsa, È™i-È™i merita cu totul numele de floare stearpă. Părea că È›ine nu atât la oamenii din familie, cât la familia întreagă. Era ca pisicile, care se simt legate nu de oameni, ci de casă. O îngrijea pe bătrâna contesă, mângâia È™i răsfăța copiii È™i era oricând gata sa facă toate acele mici servicii de care era capabilă È™i pe care cei ai casei le primeau, fără vina lor, cu prea puÈ›ină recunoÈ™tință… Conacul de la Lâsâe Gorî fusese reconstruit, deÈ™i nu pe picior atât de mare ca pe vremea răposatului prinÈ›. Clădirile, începute în vremuri grele, erau mai mult decât simple. Casa de locuit, foarte mare, clădită pe vechile ei temelii de piatră, era înălÈ›ată acum doar din lemn È™i tencuită numai pe dinăuntru. Această casă mare È™i spaÈ›ioasă avea duÈ™umelele nevopsite È™i era mobilată cu cele mai simple divane È™i jilÈ›uri tari, cu mese È™i scaune din lemn de mesteacăn luat din pădurea lor È™i făcute de către tâmplari de-ai lor. Era o casă foarte încăpătoare, cu odăi de servitori È™i apartamente pentru musafiri. Rudele familiilor Rostov È™i Bolkonski veneau uneori la Lâsâe Gorî, cu toată familia, în trăsurile lor, cu câte È™aisprezece cai È™i cu zeci de slugi după ei, È™i rămâneau aici cu lunile. ÃŽn afară de rude, de patru ori pe an, la onomasticile È™i aniversările stăpânilor, se adunau aici, pentru câte o zi sau două, până la o sută de musafiri. Restul zilelor se scurgeau tot anul după anumite reguli ce nu se schimbau, cu obiÈ™nuitele îndeletniciri, ceaiuri, dejunuri, prânzuri È™i cine, servite din proviziile casei. IX. ERA ÃŽN AJUN DE SFÂNTUL Nicolae, în 5 decembrie al anului 1820. ÃŽn anul acela, de cum se întomnase, NataÈ™a – cu bărbatul È™i cu copiii ei – venise ca oaspete la fratele său. Pierre era plecat la Petersburg pentru treburi personale È™i speciale, cum spunea el; trebuia să lipsească trei săptămâni, dar rămăsese acolo aproape È™apte. Era aÈ™teptat să sosească din clipă în clipă. La 5 decembrie, pe lângă familia Bezuhov, se afla printre musafirii familiei Rostov È™i vechiul prieten al lui Nikolai, generalul în retragere Vasili Feodorovici Denisov. Nikolai È™tia că, la 6 decembrie, ziua solemnității, când îi soseau oaspeÈ›ii, va trebui să-È™i scoată beÈ™metul pe care-l purta de obicei, să-È™i pună redingotă, să încalÈ›e ghete strâmte cu vârfuri ascuÈ›ite È™i să se ducă la biserica cea nouă, pe care o ridicase el; să primească apoi felicitări, să ofere gustări È™i să discute despre alegerile nobilimii È™i despre recoltă; dar ajunul sărbătorii, cel puÈ›in, el socotea că are încă dreptul să-l petreacă în chipul obiÈ™nuit. Până la masă, Nikolai făcu verificări la conturile aduse de primarul unui sat din gubernia Riazan, unde nepotul soÈ›iei sale își avea moÈ™ia, scrisese două scrisori de afaceri È™i dete o raită pe la arie, pe la grajduri È™i pe la staule. Luând măsuri pentru preîntâmpinarea beÈ›iei generale, ce era de aÈ™teptat pe a doua zi cu prilejul hramului bisericii, veni la prânz È™i, fără să mai poată sta de vorbă între patru ochi cu nevasta, luă loc la masa lungă de douăzeci de tacâmuri, la care erau adunaÈ›i toÈ›i ai casei. La masă erau: mama sa cu Belova, bătrâna care locuia cu ea, soÈ›ia lui, cei trei copii ai lor, guvernanta È™i guvernorul copiilor, nepotul soÈ›iei sale cu guvernorul lui, Sonia, Denisov, NataÈ™a, cei trei copii ai ei, guvernanta acestora È™i bătrânelul Mihail Ivanâci, arhitectul bătrânului prinÈ›, care trăia tihnit la Lâsâe Gorî. Contesa Maria È™edea în capătul opus al mesei. De cum i se aÈ™eză la masă bărbatul, după gestul precipitat cu care el își luase È™ervetul È™i își mutase din față paharul È™i păhărelul de votcă, își zise că Nikolai nu era în toane bune, lucru care i se întâmplă câteodată înainte de supă, mai cu seamă când venea de la treburile gospodăreÈ™ti direct la masă. Contesa Maria îi cunoÈ™tea bine aceste toane È™i, atunci când era ea bine dispusă, îl aÈ™tepta liniÈ™tită să-È™i isprăvească supa È™i abia după aceea începea să-i vorbească, făcându-l să recunoască faptul că n-avea nici un motiv să fie indispus; dar astăzi, ea își uită cu desăvârÈ™ire prudenÈ›a; o duru că el se supărase pe ea fără motiv È™i se simÈ›i nefericită. ÃŽl întrebă pe unde a fost. Nikolai îi răspunse. Atunci ea îl mai întrebă È™i dacă treburile merg bine. El se încruntă neprietenos, ca atins de tonul nefiresc al soÈ›iei sale, È™i-i dădu un răspuns cam repezit. „Va să zică n-am greÈ™it, își zise contesa Maria. Și de ce să se supere pe mine?†În tonul cu care-i răspunsese, contesa Maria desluÈ™ise parcă o lipsă de bunăvoință față de ea È™i dorinÈ›a de a încheia discuÈ›ia. SimÈ›ise că spusele ei nu sunaseră firesc, dar nu se putuse abÈ›ine să mai pună câteva întrebări. DiscuÈ›ia din timpul mesei deveni curând, datorită lui Denisov, generală È™i animată, È™i contesa Maria nu mai schimbă nici o vorbă cu bărbatul ei. Când toÈ›i se ridicară de la masă È™i veniră să-i mulÈ›umească bătrânei contese, contesa Maria își sărută bărbatul, dându-i, la rândul său, mâna să-i fie sărutată, È™i-l întrebă pentru ce era supărat pe ea. — Ai totdeauna niÈ™te idei grozav de curioase; nici prin gând nu mi-a trecut să mă supăr, zise el. Dar cuvântul totdeauna pentru contesa Maria însemna: „Da, sunt supărat È™i nu vreau să-È›i spun de ce.†Nikolai se înÈ›elegea atât de bine cu soÈ›ia sa, încât până È™i Sonia È™i contesa cea bătrână care, din gelozie, doreau să vadă neînÈ›elegeri între ei, nu le puteau găsi vreun motiv de reproÈ™. Dar È™i între ei se iveau, totuÈ™i, momente de vrăjmășie: uneori, tocmai după momentele cele mai fericite, încercau deodată un sentiment de înstrăinare È™i de duÈ™mănie; aceasta se întâmplă mai cu seamă în perioadele de sarcină ale contesei Maria. ÃŽntr-o asemenea perioadă era ea È™i acum. — Ei, messieurs et mesdames, zise Nikolai tare È™i parcă vesel (contesei Maria i se părea că face asta anume ca s-o jignească pe dânsa), eu sunt de la È™ase dimineaÈ›a în picioare. Mâine, trebuie să-mi port crucea, aÈ™a că azi aÈ™ vrea să mă odihnesc puÈ›in. Și, fără să-i mai spună ceva contesei Maria, se duse în micuÈ›a cameră cu divane È™i se culcă pe o canapea. „AÈ™a e, întotdeauna e aÈ™a, își zise contesa Maria. Cu toată lumea vorbeÈ™te, numai cu mine nu. Văd eu bine, văd eu că-l dezgust. Mai ales în situaÈ›ia asta.†Își privi pântecele proeminent È™i se uită în oglindă la chipul galben, palid È™i slăbit, în care ochii păreau mai mari ca oricând. Și totul începu să i se pară neplăcut: È™i strigătele, È™i hohotele de râs ale lui Denisov, È™i vorbăria NataÈ™ei È™i, mai cu seamă, privirea aceea fugară pe care i-o aruncase Sonia. Sonia era totdeauna cel dintâi pretext pe care È™i-l alegea contesa Maria pentru supărările ei. După ce mai rămase puÈ›in printre musafiri È™i nu pricepu nimic din tot ce vorbeau, ea ieÈ™i încetinel È™i se duse în odaia copiilor. Copiii își făcuseră trăsuri din scaune È™i se jucau de-a călătoria la Moscova, aÈ™a că o poftiră È™i pe ea să meargă cu dânÈ™ii. Luă loc pe unul din scaune, se jucă cu ei, dar gândul la bărbatul ei È™i la supărarea lui fără motiv nu contenea s-o chinuiască. Ea se ridică È™i se duse, pășind cu greutate în vârful picioarelor, în odăiÈ›a cu divane. „Poate că nu doarme. Vreau să am o explicaÈ›ie cu el!†își zicea în sinea ei. AndriuÈ™a, băiatul cel mai mare, se luă după ea, imitându-i mersul în vârful picioarelor. Contesa Maria nu-l observă. — Chere Marie, il dort, je crois: il est si fatigué123, îi spuse, în salonul mare cu divane, Sonia, pe care contesa Maria avea impresia că o întâlnea pretutindeni. Să nu-l trezească AndriuÈ™a cumva! Contesa Maria întoarse capul, îl văzu pe AndriuÈ™a în urma ei È™i simÈ›i că Sonia avea dreptate; dar, tocmai de aceea, sângele îi năvăli în față È™i ea se abÈ›inu cu vădită greutate să nu spună cuvinte aspre. Nu scoase o vorbă È™i, ca să n-o asculte pe Sonia, îi făcu semn lui AndriuÈ™a să nu facă zgomot, dar totuÈ™i s-o urmeze, apoi se apropie de ușă. Sonia ieÈ™i pe altă ușă. Din odaia în care dormea Nikolai i se auzea respiraÈ›ia ritmică, atât de cunoscută soÈ›iei lui până în cele mai fine nuanÈ›e. Ea îi ascultă respiraÈ›ia, îi văzu fruntea netedă È™i frumoasă, mustățile, faÈ›a în întregul ei, la care adeseori, în liniÈ™tea nopÈ›ii, se uita îndelung. Nikolai făcu deodată o miÈ™care È™i tuÈ™i. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, AndriuÈ™a strigă din ușă: — Tăticule, mămica vine la tine. Contesa Maria îngălbeni de spaimă È™i începu să-i facă semne copilului. El tăcu È™i, timp de câteva clipe, se aÈ™ternu o liniÈ™te înfricoșătoare pentru contesa Maria, care È™tia cât îl supăra pe Nikolai să fie trezit din somn. Apoi, deodată, în dosul uÈ™ii, se auzi tusea lui È™i iar miÈ™care; vocea necăjită a lui Nikolai rosti: — Nu se poate să mă odihnesc È™i eu măcar o clipă? Marie, tu eÈ™ti? Pentru ce l-ai adus aici? — Venisem numai să mă uit. Nu l-am văzut… iartă-mă… Nikolai tuÈ™i iar È™i tăcu. Contesa Maria plecă din ușă È™i își duse fiul în odaia copiilor. Peste cinci minute, NataÈ™a, o fetiță de trei ani, cu ochi negri, favorita tatălui ei, aflând de la AndriuÈ™a că tăticul doarme È™i că mămica e în odaia cea mare cu divane, fugi, neobservată de mama ei, spre odăiÈ›a unde dormea Nikolai. ÃŽndrăzneață, fetiÈ›a cu ochi negri făcu uÈ™a să scârțâie, se apropie, călcând energic cu picioruÈ™ele ei dolofane, de canapea È™i, după ce se uită cum dormea tatăl său, cu faÈ›a la perete, se ridică pe vârful picioarelor È™i-i sărută mâna pe care acesta È™i-o È›inea sub cap. Nikolai se întoarse cu un zâmbet duios pe față. — NataÈ™a, NataÈ™a! Se auziră de la ușă È™oaptele speriate ale contesei Maria. Tăticu vrea să doarmă! — Nu, mămico, nu vrea să doarmă, răspunse cu convingere NataÈ™a cea mică. Râde. Nikolai își dădu jos picioarele de pe canapea, se ridică È™i își luă fiica în braÈ›e. — Intră, MaÈ™a, îi spuse el soÈ›iei sale. Contesa Maria intră în odaie È™i se aÈ™eză alături de bărbatul ei. — Nici n-am prins de veste cum s-au luat după mine, zise ea, sfioasă. Venisem numai aÈ™a. Nikolai, È›inându-È™i cu o mână fetiÈ›a, se uită la soÈ›ia lui È™i, observând expresia de vinovăție de pe faÈ›a ei, o cuprinse cu celălalt braÈ› È™i o sărută în creÈ™tet. — Am voie s-o sărut pe maman? O întrebă el pe NataÈ™a. FetiÈ›a zâmbi ruÈ™inoasă. — ÃŽncă odată, făcu ea cu un gest poruncitor, arătând locul pe care-l sărutase Nikolai, pe creÈ™tetul nevestei sale. — Nu È™tiu de unde ai scos tu că n-aÈ™ fi în apele mele, spuse Nikolai, răspunzând la întrebarea care, È™tia el bine, dăinuia în sufletul soÈ›iei sale. — Tu nu-È›i poÈ›i închipui ce nefericită È™i cât de singură mă simt atunci când eÈ™ti tu aÈ™a. Mi se pare tot mereu… — Marie, sfârÈ™eÈ™te odată cu prostiile astea. Mă mir că nu È›i-e oarecum, spuse el cu voie bună. — Mi se pare că tu nu mă poÈ›i iubi, că sunt aÈ™a de urâtă… întotdeauna, dar acum… în starea în ca… — Ah, caraghioasă mai eÈ™ti! Nu È›i-e drag cine-i frumos, ci-i frumos cine È›i-e drag. Numai pe Malvina124 È™i pe altele ca ea le iubeau amanÈ›ii pentru frumuseÈ›ea lor. AÈ™a o iubesc eu oare pe nevastă-mea? Nu, n-o iubesc aÈ™a; e altceva, nu È™tiu cum să-È›i spun. Atunci când nu eÈ™ti lângă mine sau atunci când, uite, ca acum, își vâră dracul coada între noi, mă simt ca pierdut, fără nici un rost È™i fără puteri. Pot spune, de pildă, că-mi iubesc degetul? Nu! Dar ia încearcă de mi-l taie… — Nu. Eu te iubesc altfel, dar te pot înÈ›elege. Va să zică, nu eÈ™ti supărat pe mine? — ÃŽngrozitor de supărat, răspunse Nikolai zâmbind; apoi se ridică, își îndreptă cu mâna părul È™i începu să se plimbe prin cameră. — Știi, Marie, la ce mă gândeam? ÃŽncepu el să-È™i depene cu glas tare gândurile față de nevastă-sa, acum că împăcarea se făcuse. Nici n-o întreba măcar dacă voia să-l asculte; îi era totuna. ÃŽi trecuse o idee prin cap, trebuia deci să i-o împărtășească. Și îi spuse că avea intenÈ›ia să-l convingă pe Pierre să rămână cu ei până la primăvară. Contesa Maria îl ascultă, făcu unele observaÈ›ii È™i începu, la rândul ei, să-È™i spună cu glas tare gândurile. Gândurile ei erau tot la copii. — Cum se vede în ea, de pe acum, femeia, spuse în franÈ›uzeÈ™te contesa, arătând la mica NataÈ™a. Voi ne reproÈ™aÈ›i nouă, femeilor, lipsa de logică. Dar logica noastră, uite-o! Eu spun: tăticu vrea să doarmă È™i ea îmi răspunde: nu vrea, râde. Și ea e cea care are dreptate, sfârÈ™i contesa Maria, zâmbind fericită. — Da, asta aÈ™a-i! Și Nikolai, punându-È™i fetiÈ›a pe unul din braÈ›ele lui puternice, o ridică sus de tot, o aÈ™eză pe umăr, o cuprinse pe după picioruÈ™e È™i începu să se plimbe cu ea prin odaie. FaÈ›a tatălui È™i fiicei aveau una È™i aceeaÈ™i expresie de fericire inconÈ™tientă. — Dar È™tii, poate că eÈ™ti nedrept. Prea o iubeÈ™ti mult pe asta, îi È™opti contesa Maria în franÈ›uzeÈ™te. — AÈ™a-i, dar ce să fac? Caut să nu arăt… ÃŽn vremea aceasta, la intrare, se auzi zgomotul clanÈ›ei, iar pe coridor paÈ™i, ca atunci când vine cineva. — A venit cineva. — Sunt sigură că e Pierre. Mă duc să văd, spuse contesa Maria È™i ieÈ™i din odaie. ÃŽn lipsa ei, Nikolai își îngădui să facă înconjurul odăii, galopând cu NataÈ™a în cârcă. Când obosi, își luă din spinare fata care râdea înveselită È™i o strânse la piept. Þopăiala asta îl făcu să-È™i aducă aminte de dans È™i, uitându-se la feÈ›iÈ™oara ei copilărească, rotundă È™i fericită, se gândi cum are să fie ea când el, bătrân, va începe să iasă în lume cu dânsa È™i, tot aÈ™a cum răposatul tatăl său jucase odinioară cu fiică-sa Danilo Kupor, va dansa È™i el cu NataÈ™a o mazurcă. — El este, chiar, el, Nikolas! Zise contesa Maria, întorcându-se în odaie peste câteva clipe. S-a înviorat pe loc NataÈ™a noastră. Să fi văzut cât era de încântată È™i cum l-a săpunit pe loc, pentru că s-a întors cu atâta întârziere. Acuma, hai să mergem, să mergem mai repede! Dar despărÈ›iÈ›i-vă odată, zise ea, uitându-se zâmbitoare la fetiÈ›a care se ghemuise la pieptul tatălui ei. Nikolai ieÈ™i cu fetiÈ›a de mână. Contesa Maria rămase locului. — Niciodată, niciodată n-aÈ™ fi crezut, È™opti ea ca pentru sine, că se poate să fiu aÈ™a de fericită. Un zâmbet îi lumină faÈ›a; dar în acelaÈ™i timp oftă È™i în privirea ei adâncă se văzu o tristeÈ›e reÈ›inută, ca È™i cum ar fi fost conÈ™tientă că, pe lângă fericirea pe care o trăia, mai era È™i alta, ce nu putea fi atinsă în viaÈ›a aceasta È™i de care-È™i amintea, fără voia ei, acuma. X. NATAȘA SE MÃRITASE LA începutul primăverii lui 1313, È™i până în 1820, avusese timpul să nască trei fete È™i un băiat, pe care dorise mult să-l aibă È™i pe care-l alăpta acuma chiar ea. Se împlinise mult la trup È™i se lățise, aÈ™a încât ar fi fost greu să recunoÈ™ti în această mamă trupeșă pe NataÈ™a cea firavă È™i mlădioasă de odinioară. Trăsăturile feÈ›ei i se precizaseră È™i aveau acum un aer de blândeÈ›e, liniÈ™te È™i seninătate. Pe față nu i se mai aprindea, ca altădată, focul însufleÈ›irii care era farmecul ei pe atunci. Acum, de cele mai multe ori îi vedeai faÈ›a doar, È™i trupul, dar din suflet nu i se mai vedea nimic. Tot ce se vedea era femeia voinică, frumoasă È™i fecundă. Prea arareori se mai stârneau în ea înflăcărările de odinioară. Asta se întâmpla doar în ocaziile când ca acum, i se întorcea bărbatul din vreo călătorie, când i se scula după boală vreun copil sau când, stând cu contesa Maria, își amintea de prinÈ›ul Andrei (cu bărbatul ei nu vorbea niciodată de prinÈ›ul Andrei, bănuind că i-ar fi putut stârni prin asta gelozia), sau, lucru care acum i se întâmpla foarte rar, atunci când cineva izbutea s-o înduplece ocazional să cânte, îndeletnicire pe care o părăsise cu totul după căsătorie. Dar în rarele momente în care focul de altădată dogorea din nou în frumosul ei trup de femeie ajunsă în floarea vârstei, NataÈ™a era È™i mai fermecătoare decât odinioară. De când se măritase, NataÈ™a stătuse cu bărbatul ei la Moscova, la Petersburg È™i la moÈ™ia de lângă Moscova, sau la mama ei, adică la Nikolai. ÃŽn societate, tânăra contesă Bezuhova era văzută foarte rar, iar cei care o vedeau rămâneau nemulÈ›umiÈ›i de ea. Nu era nici simpatică, nici amabilă. Nu că i-ar fi plăcut singurătatea (nu È™tia nici ea dacă îi plăcea sau nu; i se părea însă că nu), dar, tot rămânând însărcinată È™i tot alăptând câte un sugaci până-l vedea mai răsărit, È™i, pe lângă asta, luând parte clipă de clipă la viaÈ›a bărbatului ei, NataÈ™a nu putea face față atâtor cerinÈ›e în alt chip decât renunțând la societate. ToÈ›i cei care o cunoÈ™teau pe NataÈ™a dinainte de căsătorie se mirau de schimbarea petrecută cu ea ca de ceva extraordinar. Singură bătrâna contesă care, cu simÈ›ul ei de mamă, înÈ›elesese demult că toate pornirile NataÈ™ei izvorau doar din dorinÈ›a de a-È™i avea familia ei, de a-È™i avea bărbatul ei (aÈ™a cum strigase ea însăși, cândva, la Otradnoe, mai mult în serios decât în glumă), singură maică-sa era mirată doar de mirarea celorlalÈ›i È™i repeta într-una că ea È™tiuse totdeauna că NataÈ™a va fi o soÈ›ie È™i o mamă exemplară. — Numai că își exagerează la culme dragostea ei de bărbat È™i de copii, spunea contesa. Asta-i stupid. NataÈ™a nu se conducea după regula de aur – propovăduită de oamenii cu cap, mai cu seamă de francezi – care cere ca o fată, după ce se mărită, să nu se neglijeze È™i să nu-È™i uite talentele ci, dimpotrivă, să se ocupe încă È™i mai atent decât înainte de căsătorie de exteriorul ei È™i să caute să-l atragă pe bărbatul ei întocmai cum îl atrăgea când nu-i era bărbat. NataÈ™a, dimpotrivă, îndată după căsătorie renunță imediat la toate farmecele ei, dintre care unul era neobiÈ™nuit de puternic: cântecul. Ba tocmai pentru că prea era puternic farmecul acesta, se È™i lepădă de el. Nu-È™i mai bătu capul nici cu manierele, nici cu fineÈ›ea expresiilor, nici cu atitudinile menite să o facă să apară mai atrăgătoare pentru bărbatul ei, nici cu toaletele, È™i nici nu-È™i dădu măcar osteneala să nu-È™i mai sâcâie bărbatul cu pretenÈ›iile ei. Tot ce făcea era împotriva acestor reguli. SimÈ›ea că mijloacele de atracÈ›ie pe care instinctul o învățase altădată să le folosească acum n-ar fi făcut decât să o acopere de ridicol în ochii bărbatului ei, căruia, din prima clipă, i se dăruise toată, adică din tot sufletul, fără să-i fi rămas în el vreo cută ascunsă ochilor lui. ÃŽÈ™i dădea seama că legătura dintre ea È™i bărbatul ei se menÈ›inea acum nu prin sentimentele poetice pe care i le insuflase odinioară, ci prin ceva cu totul de altă natură, nedefinit, dar puternic, ca însăși legătura dintre sufletul È™i trupul ei. Să-È™i încreÈ›ească părul, să-È™i pună o robe ronde125 È™i să cânte romanÈ›e cu scopul de a-È™i spori atracÈ›ia pentru bărbatul ei, i s-ar fi părut la fel de ciudat ca È™i dacă s-ar fi gătit ca să-È™i devină ei însăși plăcută. Să se gătească pentru a place altora, poate că i-ar fi plăcut È™i ei – nu È™tia – dar n-avea când. Principalul motiv pentru care n-o mai preocupau nici cântecul, nici toaletele, nici cântărirea cuvintelor pe care le rostea, era că n-avea deloc vreme de atari preocupări. Știut este că omul are capacitatea de a se cufunda până la uitare de sine într-un obiect, oricât de neînsemnat ar părea el. Și tot È™tiut este că nu există obiect atât de neînsemnat, încât, concentrându-È›i atenÈ›ia È™i îndreptând-o asupra lui, să nu crească la infinit. Lucrul căruia i se dăruise cu totul NataÈ™a era familia, adică bărbatul, pe care trebuia să-l È›ină în aÈ™a fel, încât să-i aparÈ›ină exclusiv ei È™i casei, pe urmă copiii, pe care trebuia să-i poarte în pântec, să-i nască, să-i alăpteze È™i să-i crească. Și, pe măsură ce se adâncea mai mult, nu numai cu mintea, ci È™i cu tot sufletul, cu toată fiinÈ›a, în lucrul care o preocupa, acesta creÈ™tea mereu nutrit de atenÈ›ia sa, È™i tot mai slabe È™i mai neînsemnate i se păreau puterile proprii, aÈ™a că È™i le concentra tot mai mult asupra unuia È™i aceluiaÈ™i lucru, fără să izbutească, totuÈ™i, să facă tot ce i se părea că trebuie făcut. Vorbărie È™i discuÈ›ii despre drepturile femeii, despre raporturile dintre soÈ›i, despre libertățile È™i îndatoririle lor, chiar dacă nu purtau, ca astăzi, denumirea de probleme, existau È™i pe atunci, ca È™i astăzi; aceste probleme, însă, nu numai că n-o interesau pe NataÈ™a, dar, hotărât lucru, ea nici nu le pricepea. Problemele acestea nu existau nici atunci, cum nu există nici azi, decât pentru aceia dintre oameni care văd în căsătorie numai satisfacÈ›iile pe care soÈ›ii È™i le procură unul altuia, adică numai punctul de plecare al căsătoriei È™i nu întreg rostul ei care constă în întemeierea unei familii. DiscuÈ›iile de felul acesta È™i problemele de astăzi asemănătoare problemei de a găsi felul în care se poate obÈ›ine mai multă satisfacÈ›ie dintr-un prânz nu existau pe atunci, după cum nu există nici astăzi, pentru oamenii la care mâncarea are drept scop alimentaÈ›ia, iar căsătoria, familia. Dacă scopul unui prânz este nutrirea corpului, atunci acela care mănâncă dintr-o dată două prânzuri va atinge, poate, un grad mai înalt de plăcere, dar nu-È™i va atinge scopul, de vreme ce ambele prânzuri nu vor putea fi mistuite de stomacul său. Iar dacă scopul căsătoriei este familia, atunci cine va dori să aibă mai multe femei sau mai mulÈ›i bărbaÈ›i s-ar putea să-È™i procure mai multă plăcere, dar în nici un caz nu va avea familie. Dacă scopul mâncării este nutriÈ›ia, iar scopul căsătoriei – familia, toată problema se rezumă la a nu mânca mai mult decât poate mistui stomacul È™i la a nu avea mai multe femei sau mai mulÈ›i bărbaÈ›i decât atâți câți sunt necesari pentru întemeierea familiei, adică un singur bărbat sau o singură femeie. NataÈ™ei îi trebuise un bărbat. Bărbatul îi fusese dăruit. Și bărbatul îi dărui o familie. Iar de alt bărbat, mai bun, nu numai că nu avea trebuință, ci, întrucât ea își îndreptase toate puterile sufletului doar spre slujirea bărbatului acestuia È™i a familiei sale, nici nu-È™i putea închipui măcar È™i nici n-o interesa ce i s-ar întâmpla dacă ar fi să fie altfel. NataÈ™ei nu-i plăcea, în general, societatea, dar preÈ›uia cu atât mai mult societatea rudelor compusă din: contesa Maria, fratele ei, mama ei È™i Sonia. ÃŽi era drag să fie în societatea acestor oameni, față de care putea să apară, ieÈ™ind cu paÈ™i mari din camera copiilor, numai în capot È™i cu părul ciufulit, dar cu faÈ›a radioasă, ca să le arate un scutec cu o pată galbenă în loc de una verde È™i ca să le audă vorbele liniÈ™titoare în legătură cu sănătatea copilului, care e acum incomparabil mai bună. NataÈ™a merse până acolo cu delăsarea, încât îmbrăcămintea, pieptănătura ei, cuvintele spuse cum îi veneau la gură, gelozia – era geloasă pe Sonia, pe guvernantă È™i pe orice femeie, pe orice femeie frumoasă sau urâtă – ajunseseră motive obiÈ™nuite de glumă pentru toÈ›i cei din jurul ei. Părerea generală era că pe Pierre îl È›ine nevasta sub papuc È™i, de fapt, aÈ™a È™i era. Chiar din primele zile ale căsniciei lor, NataÈ™a își manifestase pretenÈ›iile. Pe Pierre îl mirase mult această concepÈ›ie – nouă pentru el – a soÈ›iei sale, conform căreia fiecare clipă a vieÈ›ii lui îi aparÈ›inea ei È™i familiei; fu mirat de pretenÈ›iile soÈ›iei sale, dar se simÈ›i măgulit de ele È™i li se supuse. Supunerea aceasta a lui Pierre se reducea la faptul că el nu numai că nu trebuia să facă curte vreunei alte femei, dar n-avea voie nici măcar să-i zâmbească, vorbind cu ea. Nu trebuia să se mai ducă la club È™i la mese cu prietenii numai aÈ™a, ca să-È™i mai treacă vremea; nu trebuia să cheltuiască bani pentru capricii, nu trebuia să plece în călătorii pe termen lung, exceptând călătoriile de afaceri în rândul cărora NataÈ™a punea È™i preocupările lui cu caracter È™tiinÈ›ific, din care ea nu pricepea nimic, dar cărora le atribuia o importanță deosebită. ÃŽn schimb, Pierre avea depline drepturi de a porunci la el în casă, de a dispune cum voia nu numai de persoana sa, ci de întreaga familie. NataÈ™a, acasă la ea, se socotea roaba bărbatului ei; È™i toată casa umbla în vârful picioarelor când Pierre avea de lucru, citea adică, sau scria în cabinetul său. Era de ajuns să arate Pierre vreo preferință oarecare È™i orice chef i se împlinea numaidecât. Era destul să-È™i exprime el vreo dorință È™i NataÈ™a dădea fuga să i-o împlinească. Toată casa se conducea doar după aÈ™a-zisele ordine ale lui Pierre, adică după dorinÈ›ele lui, pe care NataÈ™a își dădea silinÈ›a să le ghicească. Felul lor de trai È™i locul unde-È™i duceau viaÈ›a, cunoÈ™tinÈ›ele, relaÈ›iile, ocupaÈ›iile NataÈ™ei, educaÈ›ia copiilor, toate, nu numai că se făceau conform voinÈ›ei exprimate de Pierre, dar NataÈ™a se străduia să ghicească tot ceea ce ar putea decurge din ideile exprimate de Pierre în cursul unei conversaÈ›ii. Și ea ghicea cu adevărat în ce consta, în esență, dorinÈ›a lui Pierre, iar odată dibuită, se È›inea dârz pe calea aleasă odată pentru totdeauna. Când Pierre singur avea de gând să-È™i schimbe preferinÈ›ele, ea îl înfrunta cu propriile lui arme. AÈ™a, într-o epocă grea din viaÈ›a lor, care rămăsese pe vecie întipărită în mintea lui Pierre, când NataÈ™a se îmbolnăvise de deznădejde după ce schimbase trei doici pentru primul ei copil, născut debil, Pierre îi împărtășise ideea lui Rousseau, cu care el era absolut de acord, È™i care spunea că, anume, creÈ™terea pruncilor cu doici este un lucru cu desăvârÈ™ire nefiresc È™i dăunător. La copilul următor, cu toată împotrivirea mamei ei, a doctorilor È™i chiar a bărbatului ei, care se coalizaseră toÈ›i împotriva alăptării copilului de către mamă, ca împotriva unui lucru nemaiauzit pe-atunci È™i păgubitor, NataÈ™a rămase la hotărârea sa, È™i din ziua aceea toÈ›i copiii È™i-i alăpta singură. Foarte adeseori, în momente de enervare, se întâmplă ca soÈ›ii să se certe; dar, la distanÈ›e mari în timp de aceste certuri, Pierre descoperea, spre uimirea È™i bucuria sa, nu numai în vorbele, dar È™i în faptele NataÈ™ei, tocmai punctul de vedere pe care ea i-l combătuse în timpul certei. Și nu numai că-È™i descoperea punctul său de vedere, dar È™i-l descoperea acum, în felul în care îl formula ea, purificat de tot ce pusese Pierre în el de prisos, din pricina pasiunii cu care discutase. După È™apte ani de viață conjugală, Pierre avea conÈ™tiinÈ›a îmbucurătoare È™i fermă a faptului că nu era om rău È™i simÈ›ea acest lucru tocmai după chipul cum se vedea oglindit de nevastă-sa. ÃŽn adâncul sufletului, el simÈ›ea cum binele È™i răul se amestecau È™i își aruncau unul asupra celuilalt umbra. Dar în NataÈ™a se oglindea numai ce era cu adevărat bun în el; tot ce nu era pe deplin frumos, era respins. Și răsfrângerea aceasta în oglinda ei se petrecuse nu pe calea gândirii logice, ci pe o cale tainică, nemijlocită. XI. CU DOUA LUNI ÃŽN URMÃ, Pierre, încă de pe atunci oaspete al Rostovilor, primise de la prinÈ›ul Feodor o scrisoare prin care era chemat la Petersburg, pentru a dezbate anumite chestiuni importante ce preocupau pe membrii unei asociaÈ›ii căreia Pierre îi fusese fondator principal. Citind scrisoarea, aÈ™a cum citea toate scrisorile primite de bărbatul ei, NataÈ™a îi propusese ea singură să plece la Petersburg, fără să se gândească ce greu îi venea în lipsa bărbatului ei. Tuturor preocupărilor lui intelectuale, abstracte, ea le atribuia de vreme ce nu le înÈ›elegea, o importanță imensă, È™i trăia tot cu frica să nu-i fie lui o piedică în această activitate. De aceea, la privirea sfioasă È™i întrebătoare a lui Pierre, după citirea scrisorii, NataÈ™a răspunsese de-a dreptul prin rugămintea ca el să plece, dar să-i precizeze doar, în chip sigur, data când se va întoarce. Și-i dădu concediu pentru patru săptămâni. Din ziua expirării termenului de concediu, de acum două săptămâni È™i până astăzi, NataÈ™a o dusese numai într-o teamă, într-o tristeÈ›e È™i o stare de necontenită iritare. Denisov, acum general în retragere È™i nemulÈ›umit de situaÈ›ia actuală, sosit la Lâsâe Gorî în aceste două săptămâni din urmă, se uita cu mirare È™i tristeÈ›e la NataÈ™a, ca la un portret prea puÈ›in asemănător al unui om pe care l-ar fi iubit cândva. O privire posomorâtă È™i plictisită, răspunsuri anapoda È™i tot soiul de discuÈ›ii cu privire la copii era tot ce mai vedea el È™i tot ce-i mai auzeau urechile de la zâna vrăjită de altădată. Toată vremea aceasta NataÈ™a fusese tristă È™i enervată, mai cu seamă atunci când, voind s-o liniÈ™tească, mamă-sa, fratele ei, Sonia sau contesa Maria căutau să-l scuze pe Pierre È™i să găsească tot soiul de motive pentru care ar fi putut întârzia. — Prostii, fleacuri, spunea NataÈ™a, fleacuri, toate reveriile astea ale lui, care nu duc la nimic; È™i fleacuri toate asociaÈ›iile astea prosteÈ™ti, spunea ea despre aceleaÈ™i lucruri, în a căror deosebită importanță crezuse cu tărie. Și pleca în odaia copiilor să-È™i alăpteze singurul ei băiat, pe Petea. Nimeni È™i nimic nu i-ar fi putut spune atâtea lucruri liniÈ™titoare È™i inteligente ca această făptură micuță, în vârstă de trei luni, atunci când, punându-È™i-o la piept, ea îi simÈ›ea miÈ™cările gurii È™i fornăiala năsucului. FiinÈ›a asta îi spunea: „Te superi, eÈ™ti geloasă, ai vrea să te răzbuni, te temi, dar uite, eu sunt tot el, eu sunt tot el…†Iar ea n-avea ce să-i răspundă. Era mai mult decât adevărat. ÃŽn aceste două săptămâni de îngrijorare, NataÈ™a se refugiase atât de des lângă copil ca să se liniÈ™tească, se îngrijise cu atâta înverÈ™unare de dânsul, încât îi dăduse prea mult lapte È™i copilul se îmbolnăvise. Boala lui o îngrozea, dar, totodată, era exact ce-i trebuia. Căutând să-l facă sănătos, ea suporta mai uÈ™or îngrijorarea pricinuită de lipsa soÈ›ului. ÃŽÈ™i alăpta copilul când zgomotul trăsurii lui Pierre se auzi dinspre intrarea casei È™i dădaca, È™tiind cât o va bucura pe cucoană, intră pe ușă uÈ™or, dar grăbită, cu faÈ›a radioasă. — A venit? ÃŽntrebă repede NataÈ™a pe È™optite, ferindu-se să facă vreo miÈ™care, ca să nu-È™i trezească băieÈ›aÈ™ul adormit la sân. — A venit, maică, a venit, răspunse, tot în È™oaptă, dădaca. NataÈ™ei îi năvăli tot sângele în obraz È™i picioarele i se miÈ™cară fără voie; dar să se ridice brusc È™i să fugă n-avea cum. Copilul deschise iar ochii È™i se uită la ea. „A, eÈ™ti aiciâ€, părea să spună el, È™i buzele lui mai supseră de câteva ori, alene. După ce își trase cu băgare de seamă sânul din gura lui, NataÈ™a legănă puÈ›in copilul pe braÈ›e, îl trecu dădacei, apoi se îndreptă cu paÈ™i repezi spre ușă. Dar în ușă se opri, ca È™i cum ar fi cuprins-o remuÈ™cările pentru faptul că, de bucurie, își lăsase prea degrabă copilul; se uită înapoi. Dădaca, ridicându-È™i coatele, tocmai trecea copilul peste grilajul pătuÈ›ului. — Du-te, du-te, fata mamii, fii pe pace, du-te, È™opti dădaca zâmbind cu familiaritatea care, de obicei, se stabileÈ™te între dădacă È™i stăpână. Și NataÈ™a, cu paÈ™i uÈ™ori, dădu fuga în vestibul. Denisov, care ieÈ™ise din cabinet pe sală cu pipa între dinÈ›i, o recunoscu întâia oară de când venise pe NataÈ™a pe care o È™tia el. Valuri de lumină puternică, de strălucire È™i de bucurie izvorau năvalnic din faÈ›a ei transfigurată. — A venit! ÃŽi azvârli ea din fugă È™i Denisov simÈ›i că era È™i el în culmea bucuriei pentru că venise Pierre, la care È›inea prea puÈ›in. Intrând fuga în vestibul, NataÈ™a dădu cu ochii de o siluetă înaltă, cu È™ubă de blană È™i care tocmai își desfăcea È™alul de la gât. „E el! E el! E adevărat! Iată-l! ÃŽÈ™i spuse în sinea ei È™i, zburând spre dânsul, îl îmbrățișă, îi strânse capul la piept, apoi, depărtându-se puÈ›in, îi privi faÈ›a plină de promoroacă, îmbujorată È™i fericită. Da, el este; fericit, mulÈ›umit…†Și, dintr-o dată, își aduse aminte de toate chinurile aÈ™teptării prin care trecuse în aceste două săptămâni; bucuria care-i luminase faÈ›a se stinse; ea se încruntă È™i un torent de reproÈ™uri È™i de cuvinte răutăcioase se revărsa asupra lui Pierre. — Da, tu te simÈ›i bine, tu te bucuri grozav, tu te-ai distrat… Dar te-ai întrebat cum mi-e mie? Măcar de copii să-È›i fi fost milă! Știai doar că alăptez È™i mi s-a stricat laptele… Petea a fost la un pas de moarte. Și tu, tu eÈ™ti vesel, cum nu se mai poate. Da, eÈ™ti grozav de bine dispus… Pierre È™tia că nu avea nici o vină, căci într-adevăr nu putuse veni mai curând; È™tia că izbucnirea aceasta a ei nu era cuviincioasă È™i mai È™tia că, peste câteva clipe, avea să-i treacă; È™tia, mai ales, că el era bine dispus È™i fericit. Ar fi avut chef să zâmbească, dar nu îndrăznea nici să se gândească la una ca asta. ÃŽÈ™i luă o mutră jalnică, speriată, È™i își lăsă capul în piept. — N-am putut, zău, crede-mă! Dar ce-i cu Petea? — Acum nu mai e nimic. Să mergem! Mă mir că nu È›i-e ruÈ™ine! Să mă fi văzut cum arătam când nu erai tu. Cum m-am chinuit… — EÈ™ti sănătoasă? — Haidem, haidem, spunea ea mereu, fără să-i lase mâna. Și se duseră în camera lor. Când Nikolai È™i nevasta lui veniră să-l vadă pe Pierre, acesta era în odaia copiilor; își È›inea în uriaÈ™a palmă a mâinii lui drepte fiul sugaci, care se deÈ™teptase, È™i-l mângâia. Pe faÈ›a lată a copilului, cu gura deschisă È™i fără dinÈ›i, se aÈ™ternuse un zâmbet fericit. Furtuna se potolise demult È™i un soare voios strălucea puternic pe faÈ›a NataÈ™ei, care se uita înduioÈ™ată la bărbatul È™i la copilul ei. — Va să zică, ai vorbit cu prinÈ›ul Feodor tot ce aveai de vorbit? ÃŽntrebă NataÈ™a. — Da, absolut. — Vezi? Și-l È›ine (NataÈ™a vorbea de capul copilului). Dar prin ce spaime m-a făcut să trec. — Dar pe prinÈ›esă ai văzut-o? E adevărat că s-a îndrăgostit de acela? — Da, închipuieÈ™te-È›i… ÃŽn momentul acesta, intră Nikolai cu contesa Maria. Pierre, fără să lase din braÈ›e copilul, se aplecă È™i-i sărută, răspunzându-le la fel de fel de întrebări. Dar era vădit că, oricâte ar fi fost chestiunile interesante de care trebuia să stea de vorbă cu ei, copilaÈ™ul cu scufiță, care clătina mereu din cap, îi absorbea lui Pierre toată atenÈ›ia. — Ce drăguÈ› e! Spuse contesa Maria, uitându-se la copil È™i jucându-se cu el. Uite, asta nu pot eu pricepe, Nicolas, se întoarse ea spre soÈ›ul ei, cum de nu înÈ›elegi tu farmecul pe care-l au minunile astea de copii… — Nu înÈ›eleg, nu pot, spuse Nikolai, privind cu răceală copilul. Un boÈ› cu ochi. Haidem, Pierre! — Și când te gândeÈ™ti ce tată bun È™i duios este, spuse contesa Maria, ca pentru a-È™i apăra bărbatul. Dar îi iubeÈ™te numai când ajung să aibă un an, doi… — Ba Pierre al meu îi dădăceÈ™te minunat, zise NataÈ™a. Spune că mâna lui e făcută chiar pe măsura popoului unui copil de țâță. Ia uitaÈ›i-vă! — Ei nu, chiar pentru asta nu-i făcută! Spuse Pierre, pe care-l apucase deodată râsul: È™i, luând copilul, îl trecu dădacei. XII. CA ÃŽN ORICE FAMILIE ADEVÃRATÃ, în casa de la Lâsâe Gorî trăiau laolaltă mai multe lumi, fiecare cu specificul ei, care își menÈ›ineau fiecare individualitatea, dar, făcându-È™i reciproc concesii, se contopeau într-un singur tot armonios. Orice eveniment petrecut în casă era la fel de important, la fel de îmbucurător sau de trist pentru toate aceste lumi; dar fiecare dintre aceste lumi avea motivele ei, absolut proprii È™i independente de celelalte, să se bucure sau să se întristeze în urma vreunuia dintre aceste evenimente. AÈ™a, de pildă, sosirea lui Pierre fu un eveniment important È™i fericit È™i ca atare se răsfrânse el asupra tuturor celor din casă. Servitorii, cei mai buni judecători ai stăpânilor, fiindcă ei îi judecă nu după vorbe È™i după felul în care-È™i exprimă sentimentele, ci după faptele È™i felul lor de viață, erau bucuroÈ™i de venirea lui Pierre, fiindcă È™tiau că, odată cu venirea lui, contele avea să înceteze de a-È™i mai colinda zilnic moÈ™ia È™i are să fie mai voios È™i mai îngăduitor; mai erau bucuroÈ™i È™i fiindcă È™tiau că, de sfântul Nicolae, toÈ›i aveau să primească daruri bogate. Copiii È™i guvernantele se bucurau de venirea lui Bezuhov, pentru că nimeni nu È™tia să-i antreneze atât de bine în viaÈ›a colectivă a casei cum È™tia el. Numai el se pricepea să cânte la clavicord ecoseza aceea (care constituia tot repertoriul lui) după care se puteau juca, cum spunea singur, toate dansurile posibile; È™i, pe deasupra, el le aducea, desigur, daruri la toÈ›i. Nikolenka – acum băiat de cincisprezece ani, bolnăvicios È™i slab, dar cu bucle mari bălaie È™i cu ochi minunaÈ›i – nu mai putea de bucurie, fiindcă nenea Pierre, cum îi zicea el, era obiectul adoraÈ›iei È™i iubirii lui pasionate. Nimeni nu-i insuflase lui Nikolenka această dragoste deosebită pentru Pierre, pe care îl vedea, de altfel, destul de rar. Educatoarea lui, contesa Maria, își dădea toată osteneala să-l facă pe Nikolenka să-l iubească pe bărbatul ei, întocmai cum îl iubea ea însăși; È™i Nikolenka își iubea într-adevăr unchiul, dar îl iubea cu o uÈ™oară nuanță de dispreÈ›. Pe Pierre însă, îl adora. Nu voia să se facă nici husar, nici să ajungă cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, ca unchiul Nikolai; voia să fie învățat, inteligent È™i bun ca Pierre. Când era Pierre de față, chipul lui Nikolenka radia de bucurie, iar când Pierre îi adresa o vorbă, se înroÈ™ea tot È™i se înnăbuÈ™ea. Nu scăpa nici o vorbă din ce spunea Pierre È™i, mai târziu, singur sau cu Dessalles, își amintea fiecare cuvânt al lui Pierre È™i-i căuta înÈ›elesul. Tot ce trăise Pierre, viaÈ›a lui nefericită dinainte de anul 1812 (despre care el își făurise, din auzite, o vagă imagine poetică), aventurile lui din Moscova, captivitatea, Platon Karataev (despre care-l auzise vorbind pe Pierre), dragostea lui pentru NataÈ™a (pe care el o iubea, de asemenea, într-un mod deosebit) È™i, mai cu seamă, prietenia dintre el È™i prinÈ›ul Andrei, tatăl lui, pe care Nikolenka nu-l È›inea minte – toate acestea făceau din Pierre, în ochii săi, un erou È™i un personaj sacru. Din frânturile de fraze privitoare la tatăl său È™i la NataÈ™a, din emoÈ›ia cu care Pierre vorbea despre răposatul prinÈ› Andrei, din duioÈ™ia, plină de circumspecÈ›ie È™i de respect, cu care vorbea NataÈ™a de el, băiatului, care începuse tocmai să ghicească È™i câte ceva despre dragoste, i se formă convingerea că tatăl său o iubise pe NataÈ™a È™i că, murind, o lăsase prietenului său Pierre. Tatăl acesta, pe care nu È™i-l amintea, era pentru băiat o divinitate, al cărei chip el nici măcar nu putea să È™i-l imagineze È™i la care se gândea doar cu inima înmuiată È™i cu lacrimi de tristeÈ›e È™i de admiraÈ›ie în ochi. AÈ™a că băiatul era fericit de sosirea lui Pierre. OaspeÈ›ii erau bucuroÈ™i de Pierre, ca de un om care È™tia întotdeauna să însufleÈ›ească È™i să sudeze orice societate. Oamenii maturi din casă, ca să nu mai vorbim de nevastă-sa, erau bucuroÈ™i să aibă un prieten, alături de care viaÈ›a părea mai uÈ™oară È™i mai calmă. Bătrânele erau bucuroase atât de darurile pe care li le aduce Pierre, cât È™i, mai cu seamă, de faptul că venirea lui avea să o învioreze din nou pe NataÈ™a. Pierre simÈ›ea în câte chipuri diferite îl privesc toate aceste lumi È™i se grăbea să dea fiecăreia ceea ce aÈ™tepta de la dânsul. El, omul cel mai distrat È™i mai uituc, de data aceasta cumpărase tot ce-i scrisese nevasta pe listă È™i nu uitase nici comisioanele soacrei È™i cumnatului său, nici cadoul hărăzit Belovei, stofă de o rochie, nici jucăriile nepoÈ›eilor. La începutul căsniciei, lui i se păruse ciudată pretenÈ›ia aceasta a nevestei sale de a nu uita ceea ce promitea să cumpere, È™i îl uimise întristarea serioasă pe care i-o pricinuise ei atunci când, la prima lui călătorie, uitase totul. Mai târziu însă, se obiÈ™nui È™i cu asta. Știind că NataÈ™a nu-i cerea niciodată nimic pentru ea È™i că, pentru ceilalÈ›i, cerea numai atunci când se oferea el singur, el găsea acum o neaÈ™teptată È™i copilărească plăcere în aceste târguieli de daruri pentru toată casa È™i nu mai uita niciodată nimic. Dacă NataÈ™a îi mai făcea È™i acum, uneori, reproÈ™uri, era doar pentru că târguia È™i lucruri de prisos sau le plătea prea scump. La toate cusururile ei – după părerea majorității – sau la calitățile ei – după părerea lui Pierre – NataÈ™a mai adăuga È™i zgârcenia, pe lângă dezordine È™i neglijență. De când avea casă grea È™i familie care necesita cheltuieli mari Pierre observă, spre mirarea lui, că trăieÈ™te pe picior de două ori mai mic decât înainte È™i că starea lui materială, cam zdruncinată în ultimul timp (mai cu seamă de datoriile primei neveste), începuse să se îndrepte. Trăia acum mai înlesnit pentru că viaÈ›a îi era organizată: nu mai ducea È™i nici nu-l mai atrăgea viaÈ›a dusă odinioară, cu luxul ei costisitor, lux care consta în faptul că, în orice clipă, el își putea schimba felul de viață. Pierre simÈ›ea că felul de viață era stabilit odată pentru totdeauna, până la moarte, È™i că nu-i stătea lui în putere să-l schimbe; iată pricina pentru care acest fel de viață era mai puÈ›in costisitor. Cu faÈ›a zâmbitoare È™i plină de voie bună, Pierre scotea, una câte una, cele târguite. — Ce calitate, zise el, desfășurând ca un prăvăliaÈ™ o bucată de stofă. NataÈ™a È™edea în faÈ›a lui, È›inându-È™i fetiÈ›a cea mai mare pe genunchi, È™i se uita cu ochi strălucitori când la bărbatul ei, când la ceea ce-i arăta el. — Asta-i pentru Belova? Minunată! Și-o pipăi, ca să vadă cât e de bună calitatea. — E de o rublă metrul, nu? Pierre îi spuse preÈ›ul. — Scump, făcu NataÈ™a. Ei, dar ce-au să se mai bucure copiii È™i maman! Numai că mie mi l-ai cumpărat degeaba, adăugă ea, neputându-se È›ine să nu zâmbească È™i, desfătându-È™i ochii cu un admirabil pieptene de aur, încrustat cu perle, dintre cele pe care le scosese la iveală de puÈ›in timp moda. — S-a È›inut Adele de capul meu: să-l cumpăr È™i iar să-l cumpăr, spuse Pierre. — Dar când crezi c-am să-l pun? NataÈ™a își vârî pieptenele în păr. Doar când om începe să ieÈ™im cu MaÈ™enka. Poate că atunci au să se poarte iar. Ei, hai acum, să mergem! Și, strângând cadourile, trecură mai întâi pe la copii, apoi se duseră la contesă. Contesa, ca de obicei, stătea cu Belova la o grande patience126, când intrară în salon NataÈ™a È™i Pierre, cu pachetele sub braÈ›. Contesa trecuse acum de È™aizeci de ani. Albise cu totul È™i purta o bonetă ce-i încadra toată faÈ›a în dantelă. Obrazul îi era zbârcit, buza de sus adâncită i se răsfrângea la capăt spre nări, iar ochii îi erau stinÈ™i. După moartea fiului È™i a bărbatului ei, venite atât de repede una după alta, ea se simÈ›i dintr-o dată o ființă uitată, fără nici un rost È™i fără È›el pe lumea asta. Mânca, bea, dormea È™i veghea, dar de trăit nu trăia. ViaÈ›a nu-i mai făcea nici o impresie. Nu cerea de la viață nimic altceva decât liniÈ™te È™i liniÈ™tea aceasta nu È™i-o putea găsi decât în moarte. Dar câtă vreme moartea nu se grăbea să vină, trebuia să trăiască, adică să-È™i cheltuiască forÈ›a vitală. La ea se putea observa în cel mai înalt grad ceea ce se observă la copiii mici de tot, sau la oamenii foarte bătrâni. ÃŽn viaÈ›a ei nu mai rămăsese vizibil nici un scop exterior; vădită era numai necesitatea de a-È™i exercita diferitele ei înclinaÈ›ii È™i însuÈ™iri. Avea nevoie să mănânce, să doarmă, să gândească, să vorbească, să plângă, să lucreze, să se supere È™i aÈ™a mai departe, numai fiindcă avea stomac, avea creieri, avea muÈ™chi, nervi È™i ficat. Toate acestea le făcea fără să fie provocată de ceva din exterior, cu totul altfel decât le fac oamenii în putere, la care, îndărătul scopului spre care tind, nu se poate întrevedea celălalt scop, acela de a-È™i întrebuinÈ›a forÈ›ele de care mai dispun încă. Dacă vorbea, era numai fiindcă, fizic, limba È™i plămânii ei trebuiau să lucreze. Plângea ca un copil numai din necesitatea de a elimina anumite secreÈ›ii din nas È™i din ochi etc. Ceea ce pentru oamenii în putere reprezintă un scop, pentru ea era, în chip vădit, doar un pretext. AÈ™a, de pildă, dimineaÈ›a, mai cu seamă dacă se întâmplase în ajun să mănânce cumva mâncări grase, simÈ›ea nevoia să se supere È™i atunci își alegea pretextul care îi stătea mai la îndemână – surzenia Belovei. ÃŽncepea să-i spună ceva încet, din colÈ›ul opus al odăii. — Azi, mi se pare că e ceva mai cald draga mea, spunea ea în È™oaptă. Și când Belova răspundea: „Ba da, a venit!†ea bombănea supărată: Doamne, cât e de surdă È™i de tâmpită! Alt pretext era tutunul de tras pe nas, care i se părea ba prea uscat, ba prea umed, ori prost frecat. După aceste enervări, fierea i se urca în obraz È™i cameristele È™tiau, după semne sigure, când avea să fie Belova iarăși surdă È™i tutunul iarăși umed È™i când avea să i se îngălbenească din nou faÈ›a. Și întocmai aÈ™a cum ei îi era necesar să-È™i lase fierea să intre în acÈ›iune din când în când, tot aÈ™a trebuia să lase din când în când să-i lucreze funcÈ›iunile mintale, rămase, È™i pentru asta servea de pretext pasienÈ›a. Când trebuia să plângă, pretextul era răposatul conte. Când avea nevoie să-È™i facă griji, pretextul era Nikolai È™i sănătatea lui. Când simÈ›ea nevoia să vorbească pe cineva de rău, acest cineva care-i dădea pretextul era contesa Maria. Când îi era necesar să-È™i reverse energia organului vocal – È™i lucrul acesta se întâmplă de cele mai multe ori către ceasurile È™apte seara, după siesta de digestie în odaia întunecată – atunci pretextul erau aceleaÈ™i È™i iar aceleaÈ™i istorii, povestite mereu unora È™i aceloraÈ™i ascultători. De starea aceasta a bătrânei își dădeau seama toÈ›i ai casei, deÈ™i nimeni nu vorbea vreodată de ea È™i toÈ›i căutau să facă tot ce le sta în putință pentru a-i satisface aceste trebuinÈ›e. Doar în rarele priviri, însoÈ›ite de frânturi de zâmbet triste, pe care È™i le aruncau unul altuia, Nikolai, Pierre, NataÈ™a È™i contesa Maria, se da pe față această comună îngăduință pentru starea în care se afla contesa. Dar privirile acestea mai spuneau ceva, afară de asta: privirile lor spuneau că bătrâna își făcuse datoria în viață, că acum era doar umbra celei care fusese, că noi toÈ›i vom ajunge la fel È™i că erau bucuroÈ™i să i se supună È™i să se stăpânească în faÈ›a acestei fiinÈ›e, care le fusese cândva scumpă, care fusese cândva la fel de plină de viață ca È™i noi, È™i era acum o ființă vrednică de milă. Memento mori127 – spuneau aceste priviri. Dintre toÈ›i ai casei, numai cei cu desăvârÈ™ire răi È™i proÈ™ti È™i copiii mici nu înÈ›elegeau aceste lucruri È™i o evitau. XIII. CÂND PIERRE ȘI SOÞIA LUI intrară în salon, contesa se afla tocmai în starea în care simÈ›ea de obicei nevoia să se îndeletnicească un timp cu efortul intelectual al unei grande patience È™i de aceea, cu toate că repetă cuvintele pe care obiÈ™nuia să le spună ori de câte ori Pierre sau fiul ei se întorceau dintr-o călătorie È™i anume: „Era È™i timpul, dragul meu, era È™i timpul; te-am aÈ™teptat destul. Slavă domnului c-ai venitâ€, iar când primi cadourile, repetă alte cuvinte care-i intraseră în obicei, adică: „Nu mi-i drag cadoul, mi-i drag cel care mi-l face; îți mulÈ›umesc că te-ai gândit È™i la o băbuță ca mine…†se vedea bine că venirea lui Pierre în acest moment nu-i era pe plac, pentru că o sustrăgea de la pasienÈ›a încă neterminată. Stătu să-È™i sfârÈ™ească pasienÈ›a È™i abia după aceea prinse a se ocupa de cadouri. Cadourile constau dintr-un toc pentru cărÈ›ile de joc, de o splendidă lucrătură, o cupă de Sevres, cu capacul ei de un albastru viu È™i cu imaginea unor păstoriÈ›e, È™i o tabacheră de aur cu portretul contelui, comandat de Pierre, la Petersburg, unui miniaturist. (Demult își dorise contesa asemenea tabacheră.) Acum însă, contesei nu-i veni să plângă È™i, de aceea se uită indiferentă la portret È™i se ocupă mai mult de toc. — MulÈ›umesc dragul meu, mă răsfeÈ›i; mi-au făcut multă plăcere, rosti ea din nou ceea ce spunea întotdeauna. Dar lucrul cel mai bun dintre toate este că te-ai adus pe tine. Altfel, nu È™tiu ce-ar mai fi fost; ar trebui să-È›i cerÈ›i puÈ›in nevasta. Ce-i asta? Parcă-i ieÈ™ită din minÈ›i când nu eÈ™ti lângă dânsa. Nu mai vede nimic, nu mai È™tie de nimic, continuă ea să înÈ™ire la fraze obiÈ™nuite. Ia te uită, Anna Timofeevna, adăugă ea, ce toc frumos ne-a adus băiatul meu. Belova lăudă cadourile È™i se entuziasmă de stofa ei de rochie. Cu toate că Pierre, NataÈ™a, Nikolai, contesa Maria È™i Denisov aveau să-È™i spună o mulÈ›ime de lucruri dintre cele ce nu se puteau vorbi față de contesă – nu doar că ar fi avut să-i ascundă ei ceva, ci din pricină că ea rămăsese în urmă cu atâtea lucruri, încât, dacă începeai să vorbeÈ™ti deschis în prezenÈ›a ei, trebuia să-i răspunzi la toate întrebările, fără nici o legătură cu subiectul, È™i să-i repeÈ›i a nu È™tiu câta oară lucruri care-i mai fuseseră spuse; să-i povesteÈ™ti că a murit cutare È™i că s-a însurat cutărică, lucruri pe care nu le puteam de fel È›ine minte – totuÈ™i, din obiÈ™nuință, ei se adunară la ceai în salon, în jurul samovarului, È™i Pierre începu să răspundă contesei la o seamă de întrebări care pe ea n-o priveau È™i pe alÈ›ii nu-i interesau de fel È™i anume să-i spună că prinÈ›ul Vasili îmbătrânise È™i că contesa Maria Alexeevna îi trimitea complimente È™i salutări È™i altele de soiul acesta. ConversaÈ›ia aceasta, neinteresantă pentru niciunul dintre ei, dar inevitabilă, È›inu tot timpul cât își băură ceaiul. La ora ceaiului, în jurul mesei rotunde cu un samovar pe ea, lângă care È™edea Sonia, se strânseseră toÈ›i membrii maturi ai familiei. Copiii, guvernorii È™i guvernantele își luaseră ceaiul È™i li se auzea gura în odaia de alături, camera cu divane. La ceai, fiecare membru al familiei își lua locul lui. Nikolai se aÈ™eză la gura sobei, lângă o măsuță pe care i se servea ceaiul. Alături de el, într-un fotoliu, sta culcată o cățea bătrână, Milka, descendentă a celei dintâi Milka, cu ochii mari È™i negri, care păreau È™i mai mari acum când capul i se făcuse sur cu totul. Denisov, cu părul lui creÈ› încărunÈ›it pe jumătate, ca È™i mustățile È™i favoriÈ›ii, cu uniforma de general descheiată, È™edea lângă contesa Maria. Pierre È™edea între soÈ›ia lui È™i bătrâna contesă. Povestea numai ceea ce È™tia că ar putea fi interesant pentru contesă È™i pe măsura înÈ›elegerii ei. Vorbea despre lucruri exterioare, despre evenimente mondene È™i despre oamenii care alcătuiseră cândva cercul bătrânei contese, un cerc cu viaÈ›a lui aparte, odinioară activ, dar ai cărui membri erau acum, majoritatea, împrăștiaÈ›i prin lume È™i își trăiau ultimii ani ca È™i ea, culegând resturile spicelor din ceea ce semănaseră în viață. Căci aceÈ™ti oameni, cei de o vârstă cu ea, îi păreau bătrânei contese drept singura lume reală È™i vrednică de luat în serios. După cât de însufleÈ›it povestea Pierre, NataÈ™a vedea că drumul pe care-l făcuse fusese interesant È™i că ar fi vrut să le spună o grămadă de lucruri, dar nu-i venea să vorbească în prezenÈ›a contesei. Denisov, ca unul ce nu era din familie È™i, prin urmare, nu-i înÈ›elegea lui Pierre circumspecÈ›ia, mai fiind pe deasupra È™i nemulÈ›umit de regim, se interesa în chip deosebit de tot ce se petrecea la Petersburg È™i căuta tot timpul să-l atragă pe Pierre ba în povestirea istoriei recent petrecute în regimentul Semionovski, ba să aducă vorba de Arakceev, ba să le spună de Societatea biblică. Pierre se lăsa din când în când furat È™i începea să-i răspundă, dar Nikolai È™i NataÈ™a îl făceau, de fiecare dată, să revină la sănătatea prinÈ›ului Ivan È™i a contesei Maria Antonovna. — Ei È™i ce ziceai că mai este cu nebunia aceea, cu Gosser È™i Tatarinova? ÃŽntrebă Denisov. Tot mai continuă? — Cum aÈ™a, dacă mai continuă? Izbucni Pierre, mai tare ca de obicei. Societatea biblică este acum însuÈ™i guvernul. — Dar asta ce mai este, mon cher ami? ÃŽntrebă contesa, care-È™i băuse ceaiul È™i căuta vădit un prilej ca să se supere după masă. Ce tot spui acolo de guvern? Eu nu te înÈ›eleg. — Știi, maman, se amestecă în vorbă Nikolai, care È™tia cum trebuia tradus un lucru ca acesta pe limba mamei lui, e vorba de prinÈ›ul Alexandr Nikolaevici Golițân, care a constituit o asociaÈ›ie È™i se zice că are multă putere. — Arakceev È™i cu Golițân, spuse Pierre, uitându-È™i prudenÈ›a, sunt acum însuÈ™i guvernul. Și încă ce guvern! Peste tot văd numai comploturi È™i se tem È™i de umbra lor. — Și ce? Cu ce-a greÈ™it prinÈ›ul Alexandr Nikolaevici? E un om foarte respectabil. ÃŽl întâlneam pe atunci la Maria Antonovna, spuse jignită contesa; È™i continuă, È™i mai ofensată de tăcerea generală: Astăzi, aÈ™a-i: pe toÈ›i îi forfecaÈ›i. O asociaÈ›ie evanghelică, ce vedeÈ›i rău în asta? Și ridicându-se (făcură toÈ›i la fel), se depărta cu chip sever È™i se duse în odaia cu divane, la masa ei. ÃŽn mijlocul tăcerii mohorâte care se aÈ™ternuse, răsunară din odaia vecină râsete È™i voci de copii. De bună seamă, se stârnise printre copii o agitaÈ›ie veselă. — E gata, e gata! Se auzi, peste glasurile tuturor, strigătul vesel al NataÈ™ei celei mititele. Pierre schimbă o privire cu contesa Maria È™i cu Nikolai (pe NataÈ™a o avea mereu în faÈ›a ochilor) È™i zâmbi fericit. — Ce muzică minunată! Zise el. — Asta înseamnă că Anna Makarovna È™i-a isprăvit ciorapul, zise contesa Maria. — O, mă duc să văd È™i eu, spuse Pierre, sărind în sus. Știi de ce îmi place mie atât de mult muzica asta? Continuă el, oprindu-se în ușă. Fiindcă e cel dintâi lucru care-mi dă de veste că totul e bine. Astăzi, când veneam, cu cât mă apropiam mai mult de casă, cu atât mă cuprindea teama. Dar cum intru în vestibul, îl È™i aud pe AndriuÈ™a râzând de ceva: ei, va să zică, totul e în ordine… — Cunosc, cunosc È™i eu sentimentul acesta, întări Nikolai. N-am voie să intru È™i eu, fiindcă ciorapii ăștia sunt o surpriză care mi se pregăteÈ™te mie. Pierre intră la copii È™i râsetele È™i È›ipetele lor se înteÈ›iră. — Ia să vedem È™i noi, Anna Makarovna, se auzi vocea lui Pierre, uite, aici, la mijloc È™i după comandă: unu, doi, È™i când oi spune eu trei… Tu, stai aici. Pe tine, te luăm în braÈ›e… Hai: Un', doi… se auzi vocea lui Pierre. Se făcu tăcere. Trei! Și, deodată, izbucni o larmă de glasuri copilăreÈ™ti, în culmea entuziasmului. — Doi, sunt doi! Strigau copiii. Erau o pereche de ciorapi, pe care, după un meÈ™teÈ™ug numai de ea È™tiut, Anna Makarovna îi împletea cu andrelele amândoi deodată È™i îi scotea totdeauna, solemn, în faÈ›a copiilor, unul din celălalt, când sfârÈ™ea de împletit ceea ce păruse un ciorap. XIV. NU MULT DUPà ASTA, veniră copiii să spună noapte bună. Copiii sărutară pe fiecare dintre cei mari, iar guvernorii È™i guvernantele se înclinară È™i ieÈ™iră. Rămase numai Dessalles cu elevul său. Guvernorul îl tot invita, în È™oaptă, să plece din odaie. — Non monsieur Dessalles, je demanderai a ma tante de rester128, răspunse, tot pe È™optite, Nikolenka Bolkonski. Ma tante, dă-mi voie să mai rămân! Zise Nikolenka, apropiindu-se de mătuÈ™a sa. FaÈ›a lui exprima rugăminte È™i entuziastă exaltare. Contesa Maria se uită la el, apoi se întoarse către Pierre. — Când eÈ™ti aici, nu se mai poate dezlipi… îi spuse ea. — Je vous le ramenerai tout a l'heure, monsieur Dessalles! Bonsoir!129 zise Pierre întinzându-i elveÈ›ianului mâna; apoi se întoarse zâmbind spre Nikolenka. Noi doi nici n-am apucat să ne vedem. Marie, ia uite cum începe să-i semene! Adăugă el, adresându-se contesei Maria. — Lui tata? ÃŽntrebă băiatul, roÈ™ind ca racul, È™i se uită în sus, la Pierre, cu ochi strălucitori de entuziasm. Pierre dădu afirmativ din cap È™i își continuă istorisirea începută înainte de intrarea copiilor. Contesa Maria lucra la gherghef; NataÈ™a își sorbea bărbatul din ochi. Nikolai È™i Denisov se ridicau din când în când, ba ca să ceară o lulea de tutun pe care apoi o fumau, ba ca să le mai toarne încă un ceai Sonia, care sta lângă samovar, mohorâtă È™i resemnată, È™i-i tot puneau lui Pierre întrebări. Băiatul bolnăvicios, cu părul buclat È™i ochii strălucitori, stătea nebăgat în seamă de nimeni în colÈ›ul său È™i doar își întorcea din când în când capul creÈ›, cu gâtul lui subÈ›ire ieÈ™it din gulerul răsfrânt al cămășii, È™i se uita în partea în care era Pierre, tresărind uneori È™i È™optind ceva ca pentru sine, vădit cuprins de un sentiment nou È™i puternic. ConversaÈ›ia se învârtea în jurul bârfelilor de actualitate din sferele guvernamentale, bârfeli în care majoritatea oamenilor văd, de obicei, interesul cel mai fierbinte al politicii interne. Denisov, pe care insuccesele lui în carieră îl făceau să fie nemulÈ›umit de guvern, lua act cu satisfacÈ›ie de toate prostiile care, după părerea lui, erau comise acum la Petersburg, È™i își rosti răspicat, întrebuințând cuvinte tari, observaÈ›iile sale cu privire la cele spuse de Pierre. — Altădată, trebuia să fii neamÈ›, acum, trebuie să dansezi cu Tatarinova È™i cu madame Krudener, trebuie să-i citeÈ™ti… pe Eckartshausen È™i pe ceilalÈ›i fraÈ›i. Of! De-aÈ™ putea să-l asmut iar asupra lor pe bravul nostru Bonaparte! Le-ar scoate el prostiile din cap. Poftim! Ce-o mai fi È™i asta: să dai pe mâna soldatului Schwarz comanda regimentului Semionovski! Exclamă el. Nikolai, cu toate că nu era la fel de pornit să vadă peste tot numai răul, ca Denisov, considera de asemenea că era un lucru deosebit de merituos È™i de important să critici guvernul È™i socotea faptul că A. fusese numit ministru al cutărui departament, în vreme ce lui B. i se încredinÈ›ase postul de guvernator general în cutare È›inut, faptul că împăratul spusese cutărui ministru aÈ™a È™i pe dincolo, iar ministrul îi răspunsese în cutare chip, toate acestea el le socotea profund semnificative. Considera necesar să se intereseze de toate acestea È™i-i punea lui Pierre tot felul de întrebări. Astfel, răspunzând la întrebările puse de cei doi interlocutori, discuÈ›iile nu depășeau caracterul obiÈ™nuit de clevetire cu privire la înaltele cercuri guvernamentale. Dar NataÈ™a, care-i cunoÈ™tea bărbatului ei toate impulsurile È™i gândurile, băgase de seamă că Pierre demult voia È™i nu reuÈ™ea să îndrume discuÈ›ia pe altă cale È™i să-È™i spună gândul lui intim, acela pentru care călătorise de fapt la Petersburg, să se sfătuiască acolo cu noul său prieten, prinÈ›ul Feodor; È™i ea îl ajută, punându-i întrebarea: cum stau treburile lui cu prinÈ›ul Feodor? — Despre ce este vorba? ÃŽntrebă Nikolai. — Tot acelaÈ™i È™i acelaÈ™i lucru, zise Pierre, uitându-se în jurul lui. ToÈ›i văd că lucrurile merg atât de prost, încât nu se mai poate să rămână aÈ™a È™i că e de datoria tuturor oamenilor cinstiÈ›i să se împotrivească pe cât le stă în putință. — Dar ce pot face oamenii cinstiÈ›i? ÃŽntrebă Nikolai, încruntându-se uÈ™or. Crezi că se poate face ceva? — Uite, ce pot ei face… — Să mergem în birou, zise Nikolai. NataÈ™a, care ghicise demult că are să fie chemată curând să alăpteze, auzi că o chema dădaca È™i se îndreptă spre camera copiilor. Contesa Maria o urmă. BărbaÈ›ii intrară în birou È™i Nikolenka Bolkonski, neobservat de unchiul său, intră È™i el È™i se aÈ™eză în umbră, la fereastră, lângă masa de scris. — Și acum, spune-ne ce zici că e de făcut? Zise Denisov. — Mereu cu fanteziile voastre, interveni Nikolai. — Iată ce este, începu È™epeleag Pierre, fără să se aÈ™eze, ba plimbându-se prin odaie, ba oprindu-se È™i dând repezit din mâini în timp ce vorbea. Iată ce este! SituaÈ›ia la Petersburg e următoarea: împăratul nu se mai amestecă în nici o afacere. S-a lăsat cu totul pradă misticismului (Pierre nu mai ierta acum nimănui misticismul) È™i nu mai vrea decât să aibă liniÈ™te, iar liniÈ™te nu-i pot da decât oamenii aceÈ™tia sans foi ni loi130, care taie È™i spânzură fără să stea mult pe gânduri: MagniÈ›ki, Arakceev È™i tutti-quanti131… EÈ™ti de acord că, dacă nu te-ai ocupa tu personal de proprietățile tale È™i n-ai vrea decât să fii lăsat în pace, atunci, cu cât È›i-ar fi mai crud vătaful, cu atât È›i-ai ajunge mai repede scopul? I se adresă el lui Nikolai. — Ei, È™i ce vrei să spui cu asta? ÃŽntrebă Nikolai. — Că totul se duce de râpă. ÃŽn justiÈ›ie domneÈ™te jaful, în armată totul se face numai cu bătaia, cu muÈ™truluiala È™i cu deportările; poporul e chinuit; cultura e înăbuÈ™ită. Tot ce e tânăr È™i cinstit este înăbuÈ™it! Toată lumea vede că lucrurile nu pot să mai meargă aÈ™a. Prea a fost întinsă coarda; va plesni cu siguranță, afirmă Pierre (vorbind, aÈ™a cum vorbesc, de când există guverne, oamenii care le privesc prea de aproape). Le-am spus toate acestea domnilor de la Petersburg… — Cui? ÃŽntrebă Denisov. — ȘtiÈ›i cui, răspunse Pierre cu gravitate, privind cu înÈ›eles pe sub sprâncene: prinÈ›ului Feodor È™i tuturor celorlalÈ›i. Să ne întrecem în opera de culturalizare È™i în filantropie, toate astea-s foarte bune, se înÈ›elege. Nimic mai frumos, dar, în condiÈ›iile de față, altceva se cere. ÃŽn vremea asta, Nikolai prinse de veste că nepotul său era de față. Chipul i se întunecă; se apropie de el. — Ce cauÈ›i tu aici? — Ce ai cu el? Lasă-l, interveni Pierre È™i, luându-l pe Nikolai de mână, continuă: Asta nu-i de ajuns, le-am spus. Acum e nevoie de altceva. Când coarda prea întinsă stă să plesnească, când toată lumea se aÈ™teaptă la o răsturnare inevitabilă, trebuie să ne luăm de mână cât mai mulÈ›i È™i mai strâns uniÈ›i È™i, mână în mână, să ne opunem catastrofei generale. Nu vedeÈ›i că tot ce e tinereÈ›e È™i vigoare este atras într-acolo È™i corupt? Pe unii îi câștigă prin femei, pe ceilalÈ›i prin ranguri, pe alÈ›ii măgulindu-le vanitatea, ori umplându-i de bani È™i toÈ›i trec în tabăra lor. Oameni independenÈ›i, liberi, ca mine È™i ca tine, în curând nu vor mai fi. LărgiÈ›i cercul asociaÈ›iei, le-am spus, È™i luaÈ›i drept mot d'ordre132 nu numai virtutea, ci È™i independenÈ›a È™i acÈ›iunea. Nikolai, după ce plecase de lângă nepotul său, mutase supărat un fotoliu din loc, se aÈ™ezase în el È™i, ascultând ce spunea Pierre, tuÈ™ea nemulÈ›umit È™i se posomora din ce în ce. — Și cu ce scop, mă rog, acÈ›iune? Se răsti el la un moment dat. Și care va fi atitudinea voastră față de guvern? — Atitudinea de sprijinitori ai lui! AsociaÈ›ia noastră poate chiar să înceteze de a mai fi conspirativă, în cazul când guvernul o va admite. Ea nu numai că nu este ostilă guvernului, dar este chiar o grupare de adevăraÈ›i conservatori, o grupare de gentilomi, în adevăratul înÈ›eles al cuvântului. Tot ce vrem noi e doar să nu vină cumva vreun nou Pugaciov să ne taie, mie È™i È›ie copiii, È™i să nu ne trimită Arakceev în lagăr; iată pentru ce lucrăm noi mână în mână. Unicul nostru scop este binele comun È™i siguranÈ›a obÈ™tească. — Prea bine, numai că o asociaÈ›ie secretă este, în consecință, ostilă È™i dăunătoare È™i nu poate da naÈ™tere la nimic bun. — Pentru ce? Dar Tugendbund133-ul, care a salvat Europa (pe atunci, n-avea încă nimeni curajul să creadă că Rusia salvase Europa), a dat oare naÈ™tere la ceva dăunător? Tugendbund-ul era o uniune a virtuÈ›ii, a iubirii, È™i a ajutorului reciproc; a fost acÈ›iunea pornită din cuvintele propovăduite de Hristos, pe cruce… NataÈ™a, care intrase pe la mijlocul discuÈ›iei în odaie, se uita radioasă la bărbatul ei. Ea nu era însă bucuroasă de ceea ce spunea el. Asta nici n-o interesa, fiindcă tot ce spunea el i se părea nemaipomenit de simplu È™i cunoscut ei de multă vreme (i se părea aÈ™a, pentru că È™tia bine tot ce venea din sufletul lui, îi È™tia sufletul); dar ea se bucura uitându-se la chipul lui însufleÈ›it, se bucura de entuziasmul pe care-l manifesta. ÃŽnsă È™i mai fericit È™i mai entuziast îl privea pe Pierre băiatul uitat de toÈ›i, cu gâtul subÈ›ire ieÈ™ind din gulerul răsfrânt al cămășii. Fiecare cuvânt al lui Pierre îi ardea inima È™i el rupea cu degetele nervoase – fără să-È™i dea seama de ce face – bucățile de ceară roÈ™ie È™i penele de scris de pe masa unchiului său, care-i cădeau sub mână. — Nu-i deloc ceea ce crezi tu; uite, am să-È›i explic ce a fost la Tugendbund-ul german È™i ce propun eu. — Lasă-mă, frate, cu Tugendbund-ul; o fi el bun pentru cârnățarii ăia, dar mie nu-mi intră în cap aÈ™a ceva È™i nu pot să-i spun pe nume, izbucni Denisov cu voce puternică È™i hotărâtă. Totul merge alandala È™i-i murdărie peste tot, sunt de acord, dar Tugendbund-ul nu-mi intră în cap È™i pace. Nu eÈ™ti mulÈ›umit? Propune un bunt134! Ar fi altceva! Pentru asta, je suis votre homme!135 Pierre zâmbi, NataÈ™a începu să râdă, dar Nikolai încruntă È™i mai mult din sprâncene È™i se apucă să-i demonstreze lui Pierre că nici un fel de răsturnare nu se întrevede È™i că toată primejdia de care îi vorbea cumnatul său exista doar în propria lui închipuire. Pierre îi demonstra contrariul È™i cum inteligenÈ›a lui era mai viguroasă È™i mai subtilă, Nikolai se simÈ›i redus la tăcere. Faptul acesta îl necăji È™i mai tare pe Nikolai, căci el È™tia, în adâncul sufletului său, întemeiat pe ceva mult mai puternic decât raÈ›iunea, că are neîndoielnic dreptate. — Ascultă ce-È›i spun eu, începu el, sculându-se în picioare È™i încercând cu miÈ™cări nervoase să-È™i pună pipa într-un colÈ›, ca până la urmă să-i dea drumul să cadă. Să-È›i demonstrez, eu nu pot. Dar tu spui că toate merg prost la noi È™i că va avea loc o răsturnare; eu nu văd asta; dar tu mai spui că jurământul e o simplă convenÈ›ie È™i, la asta, eu îți răspund: că deÈ™i îmi eÈ™ti cel mai bun prieten, cum È™tii – dacă ai să te apuci să organizezi o asociaÈ›ie secretă È™i ai să începi să lucrezi împotriva guvernului, oricare ar fi acest guvern, află că sunt convins că este datoria mea să mă supun guvernului. Iar dacă mi-ar da acum ordin Arakceev să trec peste voi cu un escadron È™i să vă tai cu săbiile, n-aÈ™ sta nici o clipă la îndoială È™i aÈ™ trece peste voi. Și acum, n-ai decât să mă judeci cum vrei. După cuvintele acestea, se aÈ™ternu o tăcere penibilă. NataÈ™a luă cea dintâi cuvântul, apărându-È™i bărbatul È™i atacându-È™i fratele. Apărarea ei era slabă È™i stângace, dar scopul tot È™i-l ajunse. DiscuÈ›ia fu reluată pe alt ton, mai puÈ›in neplăcut È™i ostil decât acela în care Nikolai își spusese ultimele cuvinte. Când toÈ›i se ridicară să se ducă la masă, Nikolenka Bolkonski, palid, cu ochi lucitori, se apropie de Pierre. — Unchiule Pierre… dumneata… nu… Dacă ar trăi tata… ar fi de aceeaÈ™i părere cu mata? ÃŽntrebă el. Pierre înÈ›elese deodată ce adânci, deosebite È™i puternice eforturi intelectuale È™i morale trebuie să fi avut loc în conÈ™tiinÈ›a copilului acestuia în timpul discuÈ›iei È™i, amintindu-È™i tot ce spusese, începu să fie necăjit că băiatul îl ascultase. Trebuia totuÈ™i să-i răspundă. — ÃŽmi închipui că da, spuse el fără chef È™i ieÈ™i. Băiatul lăsă capul în jos È™i abia acum observă parcă tot ce făcuse pe masă. Se înroÈ™i tot È™i se apropie de Nikolai. — Unchiule, iartă-mă, eu am făcut asta – fără să vreau, zise el, arătând la ceara sfărâmată È™i la penele frânte. Nikolai tresări, supărat. — Bine, bine, răspunse el, aruncând sub masă bucățile de ceară È™i frânturile de pene. Apoi, stăpânindu-È™i cu vădită greutate mânia care clocotea în el, îi întoarse spatele. — De fapt, tu nici n-aveai ce căuta aici, mai spuse el. XV. ÃŽN TIMPUL MESEI DE SEARÃ, nu se mai vorbi despre politică, nici despre asociaÈ›ii, ci dimpotrivă, convorbirea lunecă, atrasă de Denisov, în spre depănarea amintirilor anului 1812, materie care-i făcea totdeauna multă plăcere lui Nikolai È™i în care Pierre era cu deosebire nostim È™i distractiv. Și rudele se despărÈ›iră în cele mai bune relaÈ›ii. Nikolai se dezbrăcă după cină în birou la el È™i dădu ordinele cuvenite administratorului care îl aÈ™teptase, apoi intră în dormitor, numai în halat, È™i își găsi nevasta stând încă la masa de scris È™i scriind ceva. — Ce scrii tu acolo, Marie? ÃŽntrebă Nikolai. Contesa Maria roÈ™i. Se întreba cu teamă dacă ceea ce scria va fi înÈ›eles de bărbatul ei È™i dacă el o va aproba. Ea ar fi vrut mai curând să ascundă de el ceea ce scria, dar, totodată, era È™i bucuroasă că o surprinsese È™i că trebuia să-i arate. — E jurnalul meu, Nicolas, răspunse ea, întinzându-i un caiet albastru, caligrafiat, cu scrisul ei apăsat È™i mare. — Jurnal? rosti cu o nuanță de ironie Nikolai È™i-i luă din mâini caietul. Era scris în limba franceză: „4 decembrie. Astăzi, AndriuÈ™a (băiatul cel mare), după ce s-a sculat, n-a vrut să se îmbrace È™i mademoiselle Louise a trimis după mine. Avea toane È™i era încăpățânat. Am încercat să-l ameninÈ›, dar n-am reuÈ™it decât să-l supăr È™i mai tare. Atunci m-a cuprins o ciudă, l-am lăsat în pace È™i am început, împreună cu dădaca, să-i scol pe ceilalÈ›i copii, spunându-i lui că nu-l iubesc. El a rămas o bună bucată de vreme tăcut, ca È™i cum s-ar fi mirat. Apoi, aÈ™a cum era, numai în cămașă, s-a repezit la mine È™i a început să plângă atât de tare, încât nu l-am putut liniÈ™ti multă vreme. Era vizibil că, dintre toate, îl chinuia mai mult faptul că mă supărase; pe urmă, seara, când i-am dat bileÈ›elul, s-a pornit iar pe plâns, de-È›i era mai mare jalea È™i a început să mă sărute. Cu binele, poÈ›i face cu el tot ce vrei.†— Ce bileÈ›el? ÃŽntrebă Nikolai. — Am început să le dau seara, celor mari, câte o însemnare de felul cum s-au purtat peste zi. Nikolai se uită drept în ochii strălucitori ai soÈ›iei lui, care-l privea, È™i apoi continuă să răsfoiască È™i să citească. ÃŽn jurnalul ei era însemnat tot ceea ce i se păruse mamei important din viaÈ›a copiilor ei, lucruri care puneau în lumină firea lor, sau puteau conduce la idei generale despre metodele de educaÈ›ie. Erau, cele mai multe, amănunte fără nici o importanță; ele, însă, nu apăreau ca atare în ochii mamei È™i nici în ai tatălui, care citea acum, pentru întâia oară, acest jurnal referitor la copii. La data de 5 decembrie era însemnat: „Mitea a fost neastâmpărat la masă. Din această cauză, tată-său a poruncit să nu i se dea prăjitură. Nu i s-a dat. Dar să fi văzut cu câtă lăcomie È™i cu câtă poftă se uita la ceilalÈ›i, când mâncau! Eu cred că pedepsirea cu luarea dulciului nu duce decât la ațâțarea lăcomiei… Să-i spun asta lui Nicolas.†Nikolai lăsă jos caietul È™i se uită la soÈ›ia sa. Ochii ei strălucitori îl priveau întrebători (nu È™tia dacă bărbatul ei va fi de acord sau nu cu jurnalul). Dar nu mai putea fi acum nici o îndoială că Nikolai nu numai că o aproba pe soÈ›ia lui, dar era chiar încântat de ea. „Poate că lucrul acesta nu trebuia făcut într-un chip atât de pedant, sau poate că nu trebuia făcut delocâ€, se gândi Nikolai; dar această continuă È™i neobosită încordare sufletească, având drept È›intă educaÈ›ia morală a copiilor, îl încânta. Dacă Nikolai È™i-ar fi putut analiza sentimentele, ar fi găsit drept principal temei al neclintitei, duioasei È™i înălțătoarei sale iubiri față de soÈ›ia sa, sentimentul pe care-l încercase totdeauna – de uimire față de viaÈ›a ei spirituală, față de acea lume morală superioară, aproape inaccesibilă lui, în care trăia tot timpul soÈ›ia sa. Se mândrea că ea era atât de inteligentă È™i își recunoÈ™tea pe deplin inferioritatea pe tărâm spiritual, È™i cu atât mai mult îl bucura faptul că ea, cu sufletul ei mare, nu numai că era a lui, ci, mai mult chiar, era o parte din însăși fiinÈ›a sa. — Sunt cu totul, cu totul de acord, draga mea, spuse el cu o expresie aparte pe față. Apoi, după un timp adăugă: Eu, însă, m-am purtat urât astăzi. Tu nu erai în cabinet. Am discutat în contradictoriu cu Pierre È™i m-am cam înfierbântat. Dar n-am putut face altfel. E aÈ™a de copil! Nu È™tiu ce s-ar întâmpla cu el, dacă NataÈ™a nu l-ar È›ine de scurt. PoÈ›i să-È›i închipui pentru ce s-a dus la Petersburg? S-au apucat să urzească o… — Da, È™tiu, spuse contesa Maria. Mi-a povestit NataÈ™a. — Și È™tii, începu Nikolai să se înflăcăreze numai la amintirea discuÈ›iei lui cu Pierre, vrea să mă convingă pe mine că e obligaÈ›ia oricărui om cinstit să se împotrivească guvernului, când, de fapt, jurământul depus È™i datoria… îmi pare rău că n-ai fost È™i tu de față. Au tăbărât toÈ›i pe mine – È™i Denisov, È™i NataÈ™a… NataÈ™a e o caraghioasă. Știi bine cum îl È›ine sub papuc, dar cum se pune problema unei discuÈ›ii de idei, nu mai are opinia ei; până È™i vorbele pe care le rosteÈ™te sunt ale lui, adăugă Nikolai, lăsându-se pradă irezistibilei porniri care te face să critici până È™i pe cele mai apropiate È™i mai dragi fiinÈ›e. Nikolai uita că tot ce spusese el despre NataÈ™a se putea afirma, cuvânt cu cuvânt, È™i despre dânsul, în legătură cu raporturile dintre el È™i soÈ›ia lui. — Da, am băgat È™i eu de seamă lucrul acesta, zise contesa Maria. — Când i-am spus că datoria È™i jurământul depus sunt mai presus de toate, el a început să-mi demonstreze, Dumnezeu mai È™tie ce. Păcat că n-ai fost acolo; tu ce-ai fi zis? — După mine, tu ai perfectă dreptate. Asta i-am spus È™i NataÈ™ei. Pierre spune că toată lumea suferă, se chinuieÈ™te, se ticăloÈ™eÈ™te È™i că datoria noastră este să ne ajutăm aproapele. Are dreptate, desigur, spuse contesa Maria – dar el uită că noi mai avem È™i alte îndatoriri ce ne privesc în primul rând, pe care însuÈ™i Dumnezeu ni le-a impus, È™i că ne putem pune în joc viaÈ›a noastră, dar nu putem risca viaÈ›a copiilor noÈ™tri. — Ei, aÈ™a, uite, chiar aÈ™a i-am spus È™i eu, reluă Nikolai, căruia i se părea într-adevăr că aÈ™a ceva spusese el azi. Dar ei au È›inut-o într-una pe a lor: că e vorba de dragoste față de semenii noÈ™tri È™i de creÈ™tinism È™i toate acestea de față cu Nikolenka, ajuns acolo în cabinet nu È™tiu nici eu cum. A distrus tot ce era pe birou. — Ah, È™tii tu, Nicolas, că Nikolenka mă pune pe gânduri de multe ori, spuse contesa Maria. E o fire aÈ™a de neobiÈ™nuită! Și mă tem mereu că, ocupându-mă de copiii noÈ™tri, îl neglijez. Noi toÈ›i avem copii, rude; el, însă, n-are pe nimeni. E mereu singur cu gândurile lui. — Dar cred că n-ai nimic să-È›i reproÈ™ezi în privinÈ›a lui. Ai făcut È™i faci pentru el tot ceea ce ar fi făcut È™i cea mai duioasă mamă pentru băiatul ei. Și asta mă bucură, se înÈ›elege, fiindcă e un băiat minunat. Da, minunat! Astăzi, parcă se pierduse cu firea când îl asculta pe Pierre. Și închipuie-È›i: dăm să plecăm la masă. Mă uit eu È™i văd pe birou toate cele sfărâmate bucăți. A recunoscut numaidecât. Eu nu È™tiu să fi minÈ›it el vreodată. Minunat băiat, minunat! Repetă Nikolai, care, deÈ™i nu-l prea avea pe Nikolenka la inimă, nu scăpa totuÈ™i niciodată ocazia să-l laude, recunoscând că era băiat bun. — TotuÈ™i, eu nu-i pot fi ca o mamă, spuse contesa Maria; simt eu că nu-i acelaÈ™i lucru È™i asta mă chinuie. E un copil foarte bun; dar îmi dă tare mult de gândit. Cred că i-ar folosi oarecare societate, dacă ar avea-o. — Păi nu mai e mult până la vară, când îl duc la Petersburg, spuse Nikolai. Cât despre Pierre, el a fost întotdeauna È™i va rămâne un visător, continuă el, revenind la discuÈ›ia din birou, discuÈ›ie care era vădit că-l tulburase. Și ce mă privesc pe mine toate astea? Ba că Arakceev e nepotrivit, ba câte È™i mai câte; ce m-au privit pe mine toate astea, atunci când m-am însurat plin de datorii È™i gata să fiu vârât la gros de creditori, mai având È™i o mamă care nu putea nici vedea, nici pricepe lucrul acesta? Pe urmă mai eÈ™ti È™i tu, copiii, treburile. Ce, parcă de plăcere mă lupt eu cu treburile, de dimineață până seară È™i la cancelarie È™i peste tot? Știu că datoria mea e să muncesc, ca să-i dau îngrijire mamei, să mă plătesc de datorii față de tine È™i să nu-mi las copiii săraci, cum am fost eu. Contesa Maria ar fi vrut să spună că nu numai cu pâine se poate sătura omul È™i că prea le dădea el mare importanță acestor treburi, dar È™tia că nu trebuia să i-o spună È™i că nici n-ar fi folosit la nimic. ÃŽi luă doar mâna È™i i-o sărută. Nikolai interpretă acest gest ca o aprobare È™i o confirmare a ideilor sale È™i, după ce se gândi puÈ›in în tăcere, continuă să-È™i înÈ™ire cu glas tare gândurile. — Știi, Marie, spuse el, astăzi a venit Ilia Mitrofanâci (era vorba de un administrator) de la moÈ™ia din gubernia Tambov È™i mi-a spus că pentru pădure se oferă acum optzeci de mii. Și Nikolai începu să vorbească cu însufleÈ›ire de posibilitatea ca, foarte curând, să poată răscumpăra Otradnoe. ÃŽncă zece ani de viață îmi mai trebuiesc ca să-mi las copiii într-o situaÈ›ie… excelentă. Contesa Maria își asculta bărbatul È™i înÈ›elegea tot ce-i spunea el. Știa că, atunci când gândea cu voce tare, el obiÈ™nuia să o întrebe câteodată ce spusese È™i se supăra când observa că ea se gândise la altceva. Dar pentru asta ea făcea eforturi mari, căci n-o interesa câtuÈ™i de puÈ›in ce-i spunea el. Se uita la bărbatul său, dar nu se putea spune că se gândea la altceva, ci mai degrabă că simÈ›ea altceva. Avea o dragoste duioasă È™i supusă pentru acest om, care niciodată n-avea să poată înÈ›elege tot ce înÈ›elegea ea, È™i poate că tocmai din pricina asta dragostea ei căpăta o tot mai puternică nuanță de pasionată duioÈ™ie. Pe lângă simțământ, care o absorbea cu totul È™i o împiedica să pătrundă în amănuntele planurilor pe care le tot făcea bărbatul ei, în mintea contesei Maria mai licăreau gânduri ce n-aveau nimic comun cu ceea ce spunea el. Se gândea acum la nepotul ei (o impresionase puternic ce-i spusese bărbatul ei în legătură cu emoÈ›ia băiatului provocată de cele spuse de Pierre) È™i diferitele trăsături ale caracterului său delicat È™i sensibil îi veneau, rând pe rând, în minte. Dar, gândindu-se la nepoÈ›el, se gândea È™i la copiii ei. Nu-È™i compara, în gând, copiii cu nepotul; își compara doar sentimentele pe care le avea față de fiecare È™i constata cu tristeÈ›e că dintre sentimentele ei față de Nikolenka lipsea ceva. Uneori îi trecea prin minte că deosebirea aceasta de sentimente vine din vârstele deosebite ale copiilor; dar simÈ›ea totuÈ™i că era vinovată față de Nikolenka È™i, în sufletul ei, își făgăduia să se îndrepte È™i să facă ceea ce era peste putință, adică să-È™i iubească în viaÈ›a asta È™i bărbatul, È™i copiii, È™i pe Nikolenka, È™i pe toÈ›i semenii, aÈ™a cum a iubit Hristos omenirea. Sufletul contesei Maria năzuise dintotdeauna spre absolut, spre etern, spre desăvârÈ™ire È™i, din pricina asta, nu-È™i putea afla liniÈ™te. Pe faÈ›a ei se ivi o expresie severă, de înaltă È™i tainică suferință morală, expresia unui suflet apăsat de trup. Nikolai se uită la dânsa. „Dumnezeule! Ce se va alege de noi dacă moare ea, aÈ™a cum mi se pare că se poate întâmpla ori de câte ori văd pe faÈ›a ei expresia asta?†își zise el È™i, îngenunchind la icoană, începu să-È™i citească rugăciunile de seară. XVI. NATAȘA, DEÃŽNDATà CE RÃMASE numai cu bărbatul ei, începu È™i ea să discute cu el, aÈ™a cum își vorbesc soÈ›ii între ei, adică deosebit de limpede, comunicându-È™i È™i înÈ›elegându-È™i cu iuÈ›eală gândurile pe o cale contrarie oricărei logici, fără raÈ›ionamente, silogisme È™i deducÈ›ii, ci într-un mod cu totul deosebit. NataÈ™a era atât de obiÈ™nuită să vorbească în felul acesta cu bărbatul ei, încât cel mai bun indiciu că există ceva contradictoriu între ei era tocmai mersul logic al gândurilor lui Pierre. Când el începea să argumenteze, să vorbească judicios È™i liniÈ™tit, iar ea, luându-se după el, începea să facă la fel, era sigură că toate acestea vor duce fără doar È™i poate la ceartă. Din clipa când rămaseră singuri È™i NataÈ™a se apropie încet de Pierre, fericită, cu ochii larg deschiÈ™i È™i luându-i deodată capul între mâini, i-l lipi de sânul ei, spunându-i: „Acum eÈ™ti tot, tot numai al meu, numai al meu! Nu te mai las să pleci de lângă mine!†din clipa aceea se înfiripă o discuÈ›ie care contrazicea toate legile logicii, în primul rând pentru că se vorbea fără È™ir despre lucruri cu totul diferite. Și această simultaneitate a judecăților răzleÈ›e nu numai că nu stânjenea claritatea înÈ›elegerii lor ci, dimpotrivă, era semnul cel mai sigur al unei înÈ›elegeri reciproce depline. AÈ™a cum în vis totul apare nesigur, absurd È™i contradictoriu, afară de sentimentul care axează visul, tot aÈ™a È™i în aceste comunicări reciproce de gânduri în contrazicere cu toate legile raÈ›iunii, consecvente È™i limpezi nu erau cuvintele, ci sentimentele ce le călăuzeau. NataÈ™a îi povesti lui Pierre cum își dusese fratele ei viaÈ›a de toate zilele, cum se chinuise ea, căci numai de trăit nu trăise tot timpul lipsei lui, cum ajunsese să È›ină È™i mai mult la Marie, È™i-i vorbi de superioritatea în toate privinÈ›ele a Mariei față de dânsa. Spunând aceasta, NataÈ™a recunoÈ™tea sincer superioritatea Mariei, dar, în acelaÈ™i timp, vorbind astfel, îi cerea lui Pierre să o prefere totuÈ™i pe dânsa, atât Mariei cât È™i tuturor celorlalte femei, È™i să-i repete odată mai mult, mai ales acum, după venirea de la Petersburg, unde văzuse atâtea femei, să-i repete că o preferă. Drept răspuns la vorbele NataÈ™ei, Pierre îi povesti cât de nesuferit îi fusese lui la Petersburg să ia parte la serate È™i la mese unde erau femei. — M-am dezobiÈ™nuit de tot să mai vorbesc cu femeile, spuse el, mă plictisesc pur È™i simplu. Mai ales că am fost atât de ocupat. NataÈ™a îl privi È›intă È™i continuă: — Ce minune Marie asta! Ce bine se pricepe să-i înÈ›eleagă pe copii, de parcă le-ar citi în suflet. Ieri, de exemplu, Mitenka începuse cu toanele lui… — Ce bine îi seamănă lui tată-său, o întrerupse Pierre. NataÈ™a înÈ›elese de ce făcea el observaÈ›ia aceasta cu privire la asemănarea dintre Mitenka È™i Nikolai; lui Pierre îi stătea pe inimă recenta discuÈ›ie cu cumnatul său È™i ar fi vrut să È™tie părerea NataÈ™ei în legătură cu asta. — Slăbiciunea lui Nikolenka e tocmai asta, că nu admite nici în ruptul capului ceea ce nu e admis de toată lumea. Pe când È›ie, eu te înÈ›eleg, îți place tocmai să poÈ›i ouvrir une carriere136 spuse ea, repetând cuvinte spuse altădată de Pierre însuÈ™i. — Nu, principala deosebire este că, zise Pierre, pentru Nikolai ideile È™i gândirea sunt un fel de amuzament, aproape un fel de a-È™i trece vremea. Uite, are o bibliotecă È™i È™i-a făcut o regulă să nu cumpere o carte nouă înainte de a le fi citit pe cele cumpărate înainte… ÃŽl are È™i pe Sismondi, È™i pe Rousseau, È™i pe Montesquieu… adăugă el zâmbind. Tu È™tii doar cât de mult îl… începu Pierre, cu intenÈ›ia de a-È™i mai atenua puÈ›in spusele. Dar NataÈ™a îl întrerupse, dându-i de înÈ›eles că nu era nici o nevoie de aÈ™a ceva. — AÈ™adar, tu spui că pentru el cugetarea e un amuzament… — Da, pe când pentru mine, tocmai ceea ce nu e gândire constituie o distracÈ›ie. Tot timpul cât am stat la Petersburg i-am văzut pe toÈ›i ca în vis. Când mă preocupă un gând, tot restul mi se pare jucărie. — Ah, ce păcat că n-am fost de față când te-ai întâlnit cu copiii. Care s-a bucurat mai mult? Nu-i aÈ™a că Liza? — Da, răspunse Pierre È™i continuă cu ceea ce-l preocupa. Nikolai spune că nu trebuie să gândim. Eu nu pot asta. Să nu mai vorbim de faptul că la Petersburg simÈ›eam (È›ie-È›i pot spune lucrul acesta) cum, fără mine, totul s-ar fi dus de râpă; trăgeau fiecare în altă direcÈ›ie. Dar am reuÈ™it să-i unesc pe toÈ›i È™i ideea mea e doar atât de simplă È™i de limpede. Vezi, eu nu spun că trebuie să pornim la acÈ›iune împotriva cutărui ori cutăruia. Am putea greÈ™i. Eu spun numai: să ne luăm de mână toÈ›i cei ce iubim virtutea È™i să avem un singur steag: cel al virtuÈ›ii active. PrinÈ›ul Serghei este un om minunat È™i mintos. NataÈ™a nu se îndoia că ideea lui Pierre era o idee mare, dar un lucru o punea în încurcătură: faptul că Pierre era bărbatul ei. „Oare un om atât de important È™i atât de necesar societății să fie totodată È™i bărbatul meu? Cum de s-a întâmplat asta?†Ar fi vrut să-È™i exprime față de el această îndoială. „Cine să fie oare oamenii care ar putea hotărî, dacă el este într-adevăr cel mai inteligent dintre toÈ›i?†se întreba ea, ducându-se pe rând cu gândul la cei cărora Pierre le purta mult respect. Pe nimeni dintre oameni, judecând după felul cum vorbea, Pierre nu-l stima atâta cât îl stimase pe Platon Karataev. — Știi la ce mă gândesc? Zise ea. La Platon Karataev! Ce crezi? Te-ar aproba el în situaÈ›ia de față? Pe Pierre nu-l miră câtuÈ™i de puÈ›in această întrebare. El înÈ›elegea cum ajunsese soÈ›ia lui să se gândească la asta. — Platon Karataev? Rosti el È™i rămase gânditor, căutând vădit, cu toată sinceritatea, să-È™i închipuie cum ar fi judecat Karataev treaba asta. N-ar fi priceput, sau poate, cine È™tie, poate că da! — Te iubesc grozav! Spuse NataÈ™a deodată. Grozav! Grozav! — Nu, nu m-ar fi aprobat, zise Pierre după ce se mai gândi puÈ›in. De aceea ce ar fi aprobat el e viaÈ›a noastră de familie. Era atât de dornic să vadă pretutindeni numai frumuseÈ›e, fericire, pace; È™i eu aÈ™ fi fost mândru să ne înfățișăm noi toÈ›i înaintea lui. Tu spuneai de lipsa mea de acasă… Dar n-ai să crezi cât de altfel simt eu că te iubesc, după asemenea despărÈ›iri… — Da, dar dacă… începu NataÈ™a. — Nu, nu-i vorba de asta. Nu voi înceta niciodată să te iubesc. Și simt că nu se poate iubi mai mult pe lume; e atât de deosebit ceea ce… Ei, dar… Nu-È™i sfârÈ™i vorba, căci privirile lor care se întâlniseră își spuseră de la sine restul. — Ce prostie, zise deodată NataÈ™a, ce prostie povestea cu luna de miere È™i cea cu fericirea numai la începutul căsniciei. Dimpotrivă, acum e mai frumos. Numai dacă n-ai pleca tu uneori de acasă. ÃŽÈ›i aduci aminte cum ne certam? Și, întotdeauna, eu eram de vină. ÃŽntotdeauna eu. De ce oare ne certam? Nu-mi aduc aminte. — Mereu aceeaÈ™i poveste, spuse Pierre, zâmbind, gelo… — Taci, nu pot suporta cuvântul acesta, strigă NataÈ™a. Și în ochii ei luci o lumină rece, răutăcioasă. Ai văzut-o? Mai zise ea după câtva timp de tăcere. — Nu, È™i chiar dacă aÈ™ fi văzut-o, n-aÈ™ fi recunoscut-o. Tăcură amândoi o vreme. — Ah, È™tii? Cât vorbeai tu în birou, mă uitam la tine, reîncepu NataÈ™a, cu intenÈ›ia vădită de a alunga norul ce se ivise în treacăt. Ei, semeni cu el ca două picături de apă, cu băiatul. (Vorbea de copilul lor.) Ah, e momentul să mă ocup de el… E ceasul… Ce rău îmi pare că trebuie să plec! Nu vorbi niciunul câteva secunde. Apoi, dintr-o dată, se întoarseră unul către altul È™i începură să-È™i spună ceva. Pierre vorbea cu mulÈ›umire de sine È™i cu pasiune, iar NataÈ™a cu un zâmbet calm È™i fericit. Ciocnindu-se, se opriră amândoi È™i își făcură unul altuia loc. — Ce voiai să spui? Spune, spune. — Nu, spune tu. Eu nimic, fleacuri, zise NataÈ™a. Pierre urmă să spună ce începuse. Era o continuare a povestirii pline de satisfacÈ›ii a succesului său de la Petersburg. Era convins în clipa aceea că misiunea sa era de a da o nouă orientare întregii societăți ruse È™i chiar lumii întregi. — Voiam doar să spun că toate ideile care au urmări imense sunt întotdeauna simple. Ideea mea se reduce la judecata că, dacă oamenii răi se unesc între ei È™i constituie astfel o forță, oamenii buni n-au decât să facă È™i ei la fel. Vezi ce simplu e! — Da. — Dar tu ce-ai vrut să spui? — Eu, nimic; fleacuri. — Nu, spune, ce-are a face! — Ei, lasă, curate nimicuri, stărui NataÈ™a È™i zâmbetul îi lumină È™i mai mult chipul. Despre Petea voiam să-È›i spun: astăzi, când vine dădaca să mi-l ia din braÈ›e, el râde, își închide ochii È™i se strânge la pieptul meu, parc-ar fi dat să se-ascundă! E grozav de drăguÈ›. Auzi-l că È›ipă. Te las, la revedere. Și ieÈ™i din odaie. ÃŽn vremea asta jos, în odaia lui Nikolenka Bolkonski, ardea ca de obicei candela (băiatul se temea de întuneric È™i nu-l putuseră dezvăța de acest obicei rău). Dessalles dormea cocoÈ›at pe cele patru perne ale sale È™i nasul lui roman scotea sunetele ritmice ale sforăitului. Nikolenka se trezise scăldat în sudori reci, se ridicase în aÈ™ternut È™i se uita È›intă înaintea lui, cu ochii larg deschiÈ™i, ÃŽl deÈ™teptase un vis îngrozitor. Se visase pe el È™i pe Pierre purtând în cap căști din cele pe care le văzuse desenate în ediÈ›ia din Plutarh pe care o avea. Mergeau, el È™i unchiul Pierre, în fruntea unei oÈ™tiri imense, È™i oÈ™tirea asta era formată din niÈ™te linii albe pieziÈ™e, care umpleau văzduhul ca aÈ›ele de păianjen care zboară toamna în vânt, ca funigeii pe care Dessalles îi numea le fid de la Vierge137. ÃŽn faÈ›a lor, tot din acelaÈ™i È›esut aerian, doar ceva mai dens, era gloria. Ei doi, el cu Pierre, se apropia din ce în ce mai mult de ea, uÈ™ori È™i plini de bucurie. Deodată însă, firele de care erau duÈ™i începură să slăbească È™i să se încâlcească; înaintau cu greu. Și unchiul Nikolai Ilici le apăru în față, cu înfățiÈ™area severă, amenințătoare. — Voi aÈ›i făcut asta? ÃŽntrebă el, arătând la frânturile de pene È™i de ceară roÈ™ie. V-am iubit, dar Arakceev mi-a dat ordin È™i-l voi ucide pe cel dintâi care mai face un pas înainte. Nikolenka își ridică privirea la Pierre, dar Pierre nu mai era Pierre, Pierre era tatăl său, prinÈ›ul Andrei; tatăl său nu avea nici chip nici formă, dar era; È™i, văzându-l, Nikolenka simÈ›ea cum se topeÈ™te de dragoste; se simÈ›ea fără putere, fără oase, fluid. Tatăl său îl mângâia È™i-l compătimea. Dar unchiul Nikolai Ilici se apropia din ce în ce. Pe Nikolenka îl cuprinse groaza È™i se trezi. „Tata, se gândi el. Tata (deÈ™i în casă se aflau două portrete destul de reuÈ™ite ale prinÈ›ului Andrei, Nikolenka nu È™i-l putuse niciodată închipui pe tatăl său în chip de om), a fost tata lângă mine È™i m-a mângâiat. M-a aprobat È™i pe mine È™i l-a aprobat È™i pe unchiul Pierre… Orice-ar spune el, voi face lucrul acesta. Mucius Scaevola È™i-a ars mâna; pentru ce adică n-ar putea fi È™i în viaÈ›a mea acelaÈ™i lucru? Știu, ei vor ca eu să învăț carte. Și voi învăța carte. Dar într-o bună zi voi isprăvi cu cartea È™i atunci voi trece la fapte. De un lucru doar mă rog la Dumnezeu: să se întâmple È™i cu mine ce se întâmpla cu oamenii pe care-i descrie Plutarh, È™i voi face È™i eu ca ei. Eu voi săvârÈ™i fapte încă È™i mai mari decât ei. Mă va cunoaÈ™te, mă va iubi È™i mă va admira o lume întreagă.†SimÈ›i cum îl scutură plânsul È™i cum îl îneacă lacrimile, È™i plânse. — Etez-vous indisposé?138 se auzi vocea lui Dessalles. — Non, răspunse Nikolenka È™i puse iar capul pe pernă… „Ce bun È™i ce cumsecade e È™i ce mult îl iubesc È™i pe dânsul, își spuse el, gândindu-se la Dessalles… Dar unchiul Pierre! O, ce om minunat! Dar tata? Tata! Tata! Da, voi face lucruri de care chiar È™i el ar putea să fie mândru…†Partea a doua. I OBIECTUL ISTORIEI ESTE VIAÞA popoarelor È™i a omenirii. A prinde È™i a cuprinde direct, prin cuvinte, viaÈ›a, nu numai a omenirii, dar chiar È™i a unui singur popor, pentru a o descrie, este ceva imposibil. Istoricii de altădată foloseau adeseori o metodă simplă pentru a prinde È™i descrie în cuvinte viaÈ›a, ce pare de necuprins, a unui popor. Ei descriau acÈ›iunile oamenilor izolaÈ›i care au condus poporul respectiv È™i acÈ›iunile acestea exprimau, pentru ei, activitatea întregului popor. La întrebările: în ce mod indivizii determină popoarele să acÈ›ioneze aÈ™a cum vor ei È™i de cine este dirijată în ultima analiză voinÈ›a acestor indivizi, istoricii răspundeau, la prima întrebare prin faptul că admiteau existenÈ›a unei voinÈ›e a divinității, care supune popoarele voinÈ›ei unui om ales, iar la a doua întrebare răspundeau recunoscând existenÈ›a aceleaÈ™i divinități, care dirijează voinÈ›a omului ales înspre È›inta predestinată. Astfel, problemele acestea se rezolvau prin credinÈ›a în participarea nemijlocită a divinității la treburile omenirii. Noua È™tiință a istoriei a respins din teoria sa amândouă aceste teze. S-ar părea că, respingând credinÈ›ele celor vechi în legătură cu voinÈ›a divină care supune oamenii È™i-i conduce către È›inte determinate, noua È™tiință ar fi trebuit să cerceteze nu manifestările puterii, ci pricinile care o produc. Dar ea n-a făcut aceasta. Respingând în teorie concepÈ›iile istoricilor vechi, ea le urmează în practică. ÃŽn locul unor oameni blagosloviÈ›i cu puterea divină È™i care conduc în chip nemijlocit după voinÈ›a dumnezeirii, noua istorie a pus sau eroi înzestraÈ›i cu calități neobiÈ™nuite, supraomeneÈ™ti, sau pur È™i simplu oameni de toată mâna aparÈ›inând celor mai deosebite categorii, de la monarhi È™i până la ziariÈ™ti, care manevrează masele. ÃŽn locul unor È›eluri pe placul divinității, ale popoarelor iudeu, grec, roman, care li se păreau celor din vechime È›elurile miÈ™cării omenirii, noua istorie È™i-a propus È›elurile sale: binele poporului francez, german, englez È™i, în abstracÈ›iunea sa cea mai înaltă, binele civilizaÈ›iei întregii omeniri, noÈ›iune prin care se înÈ›eleg de obicei popoarele, ce ocupă micul colÈ› de nord-vest al unui continent întreg. Noua istorie a respins credinÈ›ele de altădată, fără să pună în locul lor o concepÈ›ie nouă, iar logica tezelor i-a făcut pe istoricii care, chipurile, respingeau puterea divină a monarhilor È™i fatalismul celor vechi, să ajungă – pe altă cale – la acelaÈ™i lucru, È™i anume să afirme că: 1) popoarele sunt conduse de indivizi izolaÈ›i È™i că 2) există un scop anumit spre care tind popoarele È™i omenirea. Toate operele istoricilor noi, de la Gibbon până la Buckle, cu toate divergenÈ›ele lor aparente È™i cu toată aparenta noutate a concepÈ›iilor lor, se întemeiază pe aceste două vechi È™i inevitabile teze. ÃŽn primul rând istoricul descrie activitatea unor personalități izolate care, după părerea lor, conduc omenirea: unul consideră ca atare numai pe monarhi, pe comandanÈ›ii de oÈ™ti È™i pe miniÈ™tri; altul adaugă, în afară de monarhi, È™i pe oratori, pe savanÈ›ii reformatori, pe filosofi È™i pe poeÈ›i, consideraÈ›i conducători ai omenirii. ÃŽn al doilea rând, È›elul către care tinde omenirea este cunoscut istoricilor: pentru unii È›elul acesta este forÈ›a statului roman, spaniol sau francez; pentru altul, libertatea È™i egalitatea unui anumit fel de civilizaÈ›ie dintr-un ungher restrâns al lumii, ce poartă numele de Europa. ÃŽn anul 1789, la Paris se stârneÈ™te o miÈ™care; ea creÈ™te, se dezvoltă È™i se manifestă într-o deplasare de popoare de la apus la răsărit. ÃŽn câteva rânduri, această miÈ™care spre răsărit se izbeÈ™te de o contra miÈ™care de la răsărit la apus; în 1812, deplasarea aceasta atinge punctul ei culminant – Moscova – È™i atunci, după o simetrie vrednică de luat în seamă, se produce o contra miÈ™care de la răsărit la apus, în care, întocmai ca È™i în cazul primei miÈ™cări, sunt antrenate popoarele aflate între ciocan È™i nicovală. Această miÈ™care inversă atinge la apus punctul de plecare al primei miÈ™cări – Parisul – È™i se potoleÈ™te. ÃŽn cursul acestei perioade de douăzeci de ani, întinderi imense de câmpii fertile rămân nearate, casele sunt incendiate, negoÈ›ul își schimbă direcÈ›ia; milioane de oameni sărăcesc, se îmbogățesc, se strămută, È™i milioane de oameni, toÈ›i creÈ™tini care mărturisesc legea iubirii de aproapele, se ucid unii pe alÈ›ii. Ce semnificaÈ›ie au toate acestea? De unde purced? Ce i-a determinat pe oamenii aceÈ™tia să incendieze casele È™i să-È™i omoare semenii? Care sunt cauzele acestor evenimente? Ce forță i-a împins pe oameni să procedeze în chipul acesta? Iată câteva întrebări simple È™i foarte legitime pe care È™i le pune fiecare atunci când se loveÈ™te de monumentele È™i de legendele aparÈ›inând perioadei trecute a miÈ™cării. Pentru a da soluÈ›ie acestor întrebări, ne adresăm È™tiinÈ›ei istoriei care are drept scop tocmai cunoaÈ™terea de sine a popoarelor È™i a omenirii. Dacă istoria s-ar menÈ›ine la concepÈ›ia veche, ar spune: divinitatea, drept răsplată sau drept pedeapsă poporului său, i-a dat lui Napoleon putere È™i a condus voinÈ›a lui spre atingerea acestor scopuri divine. Și răspunsul acesta ar fi un răspuns complet È™i limpede, îți rămâne libertatea să crezi sau să nu crezi în rostul divin al lui Napoleon; dar aceluia care crede în acest rost divin, totul i-ar fi limpede de la această perioadă istorică È™i n-ar avea cum găsi vreo contradicÈ›ie. Noua È™tiință a istoriei, însă, nu poate răspunde în chipul acesta. ȘtiinÈ›a nu recunoaÈ™te concepÈ›ia anticilor despre intervenÈ›ia nemijlocită a divinității în treburile omenirii È™i, deci, trebuie să dea alte răspunsuri. Răspunzând la aceste întrebări, noua È™tiință a istoriei spune: vreÈ›i să È™tiÈ›i rostul acestei miÈ™cări, de unde a luat naÈ™tere È™i care sunt forÈ›ele ce au produs aceste evenimente? AscultaÈ›i: „Ludovic al XIV-lea a fost un om foarte mândru È™i încrezut. A avut drept ibovnice pe cutare, drept miniÈ™tri pe cutare È™i a condus prost FranÈ›a. UrmaÈ™ii lui Ludovic au fost È™i ei oameni slabi È™i au condus FranÈ›a la fel de prost. Au avut È™i ei pe cutare de favoriÈ›i È™i pe cutare de amante. Pe lângă acestea, câțiva oameni au scris în vremea asta niÈ™te cărÈ›i. La sfârÈ™itul secolului al XVIII-lea s-au asociat la Paris vreo douăzeci de oameni, care au început să spună că toÈ›i oamenii sunt egali È™i liberi. Din această cauză, pe toată întinderea FranÈ›ei oamenii au început să se taie unii pe alÈ›ii È™i să se înece. AceÈ™ti oameni au ucis pe regele FranÈ›ei È™i pe mulÈ›i alÈ›ii. ÃŽn acelaÈ™i timp apare în FranÈ›a un om de geniu, Napoleon. El i-a învins pretutindeni pe toÈ›i, adică a ucis o mulÈ›ime de lume, fiindcă era genial cum nu se mai poate. Și aÈ™a a pornit să ucidă, nu se È™tie pentru ce, pe africani, È™i i-a ucis atât de bine È™i a fost un om atât de È™iret È™i de inteligent, încât, înapoiat în FranÈ›a, a poruncit ca toÈ›i să i se supună. Și i s-au supus toÈ›i. Făcându-se împărat, el a pornit din nou să ucidă lumea în Italia, Austria È™i Prusia. Și acolo a căsăpit o mulÈ›ime de oameni. ÃŽn Rusia era însă împărat Alexandru, care È™i-a pus în gând să restabilească ordinea în Europa È™i, din această cauză, s-a războit cu Napoleon. Dar în 1807, s-a împrietenit pe neaÈ™teptate cu el, iar în 1811 s-au certat din nou È™i iar au început să ucidă o mulÈ›ime de lume. Și Napoleon a mânat în Rusia È™ase sute de mii de oameni È™i a cucerit Moscova; È™i pe urmă deodată a fugit din ea È™i atunci împăratul Alexandru cu ajutorul sfaturilor lui Stein È™i ale celorlalÈ›i, a reunit Europa, mobilizând-o împotriva celui ce-i tulburase liniÈ™tea. ToÈ›i aliaÈ›ii lui Napoleon s-au transformat brusc în duÈ™mani ai lui È™i au pornit împotriva lui Napoleon, care-È™i adunase noi forÈ›e. AliaÈ›ii l-au învins pe Napoleon, au intrat în Paris, l-au forÈ›at pe Napoleon să abdice de la tron È™i l-au trimis pe insula Elba, fără să-l lipsească de titlul imperial È™i dându-i toate onorurile corespunzătoare, deÈ™i cinci ani înainte de aceste evenimente È™i un an după aceea toÈ›i îl considerau un tâlhar scos din lege. Pe tronul FranÈ›ei s-a urcat atunci Ludovic al XVIII-lea, de care până atunci È™i francezii È™i aliaÈ›ii își bătuseră joc, iar Napoleon, după ce a vărsat lacrimi în faÈ›a vechii gărzi, a renunÈ›at la tron È™i a plecat în exil. După asta, anumiÈ›i oameni de stat È™i diplomaÈ›i iscusiÈ›i (mai cu seama Talleyrand, care izbutise să se aÈ™eze înaintea altuia pe un anumit fotoliu È™i care în felul acesta lărgise hotarele FranÈ›ei) au purtat convorbiri la Viena È™i prin aceste convorbiri au făcut popoarele fericite sau nefericite. Și deodată diplomaÈ›ii È™i monarhii numai cât nu s-au certat; erau gata-gata să poruncească armatelor lor să se omoare iarăși între ele, dar în vremea asta Napoleon a ajuns în FranÈ›a cu un batalion È™i francezii, care îl urau, i s-au supus numaidecât. Monarhii aliaÈ›i, însă, s-au supărat de treaba asta È™i iar au pornit cu război împotriva francezilor. L-au învins pe genialul Napoleon, l-au exilat pe insula Sfânta Elena, considerându-l deodată drept un tâlhar. Și aici surghiunitul, departe de cei dragi inimii sale È™i de iubita lui FranÈ›a, moare pe o stâncă, încetul cu încetul, transmițând posterității marile sale fapte. Iar în Europa s-a stârnit o reacÈ›iune, È™i toÈ›i suveranii au început să-È™i persecute din nou popoarele.†Zadarnic aÈ›i crede că toate astea nu-s decât o glumă, o caricaturizare a descrierilor istorice. Dimpotrivă, este cea mai palidă imagine a răspunsurilor contradictorii È™i potrivite ca nuca în perete, pe care le dă întreaga istorie, de la autorii de opere memorialistice È™i de la istoriile statelor luate în parte, până la istoriile universale È™i noul soi de istorii numite istorii ale culturii, care tratează despre acea epocă. Ciudățenia È™i comicul acestor răspunsuri vine din faptul că noua istorie seamănă cu surdul, care răspunde la întrebări pe care nimeni nu i le-a pus. Dacă scopul istoriei este descrierea miÈ™cării omenirii È™i popoarelor, atunci cea dintâi chestiune la care e nevoie de un răspuns, care dacă lipseÈ™te face ca tot restul să nu poată fi înÈ›eles, este următoarea: ce forță pune în miÈ™care popoarele? La această întrebare noua istorie răspunde distrată, ba că Napoleon a fost peste măsură de genial, ba că Ludovic al XIV-lea a fost peste măsură de îngâmfat, ba că cutare scriitori au scris cutare cărÈ›i. Se prea poate ca lucrurile să fi stat aÈ™a È™i omenirea este gata să admită acest punct de vedere; dar nu asta întreabă ea. Ar putea fi interesante toate aceste răspunsuri, dacă am recunoaÈ™te o putere divină, de sine stătătoare È™i veÈ™nic consecventă, care conduce popoarele printr-un Napoleon, printr-un Ludovic È™i prin scriitori; dar noi nu recunoaÈ™tem o asemenea putere È™i, de aceea, înainte de a ni se vorbi de Napoleon, de Ludovic È™i de scriitori, trebuie să ni se arate legăturile esenÈ›iale care există între aceste persoane È™i miÈ™carea popoarelor. Dacă însă în locul puterii divine a fost instalată altă putere, atunci trebuie să ni se explice în ce constă ea, fiindcă tocmai în descoperirea acestei puteri stă tot interesul istoriei. Istoria pare să presupună că această forță este de la sine înÈ›eleasă È™i că e È™tiută de toată lumea. Dar, cu toată dorinÈ›a de a admite această nouă forță ca pe o forță cunoscută, acel care citeÈ™te foarte multe lucrări istorice va ajunge fără voia lui să se îndoiască de faptul că această nouă forță, pe care istoricii înÈ™iÈ™i o înÈ›eleg în mai multe feluri, poate fi ceva pe deplin cunoscut de toată lumea. II. CE FORÞà PUNE ÃŽN miÈ™care popoarele? Istoricii care scriu biografii È™i istoricii diferitelor popoare înÈ›eleg prin această forță puterea cu care sunt învestiÈ›i eroii È™i suveranii. După descrierile lor, evenimentele decurg exclusiv din voinÈ›a Napoleonilor, Alexandrilor È™i în general a oamenilor pe care îi descrie istoricul monografist. Răspunsurile pe care le dau istoricii de acest gen la întrebarea, care este forÈ›a ce dă impuls evenimentelor, sunt satisfăcătoare, dar numai atâta timp cât există câte un singur istoric pentru fiecare eveniment. Dar, deîndată ce istorici de naÈ›ionalități È™i concepÈ›ii diferite încep să descrie unul È™i acelaÈ™i eveniment, răspunsurile pe care le dau ei își pierd numaidecât tot rostul, fiindcă forÈ›a aceasta este înÈ›eleasă de fiecare dintre ei nu numai diferit, dar adeseori chiar în moduri cu totul opuse. Un istoric afirmă că evenimentul respectiv decurge din puterea lui Napoleon; altul că decurge din puterea lui Alexandru; un al treilea că decurge din puterea vreunei alte persoane. Pe lângă asta, istoricii de acest gen se mai contrazic între ei chiar È™i în explicarea forÈ›ei pe care se întemeiază puterea uneia È™i aceleiaÈ™i persoane. Bonapartistul Thiers spune că domnia lui Napoleon s-a întemeiat pe virtuÈ›ile È™i genialitatea acestuia; republicanul L'Onfrey afirmă că s-a întemeiat pe È™arlatanie È™i pe înÈ™elarea poporului. AÈ™a că istorici de acest gen, distrugându-È™i reciproc tezele, își anulează prin însuÈ™i acest fapt concepÈ›ia asupra forÈ›ei care produce evenimentele È™i nu dau nici un răspuns la problema esenÈ›ială a istoriei. Autorii de istorii universale, care au de-a face cu toate popoarele, par să recunoască lipsa de îndreptățire a concepÈ›iei autorilor de istorii monografice, în ce priveÈ™te forÈ›a din care decurg evenimentele. Ei socotesc această forță ca fiind rezultatul unui complex de forÈ›e îndreptate în sensuri diferite, È™i nu puterea acordată eroilor È™i suveranilor. Autorul de istorii universale, când descrie un război sau o cucerire a unui popor, caută pricina evenimentelor nu în puterea unei persoane, ci în interacÈ›iunea persoanelor care au legături cu evenimentul È™i se influenÈ›ează reciproc. După această concepÈ›ie, puterea personalităților istorice, prezentându-se ca un produs al mai multor forÈ›e, s-ar părea că nu mai poate fi privită ca o forță care produce, prin ea însăși, evenimentele. ÃŽn cele mai multe cazuri autorii de istorii universale folosesc totuÈ™i noÈ›iunea de putere din nou cu sensul de forță ce produce prin ea însăși evenimentele È™i se referă la această putere ca la o cauză a lor. AÈ™a cum pun ei problema, personalitatea istorică este considerată când ca un produs al epocii sale, iar puterea ei doar ca produsul diferitelor forÈ›e, când puterea personalității este considerată drept forÈ›a generatoare a evenimentelor. Gervinus, Schlosser, de pildă, È™i ceilalÈ›i, ba demonstrează că Napoleon este produsul revoluÈ›iei, al ideilor anului 1789 etc., ba spun că expediÈ›ia din 1812, È™i alte evenimente care nu le convin, sunt doar opera voinÈ›ei greÈ™it orientate a lui Napoleon, È™i că înseÈ™i ideile anului 1789 au fost oprite în dezvoltarea lor după bunul plac al lui Napoleon. Din ideile revoluÈ›iei È™i din starea de spirit generală decurge puterea lui Napoleon; dar puterea lui Napoleon a înnăbuÈ™it ideile revoluÈ›iei È™i starea de spirit generală. Această ciudată contradicÈ›ie nu este întâmplătoare. Nu numai că o întâlnim la fiecare pas, dar toate operele de istorie universală se alcătuiesc dintr-un È™ir neîntrerupt de asemenea contradicÈ›ii. ContradicÈ›ia aceasta provine din faptul că, pornind pe calea analizei, autorii de istorie universală se opresc la jumătatea drumului. Pentru ca forÈ›ele componente să dea o anumită rezultantă, e necesar ca suma componentelor să fie egală cu rezultanta. Această condiÈ›ie nu este niciodată respectată de istoriografia universală È™i, de aceea, pentru a explica rezultanta, istoricii aceÈ™tia sunt neapărat nevoiÈ›i să admită, pe lângă forÈ›ele componente insuficiente, încă o forță, neexplicată, acÈ›ionând în direcÈ›ia rezultantei. Autorul de istorii monografice, atunci când descrie campania anului 1813 sau restaurarea Bourbonilor, spune de-a dreptul că aceste evenimente sunt rezultatul voinÈ›ei lui Alexandru. Dar istoriograful universal Gervinus, combătând această concepÈ›ie a istoricului parÈ›ial, se străduieÈ™te să demonstreze că expediÈ›ia din 1813 È™i restaurarea Bourbonilor au la origine, pe lângă voinÈ›a lui Alexandru, acÈ›iunile unor Stein, Metternich, madame de Staël, Talleyrand, Fichte, Chateaubriand etc. Istoricul a descompus în mod vădit puterea lui Alexandru în componentele Talleyrand, Chateaubriand etc.; suma acestor componente, adică acÈ›iunile lui Chateaubriand, Talleyrand, madame de Staël È™i ale celorlalÈ›i nu sunt egale, desigur, cu întreaga rezultantă, adică cu faptul că milioane de francezi s-au supus Bourbonilor. De aceea, pentru a explica în ce mod din aceste componente a decurs supunerea milioanelor de oameni, adică felul cum niÈ™te componente egale cu un singur A produc o rezultantă egală cu mii de A, istoricul este nevoit să admită iarăși, neapărat, aceeaÈ™i forță a puterii personale pe care o neagă, considerând-o ca un rezultat al altor forÈ›e, adică este nevoit să admită o forță neexplicată, care acÈ›ionează în direcÈ›ia componentei. Asta È™i fac istoriografii universali È™i prin aceasta ei sunt în contradicÈ›ie nu numai cu istoricii monografiÈ™ti, ci È™i cu ei înÈ™iÈ™i. Oamenii de la È›ară, care n-au noÈ›iuni clare despre cauzele ploii, spun, după cum au nevoie de ploaie sau de vreme frumoasă: vântul a împrăștiat norii, sau vântul a adunat norii. ÃŽntocmai aÈ™a fac È™i autorii de istorii universale: câteodată, când au chef sau când asta convine teoriilor lor, spun că puterea personală este rezultatul evenimentelor; iar alteori, când au nevoie să demonstreze altceva, spun că puterea personală produce evenimentele. O a treia categorie de istorici, care-È™i spun istorici ai culturii, urmând calea trasată de istoriografia universală, văd câteodată în scriitori È™i în femei forÈ›ele care produc evenimentele, înÈ›eleg în chip È™i mai deosebit această forță. Ei văd această forță în aÈ™a-zisa cultură, în activitatea intelectuală. Istoricii culturii sunt pe deplin consecvenÈ›i, raportaÈ›i la înaintaÈ™ii lor, istoriografii de istorie universală, căci dacă evenimentele istorice se pot explica prin faptul că un număr mic de oameni s-au purtat unii față de alÈ›ii într-un fel sau într-altul, pentru ce nu s-ar explica ele È™i prin faptul că cutare oameni au scris cutare cărÈ›i? Din imensul număr de indicii ce însoÈ›esc orice fenomen, viu, aceÈ™ti istorici aleg numai indicele activității intelectuale È™i-l consideră cauză. Dar, cu toată străduinÈ›a lor de a demonstra că pricina evenimentului stă în activitatea intelectuală, cu mare greutate putem admite că între activitatea intelectuală È™i miÈ™carea popoarelor există ceva comun È™i în nici un caz nu putem admite că această activitate ar conduce actele oamenilor, căci fapte cum sunt cruzimile revoluÈ›iei franceze È™i asasinatele ei, ce au decurs din propovăduirea ideilor de egalitate între oameni, ori războaiele crude È™i execuÈ›iile sângeroase, ce au decurs din propovăduirea iubirii, contrazic această presupunere. Dar, chiar dacă am admite că sunt îndreptățite toate teoriile, iscusit construite, de care sunt pline aceste istorii, chiar dacă am admite că popoarele ar fi conduse de cine È™tie ce forță nedefinită, numită idee, totuÈ™i, problema fundamentală a istoriei sau rămâne nerezolvată, sau la vechiul concept de putere a monarhilor È™i la conceptul omolog al influenÈ›ei sfetnicilor È™i a altor personalități, introdus de istoriografia universală, se va mai adăuga È™i conceptul nou al forÈ›ei istorice a ideii, ale cărei legături cu masele necesită iarăși explicaÈ›ii. Se poate pricepe că Napoleon a avut puterea È™i din cauza asta a săvârÈ™it un anumit fapt; cu oarecare rezerve se poate pricepe È™i că Napoleon a fost, împreună cu alte influenÈ›e, cauza acestui eveniment, dar cum se face că o carte cum e Contractul social poate determina pe francezi să înceapă a se ucide unii pe alÈ›ii, nu se poate pricepe fără explicarea legăturilor cauzale dintre această nouă forță – ideea – È™i evenimentul istoric. Fără îndoială, există o legătură între toÈ›i oamenii ce trăiesc în acelaÈ™i timp È™i există deci È™i posibilitatea de a găsi oarecare legătură între activitatea intelectuală a oamenilor È™i evoluÈ›ia lor istorică, întocmai aÈ™a cum poate fi găsită această legătură între evoluÈ›ia omenirii, pe de o parte, È™i comerÈ›, meÈ™teÈ™uguri, grădinărit È™i orice doriÈ›i, de cealaltă parte. Dar cum se face că tocmai activitatea intelectuală a unor oameni li se prezintă istoricilor culturii drept cauză È™i expresie a întregului proces istoric, e greu de înÈ›eles. O concluzie ca aceasta a istoricilor nu poate fi explicată decât în felul următor: 1) istoria este scrisă de către savanÈ›i È™i, de aceea, acestora li se pare firesc È™i le face plăcere gândul că activitatea tagmei lor ar fi cauza evoluÈ›iei întregii omeniri – întocmai la fel de firesc È™i de plăcut ar fi pentru negustori, agricultori sau soldaÈ›i să gândească acelaÈ™i lucru despre ei (fapt care nu se întâmplă, numai pentru că negustorii È™i soldaÈ›ii nu scriu istorie) È™i 2) activitatea spirituală, instrucÈ›iunea, civilizaÈ›ia, cultura, ideile, toate acestea sunt noÈ›iuni neclare, nedefinite, sub flamura cărora este foarte comodă folosirea unor cuvinte cu sensuri È™i mai neclare încă È™i, de aceea, mai uÈ™or de pus la baza vreunei teorii. Dar lăsând la o parte calitățile intrinsece ale acestui soi de opere istorice (s-ar putea să fie È™i ele bune la ceva sau necesare cuiva), istoriile culturii, de care încep să se apropie ca gen din ce în ce mai mult toate istoriile universale, se disting prin faptul că, în timp se analizează amănunÈ›it È™i serios diferitele teorii – religioase, filosofice È™i politice – drept pricini ale evenimentelor istorice, de fiecare dată, când trec la descrierea unor evenimente istorice concrete, cum ar fi de pildă campania din 1812, îl prezintă – fără să vrea, ca pe un rezultat al puterii personale, spunând direct că această campanie este un produs al voinÈ›ei lui Napoleon. ÃŽn felul acesta, istoricii culturii se contrazic, fără să vrea, pe ei înÈ™iÈ™i È™i demonstrează că noua forță pe care au născocit-o nu exprimă evenimentele istorice È™i că unicul mijloc de a ajunge la o înÈ›elegere a istoriei este puterea personală pe care se fac că n-o recunosc. III. MERGE O LOCOMOTIVÃ. SE PUNE întrebarea: cum se miÈ™că ea? Mujicul spune: o mână dracul. Altul e de părere că merge pentru că i se miÈ™că roÈ›ile, iar altul afirmă că toată pricina miÈ™cării stă în fumul dus de vânt. Mujicul nu poate fi contrazis: el a conceput o explicaÈ›ie completă. Pentru a-l contrazice, ar trebui să-i demonstreze cineva că nu există draci, sau ca un al doilea mujic să-i explice că acela care mână locomotiva nu e dracul, ci un neamÈ›. Numai atunci, din contradicÈ›ie, ar putea să vadă amândoi că greÈ™esc. Dar cel care consideră drept pricină miÈ™carea roÈ›ilor se dezminte singur, fiindcă deîndată ce a pornit pe calea analizei e nevoit să meargă mai departe, e nevoit să explice cauza miÈ™cării roÈ›ilor. Și până nu va ajunge la cauza ultimă a miÈ™cării locomotivei, la aburul comprimat din cazan, nu va avea dreptul să se oprească din căutare. Acela care a explicat însă miÈ™carea locomotivei prin fumul dus de vânt îndărăt a procedat vădit în felul următor: observând că explicaÈ›ia cu roÈ›ile nu ajunge la cauze, a luat primul indiciu care i-a căzut sub ochi È™i l-a dat drept cauză. Singura noÈ›iune care poate explica miÈ™carea locomotivei este noÈ›iunea unei forÈ›e egale cu această miÈ™care vizibilă. Singura noÈ›iune prin mijlocirea căreia poate fi explicată miÈ™carea popoarelor este noÈ›iunea unei forÈ›e egale cu întregul miÈ™cării popoarelor. Dar, prin această noÈ›iune, diferiÈ›ii istorici înÈ›eleg forÈ›e foarte diferite È™i deloc egale cu miÈ™carea vizibilă. Unii văd în ea forÈ›a ce revine în chip nemijlocit eroului, aÈ™a cum vede mujicul pe dracul în locomotivă; alÈ›ii văd în ea o forță care rezultă din alte câteva forÈ›e, cum ar fi miÈ™carea roÈ›ilor; iar o a treia categorie de istorici văd în ea influenÈ›a culturii, adică fumul rămas în urma locomotivei. Atâta timp cât se scrie istoria unor indivizi luaÈ›i aparte, fie că e vorba de Cezar, de Alexandru, de Luther sau de Voltaire, È™i nu istoria tuturor oamenilor, a absolut tuturor oamenilor fără excepÈ›ie, care iau parte la eveniment, e cu neputință să nu se atribuie indivizilor luaÈ›i în parte o forță ce determină pe alÈ›i oameni să-È™i îndrepte acÈ›iunea spre un scop anumit. Și unica noÈ›iune de acest fel cunoscută istoricilor este noÈ›iunea de putere politică. NoÈ›iunea aceasta este singura cheie prin mijlocirea căreia poate fi stăpânit materialul istoric în felul cum este el expus astăzi, È™i cel care ar suprima această cheie, aÈ™a cum a făcut Buckle, fără să cunoască altă metodă de interpretare a materialului istoric, acela n-ar face altceva decât să se lipsească de ultima lui posibilitate de a-l interpreta. Caracterul inevitabil al noÈ›iunii de putere politică în explicarea evenimentelor istorice este demonstrat cel mai bine de înÈ™iÈ™i istoricii care se ocupă de istoria universală È™i istoria culturii, care resping, chipurile, noÈ›iunea, de putere politică, dar care o folosesc în chip inevitabil la fiecare pas. Până în zilele noastre, È™tiinÈ›a istoriei este, în ceea ce priveÈ™te problemele omenirii, asemănătoare banilor puÈ™i în circulaÈ›ie: hârtia monedă È™i moneda metalică. Biografiile È™i istoriile parÈ›iale ale popoarelor luate în parte sunt asemenea bancnotelor. Ele pot circula È™i se pot converti, împlinindu-È™i misiunea fără să dăuneze cuiva; pot fi chiar folositoare, atâta timp cât nu se întreabă nimeni prin ce sunt ele garantate. Este de ajuns să trecem cu vederea problema modului în care voinÈ›a eroilor produce evenimentele, pentru ca istoriile diverÈ™ilor Thiers să devină interesante, instructive È™i pe deasupra să capete È™i o nuanță de poezie. Dar, după cum îndoiala asupra valorii reale a unei hârtii monede provine fie din faptul că, fiind prea uÈ™or de fabricat, ar putea-o fabrica mai multă lume, fie din faptul că ar încerca cineva s-o schimbe pe aur, tot aÈ™a îndoiala asupra sensului real al istoriilor de acest fel provine fie din faptul că prea sunt multe, fie din faptul că, din naivitate, cineva se întreabă: dar cu ce putere a făcut Napoleon cutare ispravă? — Cu alte cuvinte, vrea să schimbe o bancnotă curentă pe aurul curat al unei noÈ›iuni reale. Istoricii ce practică istoria universală È™i istoricii culturii sunt asemeni acelora care, dându-È™i seama de inconvenientele hârtiei monede, s-ar hotărî să bată în locul ei monedă sunătoare dintr-un metal care nu are densitatea aurului. Și moneda ar ieÈ™i într-adevăr sunătoare, dar numai atât: sunătoare. O bancnotă tot mai poate înÈ™ela pe neÈ™tiutori; moneda sunătoare, dar fără preÈ›, nu poate însă păcăli pe nimeni. Tot aÈ™a cum aurul numai atunci e aur când poate fi întrebuinÈ›at nu numai pentru schimb, ci È™i pentru opere de giuvaergerie, tot aÈ™a È™i autorii de istorie universală numai atunci vor fi aur curat când vor fi în stare să răspundă la întrebarea fundamentală a istoriei: ce este puterea? Autorii de istorii universale răspund contradictoriu la această întrebare, iar istoricii culturii o ocolesc cu totul, răspunzând la cine È™tie ce altă problemă. Și, după cum fisele de joc de cărÈ›i ce seamănă cu aurul pot fi folosite numai între oameni înÈ›eleÈ™i între ei să le ia drept aur, ori între cei ce nu cunosc proprietățile aurului, tot aÈ™a istoricii universali È™i istoricii culturii, nerăspunzând la chestiunile esenÈ›iale ale omenirii, servesc, pentru nu se È™tie ce scopuri, ca monedă curentă în universități, È™i în lumea cititorilor „amatori de cărÈ›i serioaseâ€, cum le numesc ei. IV. RENUNÞÂND LA CONCEPÞIA anterioară despre divina supunere a voinÈ›ei poporului la voinÈ›a unui ales unic È™i, prin supunerea acestui ales, la voinÈ›a divinității, istoria nu mai poate face un pas fără să se contrazică, dacă nu alege una din două: ori să se întoarcă la credinÈ›a veche în nemijlocita participare a divinității la treburile oamenilor, ori să explice precis sensul forÈ›ei aceleia care produce evenimentul istoric È™i care e denumită putere politică. ÃŽntoarcerea la primul termen e cu neputință, credinÈ›a aceasta a fost distrusă È™i, de aceea, trebuie definit sensul noÈ›iunii de putere politică. Napoleon a dat poruncă să se strângă armate È™i să se pornească războiul. Ne-am deprins aÈ™a de mult cu această idee, ne este atât de intrată în sânge concepÈ›ia aceasta, încât chestiunea de a È™ti pentru ce È™ase sute de mii de oameni au pornit la război în clipa în care Napoleon a rostit cutare vorbe ni se pare absurdă. A avut putere È™i de aceea s-a îndeplinit ceea ce a poruncit el. Răspunsul acesta este pe deplin satisfăcător, dacă credem că lui Napoleon i-a fost dată de Dumnezeu puterea. Dar de îndată ce nu mai recunoaÈ™tem acest lucru, trebuie neapărat să precizăm ce este puterea aceasta a unui singur om asupra celorlalÈ›i. Puterea aceasta nu poate fi totuna cu puterea nemijlocită a dominaÈ›iei fizice, exercitată de o ființă puternică asupra alteia, slabă, dominaÈ›ie întemeiată pe folosirea sau pe ameninÈ›area cu folosirea forÈ›ei fizice, aÈ™a cum este puterea lui Hercule; ea nu poate fi bazată nici pe vreo predominare prin forÈ›a morală, aÈ™a cum din naivitate socotesc unii istorici afirmând că protagoniÈ™tii istoriei sunt eroi, adică oameni înzestraÈ›i cu un suflet mare È™i o putere spirituală deosebită, numită genialitate. Puterea aceasta nu poate fi bazată pe predominarea forÈ›ei morale de vreme ce (lăsând deoparte unii oameni eroici cum ar fi Napoleon, cu privire la ale cărui calități morale părerile sunt foarte împărÈ›ite), istoria ne arată că nici Ludovic al XI-lea, nici Metternich, care au condus milioane de oameni, n-au avut în nici un chip vreo deosebită însuÈ™ire de tărie sufletească ci, dimpotrivă, au fost, în cele mai multe cazuri, mai prejos în viaÈ›a lor, din punct de vedere moral, decât oricare dintre milioanele de oameni pe care i-au condus. Dacă izvorul puterii politice nu stă nici în însuÈ™irile fizice, nici în însuÈ™irile morale ale persoanei ce o deÈ›ine, este evident că izvorul acestei puteri trebuie căutat în afara persoanei, în raporturile cu masele ale persoanei ce deÈ›ine puterea. ÃŽntocmai aÈ™a concepe puterea È™i È™tiinÈ›a dreptului, acest ghiÈ™eu de schimburi băneÈ™ti al istoriei, care se obligă să dea, în locul concepÈ›iei istorice despre putere, aur curat. Puterea este totalitatea voinÈ›elor maselor, transmisă, printr-un acord expres sau tacit, unor diriguitori aleÈ™i de mase. ÃŽn domeniul È™tiinÈ›ei dreptului, ce se compune din raÈ›ionamente asupra modului cum ar trebui organizat statul È™i puterea, dacă ar fi cu putință să se organizeze aÈ™a ceva, totul e foarte limpede; dar, aplicată la istorie, această definiÈ›ie a puterii cere lămuriri. ȘtiinÈ›a dreptului priveÈ™te statul È™i puterea aÈ™a cum priveau cei vechi focul, ca pe ceva care există în mod absolut, ca pe un element. Dar pentru istorie, statul È™i puterea nu sunt decât niÈ™te fenomene ca atare, aÈ™a cum pentru fizica epocii noastre focul nu este un element, ci un fenomen. Din această deosebire fundamentală dintre concepÈ›ia istoriei È™i concepÈ›ia juridică rezultă că È™tiinÈ›a dreptului poate să înfățiÈ™eze amănunÈ›it modul cum, după părerea ei, ar trebui organizată puterea, È™i să ne spună ce este puterea care există imuabil în afara timpului; dar la problema istoriei cu privire la semnificaÈ›ia schimbării aspectului puterii de-a lungul vremurilor, ea nu poate răspunde nimic. Dacă puterea este transmisă conducătorului de către totalitatea voinÈ›elor, este oare È™i Pugaciov un reprezentant al voinÈ›ei maselor? Iar dacă nu este, pentru ce este Napoleon I? Pentru ce Napoleon al III-lea, atunci când a fost prins la Boulogne, a fost socotit un răufăcător, iar mai târziu răufăcători au fost socotiÈ›i aceia pe care i-a prins el? ÃŽn cazul revoluÈ›iilor de la curÈ›ile regale, revoluÈ›ii la care iau parte uneori doar două-trei persoane, voinÈ›a poporului este oare la fel transmisă asupra noii persoane? ÃŽn cazul raporturilor dintre state, voinÈ›a masei poporului este ea oare transmisă ocupantului? ÃŽn 1808, voinÈ›a populaÈ›iei din ConfederaÈ›ia Rinului i-a fost cumva transmisă lui Napoleon? Iar atunci când, în 1809, armatele noastre au mers alături de francezi împotriva Austriei, voinÈ›a masei poporului rus i-a fost oare transmisă lui Napoleon? La aceste întrebări se poate răspunde în trei feluri: ori 1) recunoscând că voinÈ›a maselor se transmite întotdeauna, necondiÈ›ionat, acelui sau acelor conducători pe care ele i-au ales, È™i că, din pricina aceasta, orice putere nouă care, s-ar ivi, orice luptă împotriva unei puteri gata transmise, trebuie considerată doar ca o violare a puterii adevărate, ori 2) recunoscând că voinÈ›a maselor trece asupra conducătorilor în condiÈ›iuni bine determinate È™i cunoscute, È™i arătând că orice îngrădire, ciocnire È™i chiar nimicire a puterii, rezultă din nerespectarea acestor condiÈ›ii din partea conducătorilor, ori 3) recunoscând că voinÈ›a maselor se transmite conducătorilor condiÈ›ionat, dar nu în condiÈ›ii È™tiute È™i definite, È™i că ivirea mai multor puteri, lupta È™i căderea lor, rezultă numai din îndeplinirea într-o măsură mai mare sau mai mică de către cârmuitori a acelor condiÈ›iuni necunoscute, pe baza cărora voinÈ›a maselor a fost transmisă de la unele persoane la altele. ÃŽn aceste trei feluri își explică istoricii raporturile dintre mase È™i conducători. Unii istorici care, din naivitate, nu pricep problema sensului puterii – chiar È™i acei istorici monografiÈ™ti È™i biografi de care s-a vorbit mai sus – recunosc, chipurile, că totalitatea voinÈ›elor masei se transmite personalităților istorice necondiÈ›ionat È™i, de aceea, atunci când descriu puterea personală a cine È™tie cui, aceÈ™ti istorici presupun că tocmai această putere ar fi singura absolută È™i reală, È™i că orice altă forță, deîndată ce se împotriveÈ™te acestei puteri reale, nu mai este putere politică, ci uzurpare a puterii politice, adică violență. Teoria lor e bună pentru perioadele de început ale istoriei È™i pentru cele paÈ™nice, dar, aplicată la perioadele complexe È™i furtunoase ale vieÈ›ii popoarelor, perioadele în care se ivesc simultan È™i se ciocnesc cap în cap diferitele puteri politice, această teorie are neajunsul că istoricul legitimist va demonstra că puterea ConvenÈ›iei, a Directoratului È™i a lui Bonaparte nu era decât o uzurpare de putere, iar istoricul republican È™i cel bonapartist vor demonstra – unul că puterea ConvenÈ›iei, celălalt că puterea Imperiului a fost puterea legitimă, în timp ce toate celelalte au fost doar uzurpări de putere. E sigur că, în felul acesta, răsturnându-se reciproc unele pe altele, explicaÈ›iile date de aceÈ™ti istorici fenomenului puterii pot ajunge să nu mai fie bune decât pentru copiii de vârsta cea mai fragedă. Recunoscând falsitatea acestui fel de a concepe istoria, un alt soi de istorici pretind că puterea politică are drept temei transmiterea condiÈ›ionată a totalității voinÈ›elor masei către cârmuitori È™i că personalitățile istorice deÈ›in puterea numai cu condiÈ›ia îndeplinirii programului pe care prin consens tacit li l-a prescris voinÈ›a poporului. Dar în ce constau aceste condiÈ›ii, istoricii aceÈ™tia nu ne spun, sau, dacă pomenesc cumva de ele, se contrazic tot timpul între ei. Fiecare istoric vede aceste condiÈ›ii după felul cum concepe el scopul evoluÈ›iei unui popor, în mărirea, bogăția, libertatea, cultura cetățenilor FranÈ›ei, sau ai altui stat. Dar, lăsând la o parte contrazicerile dintre istorici cu privire la aceste condiÈ›ii, admițând chiar că ar exista un program comun care să cuprindă aceste condiÈ›ii, vom găsi că faptele istorice contrazic aproape totdeauna această teorie. Dacă condiÈ›iile transmiterii puterii constau în bogăția, libertatea, luminarea poporului, atunci pentru ce Ludovic al XIV-lea È™i Ioan al IV-lea își încheie viaÈ›a domnind netulburaÈ›i iar Ludovic al XVI-lea È™i Carol I sunt executaÈ›i de popoarele lor? La întrebarea aceasta, istoricii răspund că activitatea lui Ludovic al XIV-lea, potrivnică programului, s-a răsfrânt asupra lui Ludovic al XVI-lea. Dar pentru ce nu s-a răsfrânt ea asupra lui Ludovic al XIV-lea È™i asupra lui Ludovic al XV-lea, pentru ce a trebuit să se răsfrângă tocmai asupra lui Ludovic al XVI-lea? Care este termenul înăuntrul căruia se poate produce această răsfrângere? La aceste întrebări nu există răspuns È™i nici nu poate exista. Tot aÈ™a de puÈ›in se explică prin această concepÈ›ie È™i cauza pentru care totalitatea voinÈ›elor rămâne timp de veacuri de-a rândul în mâinile unor conducători È™i ale moÈ™tenitorilor lor, pentru ca apoi, dintr-o dată, să treacă în decurs de cincizeci de ani, asupra ConvenÈ›iei, asupra Directoratului, asupra lui Napoleon, asupra lui Alexandru, asupra lui Ludovic al XVIII-lea È™i iarăși asupra lui Napoleon, asupra lui Carol al X-lea, asupra lui Ludovic-Filip, asupra guvernului republican È™i asupra lui Napoleon al III-lea. PuÈ™i în faÈ›a acestor transferări repezi ale voinÈ›elor, de la o persoană la alta È™i, mai cu seamă, în faÈ›a raporturilor internaÈ›ionale, a ocupaÈ›iilor străine È™i a alianÈ›elor, aceÈ™ti istorici sunt nevoiÈ›i să recunoască, împotriva dorinÈ›ei lor, că o parte din aceste fenomene nu mai sunt transferări legitime de voinÈ›e, ci întâmplări ce È›in de viclenia, de greÈ™elile, de perfidia, de slăbiciunea vreunui diplomat, vreunui monarh sau È™ef de partid. AÈ™a că mare parte dintre evenimentele istorice – războaiele civile, revoluÈ›iile, cuceririle – nu mai sunt înfățiÈ™ate de aceÈ™ti istorici ca un rezultat al transmiterii de libere voinÈ›e, ci ca rezultatul voinÈ›ei fals îndrumate a unuia sau mai multor oameni, ceea ce înseamnă tot o uzurpare de putere. Din pricina aceasta, evenimentele istorice li se prezintă È™i istoricilor de acest soi drept abateri de la teoria generală. Istoricii aceÈ™tia sunt asemeni botanistului care, observând că unele plante răsar din seminÈ›e cu două cotiledoane, ar susÈ›ine că tot ce e plantă creÈ™te numai bifurcându-se în două frunzuliÈ›e È™i că palmierul ori ciuperca, ba chiar stejarul care, când a crescut, nu mai are nimic de-a face cu cele două frunzuliÈ›e, sunt abateri de la teorie. A treia categorie de istorici afirmă că voinÈ›a maselor se transmite condiÈ›ionat personalităților istorice, dar că aceste condiÈ›ii nu ne sunt cunoscute. După ei, dacă personalitățile istorice deÈ›in puterea, este doar din pricină că îndeplinesc voinÈ›a maselor, trecută asupra lor. Dar, în acest caz, dacă forÈ›a ce pune în miÈ™care popoarele stă nu în personalitățile istorice, ci în înseÈ™i popoarele, atunci care este rolul acestor personalități istorice? Personalitățile istorice, spun aceÈ™ti istorici, exprimă în persoana lor voinÈ›a maselor; activitatea personalităților istorice slujeÈ™te la reprezentarea acÈ›iunii maselor. Dar, în acest caz, se naÈ™te întrebarea: întreaga activitate a personalităților istorice este expresia voinÈ›ei maselor, sau numai o anumită parte a ei? Dacă totalitatea activităților personalităților istorice slujeÈ™te ca manifestare a voinÈ›ei maselor, aÈ™a cum cred unii, atunci biografiile unor oameni ca Napoleon È™i Ecaterina sunt, cu toate amănuntele intrigilor de curte, expresia vieÈ›ii popoarelor, ceea ce este vădit o absurditate; dacă însă numai o latură a faptelor personalităților istorice este manifestarea vieÈ›ii popoarelor, aÈ™a cum cred alÈ›i aÈ™a-ziÈ™i istorici-filozofi, atunci, pentru a preciza care parte din activitatea personalității istorice exprimă viaÈ›a unui popor, trebuie să È™tim mai întâi în ce constă această viață a poporului. Izbindu-se de atari greutăți, istoricii din această categorie născocesc cea mai confuză, mai greu de sesizat È™i mai generală abstracÈ›iune, în care pot fi cuprinse un număr cât mai mare de evenimente, È™i spun că în această abstracÈ›iune stă È›elul evoluÈ›iei omenirii. Cele mai obiÈ™nuite abstracÈ›iuni generale, admise de aproape toÈ›i istoricii, sunt: libertatea, egalitatea, luminarea poporului, progresul, civilizaÈ›ia, cultura. După ce au ridicat o astfel de abstracÈ›ie la rangul de È›el al evoluÈ›iei omenirii, istoricii studiază oamenii de pe urma cărora au rămas cel mai mare număr de monumente – împăraÈ›i, miniÈ™tri, conducători de oÈ™ti, scriitori, reformatori, papi, ziariÈ™ti – în măsura în care, după părerea lor, toate aceste personalități au conlucrat pentru abstracÈ›iunea dată, sau i s-au împotrivit. Dar, cum nu este prin nimic dovedit că È›elul omenirii ar fi libertatea, egalitatea, luminarea poporului sau civilizaÈ›ia, È™i cum legăturile maselor cu ocârmuitorii È™i cu luminătorii omenirii se întemeiază numai pe presupunerea arbitrară că totalitatea voinÈ›ei maselor ar fi întotdeauna transmisă acelor personalități pe care le-am marcat noi, se întâmplă că de acÈ›iunea milioanelor de oameni care se strămută, care dau foc caselor, care lasă ogoarele în paragină, care se extermină unii pe alÈ›ii, nici nu se pomeneÈ™te măcar în descrierea isprăvilor acelei duzini de personalități istorice, care nu dau foc la case, nu se îndeletnicesc cu plugăritul È™i nu-È™i ucid semenii. Istoria dovedeÈ™te la fiecare pas acest lucru. Frământările de la sfârÈ™itul veacului trecut ale popoarelor din apus È™i năvala lor spre răsărit se explică oare prin faptele Ludovicilor, al XIV-lea, al XV-lea, È™i al XVI-lea, prin faptele amantelor È™i miniÈ™trilor lor, prin vieÈ›ile lui Napoleon, lui Rousseau, Diderot, Beaumarchais È™i ale altora? Oare revărsarea poporului rus către răsărit, spre Kazan È™i Siberia, se manifestă în amănuntele caracterului bolnăvicios al lui Ioan al IV-lea È™i în corespondenÈ›a lui cu Kurbski? MiÈ™carea de popoare din timpul cruciadelor se explică oare prin studierea vieÈ›ii diverÈ™ilor Godfrezi È™i Ludovici È™i a doamnelor lor? Rămâne încă È™i astăzi neînÈ›eleasă pentru noi miÈ™carea aceea de popoare dinspre apus spre răsărit, fără nici un scop, fără nici o conducere, cu o gloată de vântură-lume mânată de Petru Pustnicul. Și mai de neînÈ›eles încă rămâne încetarea acestei miÈ™cări, atunci când anumiÈ›i protagoniÈ™ti istorici au indicat – ca logic È™i sacru È›el al acestor expediÈ›ii – eliberarea Ierusalimului. Papii, regii È™i cavalerii au ațâțat poporul să meargă să elibereze locurile sfinte; dar poporul n-a mai mers, fiindcă acea cauză necunoscută care-l ațâțase odinioară să pornească, acum nu mai exista. Istoria Godfrezilor È™i a Minnesängerilor, evident, nu poate cuprinde viaÈ›a popoarelor. Și astfel istoria lui Godefroy È™i cea a Minnesängerilor a rămas istoria lui Godefroy È™i a Minnesängerilor, în vreme ce istoria vieÈ›ii popoarelor È™i a cauzelor care le pun în miÈ™care a rămas necunoscută. Cu atât mai puÈ›in ne explicăm viaÈ›a popoarelor, din istoriile scriitorilor È™i ale reformatorilor. Istoria culturii ne lămureÈ™te motivele È™i condiÈ›iile de viață È™i de gândire ale scriitorului sau reformatorului. Vom afla că Luther a avut un temperament irascibil È™i că a spus cutare sau cutare lucruri; vom afla că Rousseau a fost ateu È™i că a scris cutare cărÈ›i; dar nu vom înÈ›elege pentru ce, după reformă, au fost decimate popoare întregi È™i pentru ce, în timpul revoluÈ›iei franceze, oamenii se trimiteau unii pe alÈ›ii la ghilotină. Iar dacă reunim aceste două feluri de istorii laolaltă, aÈ™a cum fac cei mai moderni istorici, ceea ce va reieÈ™i va fi o istorie a monarhilor È™i a scriitorilor, dar nu una a vieÈ›ii popoarelor. V. VIAÞA POPOARELOR NU SE întreÈ›ese cu viaÈ›a celor câțiva oameni, atâta vreme cât legătura dintre aceÈ™ti câțiva oameni È™i popoare n-a fost descoperită. Teoria după care această legătură ar consta în trecerea totalității voinÈ›elor asupra personalităților istorice, este doar o ipoteză, neconfirmată de experienÈ›a istoriei. Poate că teoria după care totalitatea voinÈ›elor maselor se transmite personalităților istorice explică multe în domeniul È™tiinÈ›elor juridice È™i poate că este chiar indispensabilă scopurilor pe care È™i le propun aceste È™tiinÈ›e; dar, aplicată la istorie, de îndată ce ne izbim de revoluÈ›ii, de cuceriri, de războaie civile, adică de îndată ce intrăm în istoria propriu-zisă, teoria aceasta nu mai explică nimic. Teoria pare să fie incontestabilă tocmai fiindcă actul transmiterii voinÈ›ei poporului nu poate fi verificat. Orice eveniment s-ar produce, oricine s-ar afla în fruntea lui, teoria poate spune totdeauna că cutare personalitate a ajuns în fruntea unui eveniment pentru că totalitatea voinÈ›elor maselor a fost trecută asupra aceluia. Răspunsurile date în această teorie la problemele istoriei seamănă cu răspunsurile unui om care, privind o turmă în mers È™i neÈ›inând seama nici de calitatea diferită a pășunii în diferitele părÈ›i ale câmpiei, nici de păstorul care o mână din urmă, ar crede că pricina cutărei sau cutărei direcÈ›ii, pe care o ia turma, depinde de felul animalului care se află în frunte. „Turma merge în direcÈ›ia aceasta fiindcă animalul din frunte o conduce într-acolo È™i fiindcă totalitatea voinÈ›elor restului dobitoacelor a fost transmisă acestui conducător al turmei.†AÈ™a răspund istoricii din prima categorie, care admit transmiterea necondiÈ›ionată a puterii. „Dacă dobitoacele din fruntea turmei se schimbă, lucrul acesta se petrece din pricină că totalitatea voinÈ›elor dobitoacelor din întreaga turmă se transmite de la un conducător la altul, după cum dobitocul din frunte conduce sau nu în direcÈ›ia aleasă de întreaga turmă.†AÈ™a răspund istoricii care admit că totalitatea voinÈ›ei maselor trece asupra guvernanÈ›ilor în condiÈ›ii pe care ei le consideră drept cunoscute. Folosind o metodă de observaÈ›ie de acest fel, foarte adeseori se întâmplă ca observatorul, conformându-se direcÈ›iei alese de el, să considere drept conducători pe aceia care în urma schimbărilor de direcÈ›ie ale maselor, nu mai sunt în frunte, ci pe delături È™i câteodată chiar în coadă, „Dacă dobitoacele ce stau în frunte se schimbă necontenit È™i odată cu ele se schimbă È™i direcÈ›ia întregii turme, aceasta decurge din faptul că, pentru a-È™i găsi direcÈ›ia pe care noi o cunoaÈ™tem, dobitoacele își transmit voinÈ›ele acelor dobitoace pe care noi le distingem È™i de aceea, spre a studia mersul turmei, trebuie să observăm toate dobitoacele pe care le distingem mergând în turmă, din toate părÈ›ile ei.†Acesta e felul de a vorbi al istoricilor din a treia categorie, care-i consideră ca exponenÈ›i ai vremii lor pe toÈ›i oamenii istoriei, de la monarhi È™i până la ziariÈ™ti. Teoria trecerii voinÈ›ei maselor asupra personalităților istorice este doar o perifrază, doar un fel de a repeta în alÈ›i termeni întrebarea însăși. Care este cauza evenimentelor istorice? Puterea politică. Ce este puterea politică? Puterea politică este totalitatea voinÈ›elor transmise unei singure persoane. Cu ce condiÈ›ii voinÈ›ele maselor se transmit unei singure persoane? Cu condiÈ›ia ca persoana aceasta să dea expresie voinÈ›ei tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, puterea politică este puterea politică. Cu alte cuvinte, puterea politică este o noÈ›iune al cărei înÈ›eles ne e necunoscut. Dacă domeniul cunoaÈ™terii omului s-ar limita la gândirea abstractă, atunci, supunând criticii acea explicaÈ›ie a puterii pe care o dă È™tiinÈ›a, omenirea ar putea ajunge la concluzia că puterea politică este o vorbă goală È™i că în realitate nu există. Dar, pentru cunoaÈ™terea fenomenelor, pe lângă gândirea abstractă, omul mai are È™i arma experienÈ›ei, cu ajutorul căreia verifică rezultatele gândirii. Și experienÈ›a îl învață pe om că puterea nu este o vorbă goală, ci un fenomen cu existență reală. Fără să mai vorbim de faptul că nici o descriere a vreunei acÈ›iuni omeneÈ™ti colective nu se poate lipsi de noÈ›iunea de putere, existenÈ›a puterii politice se dovedeÈ™te atât istoriceÈ™te cât È™i prin observarea evenimentelor contemporane. Ori de câte ori se produce un eveniment, se iveÈ™te omul sau oamenii din a căror voință pare să se îndeplinească acest eveniment. Napoleon al III-lea ordonă, È™i francezii pornesc asupra Mexicului. Regele Prusiei È™i Bismarck ordină, È™i trupele lor intră în Boemia, Napoleon I ordonă, È™i armatele lui pornesc asupra Rusiei. Alexandru I ordonă, È™i francezii se supun Bourbonilor. ExperienÈ›a ne arată că orice eveniment s-ar săvârÈ™i pe lume, el este întotdeauna legat de voinÈ›a unuia sau mai multor oameni care l-au ordonat. Istoricii, după vechiul lor obicei de a recunoaÈ™te participarea divinității în treburile omenirii, vor să vadă cauza evenimentului în expresia voinÈ›ei persoanei învestite cu puterea politică; dar această explicaÈ›ie nu este confirmată nici de raÈ›iune, nici de experiență. Pe de o parte, raÈ›iunea ne arată că expresia voinÈ›ei unui om – cuvintele lui – sunt numai o parte a acÈ›iunii comune care-È™i capătă expresie într-un eveniment cum ar fi, de pildă, un război, sau o revoluÈ›ie; de aceea, fără recunoaÈ™terea unei forÈ›e supranaturale, de neînÈ›eles, a unei minuni, nu se poate admite ca niÈ™te simple vorbe să constituie cauza nemijlocită a punerii în miÈ™care a milioanelor de oameni; pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că niÈ™te vorbe pot fi cauza unui eveniment, istoria ne arată că exprimarea voinÈ›ei personalităților istorice, în multe împrejurări, nu produce nici un efect, adică foarte adesea ordinele lor nu numai că nu se execută, dar uneori se produce chiar ceva diametral opus celor poruncite de ele. Când nu admitem participarea divinității la actele omenirii, nu putem accepta nici puterea politică drept cauză a evenimentelor. Puterea politică, din punctul de vedere al experienÈ›ei, nu e altceva decât dependenÈ›a care există între expresia voinÈ›ei unei persoane È™i îndeplinirea acestei voinÈ›e de către alÈ›i oameni. Pentru a ne explica condiÈ›iile acestei dependenÈ›e, trebuie să reconsiderăm mai întâi accepÈ›iunea conceptului de voință, raportându-l la om È™i nu la divinitate. Dacă divinitatea este aceea care dă o poruncă È™i își manifestă voinÈ›a ei, aÈ™a cum ne arată istoria celor vechi, atunci exprimarea acestei voinÈ›e nu atârnă de timp È™i nu e provocată de nimic, fiindcă divinitatea nu este prin nimic legată de evenimente. Dar când vorbim de ordine date, de expresia voinÈ›ei unor oameni care acÈ›ionează în timp È™i sunt legaÈ›i unii de alÈ›ii, atunci, ca să ne explicăm legătura dintre ordinele acestea È™i evenimente, trebuie să restabilim: 1) condiÈ›iile în care se îndeplineÈ™te totul: continuitatea în timp, atât a evoluÈ›iei evenimentelor, cât È™i a evoluÈ›iei persoanei care ordonă, È™i 2) condiÈ›iile legăturii necesare dintre persoana care dă ordinul È™i oamenii care-i execută ordinul. VI. NUMAI EXPRESIA VOINÞEI divinității, care nu depinde de timp, poate fi raportată la un întreg È™ir de evenimente ce urmează să se îndeplinească în câțiva ani sau câteva secole, È™i numai divinitatea, neprovocată de nimic, poate determina după propria ei voință direcÈ›ia evoluÈ›iei omenirii; omul, însă, acÈ›ionează în timp È™i ia parte el însuÈ™i la evenimente. Restabilind prima condiÈ›ie omisă, condiÈ›ia timpului, vom vedea că nici o poruncă nu poate fi executată, dacă n-a existat o poruncă anterioară, care să facă posibilă executarea celei următoare. Nici o poruncă nu poate apărea vreodată spontan È™i nu poate include în ea un È™ir întreg de evenimente; orice ordin dat decurge din alt ordin È™i nu se referă niciodată la un întreg È™ir de evenimente, ci numai la un moment al evenimentului. Când spunem, de pildă, că Napoleon a ordonat trupelor sale să pornească la război, noi unim într-un singur ordin, exprimat la un moment dat, o serie întreagă de ordine consecutive È™i dependente unele de altele. Napoleon n-a putut ordona È™i nici n-a ordonat vreodată campania împotriva Rusiei. El a ordonat, azi să se scrie la Viena, la Berlin È™i la Petersburg cutare acte; mâine să se redacteze cutare decrete È™i ordine de zi pe armată, flotă È™i intendență, etc., etc., a dat milioane de ordine, din care s-a alcătuit È™irul de ordine corespunzătoare È™irului de evenimente care au împins armatele franceze în Rusia. Dacă Napoleon în tot cursul domniei sale dă ordine cu privire la o expediÈ›ie în Anglia, dacă el cheltuieÈ™te în scopul acestei expediÈ›ii sforțări È™i timp mai mult decât pentru toate celelalte acÈ›iuni ale sale È™i cu toate astea nu încearcă o singură dată măcar, în tot cursul domniei sale, să-È™i îndeplinească planul acesta, ci întreprinde o expediÈ›ie în Rusia, È›ară cu care, după o convingere nu o dată exprimată, găseÈ™te mai avantajos să fie aliat, cauza este că primele ordine nu au corespuns È™i că celelalte au corespuns pe deplin unui È™ir întreg de evenimente. Pentru ca un ordin să fie executat cu siguranță, e nevoie ca omul să rostească un ordin care să se poată executa. Iar a È™ti ce se poate È™i ce nu se poate executa e cu neputință nu numai pentru expediÈ›ia lui Napoleon în Rusia, la care iau parte milioane de oameni, dar chiar È™i pentru cel mai puÈ›in complex eveniment, de vreme ce È™i pentru îndeplinirea unuia È™i pentru îndeplinirea celuilalt se pot ivi milioane de piedici. Fiecare ordin dus la capăt este însoÈ›it întotdeauna de un mare număr de ordine neîndeplinite. Niciunul dintre ordinele imposibile nu se leagă de un eveniment real È™i nu este dus la capăt. Numai ordinele care sunt posibile se înlănÈ›uiesc în È™iruri consecvente de ordine, corespunzând unor È™iruri de evenimente, È™i sunt îndeplinite. Presupunerea noastră falsă că ordinul premergător evenimentului ar fi cauza lui, provine din faptul că, atunci când un eveniment s-a produs È™i dintre miile de ordine date au fost executate numai acelea care È™i-au aflat legătura cu evenimentele, noi le uităm pe acelea care n-au fost executate fiindcă nici nu puteau fi executate. Pe lângă aceasta, principalul izvor al erorilor noastre în această privință stă în faptul că în expunerea istorică un È™ir întreg de nenumărate evenimente mărunte È™i foarte variate, cum ar fi, de pildă, tot ceea ce a adus armata franceză în Rusia, se contopeÈ™te într-un eveniment unic, după rezultatul produs de acest È™ir de evenimente; È™i, totodată, corespunzător acestei contopiri, se contopeÈ™te È™i întregul È™ir de ordine într-o expresie unică de voință. Noi spunem: Napoleon a dorit È™i a săvârÈ™it campania împotriva Rusiei. ÃŽn realitate însă, noi nu vom găsi niciodată în toată activitatea lui Napoleon nimic care să semene cu o expresie a acestei voinÈ›e, ci vom găsi doar serii de ordine sau de manifestări ale voinÈ›ei lui, îndreptate în cele mai variate È™i neprecizate direcÈ›ii. Din seria infinită a ordinelor lui Napoleon s-a stabilit o serie limitată de ordine duse la bun sfârÈ™it în legătură cu campania din 1812, nu pentru că ordinele acestea s-ar deosebi prin ceva de alte ordine neîndeplinite, ci pentru că seria acestor ordine a coincis cu seria de evenimente ce au adus oÈ™tile franceze în Rusia; s-a întâmplat întocmai aÈ™a cum, în meseria zugravilor, figura tăiată în È™ablon iese pe perete fără să È›ină seama de direcÈ›ia È™i de modul în care a tras zugravul cu bidineaua, ci doar de faptul că figura decupată pe È™ablon a fost umplută cu culoare. AÈ™a că, judecând raporturile dintre porunci È™i evenimente în timp, vom găsi că o poruncă nu poate fi în nici un caz pricina unui eveniment È™i că între ele există doar o anumită dependență, bine delimitată. Pentru a înÈ›elege în ce constă această dependență, e neapărată nevoie să restabilim cealaltă condiÈ›ie omisă pe care trebuie s-o îndeplinească orice ordin ce nu emană de la divinitate, ci de la un om, condiÈ›ie care constă în faptul că însuÈ™i cel ce dă ordinul ia parte la eveniment. Raportul acesta între cel care ordonă È™i cel căruia i se ordonă este tocmai ceea ce poartă numele de putere politică. Raportul acesta constă în următoarele: ÃŽn vederea acÈ›iunilor comune, oamenii se constituie întotdeauna în anumite grupări în care, oricât de diferite ar fi scopurile propuse acÈ›iunii comune, raportul dintre oamenii ce iau parte la acÈ›iune este întotdeauna acelaÈ™i. Constituindu-se în aceste grupări, oamenii se orânduiesc întotdeauna între ei în astfel de raporturi, încât cei mai mulÈ›i dintre ei iau cea mai directă È™i mai mare parte la acÈ›iunea comună pentru care s-au grupat, È™i cei mai puÈ›ini participă direct în cea mai mică măsură. Din toate grupările în care se constituie oamenii pentru săvârÈ™irea unei acÈ›iuni comune, una dintre cele mai net conturate È™i bine definite este armata. Orice armată se compune dintr-un număr de membri inferiori ca grad militar, soldaÈ›ii, care sunt totdeauna cei mai numeroÈ™i, apoi din gradele numite milităreÈ™te caporali È™i subofiÈ›eri, al căror număr e mai mic decât al primilor, din încă È™i mai sus puÈ™ii ofiÈ›eri, È™i mai reduÈ™i ca număr, È™i aÈ™a mai departe, până la puterea militară supremă, care se concentrează într-o singură persoană. Organizarea unei armate poate fi înfățiÈ™ată în modul cel mai exact de figura conului, a cărui bază, cu diametrul cel mai mare, o formează soldaÈ›ii de rând; secÈ›iunile care se fac mai sus de bază sunt gradele din ce în ce mai înalte, până la vârful conului al cărui punct poate închipui pe comandantul armatei. SoldaÈ›ii, care sunt cei mai numeroÈ™i, formează părÈ›ile de jos ale conului È™i baza lui. Singur soldatul participă nemijlocit la ucideri, la incendieri, jafuri È™i întotdeauna primeÈ™te pentru aceste fapte ordine de la persoanele sus-puse. El nu ordonă însă niciodată. SubofiÈ›erul (numărul subofiÈ›erilor e mai mic) acÈ›ionează mai rar decât soldatul în mod direct, dar în schimb poate da ordine. OfiÈ›erul săvârÈ™eÈ™te È™i mai rar faptele ca atare, dar dă È™i mai des ordine. Iar generalul nu face altceva decât să ordone trupelor să se pună în marÈ™, indicându-le È›inta, È™i nu foloseÈ™te aproape niciodată arma. Comandantul de oÈ™ti nu participă chiar niciodată de-a dreptul la acÈ›iune; el dă numai ordine generale cu privire la miÈ™carea maselor. AcelaÈ™i raport al indivizilor între ei se stabileÈ™te È™i în alte grupări omeneÈ™ti constituite în scopul vreunei acÈ›iuni comune; în agricultură, în comerÈ› È™i în orice instituÈ›ie de stat. AÈ™adar, dacă nu separăm în chip artificial toate punctele conului ce se contopesc unele cu altele – adică pe oamenii de diferite grade dintr-o armată, sau de diferite titluri ori funcÈ›ii în indiferent care instituÈ›ie de stat ori întreprindere obÈ™tească, de la cele mai de jos până la cele mai de sus – noi vedem legea după care se grupează oamenii în scopul săvârÈ™irii unor acÈ›iuni comune, ceea ce se petrece totdeauna, stabilind între ei asemenea raporturi, încât au o participare cu atât mai directă la îndeplinirea acÈ›iunii, cu cât pot ordona mai puÈ›in È™i cu cât sunt în număr mai mare; È™i au o participare directă cu atât mai redusă, cu cât pot ordona mai mult È™i cu cât numărul lor este mai mic; aÈ™a merg lucrurile de la păturile cele mai de jos, până la ultimul È™i unicul ins de sus, care ia cea mai puÈ›in directă parte la eveniment È™i care-È™i îndreaptă forÈ›ele mai mult decât toÈ›i ceilalÈ›i înspre acÈ›iunea de a da ordine. Acest raport, dintre cei care dau ordine È™i cei cărora ei le dau ordine, constituie tocmai esenÈ›a a ceea ce numim putere politică. Restabilind condiÈ›iile de timp în care are loc orice eveniment, am descoperit că un ordin este îndeplinit numai atunci când se raportează la un È™ir corespunzător de evenimente. Restabilind apoi condiÈ›ia necesară a legăturii dintre cel ce dă ordine È™i cel ce le execută, am descoperit că acei ce ordonă participă prin natura lor în cel mai mic grad la eveniment È™i că activitatea lor se rezumă exclusiv la ordine. VII. CÂND SE PRODUCE VREUN eveniment, oamenii își exprimă părerile È™i dorinÈ›ele cu privire la el; È™i, întrucât evenimentul decurge din acÈ›iunea comună a multor oameni, e sigur că una dintre părerile sau dorinÈ›ele exprimate se va îndeplini în mod sigur, fie È™i numai aproximativ. Când una dintre părerile exprimate s-a realizat, această părere rămâne în mintea noastră legată de evenimentul respectiv, ca un ordin care l-a precedat. NiÈ™te oameni duc în spinare o grindă. Fiecare își dă părerea cum È™i încotro s-o ducă. Grinda este dusă È™i se constată că acest lucru s-a făcut aÈ™a cum spusese unul dintre ei. Părerea lui li se pare ordin acum. Iată ordinul È™i puterea în forma lor primitivă. Cel care mai mult a lucrat cu mâinile a avut mai puÈ›in putinÈ›a de a-È™i da seama de ceea ce făcea, de a-È™i închipui ce putea rezulta din acÈ›iunea comună È™i de a ordona. Cel care mai mult a ordonat, este vădit că, din cauza activității sale, a putut lucra mai puÈ›in cu mâinile. Și cu cât grupările de oameni în vederea unor acÈ›iuni comune sunt mai mari, cu atât se distinge mai viu o categorie de oameni care participă în mod direct, într-o măsură cu atât mai mică la acÈ›iunea comună, cu cât activitatea lor se exprimă mai mult prin ordine. Omul, când acÈ›ionează de unul singur, are întotdeauna în minte un anumit număr de idei, care i-au condus – cum i se pare lui – activitatea din trecut È™i care-i servesc de justificare în acÈ›iunea prezentă È™i de călăuză în planurile lui de viitoare acÈ›iuni. AcelaÈ™i lucru îl fac È™i grupările de oameni când lasă pe seama celor ce nu iau parte la acÈ›iune grija de a chibzui, de a justifica È™i de a plănui activitatea colectivă. Din cauze ce ne sunt sau nu ne sunt cunoscute, francezii încep să se taie È™i să se spânzure între ei. Și acest eveniment e însoÈ›it È™i încurajat de justificarea lui prin voinÈ›ele manifestate ale oamenilor care arată că îl consideră necesar pentru fericirea FranÈ›ei, pentru libertate, pentru egalitate. Oamenii încetează de la o vreme de a se mai măcelări între ei È™i evenimentul e întovărășit de justificarea care constă în necesitatea concentrării puterii politice într-o singură mână, a rezistenÈ›ei ce trebuia opusă Europei etc. ÃŽn curând oamenii pornesc de la apus spre răsărit, omorându-È™i semenii, È™i evenimentul e întovărășit de fraze despre gloria FranÈ›ei, josnicia Angliei etc. Istoria ne arată că aceste justificări ale evenimentului nu au nici un sens general, că se contrazic ele însele aÈ™a cum se contrazice pe el însuÈ™i faptul uciderii unui om căruia i s-a recunoscut dreptatea, sau cum se contrazice uciderea a milioane de oameni în Rusia, în scopul de a surpa prestigiul Angliei. Dar aceste justificări își au în concepÈ›ia contemporanilor importanÈ›a lor È™i sunt neapărat necesare. Justificările acestea îi descarcă de răspunderea morală pe oamenii care au stârnit evenimentele. Aceste È›eluri vremelnice seamănă cu periile care sunt împinse să cureÈ›e È™inele dinaintea trenului: ele curăță drumul răspunderilor morale ale oamenilor. Fără aceste justificări n-ar putea fi lămurită întrebarea cea mai simplă care se iveÈ™te când se analizează un eveniment: cum este posibil ca milioane de oameni să săvârÈ™ească crime colective, războaie, asasinate È™i aÈ™a mai departe? ÃŽn actualele È™i complicatele forme ale vieÈ›ii de stat È™i sociale din Europa, s-ar putea oare concepe un eveniment care să nu fie prescris, decretat, ordonat de către suverani, miniÈ™tri, parlamente, gazete? Există oare vreo acÈ›iune colectivă care să nu-È™i găsească o justificare în unitatea statală, în principiul naÈ›ionalității, în echilibrul european, în civilizaÈ›ie? AÈ™a că orice eveniment ce are loc corespunde inevitabil expresiei unei dorinÈ›e È™i, după ce-È™i capătă justificarea necesară, se înfățiÈ™ează ca produs al voinÈ›ei uneia, sau mai multor persoane. Indiferent de direcÈ›ia în care s-ar miÈ™ca, înaintea corăbiei în mers se va vedea mereu spuma valurilor despicate de proră. Și pentru oamenii de pe corabie, miÈ™carea acestui val înspumat va fi singura miÈ™care perceptibilă. Numai dacă urmărim de aproape, moment cu moment, miÈ™carea acestui val È™i o comparăm cu miÈ™carea corăbiei, ne vom convinge că fiecare moment al miÈ™cării valului este determinat de miÈ™carea corăbiei È™i că ne-a indus în eroare faptul că nu ne putem da seama că noi înÈ™ine ne miÈ™căm. AcelaÈ™i lucru îl vom vedea dacă vom urmări moment cu moment evoluÈ›ia personalităților istorice (adică, dacă vom restabili condiÈ›ia necesară oricărui fapt în desfășurare, condiÈ›ia continuității miÈ™cării în timp) È™i dacă nu vom pierde din vedere legătura neapărat necesară dintre personalitatea istorică È™i mase. Atunci când o corabie își păstrează direcÈ›ia mersului, înaintea ei se vede spuma unuia È™i aceluiaÈ™i val; atunci când ea își tot schimbă mereu direcÈ›ia, È™i valul spumegând de la proră se schimbă mereu. Dar, ori încotro s-ar răsuci corabia, pretutindeni o va însoÈ›i valul spumegând care-i precede miÈ™carea. Orice eveniment ar avea loc, întotdeauna se va putea demonstra că a fost prevăzut È™i ordonat chiar ceea ce s-a săvârÈ™it. Orice direcÈ›ie ar lua o corabie, valul despicat de proră va spumega dinaintea ei È™i, cu toate că nici nu o conduce È™i nici nu-i sporeÈ™te viteza, de departe ne va apărea nu numai că se miÈ™că spontan, dar că ar conduce chiar miÈ™carea corăbiei. Luând în consideraÈ›ie numai pe acelea dintre manifestările de voință ale personalităților istorice, care pot fi raportate la anumite evenimente ca ordine date, istoricii au presupus că evenimentele se găsesc în raporturi de dependență față de ordine. Luând însă în consideraÈ›ie evenimentele în sine È™i legătura aceea cu masele, în care se află toate personalitățile istorice, noi am descoperit că tocmai aceste personalități istorice È™i ordinele date de ele se găsesc în raporturi de dependență față de evenimente. Dovada neîndoielnică a adevărului acestei deducÈ›ii o oferă faptul că, oricâte ordine ar fi fost date, un eveniment nu poate avea loc dacă n-are È™i alte cauze; dar, de îndată ce se produce un eveniment – oricare ar fi el – atunci, din numărul tuturor voinÈ›elor necontenit exprimate ale diferitelor personalități, se vor găsi unele care prin sensul lor È™i momentul când s-au manifestat, vor putea fi raportate la evenimentul respectiv ca fiind ordine date. După ce am ajuns la această concluzie, putem răspunde direct È™i pozitiv la acele două probleme esenÈ›iale ale istoriei: 1. Ce este puterea politică? 2. Ce forță pune în miÈ™care popoarele? 1. Puterea politică este un raport stabilit de aÈ™a natură între o anumită persoană È™i celelalte persoane, încât în virtutea lui, această anumită persoană participă cu atât mai puÈ›in la acÈ›iune, cu cât exprimă mai numeroase păreri, propuneri È™i justificări cu privire la o acÈ›iune colectivă ce se săvârÈ™eÈ™te. 2. AcÈ›iunile popoarelor sunt produse nu de puterea politică, nu de activitatea intelectuală È™i nici măcar de îmbinarea celor doi factori, cum au crezut istoricii, ci de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la un eveniment È™i care se grupează întotdeauna în aÈ™a fel, încât acei ce au cea mai mare participare nemijlocită la eveniment își iau asupra lor cele mai mici răspunderi È™i invers. Din punct de vedere moral, drept cauză a unui eveniment ni se înfățiÈ™ează puterea politică; din punct de vedere fizic – cei ce se supun puterii. Dar, întrucât acÈ›iunea morală nu poate fi concepută fără acÈ›iune fizică, pricina evenimentelor nu stă nici într-una nici în cealaltă, ci stă doar în unirea acestor două acÈ›iuni. Sau, cu alte cuvinte, noÈ›iunea de cauză nu este aplicabilă fenomenului de care ne ocupăm. ÃŽn ultimă analiză, pășim înspre tărâmul veÈ™niciei, la acea limită extremă la care ajunge, în orice domeniu al gândirii, mintea omenească, dacă nu-È™i face jucărie din obiectul cercetării ei. Electricitatea produce căldură; căldura produce electricitate. Atomii se atrag; atomii se resping. Când vorbim de acÈ›iunea simplă a căldurii, electricității sau atomilor, nu putem spune pentru ce se produc toate aceste acÈ›iuni È™i spunem că se întâmplă aÈ™a pentru că aceasta este natura fenomenelor acestora, pentru că aceasta este legea lor. AcelaÈ™i lucru se poate spune È™i despre fenomenele istoriei. Pentru ce se produc războaiele È™i revoluÈ›iile? Nu È™tim. Tot ce È™tim e că, pentru săvârÈ™irea cutărei sau cutărei acÈ›iuni, oamenii se adună într-o anumită grupare È™i iau cu toÈ›ii parte la eveniment; È™i atunci noi zicem că aÈ™a-i natura oamenilor, că asta e o lege. VIII. DACà ISTORIA AR AVEA DE-A face cu fenomene exterioare, stabilirea acestei legi simple È™i evidente ar fi fost de ajuns È™i nu am fi avut nimic de adăugat la raÈ›ionamentul făcut. Dar legile istoriei se referă la om. O părticică de materie nu ne poate spune că ea nu simte deloc puterea atracÈ›iei È™i repulsiei È™i că atracÈ›ia È™i repulsia nu reprezintă ceva real; dar omul, care constituie obiectul istoriei, ne poate spune direct; eu sunt liber È™i de aceea nu sunt supus legilor. PrezenÈ›a, chiar È™i neformulată, a problemei libertății de voință a omului, se simte în istorie la fiecare pas. ToÈ›i istoricii care au gândit în chip serios au ajuns fără să vrea la această problemă. ContradicÈ›iile È™i confuziile istoriei, drumul greÈ™it pe care merge această È™tiință, toate au la bază doar nerezolvarea acestei probleme. Dacă voinÈ›a fiecărui om ar fi liberă, adică dacă fiecare om ar putea face ce vrea, atunci toată istoria s-ar reduce la un È™ir de întâmplări fără legătură între ele. Când fie È™i numai un singur om din milioanele de oameni ai unui mileniu ar avea posibilitatea să acÈ›ioneze liber, adică aÈ™a cum ar vrea el, ar fi evident că o singură acÈ›iune liberă a acestui om, contrarie legilor, ar anula posibilitatea existenÈ›ei oricăror legi, pentru întreaga omenire. Dar dacă există măcar o singură lege care guvernează actele oamenilor, nu poate exista voință liberă, fiindcă atunci voinÈ›a omului ar trebui să se supună acestei legi. La contradicÈ›ia aceasta se rezumă problema liberului arbitru, care a preocupat din cele mai vechi timpuri minÈ›ile cele mai ascuÈ›ite ale omenirii È™i care din cele mai vechi timpuri a fost pusă în toată însemnătatea ei imensă. Problema stă în faptul că, privind omul ca pe un obiect de observaÈ›ie, din indiferent ce punct de vedere – teologic, istoric, etic, filosofic – noi descoperim aceeaÈ™i lege generală a necesității, căreia îi este È™i el supus ca tot ce există. Privindu-l însă pe om prin prisma noastră interioară ca pe ceva de care suntem conÈ™tienÈ›i, ne simÈ›im liberi. ConÈ™tiinÈ›a aceasta este un izvor de autocunoaÈ™tere cu totul aparte È™i neatârnat de raÈ›iune. Omul se observă pe sine însuÈ™i prin raÈ›iune, dar se cunoaÈ™te numai prin conÈ™tiință. Fără conÈ™tiinÈ›a de sine nu este de conceput nici o observaÈ›ie È™i nici o aplicare a raÈ›iunii. Pentru ca să poată înÈ›elege, observa, trage concluzii, omul trebuie să aibă mai întâi conÈ™tiinÈ›a că trăieÈ™te. Omul ia cunoÈ™tință de sine ca de o ființă vie nu în alt chip decât ca de o ființă voluntară, adică având conÈ™tiinÈ›a voinÈ›ei sale. VoinÈ›a sa, care constituie însăși esenÈ›a vieÈ›ii sale, omul o concepe ca fiind liberă È™i nici n-o poate concepe altfel decât ca fiind liberă. Dacă, supunându-se pe sine însuÈ™i observaÈ›iei sale, omul vede că voinÈ›a lui se conduce totdeauna după una È™i aceeaÈ™i lege (fie că el observă necesitatea de a se hrăni, ori activitatea creierului, fie că observă orice altceva), el nu poate înÈ›elege această mereu aceeaÈ™i tendință a voinÈ›ei sale altfel decât ca pe o limitare a ei. Ceea ce nu ar fi liber nu ar putea fi nici limitat. VoinÈ›a lui îi apare omului ca fiind limitată tocmai fiindcă nu È™i-o recunoaÈ™te altfel decât ca fiind liberă. Spui: nu sunt liber. Dar eu mi-am ridicat È™i mi-am lăsat iarăși jos mâna. Orice om pricepe că răspunsul acesta nelogic este o dovadă incontestabilă de libertate. Răspunsul acesta este expresia conÈ™tiinÈ›ei, care nu este supusă raÈ›iunii. Dacă conÈ™tiinÈ›a libertății n-ar fi o sursă aparte de autocunoaÈ™tere, neatârnată de raÈ›iune, ea s-ar supune raÈ›iunii È™i experienÈ›ei; dar, în realitate, o asemenea supunere nu are loc niciodată È™i este de neconceput. Un È™ir de experienÈ›e È™i de raÈ›ionamente îi arată fiecărui om că el, ca obiect al observaÈ›iei, este regizat de anumite legi, cărora li se supune, È™i se È™tie că omul nu încearcă niciodată să lupte cu atracÈ›ia universală sau cu impenetrabilitatea corpurilor, odată ce le-a recunoscut ca legi. Dar acelaÈ™i È™ir de experienÈ›e È™i de raÈ›ionamente îi arată că deplina libertate, pe care el o recunoaÈ™te în fiinÈ›a sa, nu este posibilă, că fiecare acÈ›iune a omului atârnă de organizarea sa, de caracterul său È™i de motivele care-l înrâuresc; omul, însă, nu se supune niciodată concluziilor acestor experienÈ›e È™i raÈ›ionamente. Știind din experiență È™i din raÈ›ionamente că piatra cade în jos, omul crede în acest fapt fără să se mai îndoiască È™i aÈ™teaptă, în toate cazurile, ca legea È™tiută de el să se împlinească. Dar, È™tiind la fel de neîndoielnic că voinÈ›a lui e supusă unor legi, omul nu crede È™i nici nu poate crede acest lucru. Ori de câte ori i-ar arăta omului experienÈ›a È™i judecata că, în aceleaÈ™i condiÈ›ii È™i având tot caracterul pe care-l are, el va face exact ceea ce a făcut È™i altă dată, asta nu-l împiedică atunci când săvârÈ™eÈ™te pentru a mia oară, pus în aceleaÈ™i condiÈ›ii È™i având tot acelaÈ™i caracter, o acÈ›iune care întotdeauna se termină la fel, nu-l împiedică să se simtă, fără putință de îndoială, tot atât de convins că poate face ce vrea È™i cum vrea, ca È™i înainte de această experiență. Orice om, sălbatic ori ajuns la deplina dezvoltare a raÈ›iunii sale, oricât de categoric i-ar demonstra raÈ›iunea È™i experienÈ›a că nu e cu putință să ne închipuim două atitudini diferite în condiÈ›iuni identice, simte că fără de credinÈ›a aceasta absurdă (în care stă în esență libertatea), el nu-È™i poate imagina viaÈ›a. Simte că, oricât ar fi de puÈ›in posibilă, libertatea există; căci, fără de această credință în libertatea sa, el nu numai că n-ar putea concepe viaÈ›a, dar nici n-ar mai putea trăi o clipă. N-ar mai putea trăi, fiindcă toate aspiraÈ›iile oamenilor, toate impulsurile către viață, nu sunt decât năzuinÈ›e către un spor de libertate. Bogăția È™i sărăcia, gloria È™i anonimatul, puterea È™i subordonarea, forÈ›a È™i slăbiciunea, sănătatea È™i boala, cultura È™i ignoranÈ›a, munca È™i È™omajul, îndestularea È™i foamea, virtutea È™i viciul nu sunt decât grade înalte sau mai puÈ›in înalte de libertate. Să ne închipuim un om care să fie lipsit de libertate; nu putem decât să ni-l reprezentăm lipsit de viață. Când ideea de libertate înseamnă pentru raÈ›iune o contradicÈ›ie tot atât de absurdă ca È™i putinÈ›a de a săvârÈ™i două acÈ›iuni diferite în condiÈ›iile identice, sau ca o acÈ›iune fără nici o cauză, asta nu dovedeÈ™te decât că această conÈ™tiință a libertății nu este supusă raÈ›iunii. Tocmai această cu neputință de zdruncinat È™i de contestat conÈ™tiință a libertății, nesupusă nici experienÈ›ei È™i nici raÈ›iunii, dar pe care toÈ›i gânditorii o recunosc È™i toÈ›i oamenii fără excepÈ›ie o resimt, această conÈ™tiință fără de care este de neînchipuit fiinÈ›a umană, conÈ™tiinÈ›a libertății, este reversul problemei. Omul este o creaÈ›ie a atotputernicului, preabunului È™i atotÈ™tiutorului Dumnezeu. Ce este atunci păcatul, a cărui idee decurge din conÈ™tiinÈ›a libertății omului? Aceasta este o problemă de teologie. Actele oamenilor sunt regizate de legi generale, imuabile, care pot fi exprimate statistic. Atunci, în ce mai constă responsabilitatea omului față de societate, responsabilitate a cărei noÈ›iune ia naÈ™tere din conÈ™tiinÈ›a libertății? Este o problemă de drept. AcÈ›iunile omului decurg din caracterul său înnăscut È™i din cauze ce au înrâurire asupra caracterului. Ce este conÈ™tiinÈ›a morală – cugetul curat, conÈ™tiinÈ›a de binele È™i răul făptuit, care izvorăște È™i ea din conÈ™tiinÈ›a libertății? Este o problemă a eticii. Privit în legătură cu viaÈ›a colectivă a omenirii, omul ne apare supus legilor ce guvernează această viață. Dar acelaÈ™i om, privit independent de viaÈ›a colectivă, ne apare ca fiind liber. Cum trebuie să fie considerată viaÈ›a trecută a popoarelor È™i a omenirii: ca rezultat al acÈ›iunilor libere, sau ca rezultat al acÈ›iunilor ne-libere ale oamenilor? Aceasta este o problemă a istoriei. Numai în vremea noastră de îngâmfare, în epoca de popularizare a cunoÈ™tinÈ›elor, mulÈ›umită celei mai puternice arme a ignoranÈ›ei – răspândirea tiparului – problema libertății voinÈ›ei a fost pusă pe un teren, pe care nu mai poate fi vorba măcar de această problemă. ÃŽn epoca noastră, majoritatea aÈ™a-ziselor spirite conducătoare, adică hoarda ignoranÈ›ilor, s-a apucat să considere lucrările naturaliÈ™tilor, pe care-i preocupă doar o latură a chestiunii, drept o rezolvare a întregii probleme. Suflet È™i libertate nu există, fiindcă viaÈ›a omului se manifestă prin miÈ™carea muÈ™chilor, iar această miÈ™care a muÈ™chilor este condiÈ›ionată de activitatea nervoasă; suflet È™i libertate nu există, căci cândva, într-o perioadă necunoscută, noi am scoborât din maimuță – asta spun, scriu È™i tipăresc ei, absolut fără să le treacă măcar prin gând că acum mii È™i mii de ani această lege a necesității, pe care cu atâta stăruință își bat capul să o demonstreze ei astăzi prin fiziologie È™i zoologie comparată, nu numai că era recunoscută de toate religiile È™i de toÈ›i cugetătorii, dar nici n-a fost vreodată negată. Ei nu văd că rolul È™tiinÈ›elor naturii în această problemă este numai de a servi ca instrument pentru a lumina o latură a legii acesteia. Căci faptul că din punctul de vedere al observaÈ›iei È™tiinÈ›ifice raÈ›iunea È™i voinÈ›a sunt niÈ™te sectoare ori sécrétions139 ale creierului, È™i faptul că omul, urmând legii generale, a putut să se dezvolte din fiinÈ›e inferioare, într-o epocă imemorabilă, nu face decât să clarifice, dintr-o latură nouă, adevărul de mii de ani recunoscut de toate religiile È™i teoriile filosofice, È™i anume că, din punctul de vedere al raÈ›iunii, omul este supus legilor necesității; dar adevărul acesta nu face ca problema noastră să înainteze spre rezolvare nici cu grosimea unui fir de păr. Căci această problemă mai are o latură, cea opusă, bazată pe conÈ™tiinÈ›a libertății. Problema dacă oamenii au scoborât din maimuță într-o perioadă de tip necunoscută nouă, ne este la fel de puÈ›in lămurită ca È™i problema dacă omul s-a născut dintr-un bulgăre de pământ, într-o anumită perioadă de timp (în primul caz x e timpul, în al doilea caz – originea), iar problema chipului în care se împacă conÈ™tiinÈ›a libertății omului cu legea necesității căreia îi e supus omul nu poate fi rezolvată prin fiziologia È™i zoologia comparată, căci la broască, la iepurele de casă È™i la maimuță putem observa numai activitatea neuromusculară, pe când la om, pe lângă activitatea neuromusculară, mai observăm È™i conÈ™tiinÈ›a. NaturaliÈ™tii È™i cei ce li se închină, care cred că pot să rezolve această problemă, sunt asemeni unor tencuitori puÈ™i să tencuiască o parte din zidăria unei biserici È™i care, profitând de absenÈ›a supraveghetorului, ar tencui, din exces de zel, È™i ferestrele, È™i icoanele, È™i schelele, È™i zidurile încă neconsolidate, È™i ar fi încântaÈ›i, din punctul de vedere al tencuitorului, ce frumos iese totul, uniform È™i neted. IX. ÃŽN REZOLVAREA PROBLEMEI libertății È™i a necesității, istoria are, față de celelalte ramuri ale È™tiinÈ›ei care au căutat să rezolve această problemă, avantajul că, pentru ea, problema aceasta nu se referă la natura însăși a voinÈ›ei omului, ci la ideea manifestării acestei voinÈ›e, în trecut È™i în condiÈ›ii date. Istoria apare, în rezolvarea acestei probleme, în comparaÈ›ie cu celelalte È™tiinÈ›e, în situaÈ›ia unei È™tiinÈ›e experimentale față de È™tiinÈ›ele teoretice. Istoria are ca obiect nu voinÈ›a însăși a omului, ci doar ideea noastră despre ea. De aceea, pentru istorie nu există, aÈ™a cum există pentru teologie, etică È™i filosofie, misterul de nedezlegat al îmbinării libertății cu necesitatea. Istoria nu ia în considerare decât ideea despre viaÈ›a omenească în care unificarea acestor două poziÈ›ii antinomice s-a È™i produs. ÃŽn viaÈ›a reală, fiecare eveniment istoric, fiecare acÈ›iune omenească poate fi înÈ›eleasă foarte limpede È™i precis, fără resimÈ›irea celei mai neînsemnate contradicÈ›ii, în ciuda faptului că fiecare eveniment este văzut, în parte ca fiind liber, È™i în parte ca fiind supus legii necesității. Pentru a rezolva problema modului în care se îmbină libertatea cu necesitatea È™i a È™ti în ce constă conÈ›inutul acestor două noÈ›iuni, filosofia istoriei poate È™i trebuie să meargă pe calea opusă celei pe care apucă celelalte È™tiinÈ›e. ÃŽn loc ca, după definirea conÈ›inutului noÈ›iunilor de libertate È™i necesitate, să introducă în definiÈ›iile stabilite fenomenele vieÈ›ii, istoria trebuie să extragă din mulÈ›imea imensă a fenomenelor ce cad sub jurisdicÈ›ia ei È™i care apar întotdeauna ca dependente de libertate È™i de necesitate, tocmai definiÈ›ia acestor concepte de libertate È™i necesitate. Orice acÈ›iune colectivă sau individuală am lua în considerare, n-am putea-o înÈ›elege altfel decât ca pe un produs, parte al libertății omului, parte al legilor necesității. Fie că vorbim de migraÈ›iuni de popoare È™i de năvăliri barbare, de ordinele lui Napoleon al III-lea, fie că vorbim de actul săvârÈ™it acum o oră de un om oarecare, ce È™i-a ales dintre mai multe direcÈ›ii posibile una anumită pentru plimbarea lui, noi nu vedem în aceste fapte nici cea mai neînsemnată contradicÈ›ie. Măsura libertății È™i necesității care a condus actele acestor oameni nu este bine precizată. Foarte adeseori, reprezentarea unei libertăți mai mari sau mai mici diferă după punctul de vedere din care privim fenomenul; dar orice acÈ›iune omenească ne apare întotdeauna È™i în chip egal alcătuită dintr-o anumită îmbinare a libertății cu necesitatea. ÃŽn fiecare act pe care îl luăm în considerare, noi vedem o părticică anumită de libertate È™i o părticică anumită de necesitate. Și, întotdeauna, cu cât vedem într-un act, oricare ar fi el, mai multă libertate, cu atât vedem în el mai puÈ›ină necesitate; È™i cu cât vedem un grad mai mare de necesitate, cu atât libertatea scade. Raportul între libertate È™i necesitate descreÈ™te sau creÈ™te după punctul de vedere din care este privit actul; dar acest raport rămâne totdeauna invers proporÈ›ional. Un om care, înecându-se, se agață de un altul È™i-l trage È™i pe el la fund, o mamă flămândă care nu mai are lapte pentru copil È™i care fură de-ale mâncării, sau un om deprins cu disciplina, care omoară în front, din ordin, pe un altul, lipsit de apărare, apar mai puÈ›in vinovaÈ›i, adică mai puÈ›in liberi È™i mai supuÈ™i legii necesității, pentru acela care cunoaÈ™te condiÈ›iile în care s-au aflat aceÈ™ti oameni, È™i apar mai liberi pentru acela care nu È™tie că primul se îneca È™i el, că mama era flămândă, că soldatul era în front È™i aÈ™a mai departe. Tot aÈ™a un om care, cu douăzeci de ani în urmă a săvârÈ™it un omor, iar pe urmă a dus o viață paÈ™nică trăind fără pată în mijlocul societății, ne apare ca fiind mai puÈ›in vinovat; fapta sa este mai supusă legii necesității pentru cel care o ia în considerare după douăzeci de ani È™i mai liberă pentru acela care ar lua-o în considerare a doua zi după ce a fost săvârÈ™ită. Și tot aÈ™a, orice act al unui nebun, al unui beÈ›iv, sau al unui om surescitat, apare ca fiind mai puÈ›in liber È™i mai supus necesității când cunoÈ™ti starea sufletească a făptaÈ™ului, È™i ca fiind mai liber È™i mai puÈ›in necesar când nu cunoÈ™ti toate acestea. ÃŽn toate aceste cazuri, ideea noastră despre libertate se lărgeÈ™te sau se strâmtează È™i, respectiv, noÈ›iunea de necesitate se strâmtează ori se lărgeÈ™te după punctul de vedere din care este considerat actul. AÈ™a că, cu cât necesitatea ne apare mai mare, cu atât libertatea ne apare mai mică. Și invers. Religia, judecata sănătoasă a omenirii, È™tiinÈ›ele juridice È™i însăși istoria înÈ›eleg în acelaÈ™i fel acest raport dintre necesitate È™i libertate. Toate cazurile, fără nici o excepÈ›ie, în care se lărgeÈ™te ori se strâmtează ideea noastră despre libertate È™i necesitate, se întemeiază numai pe trei considerente: 1) Raportul celui ce săvârÈ™eÈ™te actul cu lumea exterioară, 2) cu timpul È™i 3) cu cauzele care au produs actul. Primul considerent este raportul mai mult sau mai puÈ›in vizibil al omului cu lumea exterioară, ideea mai mult sau mai puÈ›in clară a locului bine delimitat pe care-l ocupă fiecare om în raport cu tot ceea ce există odată cu el. Acest considerent face să ni se pară evident faptul că omul care se îneacă e mai puÈ›in liber È™i mai supus necesității, decât omul care are pământul sub picioare; este considerentul pentru care actele unui om care trăieÈ™te în legătură strânsă cu alÈ›i oameni într-un oraÈ™ foarte populat, actele unui om legat de o familie, de o slujbă, de o întreprindere, ne apar incontestabil mai puÈ›in libere È™i mai supuse legii necesității decât actele unui om izolat, în singurătate. Dacă luăm în considerare omul singur, fără raporturile dintre el È™i tot ce-l înconjoară, atunci fiecare act al lui ne apare ca fiind liber. Dar dacă observăm măcar unul, oricare ar fi el, dintre raporturile sale cu ceea ce-l înconjoară, dacă vedem legătura lui cu orice ar fi să fie, cu un om care discută cu el, cu o carte pe care o citeÈ™te, cu munca pe care o face, sau chiar cu aerul ce-l înconjoară, ori până È™i cu lumina care cade pe obiectele din jurul lui, noi vedem că fiecare dintre aceste condiÈ›ii îl înrâureÈ™te È™i îi conduce cel puÈ›in o latură a activității. Și, în măsura în care vedem aceste înrâuriri, scade reprezentarea noastră despre libertatea lui È™i creÈ™te reprezentarea noastră despre necesitatea căreia îi e supus. 2) Al doilea motiv este: raportul vremelnic, vizibil într-un grad mai mare sau mai mic, dintre om È™i lume: noÈ›iunea mai mult sau mai puÈ›in clară a locului pe care activitatea unui om o ocupă în timp. Este motivul pentru care păcatul primului om, ce a avut drept urmare geneza neamului omenesc, ne apare, în chip vădit, ca un act mai puÈ›in liber decât căsătoria unui om al zilelor noastre. Este motivul pentru care viaÈ›a È™i activitatea unor oameni care au trăit cu secole în urmă, viață care are cu mine o legătură stabilită prin timp, nu-mi poate apărea într-atât de liberă ca viaÈ›a contemporană, ale cărei consecinÈ›e îmi sunt încă necunoscute. Câtimea reprezentării noastre despre o libertate È™i o necesitate mai mari sau mai mici în acest raport, depinde de intervalul de timp mai mare sau mai mic, scurs de la săvârÈ™irea unei fapte până la judecata ce o facem cu privire la ea. Dacă iau în considerare actul săvârÈ™it de mine cu o clipă mai înainte, în aproximativ aceleaÈ™i condiÈ›ii în care mă aflu È™i acum, actul meu mi se pare în chip neîndoios liber. Dar dacă apreciez un act săvârÈ™it de mine acum o lună, atunci, de îndată ce mă aflu în alte condiÈ›ii, voi recunoaÈ™te fără să vreau că, dacă actul acesta n-ar fi fost săvârÈ™it, multe evenimente folositoare, plăcute È™i chiar necesare, ce au decurs din actul meu, n-ar mai fi avut loc. Dacă mă duc cu gândul la un act È™i mai vechi, de acum zece ani sau mai bine, atunci consecinÈ›ele actului meu îmi vor apărea încă È™i mai evidente; È™i mi-ar fi greu să-mi închipui ce-ar fi fost, dacă n-ar fi fost săvârÈ™it acest act. Cu cât îmi voi scoate amintirile dintr-un timp mai îndepărtat sau cu cât voi încerca să-mi judec anticipat actele, ceea ce este acelaÈ™i lucru, cu atât aprecierile mele asupra libertății actului meu vor deveni mai îndoielnice. Exact aceeaÈ™i progresie a convingerii despre participarea voinÈ›ei libere în treburile generale ale omenirii, o găsim È™i în istorie. Un eveniment întâmplat în vremea noastră ne apare în chip neîndoielnic ca produs al tuturor oamenilor cunoscuÈ›i; dar unui eveniment mai îndepărtat îi putem vedea urmările de neocolit, iar în fară de ele nu ne mai putem închipui nimic altceva. Și cu cât ne adâncim în trecut cu cercetarea evenimentelor, cu atât ele ne apar mai puÈ›in libere. Războiul austro-prusian ne apare ca o urmare neîndoielnică a acÈ›iunilor vicleanului Bismarck, È™i aÈ™a mai departe. Războaiele napoleoniene ni se mai înfățiÈ™ează încă, deÈ™i e întrucâtva neîndoielnic, ca produse ale voinÈ›ei unor eroi; dar în cruciade am ajuns să vedem un eveniment ce-È™i are locul lui bine delimitat în istoria modernă a Europei È™i fără de care ea nu poate fi înÈ›eleasă, cu toate că, pentru cronicarii cruciadelor, acest eveniment a apărut doar ca un produs al voinÈ›ei câtorva persoane. Când este vorba de migraÈ›iuni de popoare, nimănui nu-i mai trece prin cap în epoca noastră că înnoirea lumii europene ar fi atârnat de voinÈ›a lui Atila. ÃŽn istorie, cu cât ne luăm obiectul observaÈ›iei dintr-un trecut mai îndepărtat, cu atât devine mai îndoielnică libertatea oamenilor ce-au produs evenimentele È™i cu atât devine mai evidentă legea necesității. 3) Al treilea considerent este comprehensibilitatea mai mare sau mai mică a acelei nesfârÈ™ite înlănÈ›uiri de cauze care constituie o inevitabilă cerință a raÈ›iunii, È™i în care orice fenomen inteligibil – È™i prin urmare orice acÈ›iune a omului – trebuie să-È™i aibă locul său precis, ca o consecință a acÈ›iunilor care l-au precedat È™i ca o cauză a celor care urmează. Acesta este considerentul pentru care acÈ›iunile noastre È™i, ale altor oameni ne apar, pe de o parte cu atât mai libere È™i mai puÈ›in supuse necesității, cu cât ne sunt mai cunoscute legile fiziologice, psihologice È™i istorice extrase din observaÈ›ie, legi cărora le e supus omul, È™i cu cât cauza fiziologică, psihologică sau istorică a acÈ›iunii este cercetată de noi mai just; pe de altă parte, ele ne apar astfel cu cât este mai simplu însuÈ™i actul observat È™i cu cât sunt mai puÈ›in complicate caracterul È™i mintea celui ale cărui acte le luăm în considerare. Când nu pricepem absolut defel pricinile actului – fie că e vorba de o faptă rea, de una bună sau de una indiferentă din punctul de vedere al binelui È™i al răului – în acest fel de acte distingem cea mai mare doză de libertate. ÃŽn cazul că e o faptă rea, vom cere, mai presus de orice, pedeapsa; în caz că e o faptă bună, o vom preÈ›ui mai presus de orice. ÃŽn caz că e un act indiferent la bine È™i rău, vom recunoaÈ™te în el cea mai largă individualitate, originalitate È™i libertate. Dar dacă măcar una dintre nenumăratele cauze ne devine cunoscută, vom începe să distingem o anumită doză de necesitate È™i vom cere mai puÈ›in ca fapta rea să fie pedepsită, vom recunoaÈ™te mai puÈ›in merit în fapta cea bună È™i mai puÈ›ină libertate în fapta care ni se păruse originală. Faptul că vinovatul a fost crescut într-un mediu de răufăcători îi atenuează vina. AbnegaÈ›ia unui tată, a unei mame, abnegaÈ›ia care întrevede posibilitatea recompensei este mai de înÈ›eles decât o abnegaÈ›ie nemotivată È™i de aceea par să merite mai puÈ›ină simpatie, pare mai puÈ›in liberă. ÃŽntemeietorul unei secte, al unui partid, un inventator ne uimeÈ™te mai puÈ›in atunci când È™tim cum È™i prin ce i-a fost netezit drumul activității respective. Dacă dispunem de o serie respectabilă de experienÈ›e, dacă puterea noastră de observaÈ›ie este mereu îndreptată spre aflarea de corelaÈ›ii între cauze È™i efecte, în acÈ›iunile oamenilor, atunci ele ne apar cu atât mai supuse necesității È™i cu atât mai puÈ›in libere, cu cât legăm mai just efectele de cauze. Dacă acÈ›iunile luate în considerare sunt simple È™i sunt foarte numeroase, atunci ideea noastră despre necesitatea lor va fi È™i mai completă. Fapta necinstită a unui om care este fiul unui tată necinstit, purtarea josnică a unei femei ajunsă într-un anumit mediu, revenirea la beÈ›ie a unui beÈ›iv, È™i altele la fel, sunt fapte ce ne apar cu atât mai puÈ›in libere, cu cât cauzele lor ne sunt mai de înÈ›eles. Și dacă omul a cărui acÈ›iune o privim stă pe treapta cea mai de jos a dezvoltării mintale, cum ar fi un copil, un nebun ori un tâmpit, atunci noi, cunoscând cauzele actului È™i simplitatea caracterului È™i a minÈ›ii, vedem în el o doză atât de mare de necesitate È™i o atât de redusă libertate, încât din momentul în care aflăm cauza care trebuie să producă actul, noi îl È™i putem prezice. Pe aceste trei considerente exclusiv se întemeiază principiul iresponsabilității È™i circumstanÈ›ele atenuante, existente în toate legislaÈ›iile. Responsabilitatea ne apare mai mare sau mai mică după cum cunoaÈ™tem mai complet sau mai incomplet împrejurările în care a fost pus omul a cărui faptă se discută, după cum timpul, ce s-a scurs între săvârÈ™irea actului È™i aprecierea lui, este mai lung sau mai scurt, È™i după cum pătrundem mai adânc sau mai superficial cauzele ce l-au produs. X. AȘADAR, REPREZENTAREA NOASTRà despre libertate È™i necesitate scade È™i creÈ™te treptat, în raport cu mai strânsa ori mai redusa legătură cu lumea exterioară, în raport cu perspectiva mai apropiată sau mai depărtată în timp, È™i în raport cu mai marea sau mai mica lui dependență de cauze, raporturi înăuntrul cărora analizăm un fenomen din viaÈ›a unui om. Deci, dacă considerăm un om într-o situaÈ›ie în care legătura sa cu lumea exterioară este cunoscută în cel mai înalt grad, timpul scurs între momentul aprecierii È™i cel al săvârÈ™irii faptei e cel mai lung, iar cauzele actului sunt dintre cele mai comprehensibile, atunci vom obÈ›ine reprezentarea celei mai puternice necesități È™i a celei mai reduse libertăți. Dacă însă privim omul în cea mai slabă dependență a lui de condiÈ›iile externe, dacă actul său a fost săvârÈ™it în momentul cel mai apropiat de prezent, iar cauzele actului său sunt incomprehensibile, atunci obÈ›inem reprezentarea celei mai slabe necesități È™i a celei mai mari libertăți. Dar nici într-un caz, nici într-altul, oricât ne-am schimba punctul de vedere, oricât ne-am lămuri legătura dintre om È™i lumea exterioară, sau oricât de accesibilă ni s-ar părea această legătură, oricât am prelungi sau am scurta timpul scurs, oricât de inteligibile sau de neinteligibile ar fi pentru noi cauzele, nu vom ajunge nicicând să ne imaginăm, nici o libertate totală, nici o necesitate totală. 1) Oricât ne-am reprezenta omul scos de sub influenÈ›a lumii exterioare nu vom ajunge niciodată la noÈ›iunea libertății în spaÈ›iu. Orice acÈ›iune a unui om este în mod inevitabil condiÈ›ionată de însuÈ™i trupul său È™i de ceea ce-l înconjoară. Ridic mâna È™i o las în jos. Acest act mi se pare liber; dar întrebându-mă dacă aÈ™ fi putut s-o ridic în orice direcÈ›ie, văd că am ridicat mâna în direcÈ›ia în care îmi stăteau în cale, pentru această acÈ›iune, cele mai mici piedici atât din partea corpurilor înconjurătoare, cât È™i din partea constituÈ›iei mele fizice. Dacă dintre toate direcÈ›iile posibile am ales una, am ales-o fiindcă în această direcÈ›ie avem cele mai puÈ›ine dificultăți. Pentru ca acÈ›iunea să fie liberă, se cere ca ea să nu întâlnească nici un obstacol. Pentru a ne putea închipui un om liber, ar trebui să ni-l închipuim în afară de spaÈ›iu, ceea ce este o imposibilitate evidentă. 2) Oricât am apropia momentul aprecierii de cel al săvârÈ™irii unei fapte, nu vom ajunge niciodată la noÈ›iunea de libertate în timp. Căci, dacă iau în considerare un act săvârÈ™it cu o clipă înainte, trebuie să recunosc totuÈ™i nelibertatea lui, întrucât faptul este încătuÈ™at de momentul în care a fost săvârÈ™it. Pot eu să-mi ridic mâna? Mi-o ridic; dar mă întreb: aÈ™ fi putut eu oare să n-o ridic în clipa aceea gata depășită? Și spre a mă convinge de aceasta, în momentul următor nu mai ridic mâna. Dar n-am mai putut să n-o ridic în acel moment, când mi-am pus problema libertății gestului meu. A trecut un timp, pe care nu stă în puterea mea să-l opresc, iar mâna pe care am ridicat-o È™i aerul în care am făcut miÈ™carea nu mai sunt aerul care mă înconjoară acum È™i nici mâna pe care n-o mai miÈ™c. Momentul în care s-a săvârÈ™it miÈ™carea dintâi este ireversibil È™i în momentul acela eu am putut face o singură miÈ™care; indiferent ce miÈ™care aÈ™ fi făcut, miÈ™carea aceasta nu putea fi decât una singură. Faptul că, în momentul următor, n-am ridicat mâna, nu dovedeÈ™te că aÈ™ fi putut să n-o ridic. Și, fiindcă miÈ™carea mea într-un anumit moment nu putea fi decât una într-un moment dat, ea nu putea fi alta. Pentru a ne-o reprezenta liberă, ar trebui să ne-o reprezentăm în prezent, în trecut È™i în viitor, adică în afară de timp, ceea ce este o imposibilitate. 3) Oricât ar spori greutatea înÈ›elegerii unei cauze, niciodată nu vom ajunge la reprezentarea libertății totale, adică la suprimarea cauzei. Oricât de inaccesibilă ar fi pentru noi cauza expresiei unei voinÈ›e în oricare dintre faptele noastre sau ale altora, prima exigență a minÈ›ii noastre rămâne presupunerea È™i căutarea cauzelor, fără de care nu poate fi gândit nici un fenomen. ÃŽmi ridic mâna cu intenÈ›ia de a face un act ne-cauzat, dar faptul că vreau să săvârÈ™esc un act care să nu aibă nici o motivare este chiar el cauza actului meu. Dar, chiar dacă ne-am închipui un om cu totul impermeabil la orice influenÈ›e, dacă i-am privi numai actul instantaneu din momentul prezent È™i dacă am presupune că el nu este provocat de nici o cauză, tot ar trebui să admitem un rest infinit de mic de necesitate egal cu zero È™i nici atunci nu am ajunge la noÈ›iunea de completă libertate a omului: căci o ființă care n-ar mai suferi influenÈ›a lumii exterioare, o ființă ce s-ar afla în afară de timp È™i în independență față de orice cauze, nu ar mai putea fi om. Tot aÈ™a, noi nu ne putem niciodată reprezenta o acÈ›iune omenească ce s-ar produce fără participarea libertății È™i ar fi supusă numai legii necesității. 1) Oricât ar spori pentru noi cunoaÈ™terea condiÈ›iilor spaÈ›iale în care se găseÈ™te omul, ea nu poate fi niciodată completă, întrucât numărul acestor condiÈ›ii este tot atât de nesfârÈ™it de mare ca È™i spaÈ›iul infinit. De aceea, de îndată ce nu sunt definite toate condiÈ›iile È™i toate influenÈ›ele ce se exercită asupra omului, nu există nici necesitate totală, ci există doar o anumită doză de libertate. 2) Oricât am prelungi perioada de timp dintre momentul săvârÈ™irii faptului pe care-l luăm în consideraÈ›ie È™i momentul când îl judecăm, perioada aceasta va fi tot finită, iar timpul este infinit; de aceea È™i din acest unghi, nu poate exista vreodată necesitate totală. 3) Oricât de accesibil ar fi lanÈ›ul de cauze atribuite vreunei fapte oarecare, nu-l vom putea cunoaÈ™te niciodată în întregime, de vreme ce el este infinit È™i, prin urmare, odată mai mult nu vom putea ajunge nicicând la o necesitate totală. Dar, pe lângă aceasta, chiar dacă, admițând un rest de minimă necesitate egală cu zero, am recunoaÈ™te în vreun caz oarecare, cum ar fi de pildă cazul unui muribund, al unui fetus ori al unui idiot, o lipsă totală de libertate, prin acest fapt chiar, noi am nimici însăși noÈ›iunea de om, noÈ›iune pe care o analizăm; fiindcă, în momentul în care nu mai există libertate nu mai există nici om. Și de aceea, reprezentarea unei acÈ›iuni omeneÈ™ti, supusă exclusiv legii necesității, fără o cât de mică rămășiță de libertate, este tot atât de imposibilă ca È™i reprezentarea unei acÈ›iuni complet libere. Deci, spre a ne putea închipui o acÈ›iune omenească supusă numai legii necesității, total lipsită de libertate, ar trebui să admitem cunoaÈ™terea unui număr infinit de condiÈ›ii spaÈ›iale, o perioadă de timp infinit de mare È™i o serie cauzală infinită. Spre a ne putea închipui un om absolut liber, care să nu fie supus legii necesității, ar trebui să ni-l închipuim singur, în afară de spaÈ›iu, în afară de timp È™i independent de cauze. ÃŽn primul caz, dacă necesitatea ar fi posibilă fără libertate, am ajunge la o definire a legii necesității tocmai prin aceeaÈ™i necesitate, adică la o formă fără conÈ›inut. ÃŽn al doilea caz, dacă libertatea ar fi posibilă fără necesitate, am ajunge la o libertate necondiÈ›ionată È™i în afară de spaÈ›iu, timp È™i cauzalitate, libertate care, tocmai pentru că ar fi necondiÈ›ionată È™i nu ar fi limitată de nimic, ar urma să fie nimic, sau doar conÈ›inut fără formă. Am ajunge în general la cele două temeiuri pe care se constituie întreaga concepÈ›ie despre lume a omului: la esenÈ›a ininteligibilă a vieÈ›ii È™i la legile care definesc această esență. RaÈ›iunea spune: 1) SpaÈ›iul cu toate formele ce-i dau înfățiÈ™area – adică materia – este infinit È™i nu poate fi conceput într-alt fel. 2) Timpul este o miÈ™care infinită, fără nici un moment de repaus È™i nu poate fi conceput într-alt fel. 3) Legătura dintre cauze È™i efecte nu are început È™i nu poate avea sfârÈ™it. ConÈ™tiinÈ›a spune: 1) Eu sunt singur, iar tot ce există nu e altceva decât eu; prin urmare, eu includ spaÈ›iul; 2) eu măsor timpul ce se scurge prin clipa prezentă imuabilă în care eu singur mă recunosc vieÈ›uind; prin urmare, eu sunt în afară de timp È™i 3) eu sunt în afară de cauzalitate, fiindcă eu mă simt cauză a tuturor manifestărilor vieÈ›ii mele. RaÈ›iunea e expresia legilor necesității. ConÈ™tiinÈ›a e expresia esenÈ›ei libertății. Libertatea, care nu e prin nimic limitată, este esenÈ›a vieÈ›ii în conÈ™tiinÈ›a umană. Necesitatea lipsită de conÈ›inut este raÈ›iunea omenească cu cele trei forme ale ei. Libertatea este ceea ce se ia în consideraÈ›ie. Necesitatea este cea care ia în consideraÈ›ie. Libertatea este conÈ›inut. Necesitatea este formă. Numai prin dezbinarea acestor două izvoare ale cunoaÈ™terii, aflate între ele în acelaÈ™i raport care există între formă È™i conÈ›inut, se ajunge la noÈ›iuni luate aparte È™i din această pricină incomprehensibile, de libertate È™i de necesitate, noÈ›iuni care se exclud reciproc. Numai prin îmbinarea lor putem ajunge la o idee limpede despre viaÈ›a omului. ÃŽn afară de aceste două noÈ›iuni, care îmbinate se definesc reciproc, ca formă È™i conÈ›inut, nu este cu putință nici o reprezentare a vieÈ›ii. Tot ceea ce È™tim noi cu privire la viaÈ›a oamenilor este doar un anumit raport dintre libertate È™i necesitate, adică dintre conÈ™tiință È™i legile raÈ›iunii. Tot ceea ce È™tim noi despre lumea exterioară, lumea naturii, este doar un anumit raport dintre forÈ›ele naturii È™i necesitate, sau dintre esenÈ›a vieÈ›ii È™i legile raÈ›iunii. ForÈ›ele vitale ale naturii sălășluiesc în afară de noi, È™i noi n-avem conÈ™tiinÈ›a lor; numim aceste forÈ›e: gravitaÈ›ie, inerÈ›ie, electricitate, vitalitate È™.a.m.d.; dar de forÈ›a vitală a omului avem conÈ™tiință È™i-i dăm numele de libertate. Dar, întocmai aÈ™a cum forÈ›a gravitaÈ›iei, de neînÈ›eles în sine È™i pe care orice om o simte, devine inteligibilă pentru noi numai în măsura în care cunoaÈ™tem legile necesității în care ea se încadrează (de la teza primitivă că toate corpurile au greutate È™i până la legile lui Newton) tot astfel È™i forÈ›a libertății, de neînÈ›eles în sine È™i a cărei conÈ™tiință o are fiecare, devine inteligibilă numai în măsura în care cunoaÈ™tem legile necesității, în care se încadrează È™i ea (începând cu înÈ›elegerea faptului că fiecare om e muritor È™i până la înÈ›elegerea celor mai complexe legi economice sau istorice). Orice conÈ™tiință e doar o încadrare a esenÈ›ei vieÈ›ii în legile raÈ›iunii. Libertatea umană se deosebeÈ™te de orice altă forță prin faptul că de forÈ›a aceasta omul e conÈ™tient; dar, pentru raÈ›iune, libertatea nu se deosebeÈ™te prin nimic de oricare altă forță. ForÈ›a gravitaÈ›iei, electricitatea, ori afinitatea chimică, se deosebesc între ele doar prin faptul că fiecare dintre aceste forÈ›e este altfel definită de către raÈ›iune. Tot aÈ™a, pentru raÈ›iune, forÈ›a libertății umane se deosebeÈ™te de celelalte forÈ›e ale naturii numai prin definiÈ›ia pe care i-o dă raÈ›iunea. Iar libertatea fără necesitate, adică fără legile raÈ›iunii care o defineÈ™te, nu se deosebeÈ™te cu nimic de gravitaÈ›ie, de căldură sau de viaÈ›a vegetală – ea este pentru raÈ›iune doar o momentană È™i nedefinită senzaÈ›ie a vieÈ›ii. Și aÈ™a cum esenÈ›a de nedefinit a forÈ›ei ce miÈ™că corpurile cereÈ™ti, esenÈ›a cu neputință de definit a forÈ›ei calorice sau electricității, a forÈ›ei afinității chimice sau a forÈ›ei vitale, constituie obiectul astronomiei, al fizicii, al chimiei, al botanicii, al zoologiei etc., tot aÈ™a esenÈ›a forÈ›ei libertății constituie obiectul istoriei. Dar, întocmai cum obiectul fiecărei È™tiinÈ›e în parte este câte o manifestare a acestei esenÈ›e necunoscute a vieÈ›ii, esenÈ›a acesteia însăși putând constitui numai obiectul metafizicii – tot astfel manifestarea forÈ›ei libertății omeneÈ™ti în condiÈ›ii de spaÈ›iu, timp È™i cauzalitate, constituie obiectul istoriei, pe când libertatea însăși rămâne obiectul metafizicii. ÃŽn È™tiinÈ›ele biologice numim ceea ce cunoaÈ™tem, lege a necesității, iar ceea ce nu ne e cunoscut, forță vitală. Această forță vitală este doar expresia laturii rămase necunoscute din ceea ce È™tim despre esenÈ›a vieÈ›ii. Tot aÈ™a stau lucrurile È™i cu istoria: ceea ce ne este cunoscut intră în categoria legilor necesității; iar ceea ce nu cunoaÈ™tem numim libertate. Pentru istorie, libertatea este doar expresia a ceea ce rămâne necunoscut din ceea ce È™tim despre legile vieÈ›ii umane. XI. ISTORIA IA ÃŽN CONSIDERARE manifestările libertății omului în funcÈ›ie de lumea exterioară, de timp È™i de cauzalitate, adică defineÈ™te această libertate prin legile raÈ›iunii; de aceea istoria numai într-atât este È™tiință întrucât libertatea aceasta este definită prin legile raÈ›iunii. Pentru istorie, să recunoască libertatea umană ca pe o forță ce poate înrâuri evenimentele istorice, aÈ™adar ca pe forÈ›a ce nu se supune legilor, ar fi acelaÈ™i lucru ca pentru astronomie să recunoască o forță liberă a miÈ™cării corpurilor cereÈ™ti. Această recunoaÈ™tere ar anula posibilitatea existenÈ›ei legilor, adică a oricărei cunoÈ™tinÈ›e. Dacă există măcar un singur corp care să se miÈ™te liber, atunci nu mai există legile lui Kepler È™i ale lui Newton È™i nu mai există nici o reprezentare a miÈ™cării corpurilor cereÈ™ti. Dacă există măcar o singură faptă omenească liberă, atunci nu mai există nici o lege a istoriei È™i nici o putință de reprezentare a evenimentelor istorice. Pentru istorie există linii de miÈ™care ale voinÈ›elor umane, cu unul dintre capete pierdut în necunoscut, iar celălalt capăt evoluând în spaÈ›iu, în timp È™i în dependenÈ›a cauzală a conÈ™tiinÈ›ei libertății umane în clipa prezentă. Cu cât câmpul acesta al evoluÈ›iei ni se deschide mai larg dinaintea ochilor, cu atât legile evoluÈ›iei ne apar mai evidente. A dibui È™i a defini aceste legi constituie sarcina istoriei. Din punctul de vedere din care își priveÈ™te astăzi È™tiinÈ›a obiectul, pe drumul pe care ea merge acum, căutând cauzele fenomenelor în voinÈ›a liberă a oamenilor, nu mai este posibilă formularea de legi, fiindcă oricât am limita libertatea oamenilor, din moment ce am recunoscut-o ca o forță nesupusă legilor, existenÈ›a oricărei legi nu mai e posibilă. Numai limitând această libertate la infinit, adică luând-o drept o mărime infinit mică, ne vom încredinÈ›a de totala inaccesibilitate a cauzelor; È™i atunci istoria, în loc să caute cauze, își va propune sarcina de a căuta legi. Căutarea acestor legi s-a început demult È™i noile metode de gândire, pe care trebuie să È™i le însuÈ™ească istoria, se elaborează concomitent cu autonimicirea spre care merge vechea istorie, atuncea când fragmentează È™i iarăși fragmentează cauzele fenomenelor. Pe acest drum au mers toate È™tiinÈ›ele umane. Ajungând la infinitul mic, matematica – cea mai exactă dintre È™tiinÈ›e – abandonează procesul fărâmițării È™i abordează un nou proces, acela al însumării necunoscutelor, mărimilor infinitezimale. Părăsind noÈ›iunea de cauză, matematica, caută legea, adică proprietățile comune tuturor elementelor infinitezimale necunoscute. Chiar dacă sub alte forme, pe acelaÈ™i drum de gândire au mers È™i celelalte È™tiinÈ›e. Când Newton a formulat legea gravitaÈ›iei el n-a spus că Soarele ori Pământul ar avea proprietatea de a atrage; a spus doar că orice corpuri, de la cele mai mari până la cele mai mici, par a avea proprietatea de a se atrage reciproc, adică, lăsând la o parte problema cauzei miÈ™cării corpurilor, a formulat o proprietate comună tuturor corpurilor, de la cele infinit de mari până la cele infinit de mici. AcelaÈ™i lucru îl fac È™tiinÈ›ele naturale: lăsând la o parte problema cauzelor, ele caută legile. Pe acelaÈ™i drum se găseÈ™te È™i istoria. Și dacă istoria are ca, obiect studiul evoluÈ›iei popoarelor È™i a omenirii È™i nu descrierea unor episoade din viaÈ›a oamenilor, ea va trebui să lase la o parte problema cauzelor È™i să caute legile comune tuturor acelor infinit de mici elemente de libertate, legate toate între ele în chip indisolubil. XII. DE CÂND A FOST SCORNIT È™i demonstrat sistemul lui Copernic, o singură teză, aceea că nu Soarele, ci Pământul se învârteÈ™te, a fost de ajuns pentru a se reduce la zero toată cosmografia celor vechi. S-ar fi putut ca, respingând sistemul nou, să fie menÈ›inută vechea sa concepÈ›ie despre miÈ™carea corpurilor; dar, admițând că nu era de respins, nu mai putea fi posibilă, pare-se, continuarea studiului lumilor lui Ptolemeu. Cu toate acestea, chiar È™i după descoperirea lui Copernic, lumile lui Ptolemeu au continuat să fie studiate vreme îndelungată. De când s-a spus È™i s-a demonstrat că numărul naÈ™terilor sau al crimelor se supune unor legi matematice È™i că anumite condiÈ›ii geografice È™i politico-economice determină un anumit fel de guvernare, că anumite raporturi dintre populaÈ›ie È™i teritoriu determină unele miÈ™cări ale poporului – de atunci au fost nimicite în esenÈ›a lor bazele pe care se clădea istoria. S-ar fi putut ca, respingând noile legi, să se menÈ›ină vechea concepÈ›ie a istoriei, dar nerespingându-le nu se mai putea continua cu studiul evenimentelor istorice considerate ca niÈ™te rezultate ale liberei voinÈ›e omeneÈ™ti. Căci, dacă o formă de guvernământ s-a instaurat, sau dacă o acÈ›iune a unui popor s-a săvârÈ™it ca urmare a unor condiÈ›ii geografice, etnografice sau economice, atunci voinÈ›a acelor oameni pe care îi considerăm ca autori ai instaurării acelei forme de guvernământ sau ai acelei acÈ›iuni, nu mai poate fi considerată drept cauză. ÃŽntre timp însă, vechea istorie continuă să fie studiată cu aceleaÈ™i legi ale statisticii, ale geografiei, ale economiei politice, ale filologiei comparate È™i ale geologiei, care sunt în contradicÈ›ie directă cu principiile ei. Lungă È™i îndârjită a fost în filosofia naturii lupta dintre vechea È™i noua concepÈ›ie. Teologia stătea de strajă, păzind concepÈ›ia veche È™i învinuind-o pe cea nouă că nesocoteÈ™te revelaÈ›ia. Dar când adevărul a biruit, teologia s-a situat tot atât de ferm pe poziÈ›ia nouă. La fel de lungă È™i îndârjită e în vremea noastră lupta dintre vechea È™i noua concepÈ›ie a istoriei È™i tot aÈ™a veghează teologia alături de concepÈ›ia cea veche, continuând să o învinuiască pe cea nouă că nesocoteÈ™te revelaÈ›ia. ÃŽn ambele cazuri, atât de o parte cât È™i de cealaltă, lupta ațâță pasiuni È™i înnăbușă adevărul. De o parte se manifestă temeri È™i regrete pentru toată construcÈ›ia, operă de veacuri; de cealaltă parte intervine pasiunea distrugerii. Cei care se împotriveau adevărului provenit din filosofia naturii credeau că prin recunoaÈ™terea, acestui adevăr s-ar distruge credinÈ›a în Dumnezeu, în despărÈ›irea apelor de uscat, în minunea lui Iisus Navi. Cei care luau apărarea legilor lui Copernic È™i legilor lui Newton – Voltaire de pildă – credeau că legile astronomiei distrug religia, È™i Voltaire întrebuinÈ›a legile gravitaÈ›iei ca pe o armă împotriva religiei. Tot aÈ™a È™i astăzi sunt oameni care cred că e destul să recunoÈ™ti legea necesității È™i se distruge ideea de suflet, noÈ›iunile de bine È™i de rău È™i toate instituÈ›iile de stat ori ecleziastice întemeiate pe aceste idei. Și astăzi, ca pe vremea lui Voltaire, niÈ™te apărători nechemaÈ›i ai legii necesității folosesc această lege ca pe o armă împotriva religiei; dar, întocmai cum a fost cazul È™i cu legile lui Copernic, în astronomie, legea necesității în istorie nu numai că nu distruge, dar chiar întăreÈ™te temelia pe care se sprijină instituÈ›iile de stat È™i cele ecleziastice. ÃŽntocmai ca în problemele de astronomie odinioară, astăzi în probleme de istorie, toată deosebirea în concepÈ›ii se întemeiază pe recunoaÈ™terea sau nerecunoaÈ™terea unității absolute care serveÈ™te de etalon pentru fenomenele vizibile. ÃŽn astronomie, aceasta era imobilitatea Pământului; în istorie – independenÈ›a individului, adică libertatea. După cum în astronomie greutatea de a recunoaÈ™te miÈ™carea Pământului consta în faptul că trebuia să se renunÈ›e la sentimentul nemijlocit al imobilității Pământului È™i la sentimentul la fel de nemijlocit al miÈ™cării planetelor, tot aÈ™a în istorie, greutatea de a recunoaÈ™te dependenÈ›a individului de legile spaÈ›iului, timpului È™i cauzalității, stă în necesitatea de a renunÈ›a la sentimentul nemijlocit al independenÈ›ei eului. Dar, după cum în astronomie noua concepÈ›ie spune: „E adevărat că nu simÈ›im miÈ™carea Pământului, dar, dacă admitem nemiÈ™carea lui, ajungem la absurd, iar dacă-i admitem miÈ™carea, pe care n-o simÈ›im, ajungem la legiâ€, tot aÈ™a în istorie, noua concepÈ›ie spune: „E adevărat că nu simÈ›im dependenÈ›a noastră, dar, dacă admitem libertatea noastră, ajungem la absurd, iar dacă admitem dependenÈ›a noastră de lumea exterioară, de timp È™i de cauze, ajungem la legiâ€. ÃŽn primul caz a trebuit să renunțăm la nemiÈ™carea noastră în spaÈ›iu, de care suntem conÈ™tienÈ›i, È™i să admitem existenÈ›a unei miÈ™cări, pe care nu o simÈ›im; în cazul de față, tot aÈ™a, trebuie să renunțăm la libertatea de care suntem conÈ™tienÈ›i È™i să admitem existenÈ›a, rămasă pentru noi insesizabilă, a unei dependenÈ›e. SFÂRȘIT Note vol. 4 1 — Se spune că sărmana contesă e foarte bolnavă. Medicul spune că are o anghina pectorală. — Anghina? Vai, e o boală îngrozitoare! 2 Se spune că rivalii s-ar fi împăcat datorită anghinei… 3 — Bătrânul conte e înduioșător, după câte se spune. A plâns ca un copil când medicul i-a spus că e un caz grav. — Vai, ar fi o pierdere grozavă. E o femeie încântătoare. — VorbiÈ›i de biata contesă… Am trimis să mi se aducă veÈ™ti despre starea ei. Mi s-a spus că îi e ceva mai bine. O, fără îndoială, e cea mai fermecătoare femeie din lume… Suntem din tabere deosebite, dar asta nu mă împiedică s-o stimez după cum merită. E tare nefericită… 4 Poate că aveÈ›i dumneavoastră informaÈ›ii mai bune decât ale mele… Dar eu È™tiu din sursă sigură că medicul acesta e un om foarte învățat È™i foarte priceput. E medicul personal al Reginei Spaniei. 5 … vorbă de duh. 6 Găsesc că e încântător! 7 … eroul de la Petropol… 8 ÃŽmpăratul restituie drapelele austriece… drapele prietene pe care le-a găsit rătăcite dincolo de drumul È™tiut… 9 ÃŽncântător, încântător… 10 Poate că e drumul VarÈ™oviei… 11 Ce vigoare, ce stil! 12 VeÈ›i vedea… 13 … vizite de condoleanță… 14 …deÈ™i străin, era rus în adâncul inimii lui… 15 … preamilostivul nostru suveran… 16 … ale cărui flăcări îi luminau calea. 17 … necaz… 18 — ÃŽmi aduci veÈ™ti proaste, colonele? — Foarte proaste, Sire… părăsirea Moscovei. — Nu cumva vechea mea capitală s-a predat fără să lupte? 19 DuÈ™manul e în oraÈ™? 20 Da, Sire, iar în clipa aceasta oraÈ™ul e scrum… Când am plecat, Moscova era în flăcări… 21 Văd, colonele, din toate câte se întâmplă, că Pronia cerească cere de la noi mari sacrificii… Sunt gata să mă supun tuturor vrerilor ei; dar ia spune-mi, Michaud, cum de ai lăsat armata, văzând acestea, să părăsească fără luptă vechea mea capitală? Nu cumva ai observat semne de descurajare? 22 Sire, îmi veÈ›i îngădui să vă vorbesc deschis ca un militar loial ce mă aflu? 23 Colonele, este ceea ce eu pretind totdeauna… Nu-mi ascunde nimic, vreau neapărat să È™tiu cum stau lucrurile. 24 … joc de cuvinte. 25 Sire! Am lăsat întreaga armată, de la comandanÈ›i È™i până la cel din urmă soldat, fără excepÈ›ie, într-o nemaipomenită È™i îngrozitoare stare de teamă… 26 Cum asta? RuÈ™ii mei să se lase doborâți de nenorocire… Niciodată! 27 Sire… ei se tem ca nu cumva Majestatea Voastră, în marea Ei bunătate, să se hotărască a face pace. Ei ard de dorinÈ›a de a lupta… È™i de a dovedi Majestății Voastre, jertfindu-È™i viaÈ›a, cât de devotaÈ›i vă sunt… 28 … Mă liniÈ™teÈ™ti, colonele. 29 Prea bine, întoarce-te la trupe… È™i spune vitejilor noÈ™tri, spune tuturor credincioÈ™ilor mei supuÈ™i, pretutindeni pe unde vei trece, că, de-ar fi să nu-mi mai rămână nici un soldat, voi trece eu însumi în fruntea iubitei mele nobilimi, a bunilor mei țărani È™i voi folosi astfel până È™i ultimele posibilități ale imperiului meu. Ele sunt cu mult mai mari decât își închipuie duÈ™manii mei… Dar dacă stă scris în cartea Proniei… ca dinastia mea să nu mai domnească pe tronul strămoÈ™ilor mei, atunci, după ce voi fi epuizat toate mijloacele care-mi stau în putere, voi lăsa barba să-mi crească până aici È™i mă voi duce mai curând să mănânc cartofi împreună cu cel din urmă dintre țăranii mei, decât să accept să semnez ruÈ™inea patriei mele È™i a scumpului meu popor, ale cărui sacrificii eu È™tiu să le apreciez! 30 Colonele Michaud, nu uita ceea ce-È›i spun eu acum; poate că într-o zi ne vom aminti cu plăcere aceste vorbe: Napoleon sau eu… Noi doi nu mai putem domni împreună. Am învățat să-l cunosc È™i nu mă va mai înÈ™ela… 31 … deÈ™i străin, dar rus în adâncul inimii lui… entuziasmat de tot ceea ce auzise… 32 Sire!… Majestatea Voastră semnează în acest moment gloria neamului său È™i izbăvirea Europei! 33 Zapekanka – lichior de fructe cu diferite mirodenii, preparat în vase ermetic închise, într-un cuptor bine încins. 34 … mai bine mai târziu decât niciodată. 35 … de prost gust. 36 … mătuÈ™ico. 37 … deocamdată, dragul meu, prea faci curte celeilalte, blondei. 38 Există fel È™i fel de procedee… 39 … pe care-l salvase din flăcări. 40 … cel care nu vrea să-È™i spună numele. 41 Cine eÈ™ti dumneata? 42 Domnule general, nu mă puteÈ›i cunoaÈ™te, nu v-am văzut niciodată… 43 E un spion rus… 44 — Nu, Monseniore… Nu, Monseniore, nu, n-aveÈ›i de unde mă cunoaÈ™te… Sunt un ofiÈ›er miliÈ›ionar È™i n-am părăsit Moscova. — Numele dumitale? — Bezuhov. — Și cine-mi va dovedi că nu minÈ›i? 45 Cum vei putea dovedi adevărul spuselor dumitale? 46 Nu eÈ™ti cine spui… 47 Da, fără îndoială! 48 PuÈ™caÈ™i ai regimentului 86, înainte marÈ™! 49 Să se înveÈ›e minte să mai dea foc… 50 Copila mea, te iubesc È™i te cunosc demult. 51 ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că ai venit, draga mea. 52 „PrinÈ›e Kutuzov… vă trimit pe unul din generalii mei aghiotanÈ›i ca să discute cu dumneavoastră mai multe chestiuni interesante. Doresc ca AlteÈ›a-Voastră să dea crezare spuselor sale, cu atât mai mult cu cât el va exprima sentimentele de stimă È™i de deosebită preÈ›uire pe care le nutresc demult pentru persoana dumneavoastră… Acesta fiind scopul scrisorii mele, rog pe bunul Dumnezeu, prinÈ›e Kutuzov, să vă aibă în sfânta È™i puternica lui pază. Moscova, 30 octombrie 1812. Napoleon.†53 UrmaÈ™ii m-ar blestema dacă m-ar socoti omul care a făcut primul pas spre o înÈ›elegere oarecare. Aceasta e acum voinÈ›a poporului meu… 54 „Prima coloană înaintează…†55 „… a doua coloană înaintează…†56 Dans popular rus. 57 „… prima coloană înaintează…†58 … după prădăciuni… 59 … să fie aduÈ™i popii înapoi… 60 Căminul mamei mele… 61 Pentru a sublinia folosirea acestor mijloace printr-un act demn de el È™i de armata franceză, el ordonă să se împartă ajutoare sinistraÈ›ilor de pe urma incendiului. Dar cum alimentele erau prea preÈ›ioase pentru a fi date unor străini, duÈ™mani în cea mai mare parte, Napoleon socoti că e mai bine să le dea bani È™i ei să-È™i procure din afară proviziile; de aceea porunci să li se împartă ruble-hârtie. 62 … geniul său nu imaginase niciodată ceva mai profund, mai abil È™i mai vrednic de admiraÈ›ie… 63 „Preotul, pe care-l găsisem È™i rugasem să reînceapă să slujească, a făcut curățenie în biserică È™i a încuiat-o. ÃŽn noaptea asta uÈ™ile au fost din nou sparte, lacătele sfărâmate, cărÈ›ile rupte È™i s-au săvârÈ™it tot felul de alte stricăciuni.†64 „Parte din districtul meu continuă să fie pradă jafului soldaÈ›ilor din corpul 3, care, după ce că smulg nenorociÈ›ilor de refugiaÈ›i din subterane puÈ›inul ce le-a mai rămas, mai au È™i sălbăticia de a-i răni cu săbiile lor, aÈ™a cum am văzut eu în mai multe rânduri.†„Nimic nou în afară de faptul că soldaÈ›ii își permit să fure È™i să jefuiască. 9 octombrie.†„Furtunile È™i jaful continuă. ÃŽn districtul nostru există o bandă de hoÈ›i care nu va putea fi arestată decât cu forÈ›e serioase. 11 octombrie.†65 „Maestrul de ceremonii al palatului se plânge că în ciuda interdicÈ›iilor repetate soldaÈ›ii continuă să-È™i facă nevoile prin toate curÈ›ile, ba până È™i sub ferestrele împăratului.†66 … tezaur… 67 Surul. 68 Blegul. 69 Ce soare, nu, domnule Kiril? Ai zice că e primăvară… 70 Dacă ne-am porni pe o asemenea vreme… 71 Și-apoi, domnule Kiril, È™tii bine, n-ai decât să-i spui un singur cuvânt căpitanului. Asta e unul… care nu uită niciodată nimic. Spune-i căpitanului când își va face rondul; pentru dumneata el face orice. 72 Vezi, St. Thomas, aÈ™a-mi zicea el mie mai deunăzi, Kiril e un om cu carte, vorbeÈ™te franÈ›uzeÈ™te, e un boier rus peste care a dat nenorocirea, dar e un om. Și se pricepe la… Dacă cere ceva, să-mi spună, nu încape refuz. Când ai apucat să înveÈ›i ceva carte, iubeÈ™ti È™i tu cultura È™i oamenii bine educaÈ›i. Pentru dumneata spun toate astea, domnule Kiril. ÃŽntâmplarea de mai zilele trecute, dacă nu erai dumneata, s-ar fi sfârÈ™it rău. 73 Bine, bine, mulÈ›umesc, dar È›i-o fi rămas È™i ceva pânză? 74 MulÈ›umesc, mulÈ›umesc, dragul meu, dar restul? Dar restul? 75 PlatoÈ™, hei, PlatoÈ™, ia-È›i-le È›ie… 76 Caporal, cum rămâne cu bolnavul? 77 TreceÈ›i, treceÈ›i… 78 Ei, ce mai vrei? Dracu' să-l ia, doar o fi în stare să meargă! Nu poate, e în agonie… Ai de gând să… 79 MergeÈ›i, fir-aÈ›i voi să fiÈ›i… înainte… mii de draci… 80 „Uralele împăratuluiâ€, adică semnalul de începere a atacului. 81 … copiii Donului… 82 Figuri de scrimă. 83 OÈ™tirile mari înving întotdeauna. 84 Vasilisa Kojina – țărancă din gubernia Smolensk, eroină în războiului de partizani din anul 1812. 85 Știrbul. 86 Vesna – primăvară. 87 A, dumneata eÈ™ti! Vrei să mănânci? Nu te teme, nu-È›i face nimeni nimic rău. Intră, intră. 88 Haină caucaziană. 89 Cine-i… 90 Lăncieri din regimentul 6… 91 Parola? 92 Ia spune, colonelul Gérard e aici? 93 Când un ofiÈ›er își face rondul sentinelele nu-i cer parola… Te-am întrebat dacă colonelul e aici. 94 Cu ăsta greu o scoÈ›i la capăt. 95 ÃŽi pune el la punct… 96 Tu eÈ™ti, Clément? De unde dracu… 97 Dacă vă aÈ™teptaÈ›i la cină, să È™tiÈ›i că aÈ›i venit prea târziu… 98 Tâlharii ăștia sunt peste tot locul… 99 Scârbos lucru să cari după tine hoiturile astea. Mai bine i-aÈ›i împuÈ™ca pe ticăloÈ™ii ăștia… 100 TreceÈ›i la locurile voastre! 101 ÃŽmpăratul! ÃŽmpăratul! MareÈ™alul! Ducele! 102 Ce-a spus? Ce-a spus? 103 Ai înÈ›eles, copile? 104 Ai înÈ›eles, lua-te-ar dracu! 105 Pentru el e totuna… tâlharul! 106 Cazacii! 107 „Cred că e de datoria mea să fac cunoscut Maiestății Voastre starea trupelor sale în diferitele corpuri de armată pe care le-am inspectat în marÈ™ în ultimele trei zile. Ele sunt aproape în întregime în debandadă. Doar a patra parte din soldaÈ›i au mai rămas sub drapele în aproape toate regimentele, ceilalÈ›i rătăcesc care încotro în nădejdea de a găsi mijloace de subzistență È™i a scăpa de disciplină. ÃŽn general, ei socotesc că la Smolensk s-ar putea reface. ÃŽn ultimele zile s-a observat că mulÈ›i soldaÈ›i își aruncă cartuÈ™ele È™i armele. AÈ™a stând lucrurile, interesul Majestății Voastre cere ca, oricare ar fi intenÈ›iile Voastre ulterioare, să fie adunate trupele la Smolensk; să fie lăsaÈ›i deoparte oamenii dezarmaÈ›i, cei fără cai, trenurile regimentare de prisos È™i o parte din artilerie, ca disproporÈ›ionată în raport cu numărul actual al trupelor. ÃŽn plus, câteva zile de repaos È™i ceva alimente sunt necesare soldaÈ›ilor noÈ™tri, extenuaÈ›i de foame È™i de oboseală; mulÈ›i din ei au murit în ultimele zile pe drumuri È™i în bivuacuri. Această stare de lucruri merge înrăutățindu-se È™i ne face să ne temem că dacă nu vor fi luate grabnice măsuri nu vom mai putea stăpâni trupele în cazul unei noi bătălii. 9 noiembrie, la 30 verste de Smolensk.†108 … ordine de zi… 109 … Majestate, Vere, PrinÈ›e de Eckmühl, Rege al Neapolului… 110 Am făcut destul pe împăratul, e timpul să mai fac È™i pe generalul. 111 „E măreÈ›!†112 „De la sublim la ridicol nu e decât un pas!†113 Memoriile lui Wilson. 114 Istoria anului 1812 a lui Bogdanovici: caracterizarea lui Kutuzov È™i consideraÈ›iuni asupra rezultatelor nemulÈ›umitoare ale luptelor de la Krasnoe. 115 O, voinicilor! O, bunii, bunii mei prieteni! Odată oameni! O, bunii mei prieteni! 116 Trăiască Henric al patrulea! Trăiască acest rege viteaz! Care era dat naibii… Și avu întreitul talent. De a fi un mare băutor, Un luptător viteaz Și-un crai fără pereche… 117 VreÈ›i să spuneÈ›i că n-am în ce să mănânc. AÈ™ putea, dimpotrivă, să vă ofer tot ce doriÈ›i, chiar È™i în cazul că aÈ›i vrea să daÈ›i ospeÈ›e! 118 Nu vreau să spun decât ceea ce spun. 119 E un sacrilegiu să te războieÈ™ti cu un popor ca al dumneavoastră! 120 Te-ai închistat, dragul meu! 121 Unul din palatele Kremlinului. 122 „Te iubesc!†123 Dragă Marie, mi se pare că doarme; e atât de obosit… 124 Eroină din baladele legendarului bard celt Ossian, în culegerea scriitorului scoÈ›ian James Macpherson (1738-1796). 125 … rochie foarte înfoiată, cu trenă… 126 … pasiență mare… 127 AminteÈ™te-È›i că vei muri… 128 Nu, domnule Dessalles, am s-o rog pe mătuÈ™a mea să-mi dea voie să mai rămân. 129 Vi-l aduc imediat, domnule Dessalles! Bună seara! 130 … fără conÈ™tiință È™i fără onoare… 131 … È™i alÈ›ii de teapa lor… 132 … lozincă… 133 Tugendbund (Uniunea VirtuÈ›ii) – asociaÈ›ie politică, nobiliaro-burgheză, de orientare liberală, fondată în 1808 în Prusia. 134 Joc de cuvinte. Bunt – răscoală în l. rusă. 135 … sunt omul vostru! 136 … deschide drumuri noi… 137 … firul Maicii Domnului. 138 Te doare ceva? 139 … secreÈ›ii… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy