agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1683 .



Adoris și Kromia (1)
prose [ ]
roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [vioreldarie ]

2016-01-13  | [This text should be read in romana]    | 




Adoris și Kromia (1)

Dacă spiritul cititorului din zilele noastre ar putea face abstracție de tot ce s-a creat în lumea largă în ultimele două milenii; dacă s-ar putea imagina o lume fără fascinantele realizări de talia romanelor lui Balzac, Dumas, Tolstoi, fără genialele simfonii ale lui Bethoven sau fără luminoasele picturi ale lui Raphael și Leonardo da Vinci; dacă s-ar mai putea închipui o Italie fără grandoarea Veneției și candoarea Genovei; dacă s-ar putea închipui o veche Eladă cu celebrele capodopere ale lui Phidias și cu Acropole cea nouă încă necreate; ei bine, poate doar atunci spiritul - purificat de imagini și concepte - ar putea ajunge la acel izvor de lumină străveche după a cărei puritate tânjim și astăzi.

Doar într-o astfel de lume, imaginată în zorii civilizației de la Marea Mediterană s-ar putea clădi - prin ficțiune - povestea pură, aproape ireală, ce face să credem în locuri și întâmplări care de fapt nici n-au existat.

Firul povestirii noastre începe dintr-un loc nu departe de portul Pireu de astăzi - poarta cea mare a orașului Atena dinspre mare - loc în care țărmul înalt și ars de soare al Eladei se înclină în faleze spre înspumata mare.

Din acel loc - destul de înalt, ca o colină răcorită de briza mării - privind în vale spre falezele și plajele din port, puteai avea panorama unui vacarm de nedescris, un fel de iad pe pământ, acolo unde, într-o învălmășeală chinuitoare de lucruri, culori, zgomote și vociferări se construiau corăbiile atenienilor.

Pe bună dreptate, impresia lăsată la vederea unui astfel de șantier era una de neuitat. Se auzeau loviturile sacadate, adormitoare ale ciocanelor, plesnitul scândurilor aruncate în grămezi, pârâitul pârghiilor, scârțâitul catargelor, zbaterile în vânt ale velelor, țipetele stăpânilor, dar și vociferările și urletele îndurerate ale sclavilor puși să muncească. Se vedea fumul negru și înecăcios de catran și smoală înfășurându-se în bucle negre spre cer. Colo doi sclavi biciuiți pentru nesupunere, lipăitul nenumăratelor vâsle ale bărcilor mici și negre, cu năvoadele aruncate prin preajma corăbiilor înalte și trase de pescari bărboși, încruntați, arși de soare, culegând roadele trudei lor. Pe țărm, o corabie nouă, de lemn galben, frumoasă, armonios îmbinată, trasă cu frânghii până se prăvălește în apă, împroșcând toată plaja cu un plescăit puternic în chiotele însuflețite ale marinarilor ce salută noua cetate plutitoare pe ape. Un antreprenor certându-se gălăgios cu un grup de meșteri și lucrători...

Chiar și păsările, gălăgioase și neastămpărate ocoleau pe departe vacarmul șantierului. Doar câteva, dintre cele mai sprintene, se furișau prin popasuri pe unde lucrătorii își țineau merindele.

În cealaltă parte a locului de unde se vedea șantierul începea o întindere de câmpie, vlăguită de arșița soarelui, o priveliște cenușie de lut sub cerul albastru, presărată cu ierburi galbene, înalte, cu vârfurile mătăsoase unduind la imperceptibilele pale de vânt. În zarea orizontului acestui peisaj se întrezăreau colinele domoale, presărate ici-colo cu colțuri albe de stânci.

Arareori peisajul din jur, ars de soare, era întunecat de câte o siluetă de măslin ale cărui contururi, ca și întreaga linie a orizontului, fremătau în tremurul fierbinte al văzduhului.

La acel ceas pustiu de zi, când întinderea câmpiei părea lăsată pradă liniștei și nepăsării, prin acest peisaj de ierburi galbene și colțuri de stânci albe, se vedea înaintând anevoios o trâmbă de praf alb. Când începu să fie deslușită mai bine, trâmba se dovedi a fi praful răscolit din colbul drumurilor uscate de copitele și roțile unui car tras de o pereche de boi. Boii – ciolănoși și suri precum stâncile, cu coarnele late, întunecate și întoarse ca niște arcade, cu ochi vineții și bulbucați - se opinteau chinuitor pe picioarele de dinainte, trăgând epuizați povara carului prea încărcat. În partea din față ședea amorțit stăpânul carului și al boilor, prăfuit și el din cap și până-n picioare, ținând strâns biciul și hățurile în mâini. Carul înainta din ce în ce mai greu, scârțâind, cu osiile roților fluierând la multele cotituri de drum, aruncând scântei când roțile se loveau de pietrele de cremene. Când și când biciul usturător al stăpânului reamintea animalelor să-și facă datoria fără răgaz și fără mântuire.

Departe până-n zarea orizontului pustiu puteau fi văzute și alte trâmbe de praf răscolite de care trase de boi, care se apropiau încet pe drumurile ce se prelungeau până în port.

Iată, carul din față s-a apropiat de faleza țărmului. Boii, înviorați de briza mării, încep să tragă mai sârguincioși, pe întrecute. Ajungând însă în locul din care se zărea panorama șantierului boii se opriră fără încuviințarea stăpânului și părea că nu s-ar mai fi urnit din loc pentru nimic în lume.

Stăpânul - om gospodar, care știa ce-i mântuirea - îi lăsă în pace, agăță hățurile, coborî de pe car scuturându-se de praf, slobozi animalele din jug, iar acestea o și luară din loc, la pas întins, în căutarea smocurilor de iarbă. Omul mai zăbovi prin preajma carului, își potrivi pe el hainele de lână și din piele de oaie, scoase de pe cap căciula mițoasă și-și șterse cu dosul mâinii sudoarea care-i șiroia pe frunte. Păru-i negru, fața-i smeadă, arsă de soare, îl înfățișau ca pe un ins dârz, deși avea privirea întunecată și istovită de osteneala drumului. Și, de parcă n-ar fi avut timp să vadă și să aprecieze transportul său - trei trunchiuri groase de pin, de toată frumusețea, care erau atât de căutate de constructorii de corăbii - dădu încă o dată ocol carului, cercetând cu atenție încărcătura cu care ostenise zi și noapte timp de o săptămînă pe drumurile pietroase ce veneau tocmai din munții Pindului. În cele din urmă cărăușul zâmbi mulțumit. Știa bine că fără asemenea trunchiuri falnice n-ar pluti pe mare atâtea corăbii semețe, elegante și sprintene.

În acest timp boii pășteau în liniște printre smârcurile din preajmă. Cărăușul hotărî să-și îngăduie o clipă de răgaz. Își scoase pieptarul de miel de pe spate, îl împături frumos, îl așternu la picioare și se așeză pe el, privind cu admirație șantierul din vale, așa cum obișnuia să facă de fiecare dată când sosea la țărm cu câte un nou transport. Nu se mai sătura admirând frumoasele corăbii, cu perfectele lor rânduri de vâsle lovind armonios apa mării.

Nu-i era însă dat să stea și să privească prea mult feeria din port căci dinspre vale, din dreptul șantierului, doi inși zăriră sosirea noului transport de lemn și alergau gâfâind la deal, în întâmpinarea cărăușului. Cei doi - un bătrân cu părul cărunt și un tânăr vioi, ambii antreprenori pe șantierul de corăbii - se întreceau să ajungă unul înaintea celuilalt la carul cu trunchiurile de pin.

Cel tânăr își lăsă cu mult în urmă rivalul mai vârstnic. De cum ajunse lângă car se și repezi la cărăuș, implorându-l să-i vândă încărcătura. Cărăușul însă - om simplu, dar umblat prin lume - nu se grăbi să-i ofere acestuia prețioasele sale trunchiuri de pin, căci oferta antreprenorului cel tânăr i se păru una prea slabă, iar el se chinuise îndelung să ajungă cu transportul până în port și, pe deasupra, era nevoiaș iar acasă îl așteptau nevasta și copiii, sperând ca el să aducă un câștig bun.

Într-un târziu sosi și antreprenorul cel vârstnic, gâfâind de năduf, mai-mai să leșine. Deși părea că nu mai are vlagă să se tocmească, ochii îi luciră de cum zări trunchiurile de pin. Oferta lui fu una grasă, de vreme ce cărăușul se lumină de bucurie când văzu în palmele sale înnegrite poposind cei câțiva gologani lucioși.

Văzându-și adjudecată încărcătura, omul în vârstă căzu frânt pe iarbă. Abia acum sosise ceasul să se odihnească. Erau vremuri grele pentru el. Îmbătrânise, iar stăpânul său devenise tare lacom, cerându-i mereu să facă rost de lemn și iar lemn, concurența între antreprenori crescând mult, încât de-abia mai ajungea să câștige trei drahme din cele zece pe care i le dădea stăpânul său să cumpere trunchiuri de lemn. Izbutise și de data asta și se bucură când văzu cât de bine arătau trunchiurile cumpărate.

Rămas fără încărcătură și fericit că și-a vândut marfa atât de repede și de bine cărăușul se gândi să caute un han la care să tragă și să se odihnească înainte de a face cale întoarsă. Tocmai în acea clipă însă simți o schimbare bruscă în vacarmul de pe șantier: vocile gălăgioase amuțiră dintr-odată, comenzile meșterilor se ordonară, ciocanele începură să bată mai abitir iar focurile de sub cazanele cu smoală și catran se întețiră. Pricina acestei neașteptate metamorfoze nu era alta decât vestea adusă de cineva pe șantier că sosise fastuoasa șaretă a lui Atridas, trasă de șase cai zvăpăiați ca niște zmei, cu căpăstrele și hamurile aurite. Șareta tocmai se opri, iar slujitorii pregătiră degrabă lectica în care să urce marele armator al Atenei.

Maiestuos, îmbrăcat în purpură și aur, purtat mereu de sclavi destoinici în lectici aurite, Atridas avea obiceiul să-și viziteze des șantierele sale din Pireu, șantiere din care ieșeau cele mai multe și cele mai bune corăbii de pe întreg întinsul Mării Mediterane. Corăbiile sale erau atât de sprintene pe valurile apelor, atât de elegante și de armonios lucrate, încât nu se puteau compara cu niciunele dintre cele făcute de alții. El însuși, Atridas, era un bărbat falnic, înalt și puternic ca un zeu, stăpân neînduplecat cu care nu se încumeta să se tocmească nimeni. Era om de vază în adunările poporului atenian. Însuși basileul orașului îi respecta părerile și îi îndeplinea dorințele.

În urma lecticei sale venea o ceată de antreprenori și meșteri, neliniștiți, gata să îndeplinească pe loc orice poruncă a stăpânului lor. Atridas privea cu semeție și îngâmfare prin fereastra lecticei sale trufașa amploare a portului său, cu rândurile nesfârșite de corăbii înșirate de-a lungul țărmului. Îi plăcea să vadă peste tot lucrându-se, s-audă comenzile meșterilor și biciul atingând spinările sclavilor atunci când nu se înghesuiau la lucru de bună voie. Pe unde trecea armatorul mulțimea îl aclama iar meșterii și antreprenorii se închinau până la pământ.

La un moment dat ceva îi atrase atenția și nu-i fu pe plac aprigului Atridas, căci porunci pe dată să-i fie lăsată lectica jos, iar el porni furios pe jos, cercetând totul în cale.

- Să fie duși la trireme!... porunci el unui meșter ai cărui lucrători nu păreau prea pricepuți în călăfătuirea vaselor.

Mai departe, porunci să fie biciuiți sclavii care împingeau cu prea puțin zel o barcă. Ceilalți, văzând toate acestea, luară aminte și trebuiră să se supună întocmai voinței stăpânului lor.

De pe înălțimea colinei de unde privea acest spectacol cărăușul rămase uimit de aceste întâmplări, mai ales că avusese prilejul să-l vadă pentru prima oară pe temutul Atridas. Nu mică îi fu mirarea când sesiză că, în cinstea sosirii marelui armator, pe țărm se pregătea lansarea la apă a unei corăbii impunătoare. Trasă de zeci de oameni corabia, nou-nouță, frumos și armonios construită din lemn galben-auriu și împodobită cu multe ornamente, se scurse în apă iar măiastra sa siluetă începu să se legene pe valuri. Apoi, slobozite din frânghii, pânzele ei frumoase începură să se umfle în adierile vântului.

Atridas păru satisfăcut, dar nu putu să nu observe că, deși armonioasă și frumos lucrată, corabia avea creasta păsării de la prova puțin cam înaltă iar catul de jos al vâslașilor părea strâmt.

- De, probleme de-ale tinereții!... își zise acesta în gând, îngăduitor.

Pe puntea noii corăbii un tânăr, agitat precum argintul viu, frumușel, ambițios, dar părând prea îngâmfat totuși pentru vârsta lui, umbla în pripă de la prova la tribord și dădea într-una dispoziții celor din jur. Se părea că meșterii pe care-i avea la îndemână se străduiau să-i intre în voie la fiecare pas, spre marea satisfacție a lui Atridas care privea totul, cu admirație, de pe țărm.
Într-o margine de șantier de la poalele colinei doi negustori străini discutau de zor, cu glas tare încât puteau fi auziți chiar și de cărăușul care privea cu sufletul la gură cele ce se întâmplau în fundul văii.

- Vezi, acolo, tânărul acela țanțoș de pe corabia proaspăt lansată pe apă?
- Da, îl văd. Ce-i cu el?
- Tânărul acela e Adoris, fiul lui Atridas!
- Vorbești serios? De aceea e atât de înfumurat?
- Cum să nu fie înfumurat, dacă însuși tatăl său îi intră în voie, lăsându-l să-și construiască corăbii de capul lui?...
- Cred și eu! Dacă-i așa de bogat și are bani de pierdut!
- Chiar că-i așa! Ce mare lucru îl costă pe Atridas dacă Adoris al lui încearcă și nu izbutește să termine o corabie?
- Dar, văd că asta de acum pare destul de reușită...
- Într-adevăr, de data asta a reușit.
- Și-atunci de ce n-ar mai încerca?
- Știi că într-o zi tânărul acesta a pedepsit la galere trei meșteri care nu i-au executat lucrarea întocmai cum a vrut el?
- Chiar așa de rău e?! De fapt, se și vede ambiția cu care se zbate și cu care-și strunește oamenii!...

Bogatul și puternicul Atridas părea mulțumit de fiul său care, chiar dacă nu știa încă să construiască perfect o corabie, totuși, prin râvnă și pricepere, promitea să-i moștenească într-o zi, în mod vrednic, șantierele, corăbiile și multele sale avuții.

(va continua)


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!