Când eram mic, eram foarte stresat că am nasul mare. Era ceva obiectiv, nu era nicio exagerare de copil. Copiii au această tendință să te bully dacă ești diferit, iar eu clar aveam nasul mare.
Pentru a scăpa de acest complex, am tresărit când am avut următoarea revelație tot citind benzi desenate cu vânători, indieni, cowboy etc. Mi-am dat seama că dacă eram vânător, cu nasul meu aș fi putut să vânez mult mai bine decât ceilalți! Brusc, mă gândeam cu drag că acel nas al meu de care toată lumea râde azi m-ar fi salvat de multe ori de foame dacă mă nășteam cu doar câteva milenii mai devreme.
Cu timpul, pentru ca lumea să nu râdă de nasul meu, dezvoltasem și o glumă de apărare. „Am nasul atât de mare și de puternic că dacă mă nășteam în neolitic, nu numai că puteam să simt mirosul cerbului de la 10 km... Aș fi putut chiar să-l apuc pe cerb de coarne cu nările nasului! Înțelegi? După care să fac și un grătar de cerb, toate astea fără nici măcar să mișc un deget, pentru că totul aș fi făcut direct cu nările nasului. Atât de puternic și de mare este nasul meu. Știu asta de la stră-străbunicul meu, care chiar era vânător și de la care am moștenit nasul.”
O poveste atât de absurdă de obicei destresa situația. Cei care aveau vreo intenție să mă ia la mișto pe subiectul nasului se potoleau de obicei. Era chiar să scriu și o poveste cu toate aventurile nasului meu, din neolitic până în postmodernism, o istorie mascată a complexelor legate de nas. Până într-o zi când am dat peste „Nasul” lui Gogol. „Nu am cum să scriu ceva mai apropiat de perfecțiune de atât”, am gândit, conștient că acela era nasul absurd perfect. Al meu, oricât de absurd era, nu putea avea aceeași valoare artistică.
Totuși, eu am rămas absolut la fel de îndrăgostit de nasul meu - fericit că mica mea poveste imperfectă mi-a permis să scap de un complex atât de mare într-o societate atât de strâmbă, la o vârstă atât de delicată.