agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-09-13 | [This text should be read in romana] | Adoris si Kromia(34) Șuvoaiele înviorătoare ale ploii de amiază fuseseră înghițite de pământul avid. Norii fugari se risipiră iar cerul senin și liber promitea o după-amiază liniștită și plăcută. Astrul zilei, cel cu nesfârșite nuanțe de foc alb, își revărsa cu generozitate razele cristaline de lumină ce iscodeau harnic perdelele de ramuri și frunze din desișul pădurilor de leandri și chiparoși. Pătruns de măreția de excepție a naturii din acea după-amiază, Adoris privea cu evlavie bogăția frumuseților din jurul său, asculta trilurile avântate ale păsărilor jucăușe dintre ramuri, urmărea ardoarea cu care nenumăratele insecte din poiană își înplineau eternele lor îndeletniciri, admira ademenitoarele sclipiri ale picăturilor de rouă din iarbă și ramuri, trecute în vileag de razele iscoditoare ale soarelui. Și, fascinat de sclipirile din jur, de zumzetul insectelor, de ciripitul păsărilor, se simțea ca un copil rătăcit pe pajiște, care uitase să se ducă acasă continuându-și joaca, și care visează doar cum să descopere o scară pe care să urce spre cupola cerului albastru. Din marginea pajiștii se putea vedea către vale o altă priveliște de vis. Acolo jos, aproape de țărmul mării, printre tulpinile pinilor de culoarea smaraldului strălucea silueta zveltă de marmură albă a unui templu somptuos. Pescărușii, cu marginile aripilor sclipind în reflexe azurii planau acrobatic deasupra acestuia și deasupra țărmului și se pierdeau peste întinderile valurilor lucitoare. Era încă vrăjit de tainele nesfârșite pe care natura generoasă i le dezvăluia în acea zi, ca pe un privilegiu. Totuși, inima sa tânără aștepta cu ardoare ivirea unui semn luminos, ca o scânteie ce aprinde dintr-odată totul, răsărind undeva printre florile din pajiște sau scânteind printre ramurile pădurii. Iată, colo în vale, la marginea aleilor verzi, acel semn răsări. Precum un Apollo cu aripile întinse, Adoris își luă zborul de sus și în câteva clipe brațele sale cuprinseră făptura mlădioasă a unei zeițe tinere, adorabile, cu inima fremătând de iubire. După ce o îmbrățișă cu avânt începu s-o admire cu încântare. Da, era ea, Kromia, cu același chip minunat, cu aceeași privire înfiorată! Și totuși, apărea altfel de fiecare dată. Uneori părea un copil alintat căruia îi place să se împodobească punându-și flori în păr și veșminte cu voaluri. Se simțea în voie jucându-se, zburdând, ascultând tot felul de lucruri copilărești. Alteori părea maiestuasă, rafinată, emanând puritate și frumusețe. Devenea elegantă, transpusă în visări sublime, îmbujorată de pasiune, pură ca un crin, inspirând celor din jurul ei acea neliniște pe care adoratorii o simt mereu. Revenindu-și din emoția îmbrățișării privi cu dragoste în ochii lui Adoris și-i zise: - În brațele tale m-ai purtat sau a fost un zbor spre cer? Iar Adoris, admirând cu încântare și patimă chipul suav și dulce al fetei, îi răspunse: - Într-adevăr, Kromia, și eu cred că a fost un zbor până în înaltul cerului! Kromia era fericită. Veșmântul ei alb, diafan și imaculat, punea în evidență și mai mult noblețea trăsăturilor de o perfecțiune zeiască, făcând-o cea mai desăvârșită fiică de rege. Adoris era mistuit de bucuria supremă a unui pământean, văzând-o atât de nobilă, înfiorată de dragoste și fericită alături de el. Kromia, la rândul ei, începea să înțeleagă farmecul ademenitor al acelor legende și poeme care îl descriau pe Apollo, zeul cel frumos, căci privindu-l pe Adoris vedea că iubitul ei, chiar dacă nu era un zeu adevărat, avea farmecul și frumusețea lui Apollo. Cât de delicat și de bun la inimă era acest tânăr din Atena! - Te așteptam cu nerăbdare! Simțeam că mă sfârșesc de dor! îi șopti Adoris, continuând să-i privească cu dragoste chipul. - Și eu am așteptat cu nerăbdare să treacă ploaia și să pot veni! răspunse cu aceeași pasiune Kromia, înfiorată de plăcerea de a-și simți mâinile cuprinse în mâinile calde și prietenoase ale lui Adoris. În mijlocul acestor splendori ale naturii Kromia părea simbolul vieții și al frumuseții. Privind în jur, ochii ei scânteiau de fericire. Redeveni copilul jucăuș, dornic să le afle pe toate. Văzând-o veselă și fericită, Adoris îi zise: - În timp ce te așteptam am admirat cât de darnică este natura și cât de desăvârșite sunt toate făpturile ei. Și totuși, chiar în mijlocul unei priveliști ca aceasta, un om n-ar putea să afle ce-i adevărata frumusețe de n-ar avea prilejul să te vadă pe tine măcar o singură dată! - Să te cred? Poți să-mi spui ce nu era perfect la natură de n-aș fi apărut eu? îl întrebă Kromia zâmbind, cu o fină nuanță de cochetărie pe chipul ei de copil. Adoris protestă cu înflăcărare: - Cum? Fără tine? Nici nu-mi pot închipui! Ar fi fost precum zorii unei zile fără răsăritul soarelui, precum o sărbătoare fără cântece, precum o arenă de teatru fără actori, sau precum o victorie fără cunună de lauri, sau încă precum un vas frumos fără vin, sau încă precum o casă frumoasă fără copii... - Ah, cât ești de generos, iubitul meu! Văd că ai prefera să te lipsești de toate cele câte ai rostit, numai să mă vezi pe mine! continua ea să-l ispitească, cu același chip voios care o prindea atât de bine. Dar Adoris continuă să-i declame înflăcărat: - De-ai ști cât însemni tu pentru mine! Ca să te pot vedea în fiecare zi aș putea sta singur într-un pustiu, fără apă, fără flori, fără iarbă, fără cântecul păsărilor. Iar privind în ochii tăi aș vedea un univers în culori, aș simți răcoarea unui izvor de munte și, mai ales, căldura prieteniei. Glasul tău, șoptindu-mi dulci vorbe de dragoste, ar fi mai presus de cântecul păsărilor. Iar tu, Kromia, zeiță cu fața îmbujorată, cu mijlocul mlădios și brațele delicate, ești mai presus de orice floare, de orice vis, ești un ideal născut din dragoste și perfecțiune!... Kromia, era atât de fericită auzindu-i vorbele alese, încât îi zise în cele din urmă: - Ajunge, Adoris! Încep să cred că mă iubești într-atât de-ți par mai frumoasă ca însăși natura!... Adoris se înduplecă cu greu să-și încheie avalanșa de declarații și complimente pe care le rostea cu cea mai pură sinceritate. Privind mereu în ochii iubitei sale era mult prea convins că avea dreptate în tot ce spunea. Și nu găsea atâtea cuvinte câte ar fi avut nevoie pentru a descrie farmecul ochilor ei. Erau o nesfârșită feerie de culori și lumini, de sinceritate și noblețe, de seninătate și melancolie. Păreau că reflectă imaginile vii ale pajiștilor verzi din preajmă. Acea lumină verde, vie și plăcută era fascinantă, mai ales datorită scânteierilor aurii din iriși. Ochii ei se armonizau perfect cu întreaga făptură, cu părul ei negru și lucios, peste care era așezată cu grijă diadema de aur și diamante ce-i punea în evidență noblețea regească. Kromia, ar fi fost superbă chiar și fără aceste podoabe, dar ea, în chochetăria sa parcă de copil, dorea să dea strălucire de excepție zilelor în care se întâlnea cu Adoris! Văzând-o frumoasă și fericită, veselă și zburdalnică, Adoris o privea cu adâncă fascinație, gândind dacă el merită cu adevărat să iubească și să fie iubit de ea. Cu ce era el mai bun decât ceilalți pentru a o merita? Însă ea era atât de fericită! Îi era atât de drag să fie lângă Adoris, să-i vadă chipul frumos și bunătatea zeiască a inimii sale! Întreaga ei făptură se simțea la adăpost în inima lui care, prin dragoste, dovedea îndeajuns că este un protector ideal pentru ea. Privindu-i neîncetat chipul Kromia își apropie fața ei caldă de emoție, cu ochi arzători, atingând obrajii lui Adoris cu genele ei lungi. Acesta o cuprinse în brațe și o strânse cu gingășie la piept. Brațele ei îi înlănțuiră umerii, iar ochii i se înălțară lângă ochii lui negri și aprinși. Trăiau împreună bucuria îmbrățișării, mângâierea genelor lungi și catifelate, unduirile buclelor mătăsoase ale părului, răsuflarea întretăiată de emoție a ființei dragi. Și-ar fi dorit ca acele clipe să nu se mai sfârșească, căci ce poate fi mai de preț decât ochii apropiați strălucind de emoție, căldura buzelor și îmbrățișările amețitoare pe care le primești în dar de la ființa iubită? Adoris cuprinse cu mâinile lui mijlocul subțire și fragil al Kromiei. Ea îi mângâie fața cu palmele. Se priveau la nesfârșit unul în ochii celuilalt. Erau atât de scumpe clipele acestea, că nici nu îndrăzneau să-și vorbească pentru a nu le întrerupe. Simțind-o aproape de el, mângâietoare și caldă, cu formele făpturii ei atât de perfecte, admirându-i pieptul pe care veșmântul alb și imaculat tresărea ușor când respira făcând să i se întrevadă formele gingașe ale sânilor și liniile cu curburi ideale ale umerilor și gâtului, Adoris căzuse într-atât în extaz încât, după un timp, se decise să-i spună: - Kromia, oare pot spera vreodată să fiu alesul definitiv al inimii tale? Ea auzind aceste cuvinte pătrunse de căldură și dragoste, îi răspunse cu nețărmurită candoare: - Inima mea te-a ales pe tine, Adoris, de mult, de când te-am văzut întâia oară! El o cuprinse iarăși în brațe, ca pe cea mai sfântă comoară de care nu vroia să se mai despartă și-i rosti, cu o infinită bucurie: - O! Nici nu pot crede acest lucru! E ceva prea mult și prea măreț ca să merit asta! Ea îl mângâia cu aceeași dragoste și-i spuse emoționată: - Tu meriți din plin iubirea mea! Fie chiar și pentru acea clipă când te-am văzut întâia dată în temnița aceea întunecată. Deși erai cuprins de deznădejde, de cum m-ai văzut, privirea ta m-a divinizat, am simțit pe deplin asta, căutând să mă mângâie și să mă protejeze. Pentru acest motiv, inima mea te-a ales pentru veșnicie chiar de atunci… Adoris, pentru a înlătura și ultimele umbre de îndoială, mai zise: - Frumoasă și prea adorată zeiță, mi-aș da bucuros viața pentru tine!... Kromia continua să-i alunge gândurile de neîncredere, mângâind cu dragoste fața și șuvițele negre ale părului și-i spuse: - La tine am simțit chiar de la început acea protecție, acea grijă care mă face să mă încred pe deplin în tine. Stăruința și devotamentul tău mă convinge că alături de tine voi fi fericită, că îmi vei apăra ființa, gândurile, idealurile... - Sunt copleșit de mângâierile și de vorbele tale pline de iubire, încât simt că n-aș putea trăi fără ele. Mi-e teamă totuși, că regele, tatăl tău, va avea alte gânduri pentru viitorul tău. Ce m-aș face într-o asemenea situație? Văzându-l atât de zbuciumat de asemenea îndoieli, Kromia simți cu putere cât îi este de drag: - Nu te neliniști, iubitul meu! Din sinceritatea și delicatețea cu care au grijă de mine părinții mei, îmi dau seama că sunt mulțumiți de alegerea mea și că te iubesc și pe tine ca pe un copil al lor!... - Kromia, de-ai ști câte neliniști îmi alungi din inimă rostind aceste cuvinte! Și totuși, cum pot fi sigur de intențiile lor, dacă nu i-am auzit niciodată exprimându-și astfel gândurile? - Ești neîncrezător precum un copil! Oare nu-mi cunosc eu mai bine părinții? Oare nu-mi știu și ei dorințele mele? Crezi că dacă n-ar fi mulțumiți de tine, am fi putut să stăm împreună, aici, nestingheriți, pe această pajiște minunată? - Da, ai dreptate. Poate că așa stau lucrurile! Oh, cât de bun e cerul cu mine! spuse el, îmbrățișând-o din nou. Îmbătat de fericire se uită în ochii ei și adăugă: - Ce minune! Hai să ne plimbăm puțin pe pajiște! O luă de mână și porniră veseli pe alee. Ea se oprea ici și colo, privea florile și le mângâia. El făcea la fel, tot atât de bine dispus ca ea. Se priveau în ochi, se dezmierdau și se îmbrățișau. Au ajuns astfel la marginea pajiștii de unde se putea vedea splendida panoramă a mării. - Îți place să privești marea? o întrebă Adoris. - Sigur că-mi place! Marea înțesată de doruri călătoare!... răspunse ea, încântată de frumusețea la care privea. Un vânt cald, ca o adiere, începu să fie simțit dinspre țărm. Stropii de rouă de pe pajiște se uscară demult. Acum cerul deveni de un albastru intens. Marea deveni și ea albastră. Sub cerul de o puritate desăvârșită se vedeau valuri ușoare, ca niște unde perfecte. Doar ici-colo se ridicau creste înspumate din albul acela pur. Priveau cu încântare marea. De la o vreme însă, ochii lui Adoris nu mai încetau să-i privească, cu fascinație, pe cei ai iubitei sale. - Kromia, văd o minune! Ce se întâmplă cu ochii tăi? - Ochii mei? Vezi tu ceva deosebit în ei? rosti ea, surâzând, părând că înțelege nedumerirea lui. - Știi că ochii tăi au devenit acum albaștri? Până acum am crezut că ochii tăi sunt verzi! - Cum îți plac mai mult ochii mei, verzi sau albaștri? îl întrebă ea cu alint. - Ești sublimă în toate ipostazele! Mă fascinează într-atât de mult acest farmec deosebit al ochilor tăi, încât îmi par că sunt adevărate minuni! Ochii Kromiei deveniră într-adevăr albaștri, întocmai ca cerul și marea, de un albastru intens și luminos, ca niște raze vii. Să aibă oare ochii ei câteodată aceste reflexe, amintind de ochii frumoși, albaștri, ai mamei ei? Adoris nu se mai sătura admirând schimbarea miraculoasă a ochilor ei. Într-un târziu ajunseră la un loc de popas de unde puteau vedea toată splendoarea orașului și a portului. Așezați pe o bancă își povesteau o mulțime de întâmplări din viața lor. Așezând capul de umărul lui Kromia îi zise: - Te rog, Adoris, povestește-mi ceva despre Atena, orașul în care ai crescut. - Ce anume să-ți vorbesc? Despre case, temple, oameni? - Despre oamenii de acolo. - Oameni? Sunt aceeași oameni ca în orice cetate, ca și pe aici. Doar că sunt ceva mai grăbiți și, poate, din acest motiv, ceva mai nervoși... - Și le plac legendele, poemele, teatrele? - Da, desigur! Atenienii își iubesc foarte mult arenele din cetatea lor. Au zeci de teatre, poeți talentați care compun poeme, vestite în toată lumea, atât de frumoase de par oferite în dar chiar din Olimp. Kromia închise ușor genele imaginându-și cum ar putea arăta acele teatre din Atena cu lume multă și actori iscusiți. - Dar casele cum arată? - Casele? Unele sunt impozante, somptuase, cu fațade ornamentale cu coloane și porticuri, poleite cu aur, înconjurate de alei și statui. Dar sunt și altele mai mici și mai prăpădite, înșirate de-a lungul unor uliți strâmte, în care locuiesc cei săraci... - Spune-mi, ce se învață de obicei în temple? - Același lucru ca și pe la voi! Doar că mai sunt unele temple mai deosebite, numite școli, unde o ceată de discipoli tineri se adună în jurul unor dascăli bărboși și în vârstă care-și zic filosofi și care vorbesc în silogisme, în cuvinte prețuite, rostesc și analizează mari adevăruri, despicând cuvintele ca și când ar găsi nestemate în ele! Kromia se înveseli iarăși. Îi plăcea glasul lui Adoris, îi plăcea să-l asculte. Într-adevăr, minunată trebuie să fie Atena. Ochii ei continuau să trimită raze albastre de lumină, privea marea cu nostalgie dar și chipul lui Adoris. - Știi la ce mă gândesc, Adoris? - La ce, iubita mea? - Să presupunem că într-o zi ne vom uni destinele și vom fi împreună. Te-ai gândit în ce țară vom locui? - Pentru mine n-are importanță! Voi fi la fel de fericit oriunde aș fi în lume, doar dacă aș fi cu tine! - Ce bun ești, Adoris! Totuși, nu ți-e dor de ai tăi? - Ba da. Nici nu-ți imaginezi cât de mult îmi doresc să-i revăd! - Atunci, cum poți să stai atât de departe de ei? Adoris fusese oarecum surprins de aceste gânduri, căutând dezlegare în ochii luminoși ai iubitei sale. În cele din urmă îi spuse cu seninătate: - Înainte de cununia noastră vom face o călătorie lungă, într-o corabie, până la Atena. Acolo vei cunoaște orașul și părinții mei. Fără îndoială, vor fi foarte fericiți să te știe soția mea. - Ah! Cât îmi doresc o călătorie până la Atena! Nici nu-ți închipui! - Va fi întocmai cum vrei tu! Totuși, ca să fii mai fericită, voi accepta să locuim în cetatea tatălui tău. Dar vom folosi toate prilejurile de a călători cât mai des până la Atena. Kromia se bucură de generozitatea lui. Îl îmbrățișă cu patimă, zicându-i: - Te iubesc mult, zeul meu! - Și eu te iubesc la fel de mult, zeița mea frumoasă! Soarele se pregătea să apună, dar tinerii încă nu se îndurau să se despartă. Dinspre palatul regelui sosiră două fete zglobii, prietenele Kromiei, care aduseseră poruncă din partea suveranilor: - Regele și regina poruncesc ca tinerii să vină în palat, căci se lasă răcoarea serii! (va urma) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy