agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-09-27 | [This text should be read in romana] | Adoris si Kromia(36) Cetatea cea mândră peste care domnea regele Agatos fusese înconjurată de oștirile perșilor pe toată întinderea zidurilor dinspre uscat. Nici pe mare nu mai exista vreo speranță de a părăsi cetatea căci portul rămăsese pustiu după dispariția mișesească a corăbiilor regelui și a celorlalte ambarcațiuni. Curând chiar și iluzia unei evadări pe mare fu spulberată căci dinspre larg câteva corăbii persane sinistre, cu catarge înalte și țuguiate își făcuseră apariția împânzind țărmul spre orizont și apropiindu-se amenințătoare de portul cetății. Apărătorii cetății au ieșit degrabă la luptă. Săgețile și lăncile zburau șuierând de pe ziduri. Perșii se apropiau de ziduri în bărci, dar se loveau de lanțuri și pilaștri de la țărm, iar apărătorii le întâmpinau cu săgeți, sulițe și focuri de torțe, le răsturnau și le înecau. Perșii prinși lângă mal erau repede învinși, căci niciunul nu mai reușea să se întoarcă viu la corăbia lui. Dinspre uscat ca și dinspre mare oștirile perșilor nu izbutiră mare lucru în fața cetății, întâmpinând o rezistență crâncenă din partea bravilor apărători ai Atalyei. Dușmanul începu a pierde mult din elanul primelor atacuri. E adevărat, perșii spărseseră multe cetăți bine apărate de pe țărmul apusean al Asiei Mici, dar zidurile Atalyei erau mult prea înalte și puternice și se dovedeau prea greu de cucerit. După primele bătălii asediul începu să lâncezească, să scadă în vigoare, devenind mai degrabă o luptă de tatonare îndelungată, de șiretlicuri și de răbdare. Oștenii din cetate conduși de Adoris se luptau cu vitejie pe ziduri și în raza portului de fiecare dată când dușmanii porneau atacuri înverșunate cu intenția de a pătrunde în cetate. Dacă perșii ar fi năvălit puternic, poate că soarta orașului ar fi fost pecetluită, datorită numărului lor copleșitor. Dar se părea că nu intenționau asta. Presimțind că asediul se va prelungi mult, regele Agatos porunci cum anume trebuie să se apere. În primul rând nu trebuiau să se risipească săgețile și sulițele. Apoi nu trebuiau să se expună fără apărare în fața armelor dușmane. La rândul său Adoris își sfătui tovarășii de luptă să-i lase pe dușmani să se cațere cât mai sus pe zid și să aibă iluzia că vor izbuti. Abia atunci trebuiau loviți și răsturnați de pe scări. Iar cei căzuți de la înălțime n-ar mai fi îndrăznit prea repede să se avânte din nou. Mai grea decât apărarea zidurilor era însă apărarea țărmurilor din port. Bărcile inamice atacau înverșunat și în mare număr. În preajma țărmului se dădeau lupte crâncene. Nu trebuia lăsat nici măcar un dușman să ajungă la țărm. De bine, de rău, apărătorii reușeau să respingă aproape toate atacurile dinspre mare. Însă asediul îndelungat începu să-și arate colții. Rând pe rând, în timp ce perșii își sporeau rândurile, în tabăra apărătorilor, orice oștean căzut nu mai putea fi înlocuit. De asemenea, scădeau grav și depozitele cu merinde. De fapt, perșii erau aceia care hotărau momentul și amploarea luptelor. Ei se puteau odihni oricând, după voie, în timp ce asediații trebuiau să vegheze zi de zi, noapte de noapte, ceas de ceas. În cele din urmă, lipsurile și oboseala începură să se transforme în deznădejde în interiorul cetății. Luptele deveneau tot mai anevoioase, apărătorii sufereau și ei pierderi îngrijorătoare. Într-una din nopți, perșii dezlănțuiră un atac furibund asupra cetății, atât pe uscat, cât și pe mare. Poarta cea mare de intrare în oraș, păzită de Adoris și oamenii săi, nu cedă nici de data asta. Se treziră cu o puzderie de dușmani năvălind spre porți, cu bârne, catapulte, pietre și făclii aprinse. Povățuiți bine de Adoris, apărătorii, ascunși după crenelurile zidurilor, ținteau cu sulițe și arcuri cu precădere în dușmanii cei mai puternici și mai curajoși. Aceștia căzând, ceilalți mai fricoși o luau la goană înapoi. Dar puhoiul pornit dinspre corăbii era mult mai greu de stăvilit. Din cauza întunericului, oștenii din port începură să cadă, unul câte unul iar perșii, în număr mare, au și reușit să ajungă la țărm. S-a încins o luptă disperată, pe viață și pe moarte. Apărătorii din port apelară la ajutoare din cetate. Un mesager a ajuns la Adoris care, simțind că dușmanii se pregătesc să părăsească zidurile, lăsă doar o parte din oamenii săi pentru a continua lupta, iar cu ceilalți ostași se repezi să sară în ajutorul celor din port. Atacul lui Adoris, purtat cu vitejie și în mare viteză îi descumpăni pe perșii debarcați. Aceștia au fost vânturați repede, cei mai mulți dintre ei reușind să fugă din calea furiei. Mai mult chiar, câțiva bravi oșteni ai lui Adoris, folosindu-se de bărcile părăsite de perși, au reușit să se apropie și să incendieze câteva corăbii dușmane care se aflau mai aproape de țărm. Cu multe sacrificii și de această dată, vajnicii apărători ai Atalyei reușiseră să respingă dușmanul. Din nefericire însă, rândurile apărătorilor scădeau într-una. Simțământul de teamă că vor fi până la urmă copleșiți, a pus stăpânire pe cugetele și inimile multor asediați. Dacă nu se va întâmpla o minune ca niște ajutoare să le sosească degrabă, de undeva, de oriunde, vor fi biruiți de dușmani, cu siguranță. Se întâmplă însă ca într-o zi liniștită și fără lupte, pe câmpul din fața taberelor dușmane să fie zărit un grup de călăreți purtând un stindard alb. Cei care vegheau pe zidurile cetății înțeleseră că perșii pregătesc să trimită o solie așa că, în scurt timp, căpeteniile cetății și însuși Meneus au fost înștiințați. Într-adevăr, ceata de călăreți a ajuns la poarta cetății unde veghea Adoris cu oamenii lui și ceru să intre înăuntru ca soli. Au fost duși de îndată în fața regelui Agatos care a încuviințat ca aceștia să-și rostească mesajul. Ei începură astfel: - Ia aminte, rege al cetății Atalya, la cuvintele pe care le vom spune și care sunt voința prințului Kirvan, fiul celui mai mare împărat al lumii. Amintește-ți că ești prins în capcană, fără nădejde de salvare! - Știu prea bine starea cetății mele, chiar dacă prințul Kirvan se străduiește să mi-o arate cu de-a sila! își permise să întrerupă cu demnitate regele Agatos începutul acela arogant al mesajului perșilor. - Ia seama bine la vorbele stăpânului nostru! Nu fi încăpățânat! Fii înțelept și ascultă solia noastră!... - Ascult! S-auzim... - Iată solia: Dacă tu, rege Agatos, predai fără întârziere cetatea și vei binevoi a-i da pe fiica ta, Kromia, de soție, prințului nostru, el va cruța cetatea și te va lăsa să domnești mai departe în Atalya. Dacă vei face altfel, mânia sa și a oștilor noastre va fi atât de mare că vom dărâma tot ce-a fost zidit în cetate și nimeni nu va fi cruțat! Regele Agatos, care se aștepta să primească o astfel de solie de la perși, cu mesajul care să-i ceară capitularea, le răspunse calm solilor: - Asta binevoiește a-mi cere prințul Kirvan? S-o dau pe scumpa mea Kromia unui păgân, cu sila, celui care mi-a sfărâmat țara și-mi distruge truda muncii mele? - Ai ascultat solia! Așteptăm răspunsul tău! îi vorbiră ritos, aproape în cor, solii. Regele se posomorî. Deși mai păstrase încă speranța unei minuni, acela că va veni vreun ajutor de undeva din afara cetății, înțelegea acum foarte bine că încercarea de apărare cu orice preț este o adevărată nebunie. Dar ce putea să facă? Să-și sacrifice oare copilul pentru a intra în voia dușmanului ca să salveze ce mai rămăsese din cetate? - Fie! Chemați-o pe Kromia! rosti regele, cutremurat de gândul la momentele care vor urma. Kromia sosi de îndată, înfiorată de o presimțire ciudată, mai cu seamă atunci când putu citi încordarea pe chipul tatălui ei. Deși tulburat, regele se străduia să-i vorbească părintește, pentru a nu o speria: - Te-am chemat, iubita mea fiică pe care o iubesc mai mult decât toate comorile și toate templele mele, mai presus de propria-mi viață. Au venit însă niște vremuri de cumplită nenorocire, când prințul Kirvan ne-a asediat cetatea cu oștile sale și ne trimite solie că ne va cruța cetatea și oamenii dacă tu încuvințezi să-i devii soție. Gândește-te bine, fiica mea și răspunde așa cum te îndeamnă inima. Kromia, vizibil speriată, încercă să-și stăpânească lacrimile care se dezlănțuiseră în șuvoaie pe fața ei, și zise printre sughițuri: - Tată, voi face cum va fi porunca ta! Numai să nu-mi ceri să urmez de bună voie o asemenea cale! Agatos, simțind deznădejdea și oprobiul din inima ei, se ridică mândru și hotărât în picioare și rosti solilor răspicat, astfel: - Spuneți prințului Kirvan că nici eu, nici fiica mea Kromia nu-i putem îndeplini dorința! Solii rămaseră perplecși la auzul acestui răspuns și la marea îndrăzneală din răspunsul regelui. Se ridicară și plecară furioși, amenințând și înjurând: - Vei regreta vorbele pe care le-ai rostit! Iar regele mai adăugă, cu aceeași demnitate în glas: - Zeus din Olimp ne va îmbărbăta să ne apărăm și să murim cu cinste, dacă așa ne-a fost sortit! După ce solii plecară, Kromia se avântă pur și simplu în brațele tatălui ei, copleșindu-l cu sărutări și îmbrățișări. - Tată! Ai avut curata strălucire a zeului din Olimp! Nu-mi mai este frică de perși! Vom învinge, vei vedea! (ca urma) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy