Soarele se strecoară tiptil-tiptil spre asfințit plimbând conștiincios, peste șanțuri și gardurile caselor mai mult sau mai puțin procopsite, umbra lungă și deșucheată a domnului Petrescu, zis „Condei”. Bătrânul a fost până de curând învățător în sat, iar, de când s-a pensionat are pe inimă o piatră mare cât casa, ce-i apasă până aproape de pragul infarctului, inima pătrunsă de ceva vreme de-un orgoliu pe care nu și-l cunoscuse înainte de pensionare. Domnul Condei... pardon!... domnul Petrescu, preocupat toată viața lui de până acum să pună „condeiul” în mâna tinerilor săi învățăcei – cu sau fără voia lor – nu observase până mai ieri că viața în sat se schimbase. Nu sesizase că oamenii nu mai trăiesc ca acum aproape cincizeci de ani, când terminase el ”Liceul Pedagogic”, cel ce-și înalță și azi silueta impozantă pe fostul bulevard Karl Marx, din Buzău și care acum a revenit la denumirea pre-comunistă de „Școala Normală”. Văzuse brusc, ca și când s-ar fi făcut dintr-o dată lumină-n sat, că până și cei mai proști elevi ai săi – întorși de pe meleaguri străine, unii, sau angrenați în activități comerciale, alții – și-au făcut niște case de se-nvârt după soare; au condiții „mai ceva ca la bloc”, cum se exprimă ei cu mândrie și emfază.
Gânduri legate de acest aspect i se învârt și acum prin cap, în timp ce calcă, cu grija impusă de rigiditatea accentuată a articulațiile sale îmbătrânite, pe fâșia neasfaltată dintre șanț și marginea drumului, spre a nu stânjeni traficul bolizilor de tot felul, care au apărut și ei în sat ca ciupercile după ploaie în anii din urmă.
Bătrânul Condei nu vrea să-și facă vreo vilă, acum, la bătrânețe. N-are el banii și ambițiile lui Lică Parastas, care uite ce palat și-a ridicat, după ce numai el știe ce-a-nvârtit prin Occident, vreo doi ani de zile. De fapt îl cheamă Vasile Cojanu, dar tot satul îl zice „Parastas” după bunicu-său, care cică nu scăpa nicio pomană, decât dacă erau prea multe-n același timp și nu putea s-ajungă la toate. Din pomana ălora „de-afară” și-o fi făcut și „ăsta micu’”, azi, averea, cine știe!?... Lui Lică, firește, el îi pusese condeiul în mână. De fapt, nu prea reușise să i-l pună, pentru că micuțului (pe atunci) Parastas nu prea-i plăcuse nici să scrie, nici să citească. Dar școala – crede bătrânul Condei – îi plăcuse, altfel nu se explică de ce ținuse neapărat să stea șase ani în ciclul primar, în loc de patru.
Prin urmare – că uite cum i-o iau gândurile pe arătură! – nu la vreo vilă visează bătrânul și ursuzul dascăl, ci la niște condiții, cam „ca la oraș”, în bătrâna și modesta lui căsuță, care nici când fusese nouă nu ieșise prea mult în evidență. Mai precis, își dorește o bucătărie pentru doamna Petrescu, în care să-i curgă apă caldă și rece la chiuvetă, precum și-o baie cu cadă și WC. Iar pe-amândouă le vrea, firește, placate cu gresie și faianță, așa cum trebuie să fie într-o casă modernă de om destupat la minte, cum, fără lipsă de modestie, știe că este.
Acum, din fericire, piatra de pe inima bătrână și bolnavă a domnului Petrescu, zis Condei, și-a redus considerabil din greutate. Asta mulțumită faptului că, de mai bine de o lună, în magazia din spatele casei sale, stau depozitate, claie peste grămadă, materialele necesare efectuării schimbărilor mai sus arătate – pentru a căror achiziție s-a băgat dator pe patru ani la un CAR din Buzău. Dar, bucuria și relaxarea prilejuite de procurarea materialelor fu scurtă. Și asta pentru că, pe măsură ce timpul a început să se scurgă de la acel moment, o altă grijă s-a născut și a început să crească în sufletul și mintea dascălului; una izvorâtă și alimentată zilnic de teama că acestea se vor deteriora din cauza condițiilor improprii de păstrare pe care le oferă respectiva încăpere, dacă nu va găsi mai repede niște meseriași care să-i facă, bine și ieftin, mult-dorita reamenajare.
A lăsat în urmă clădirea școlii, care, deși maiestuoasă în inima lui, acum îi pare măruntă, eclipsată oarecum de sala de sport, mare și... gri, construită de curând din fonduri europene. Mai are puțin până acasă. Totuși, când ajunge la intersecția unde trebuie să facă la stânga pentru a intra pe străduța pe care locuiește, se răzgândește și o ține tot înainte. S-a hotărât în ultima clipă, fără să ezite, deși cele două sacoșe de cumpărături făcute la oraș, îi tensionează excesiv mădularele brațelor și-i dau furnicături în buricele degetelor. Hotărârea însă, o dată luată, îl face să uite de toate acestea. Tot ce știe și simte acum e că trebuie să meargă neîntârziat să discute cu Fănică a’ lu’ Ștefan Bărdacă. Multă lume-l laudă pe Fănică!... Cică face de toate: face zidărie, pune gresie și faianță, se pricepe și la instalații sanitare, ba, chiar și la instalații electrice, cică-ar fi artist. Bătrânul nu prea crede în existența reală a acestui gen de factotum, de mulți-calificați, de pricepuți la toate, de indivizi pentru care nicio meserie n-are secrete... Dar, dacă oamenii spun, așa o fi!...
E drept că nu prea ar vrea să apeleze la el și din alte motive. Cel mai importat dintre ele ar fi că și ăsta i-a fost elev acum vreo cincisprezece-șaisprezece ani... și, nu unul bun. Iar, cu taică-su, cu Ștefan Bărdacă, avusese oarece discuții la vremea respectivă, acesta acuzându-l pe față că-i persecută odrasla, pentru că el nu vine să-i aducă plocoane, cum fac alți părinți. Asta-l duruse mult la vremea respectivă pe domnul Petrescu. Îl mai doare și acum, când își aduce aminte de acele momente. E-adevărat, nu refuza atunci când un părinte sau altul, mai pe înserat sau în plin zi, venea la el acasă cu o găină amărâtă, cu vreo sticlă de vin acru, ori de țuică puturoasă, cu vreo halcă de porc, mai mult grăsime – înainte de Crăciun, ori cu vreo pulpă amărâta de miel – în Săptămâna Mare. N-avea pretenții. Oamenii erau săraci. Nu ceruse niciodată nimic, nimănui. Considerase însă că cele primite i se cuvin. Așa erau vremurile... Dar, Dumnezeu i-e martor, că-ntotdeauna căutase, pe cât posibil, să nu țină cont de ele... Și-acum, după toate astea, iată-l la poarta băiatului lui Ștefan Bărdacă, pe care, prin clasa a doua, i se pare, era cât pe-aci să-l lase repetent. Acesta însă se purtase totdeauna politicos cu el și – spre deosebire de taică-su, care-l privise cu dușmănie până închisese ochii, acum câțiva ani, în urma unui accident pe șantier – nu arătase niciodată că i-ar purta pică pentru asta. Oricum, nu se simte confortabil aici, în fața porții de metal în care se pregătește să bată cu o piatră în formă de ou turtit, culeasă de pe marginea drumului.
S-a înnoptat de-a binelea. Doar luna nouă ivită pe cer deasupra casei acoperite cu tablă roșie ondulată, a lui Fănică, mai sparge cu razele-i plăpânde, ce izvorăsc din cornul ei ascuțit, bezna care s-a așternut pe nesimțite peste sat.
Cele câteva ciocănituri date cu piatra aceea turtită în rama metalică a porții, răsunară aproape sinistru în liniștea prematură a serii. Abia după a treia rafală de ciocănituri, lumina galbenă a unui bec anemic se împrăștie cu timiditate de după colțul casei și tot de acolo se auzi bufnitura unei uși închise în grabă sau scăpate, probabil, din mână. Foarte curând, în lumina palidă a becului, se ivi silueta durdulie a Fănică.
– Bună seara, Fănică! salută bătrânul.
– Bună seara! răspunse Fănică, chinuindu-se să deslușească în lumina slabă a lunii, chipul vizitatorului. Abia când se apropie la doi pași de poartă, recunoscu chipul sobru al fostului său dascăl. A!... Domnu învățător!... Dumneavoastră erați?... Poftiți... poftiți!... rosti precipitat și oarecum încurcat, tânărul meseriaș, deschizând larg poarta grea, metalică.
– Mulțumesc, Fănică! Nu intru. Mă-ntorc de la oraș. Am cam întârziat pe acolo și m-așteaptă nevasta de o grămadă de vreme să-i duc cumpărăturile... Știi cum sunt femeile!... se scuză domnul Petrescu. Vreau doar să vorbesc ceva cu tine, încercă el o introducere mai bruscă în subiect, spre a nu lăsa să se vadă stinghereala pe care o simte în mod cu totul inexplicabil în fața fostului său elev, deși primirea respectuoasă de care acesta i-o făcu, îi umplu sufletul de căldură unei bucurii pe care n-o mai simțise de multă vreme.
Intră direct în subiect și îi explică lui Fănică, în câteva fraze, care era rostul vizitei sale. Încercă apoi să-i dea cât mai multe amănunte legate de lucrările pe care ar dori să i le facă, de materialele pe care le-a procurat deja, de preferințele și pretențiile sale și încă altele de felul acesta. În timp ce vorbește, dintr-un reflex profesional, bine înșurubat între deprinderile sale de dascăl bătrân, fixează cu privirea chipul luminat de lună al interlocutorului, pe care citește deznădăjduit aceeași expresie idioată pe care o afișa și pe vremea când era elev și nu reușea să priceapă o iotă din ceea ce preda el în clasă.
Se opri încurcat. „Vorbesc degeaba!” gândi. Îi veni însă brusc ideea salvatoare:
– De fapt… ce atâta vorbă, Fănică!... reluă, înainte ca celălalt să apuce să pună ceva. Treci, mai bine, când ai timp, zilele astea, pe la mine și-ți arăt acolo, la fața locului, ce și cum vreau să fac.
– Exact, domnu’ învățător!... Asta vream să vă zic și io… Să vă propui, adică… Da, să știți că nu pot să m-apuc de lucrare mai devreme de lunea ailaltă… Sunt prins până peste cap… Ați avut mare noroc că m-ați găsit la ora asta acasă!…
– Înțeleg!... E bine de luni într-o săptămână. Dar, până atunci, te rog eu să-ți faci timp o jumătate de oră, într-o zi în care ești tu mai liber și să vii să vezi despre ce e vorba… Poate trebuie să mai cumpăr ceva… Tu te pricepi mai bine…
– Da, domnu’-nvățător!... Trec duminica ce vine!... Duminica nu lucrez. Sunt și io creștin, ce dracu’!...
*
* *
Duminică, așa cum promisese, pe la ora zece dimineața, Fănică se înființase la domnul Petrescu acasă, ca un om de cuvânt ce se afla. Analizase cu atenție frontul de lucru… măsurase din priviri lungimi, lățimi, înălțimi… numărase, calculase, analizase, explicase, se încurcase și-n final decisese: mai era nevoie de două cutii de faianță – una, din cea verde, pentru baie și una, din cea cărămizie, pentru bucătărie – de vreo zece metri de țeavă, cinci coturi și doi saci de adeziv. „Și, dac’-o mai fi nevoie de ceva, vedem atunci!”, conchisese el, cu un aer de cunoscător. Se înțeleseseră, firește și asupra costului întregii lucrări și, chiar dacă domnului Petrescu i se păruse cam piperat, a acceptat în cele din urmă și au bătut palma.
Odată înțelegerea încheiată, bătrânul a trecut la îndeplinirea părții care-i revenea lui din convenție, mergând chiar a două zi la singurul magazin din sat care comercializează materiale de construcții, de unde a cumpărat tot ceea ce-i recomandase Fănică. Acesta însă, nu s-a prezentat la muncă în „lunea ailaltă”, așa cum stabiliseră, ci abia „lunea ailaltă” după „ailaltă”, adică o săptămână mai târziu. Firește că domnul Petrescu a înțeles și acceptat motivele „obiective”, care au determinat întârzierea și și-a înăbușit supărarea ce stătuse, la un moment dat, gata să izbucnească.
Abia din ziua în care Fănică s-a apucat de treabă, a început calvarul bătrânului dascăl și al soției sale. Cel mai bun și cel mai multicalificat meseriaș din sat când lucra, mai mult stătea, iar când stătea… nu lucra, firește, deloc. Bașca, într-o zi venea pe la ora zece și pleca pe la trei, în alta venea la prânz și pe la patru-cinci își făcea drum acasă, să dea mâncare la animale și nu mai revenea, ba au existat și zile când n-a venit deloc, sub diverse pretexte.
Lucrarea înaintează greu, dar domnul Petrescu e mulțumit că… totuși înaintează. De fapt, aceasta merge după principiul „doi pași înainte, unul înapoi”. Adică, de regulă, din tot ce face Fănică dimineață, cam jumătate trebuie să dărâme și să refacă după-amiază, asta în cazul în care-l prinde după-amiaza la muncă, altminteri totul de amână pentru ziua următoare. Nici aceasta n-ar fi o mare problemă dacă toate aceste repetir-uri nu s-ar face cu materialele beneficiarului, adică ale domnului Petrescu. Bătrânul dascăl privește cu îngrijorare neconcordanța dintre viteza amețitoare cu care scade cantitatea de materiale procurate pentru realizarea lucrării și viteza de melc cu care aceasta înaintează.
– Măi, Fănică – îi spuse, la un moment dat domnul Petrescu, văzând că magazia unde depozitase materialele era aproape goală, iar lucrarea abia dacă trecuse puțin de jumătate – văd că materialele s-au cam terminat, iar tu mai ai o grămadă de lucru. Parcă văd că mâine, poimâine, mă trimiți să mai cumpăr ba de-aia, ba de-aia… Lucrează și tu mai cu grijă, că portofelul meu nu-i sac fără fund.
– Domnu’ învățător, așa e în munca asta a noastră… a mea și-a lu’ ăștia ca mine, vreau să zic… Mai e și pierderi…
– Mai sunt, măi Fănică… Așa te-am învățat eu, pe vremuri, când mi-erai elev, îl corectă dascălul din obișnuință.
– Mai sunt… mai e… Tot un drac! Replică meseriașul, nederanjat de observația fostului său învățător. Eu de la început, de când v-am pus să luați un sac de de-aia… o cutie de de-ailaltă… am știut că n-o s-ajungă – continuă, întinzând meticulos adezivul pe o placă de faianță. Da’, io nu-mi bat joc de banii clientului… Nu-l pun să ia mult odată și la urmă, să-i rămâie materiale… Cum face alții!... Nu!... Io am un principiu, domnu’ învățător: mai bine ia omu’ mai puține la-nceput și dacă mai trebuie, se duce și mai cumpără un sac de adeziv, sau unu’ de glet, sau de ce-o mai trebui… Da’, asta atunci când văd io că-i aproape să se termine… Iar, dacă nici astea n-ajunge, se mai duce odată, mai ia un sac… și tot așa… Da’, nu bagă bani degeaba în materiale, ca după aia să rămâie cu ele și să le-arunce prin cine știe ce magazie!…
– Principiul tău e bun, nimic de zis și eu n-am nimic cu principiul… Eu nu sunt de acord cu risipa asta de materiale… De exemplu: pui faianța pe o jumătate de perete, nu pui cum trebuie distanțierele alea de plastic între plăci, faianța se hâiește, spațiile devin inegale și-atunci trebuie s-o dai jos… Nu mai poți, firește, să folosești același adeziv, așa că-l cureți pe cel vechi de pe plăci, faci alt adeziv și pui din nou faianța pe perete… iar distanțierele le pun eu, că tu uiți… Și tot așa, în fiecare zi…
Și, pentru că observațiile domnului Petrescu se țineau lanț, într-o altă zi orgoliul de meseriaș „policalificat” al lui Fănică se revoltă și-i răspunse, cu o impertinență reținută, pe fondul unui zâmbet ușor obraznic:
– Mă dădăciți ca la școală, domnu’ învățător!...
Discuția fu generată de observația bătrânului, legată de faptul că două plăci de gresie din baie le montase vizibil mai sus decât pe celelalte.
– Te dădăcesc?... întrebă dascălul, fixându-l cu ochii mijiți, zâmbind subțire pe sub mustață. Bine, Fănică!... Nu te mai dădăcesc. De azi, fiecare gram de material irosit, fiecare centimetru de țeavă irosită… și alte asemenea, ți le scad din banii pe care am să ți-i dau pentru manoperă.
– Apoi, nu așa, domnu’ învățător!... sări ca ars Fănică, afișând o mimică speriată de-a binelea. În condițiile astea, io cu ce mă mai aleg?... Mai bine dădăciți-mă, consimți el, împăciuitor.
Alegerea lui Fănică se dovedi inspirată. Dacă n-ar fi ales dădăceala, în urma montării instalației sanitare, ar fi plecat, la finalul lucrării, fără niciun ban. Ba, poate că ar mai fi adus de acasă, ca să-l despăgubească pe domnul Petrescu, pentru materialele stricate. Bătrânului i se rupea sufletul când vedea câtă țeavă de polipropilenă – pe care dăduse o grămadă de bani – toca inutil fostul său elev. Nu mai zicea însă nimic. Doar aștepta sfârșitul acestei teribile aventuri. Îl aștepta cu resemnare. „Ce mai pot face?” își spunea. În creierul lui răsuna permanent, ca un dangăt de clopot, expresia „De s-ar termina odată!” repetată fără-ntrerupere, la intervale egale, făcând să-i vibreze parcă aievea întreagă cutie craniană. Cu zgomotul acesta-n minte, se mai duse de două ori în ultimele două zile, la magazinul de materiale de construcții, a doua fiind chiar în ziua în care Fănică declamase cu mândrie și emfază: „Gata, domnu’ învățător! Am încheiat! Nu mai trebuie decât să facem proba, apoi îmi dați banii și-am plecat!...” Numai bine însă, la probă constatară că trei coturi nu fuseseră bine lipite și, deși apa nu țârâia pe acolo, se formau totuși, în toate cele trei locuri, mici picături, care creșteau timp de vreo câteva secunde – unele mai rapid, altele mai lent – după care se desprindeau și se prăvăleau, strivindu-se, parcă-n dușmănie, de gresia proaspăt montată. Firește, eliminarea problemei presupune, așa cum am arătat mai sus, un nou drum la magazin și alți bani cheltuiți.
Din fericire, la final, după ce Fănică deschise robinetul care permite apei să pătrundă în instalație și după ce pipăiră amândoi, cu atenție și emoție, fiecare îmbinare a țevii, respirară ușurați. Totul e în regulă, iar dangătul acela ca de clopot, încetă instantaneu să se mai producă în mintea bătrânului. Toată supărarea acumulată pe parcursul perioadei cât Fănică-și etalase în gospodăria sa „măiestria” de meseriaș poli-calificat, pieri ca prin minune. O bucurie ghidușă puse stăpânire pe sufletul și inima domnului Petrescu, în clipa în care, după ce deplasă pârghia robinetului pe poziția de apă caldă, la numai câteva secunde, simți apa călduță mângâindu-i degetele. Iar bucuria-i crește parcă, pe măsură ce apa care se scurge cu-n foșnet intens și regulat, devine tot mai fierbinte.
– Ei!... Meserie, domnu’ învățător!... Așa-i?... rosti Fănică, privindu-l din ușa băii, cu-n zâmbet până la urechi, de parcă el ar fi inventat apa caldă.
Bătrânul își întoarse alene privirea spre el, îl privi o clipă, fără să spună nimic și fără ca expresia de încântare, care-l stăpânește, să sufere vreo modificare.
– „Meseria-i brățară de aur!”, mai știți… cum ne spuneați dumneavoastră la școală? continuă Fănică mândru de el, încurajat poate de tăcerea și de zâmbetul fericit al dascălului.
– Da, așa este! În general, meseria-i brățară de aur, dar a ta-i de… tinichea, măi Fănică!... rosti bătrânul Condei, privind cu aceeași expresie fericită, jetul de apă călduță care-i gâdila plăcut podul palmei. Dacă găseam și eu unul cu „brățară de aur”, mai făceam o baie și-o bucătărie, din materialele-alea pe care le-ai stricat și cu care mi-ai umplut curtea…