De câțiva ani buni, în casa lui Neculai Știrbu nu mai sună ceasul deșteptător, adică acea chestie rotundă, verzuie, cu cadranul îngălbenit și mărginit de cifre negre, stilizate și care are deasupra, pe carcasă, dispuse simetric, două capace de oțel nichelate, asemănătoare cu cele de la soneriile de bicicletă, între care veghează vigilent un ciocănel, tot metalic, prins la capătul unei tije, al cărui rol este acela de a se bălăbăni cu rapiditate, când spre stânga, când spre dreapta, lovindu-le alternativ, pentru a scoate la momentul stabilit acel țârâit dezagreabil, dar atât de necesar aducerii posesorilor săi la realitatea deloc comodă a vieții de zi cu zi. Nu!... Nu mai sună!... De ceva vreme, relicva aceea joacă rol de bibelou, pedepsit de Ralița să stea ne-ntors pe geamul de la bucătărie. Și asta nu din cauză că mecanismul său n-ar mai fi în stare să-și îndeplinească „atribuțiile” pentru care a fost creat, ci pentru că, pur și simplu, importanța sa a fost subminată de progresul tehnic, care a năvălit peste el, crud și neiertător. Astfel că acum deșteptarea o dă aparatul de radio – o sculă micuță, modernă, adus din Spania de Monica, fiica lui Neculai și a Raliței. Mica minune prinde o mulțime de posturi, dar afișează și ora exactă, cu cifre mari, verzi, pe un cadran negru ca noaptea la capătul căreia-și trezește proprietarii. Aparatul pornește fără greșeală, exact la ora la care-l programezi. E destul de dificil programatul acesta, iar lui Neculai i-a trebuit ceva vreme până a reușit „să prindă șpilul”. Ce-i place în mod deosebit este faptul că acesta pornește pe același post pe care a rămas de cu seară, la momentul opririi sale. De altfel, la ei nici n-ar avea cum să se schimbe postul, întrucât, bietul aparat nu cunoaște decât unul. Neculai Știrbu și nevastă-sa, Ralița, nu ascultă, cât e ziua de lungă – atunci când sunt acasă, firește – decât „Muzica satelor” – canalul lor de suflet – unde se transmite, din zori și până-n… zori, doar muzică populară. Și-au format și-un tabiet inspirat de acest mod de deșteptare: se trezesc, se întorc cu fața-n sus, până se termină melodia pe fondul căreia s-au trezit și încă una, după care se dau jos din pat și se apucă fiecare de treburile lui.
Pentru dimineața, fie că pleacă la câmp, fie că nu, cei doi au sarcinile bine stabilite, ca în orice gospodărie țărănească respectabilă. Înainte însă de a se apuca de acestea, își rezolvă fiecare, pe rând, acele probleme fiziologice, dar și de igienă minimală, cu care s-au obișnuit încă din copilărie. Dacă oamenii de la oraș desfășoară ambele activități de mai sus în aceiași încăpere a locuinței lor, țăranul român de azi, ca și cel din vechime, face lucrurile astea în două locuri diferite: necesitățile fiziologice, la latrina din fundul curții, iar igiena de dimineață – în fapt, spălatul pe mâini și pe față, cu multă apă rece și săpun – la robinetul din fața casei („pompă”, cum îi spun ei) sau, până nu demult, turnându-și unul altuia cu cana, apa în palmele făcute căuș. Cât privește spălatul dinților, acesta nu este un obicei prea răspândit în satele noaste, mai ales în rândul color mai în vârstă, care, de multe ori, cum e și cazul lui Neculai, nu prea mai au pe ce să plimbe periuța, chiar dacă și-ar dori s-o facă. Imediat ce se încheie acest ritual, destul de scurt, de altfel, Neculai purcede la hrănitul și adăpatul animalelor din curte, adică porcii, vaca și păsările. Pentru asta este nevoit să facă mai multe drumuri, în diverse zone ale gospodăriei. Merge mai întâi la magazia din spatele casei, de unde aduce grâu amestecat cu floarea-soarelui, pentru păsări. Apoi, tot de acolo, umple o cratiță mare, uzată, cu grăunțe de porumb, pe care le împarte, după niște reguli doar de el știute, între teica porcului și jgheabul de deasupra ieslei din grajdul vacii. Tot vacii îi aduce, din grămada de lângă poarta grădinii pe care are grijă s-o împrospăteze zilnic, un braț mare de iarbă, pe care-l trântește în ieslea de lemn din fața posacului erbivor. Ultimul drum din acest ciclu de activități matinale îl face la „pompă”, unde îl așteaptă două găleți mari, din cele pentru var lavabil, pe care le umple cu apă și astfel, cu ele pline, intră iar în curtea animalelor și umple diversele recipiente special destinate adăpării viețuitoarelor din spațiul respectiv, iar vacii îi dă să bea direct din găleată, până când animalul refuză să mai soarbă, îndepărtând plictisită capul într-o parte.
În tot acest timp, Ralița trebăluiește de zor în bucătărie. Fierbe în ibric cafeaua pentru ea, iar într-o crăticioară, ceaiul de coada calului, pentru Neculai. Bărbatul nu mai consumă cafea de mai bine de cinci ani, de când a constatat că-i dă palpitații, bea în schimb ceai de coada calului, pe care i l-a recomandat cu încredere doctorul Șerban – medicul de familie al lui, al neveste-si și al întregului sat –, după ce, tot cam pe-atunci, descoperise, în urma unor analize, că are niște drăguțe de pietricele la rinichi.
După ce termină de fiert cafeaua și ceaiul, le lăsă să se răcească puțin, atât cât să le poată turna în sticlele de plastic, fără riscul ca acestea să se topească și se apucă de așezat în două sacoșe de pânză înflorată, o sumedenie de pachețele, mai mici sau mai mari, pe care le scoase din frigider. Luă apoi dintr-un sertar al bufetului un borcănel cu sare, un cuțit cu mâner de lemn și mai multe furculițe, pe care le înfășură între-o bucată de hârtie dintr-un pliant de reclamă de supermarket, iar la urmă, puse o pungă în care erau înfășurate vreo patru franzele, mari și rumene. Fugi apoi în cămara aflată în capătul holului de la intrare, de unde aduse două bidoane de plastic de câte doi litri, pline ochi cu un vin rozaliu și încă unul, de un litru și jumătate, la fel de plin cu o țuică perfect incoloră. După ce mai scoase din frigider două sticle, tot a câte doi litri, de suc, le depuse cu grijă pe toate într-o altă sacoșă, de nailon, putând sigla aceluiași supermarket, al cărui pliant îl folosise mai devreme la împachetat. Când toate acestea fură gata, femeia luă toate cel trei sacoșe și le scoase afară, sprijinindu-le de peretele casei, în dreptul portbagajului bătrânei Dacii albastre, care părea că așteaptă răbdătoare, să-i poarte spre ogor. Le-ar fi pus ea însăși în portbagajul mașinii, dar știe că nu-l poate deschide și de aceea lăsa această operațiune în seama bărbatului său, acesta fiind singurul care-i cunoaște chițibușul.
Neculai, care tocmai rezolvase ultima operațiune ce ținea de hrănitul și adăpatul animalelor, aruncând o halcă consistentă de pâine uscată lui Cojan – ciobănescul fără pedigri, însărcinat permanent cu paza gospodăriei –, veni la mașină, scoase din buzunar cheile, descuie ușa, după care trase cu forță de ea. În urma acțiunii sale energice, aceasta se deschise cu-n pocnet strident, urmat de un scârțâit grav și prelung, ambele constituind semne certe că, atât dispozitivul de închidere, cât și balamalele aveau serioase probleme. Era clar și pentru el că bietul autoturism avea nevoie de multe reparații, însă mereu apăreau alte priorități. Iar la stabilirea acestor priorități un rol esențial îl avea totdeauna Ralița, căreia nu-i mai rămâneau niciodată bani pentru mașină, dar vinovat de starea ei tehnică proastă îl găsea de fiecare dată pe el.
– Într-o zi are să se rupă de tot și o să-ți cadă pă picioare, nu scăpă nici de data asta ocazia Ralița să-i arunce un reproș pe această temă, în timp ce depune lângă perete, alături de sacoșele cu mâncare, două bidoane de cinci litri, abia umplute cu apă proaspătă, necesară pentru la câmp.
– Să rupe pă p...a mă-ti! se apără Neculai, cu o înjurătură, de acuzația injustă ce i se aduse, neavând chef să dezvolte, pentru a cine știe câta oară, subiectul legat de faptul că „și reparatul mașinii costă bani.”
Deschise capota, se aplecă asupra motorului și efectuă câteva operațiuni absolut necesare măririi cu câteva procente a șanselor ca acesta să pornească de la prima încercare, respectiv: acționă o pârghie, de la dreapta spre stânga, pentru a trecea de la alimentare pe gaz, la cea pe benzină, apoi manevrează de câteva ori, în sus și în jos, coada pompei de benzină, după care trase șocul, care are cablul rupt și nu se mai poate acționa din interiorul mașinii. Așa cum probabil că v-ați dat seama, Dacia familiei Știrbu este prevăzută cu două sisteme de alimentare, unul pe bază de benzină și altul pe bază de gaz, doar că, atât vara, cât și iarna, nu pornește, nici de-afurisită decât pe carburantul pentru care a fost ea proiectată în urmă cu peste douăzeci de ani, adică pe benzină. Mai mult – și la fel: fie vară, fie iarnă – nu pornește fără să-i tragă șocul.
Odată efectuat ritualul descris la începutul alineatului precedent, Neculai trece în mașină, unde, după ce se așeză comod pe scaunul șoferului, lăsă cu un gest reflex, frâna de mână, trece schimbătorul de viteze pe liber, introduce cheia în contact și o rotește, în timp ce în gând rostește, cu toată evlavia de care este capabil, un „Dă Doamne să pornească!” Electromotorul huruie prelung, motorul tușește răgușit, mașina prinde a se legăna ușor, piciorul lui stâng calcă inconștient pedala de accelerație, de mai să iasă prin podea și… în sfârșit… „Dumnezeu nu doarme!...” Motorul prinde a vui asurzitor (din cauza țevii de eșapament sparte). Neculai e mulțumit. A scăpat de încă o înțepătură a Raliței, și de inconvenientul de a căuta oameni pe stradă sau prin vecini, care să-l ajute s-o pornească prin împingere. Apasă și eliberează alternativ accelerația, slobozind în liniștea dimineții, un vuiet sinusoidal, ca de sirenă răgușită, în timp ce din țeava de eșapament, ies nori alburii cu miros de benzină, ce difuzează cu rapiditate în aerul din jur. O ținu așa circa cinci minute, după care, cu siguranța celui care cunoaște bine damblalele lucrului pe care-l posedă, luă piciorul de pe pedala de accelerație, moment în care motorul începu să bâzâie în surdină, oarecum regulat.
Coborî din autoturism, deschise portbagajul, printr-o lovitură puternică dată cu podul palmei, dintr-un anumit unghi, în încuietoarea acestuia, așeză cu grijă înăuntru sacoșele și sticlele aduse și lăsate lângă perete de nevastă-sa, apoi îl închise la loc, cu un pocnet sec, care răsună ca o mică explozie înfundată, pe fondul zumzăitului constant al motorului. Trecu apoi la partea din față a autoturismului și închise capota, care se lipi de restul caroseriei cu un zgomot similar.
Acum totul e pregătit de plecare. Doar Ralița mai lipsește. Neculai își aruncă privirea încruntată spre ușa de la intrarea în casă, apoi o roti nervos prin curte, în căutare consoartei sale. Se pregătea s-o strige, gândindu-se iritat că de fiecare dată când ar trebui să fie gata de plecare, ea își mai găsește ceva de făcut în ultima clipă. Nu apucă însă, pentru că exact în momentul acela femeia ieși grăbită din casă, încuie ușa, rotind de două ori cheia în broască și se apropie și se apropie cu pași repezi de mașină. Duce în brațe sticla de jumătate de litru cu cafea și pe cea de doi litri cu ceai de Coada calului, pe care le aruncă pe bancheta din spate, apoi fugi să deschidă porțile mari de la drum, întrucât Neculai deja băgase în viteză (Ralița cunoaște foarte bine cârâitul acela, ca de mașină de curățat porumb, care se revarsă din măruntaiele mașinii lor, în momentul în care schimbătorul este împins în prima treaptă de viteză) și se pregătește să pună autoturismul în mișcare.
Odată autoturismul scos în drum, porțile închise și femeia instalată pe bancheta din dreapta, Neculai porni cu viteză redusă, așa cum circulă el de obicei prin sat, alunecând parcă pe asfaltul impecabil, turnat anul trecut, pe timpul campaniei electorale. Merse vreo două minute pe „minunăția asta de drum”, apoi fu nevoit să-l părăsească, virând la dreapta, pe ulița neasfaltată a morii, oprindu-se cam după vreo trei sute de metri, în fața porții lui Radu Ursaru. Nu-i era ăsta numele din acte. Îl chema Drăgan, Radu Drăgan, dar tot satul îi numea așa după bunicu-său, care fusese într-adevăr ursar în tinerețe, adică din aceia care își câștigau existența mergând cu ursul prin sate și făcându-l să joace după cum îi bătea el într-o tobă. Pe Ursari – adică pe Radu și pe nevastă-sa Nina – îi tocmise Neculai de acum trei zile să meargă la el la prașilă, iar aseară îi anunțase din nou să fie pregătiți pentru dimineața asta, că vine să-i ia pe la cinci.
În curtea Ursarilor însă domnea o liniște deplină. Nici orătăniile nu se treziseră să ceară de mâncare, din simplul motiv că-n bătătura lor nu existau orătănii. Neculai claxonă de vreo trei-patru ori prelung, însă fără niciun rezultat. Nimic, în afara claxonului, nu tulbură liniștea din curte… și, pare-se, nici pe cea din casă. O undă de îngrijorare se cuibări, fără să ceară voie, în mintea lui Neculai Știrbu, care, după un schimb rapid de priviri cu nevastă-sa, rosti cu mânie reținută:
– Te pomenești că nenorociții ăștia s-a îmbătat azi-noapte, și acum n-ai cu cine sta de vorbă!
În ochii femeii licări aceeași îngrijorare, dar nu spuse nimic. Tăcerea ei era una de natură mistică, izvorâtă din teama superstițioasă că rostirea cu voce tare a bănuielii ei ar putea contribui decisiv la adeverirea temerii exprimate de bărbat. În mintea sa însă, deși se ferea s-o recunoască chiar și față de ea însăși, e clar că lucrurile stau așa și nu cum și-ar dori ea. Convingerea asta nu e pură intuiție, ci se bazează pe antecedente binecunoscute de tot satul. Altminteri, cât nu se scăpau la băutură, Ursarii erau oameni de cuvânt, chiar dacă „puțea pământu’ sub ei, de puturoși”. Dar, pe cine să mai iei la muncă, în ziua de azi?...
Bărbatul se dădu jos din mașină și parcurse cât ai clipi cei câțiva metri care-l despărțeau de poarta înclinată amenințător spre exterior, ce stătea închisă numai datorită propriei sale greutăți, care-o făcea să se proptească singură de stâlpul opus celui în care-și avea înfipte balamale ruginite.
Casa de chirpici stătea netencuită de ani buni, de când, cu chiu, cu vai, reușiseră să-i pună un simulacru de acoperiș, din carton bituminat și folie de plastic și să-i monteze ușile și ferestrele primite de pomană de la popa Ulmu, care, chiar în acea perioadă își dotase locuința cu tâmplărie PVC, cu geam termopan. Și așa rămăsese…
Neculai intră fără teamă în curtea plină de bălării și gunoaie și se duse direct la fereastra de la camera unde știe că dorm Radu cu nevastă-sa – a doua, cum vii dinspre poartă, întrucât prima e de la odaia de la drum, unde doarme „a bătrână”, Lina, mama Ninei, cu copiii – și ciocăni de câteva ori cu degetul în geamul murdar, înapoia căruia se distingea o mușcată îngălbenită, aproape uscată. Neprimind însă niciun răspuns, repetă operațiunea încă o dată… și încă o dată… Dar, tot fără rezultat… Își apropie fața de geamul îmbâcsit încercând să privească înăuntru, însă mare lucru nu văzu.
Se duse la fereastra de la camera Linei, cu speranța că acolo va avea mai mult noroc. Bătu și aici de mai multe ori cu degetul arătător în sticla aproape opacizată de mizerie. Aici se pare că șansa e dispusă să-i surâdă, întrucât, la doar câteva clipe după ultimul ciocănit, dinăuntru se auzi duduit de pași pe dușumeaua prost bătută și, aproape imediat, scârțâitul ușii de la cameră bătrânei, urmat, la foarte puțin timp, de deschiderea ușii de la intrare, în cadrul căreia se iți chipul hâd, tuciuriu și sifonat al bătrânei, încadrat de un păr ciufulit, încărunțit și nespălat.
– ‘Neața, Lină! salută Neculai, neascunzându-și în nici un fel iritarea. Vorbisem ceva cu Radu, da’ văz c-a uitat…
– Vorbește mai încet, Neculae, că să scoală ăștia micii! Îl îndemnă femeia cu voce scăzută.
– Da’ ăia marii, nu trebuia să să scoale deja, Lină?
– Da’ să-i ia mama lu’ Aghiuță! blestemă Lina, tot cu voce scăzută. A luat ieri ajutoru’ de la Premărie, si-a băut amândoi ca-necații, toată noaptea… Și a stat pă netu’ ăla… Ba, unde mai pui, că s-a luat și la bătaie, pă la vreo două noaptea… de m-am băgat io între ei, să-i desparț…
Bătrâna vorbește cu patos, vizibil afectată. Neculai însă e convins că supărare ei nu e cauzată de faptul că fiică-sa și cu ginere-său nu vor merge azi la prașilă la el, ci de ciuda că respectivii n-or fi chemat-o și pe ea la zaiafet, noaptea trecută.
– Du-te de-i scoală! o îndemnă Neculai, mai mult de nervi, pentru că, în realitate, nu mai nutrea nicio speranță în a-i vedea pe cei doi dând azi cu sapa pe ogorul lui.
– Îi scoală draci’ acuma, Neculae! S-a culcat acu’ vreo oră… și beți mangă… Da las’ că pă la opt îi scol io și-i trimet la tine la câmp… că știe să vie…
– Îi trimiți pă dracu’ să vă ia pă toți!... sudui Neculai cu obidă, apoi se întoarse pe călcâie și ieși valvârtej pe poartă.
De nervi, nu vedea pe unde calcă. De-aceea nu-l văzu nici pe Lucian al lu’ Prepeliță, care tocmai trecea în goană cu bicicleta pe drum și care fu cât pe-aci să-l dea grămadă în șanțul plin de buruieni al Ursarilor. Tânărul se grăbește să ajungă la serviciu, iar Neculai avu noroc că acesta îl observase în ultima secundă, reușind astfel să-l evite printr-o manevră de ocolire destul de riscantă. Îl cunoaște pe băiat și-l simpatizează. De aceea reuși, nu fără efort, să oprească pe vârful limbii, o înjurătură birjărească care se născuse instinctiv și fulgerător în creierul lui, ai cărui neuroni stăteau să se rupă de încordare și ciudă.
Urcă în mașină, trânti ușa și porni motorul, fără să scoată o vorbă. Ralița tace și ea. E la fel de supărată de cele întâmplate, ca și bărbatul său, dar nu vrea să mai toarne și ea sare pe rană. Își cunoaște bine omul și știe că în astfel de momente trebuie lăsat să se liniștească, altfel ajung să se certe ei amândoi, pentru o chestie de care nu e niciunul vinovat. Pe ea, nu faptul că are mai mult de muncă o îngrijorează, ci răsturnarea tuturor planurilor. Dacă veneau și Ursarii la muncă, așa cum se înțeleseseră, în două zile ar fi terminat de prășit pogonul de porumb din Coturi. Așa, doar ei amândoi, or să dea cu sapa până vineri numai pe lotul acela. Iar pentru sfârșitul săptămânii se anunță ploi mari, care nu se știe cât or să țină. E posibil chiar ca toată săptămâna viitoare să nu poată intra cu sapa pe loc. Și, dacă se întâmplă așa, nu e bine deloc, pentru că mai au de prășit un pogon și jumătate în Valea Largă, pe care, dacă se strică vremea, l-ar putea prinde prașila a doua, înainte s-o termine pe prima. Treaba asta cu prașilele este deosebit de importantă, când e vorba de porumb; trebuie efectuate cel puțin două astfel de operațiuni și nu oricând, ci în anumite perioade, altfel lanul va fi plin de buruieni în toamnă iar producția va avea, fără doar și poate, de suferit. De aceea planul lor era, până acum câteva clipe, indisolubil legat de participarea la această activitate a Ursarilor. Cu ei, în cinci zile, adică până vineri inclusiv, ar fi putut termina de prășit ambele loturi și vremea se putea strica fără să-i mai afecteze. Ba, chiar își doreau ploile care se anunțau, întrucât pământul era deja uscat, după ce de două săptămâni nu mai căzuse un strop de ploaie.
– A stat pă net!… Hm!... Și-a băut… ajutoru’ de la Primărie! începu Neculai, dintr-o dată, să comenteze, pentru sine, ca zăludul. Hm!... continuă el. Păi, cum dracu’ să mai muncească, dacă Primăria le dă, pă degeaba, bani de băutură?!... Și Dumnezeu cum i-o fi răbdând?!... Copiii ăia moare de foame și ei când ia ajutoru’, îl dă pă băutură…
– Taci, omule, nu lua numele Domnului în deșert, că faci păcate! rosti Ralița împăciuitoare. Las’, că ne-om descurca noi și singuri.
– A stat pă net!... își urmă bărbatul, monologul său dezlânat, ca și când n-ar fi auzit cele rostite de nevastă-sa, cu câteva clipe mai devreme. Are „păduchii” calculator… și net!... Păi, de, dacă are ajutor de la Primărie!... Da’ sapă n-are!... De-aia n-are, că-i scumpă!... Și grea!... Aia-i pentru fraierii care n-are ajutor de la Primărie!... E pentru ăia care a muncit toată viața și are pensia oleacă mai mare ca ajutoru’ de la Primărie!... Ãia trebuie să dea și cu sapa, ca să poa’ să trăiască!...