Nu era Gheorghe superstițios. Ba,dimpotrivă, știa din copilărie, de la mama lui, că nu trebuie să te încrezi în vrăjitoare, adică în acele țigănci care umblau pe ulițe după ce vreo șatră se oploșea, pentru o vreme, la marginea satului. Atunci bărbații jucau ursul pe la răspântii, iar femeile cu fuste înflorate ademeneau, mai ales, neveste tinere și fete de măritat, pentru a le spune viitorul văzut numai de ele în niște cărți soioase de joc sau auzit în ghiocul pus la ureche. Nici prea bisericos nu era. Mergea la biserică doar la marile sărbători. Se închina, însă, seara, înainte de culcare, la icoane, la fel și dimineața, după ce spunea cu repeziciune, în gând, un Tatăl nostru. Avea, în camera de culcare, pe lângă o veche icoană pe sticlă, ce întruchipa Sfânta treime, și una, primită la nuntă, cu Sfântul Gheorghe, călare, străpungând cu sulița un înfricoșător balaur solzos. După ce a plecat nenea Nae la război a mai cumpărat de la târg pe Sfântul Nicolae îmbrăcat în haine arhierești, cu coroană pe cap.
Aceasta din urmă și un vis, care l-a îngrozit, i-au dat mult de gândit. Se făcea că era în atelierul lui de la Arsenal lucrând cu repeziciune la ciocanul pneumatic. Dintr-odată acesta s-a oprit. A pus mâna pe maneta pornit-oprit,. dar acesta i s-a sfărâmat în mână. A ridicat ochii în sus să vadă dacă becul de deasupra luminează. Lumina, dar dintr-odată, s-a desprins din tavan și a căzut lângă el pe pardoseala de ciment, cu un bubuit puternic. S-a trezit lac de sudoare. Și-a dat seama, într-un târziu, că s-a speriat degeaba, a fost doar un vis. Și-a adus apoi aminte că astăzi, fiind duminecă, va sta acasă și se va putea odihni în voie. De afară se auzea vocea Anei care, desigur, a umblat încet să nu-l trezească. Oare cu cine o fi vorbind? că nu-i cunoaște vocea. S-a ridicat din pat, și-a făcut ca de obicei cruce și a început, în gând, rugăciunea. S-a oprit părându-i-se că a intrat iarăși în visul de adineauri. Sfântul Nicolae nu mai era la locul lui. Iarăși a simțit o transpirație rece pe șira spinării. Să fie oare tot în vis? Ba, nu, icoana era pe jos, cu sticla spartă. Cuiul însă era la locul lui. Cum s-o fi desprins din el ?
Între timp a auzit și vocea soacrei, probabil a fost plecată pe undeva și acum a revenit.
- Dar ce-i cu tine, Floareo? Nu te-ai mai arătat de mult pe la noi. Ori ai fost plecată oareunde?
- Apoi, ce să hie, cocoană Stană, ia, m-o dus și pe mine pe unde i-o dus pe mai toți țâganii, de prin Prislop și de prin alte locuri, acolo, în depărtare, la Transnistria. Am plecat, mâncate-ași, cu cinci copilași, tri fete și doi ficiori, ca niște flori, și m-am întors numa cu unu, cu ăl mai mare, cu Lisandru. Nu știe nimeni ce-i în sufletul meu.
O auzi apoi pe Ană întrebând:
- Și cum ai reușit să te întorci la casa ta?
- Apăi, ce casă ? Mâncate-ași. Ia, un bordei pe care nici nu l-am mai văzut când am venit. Acolo era doar un pământ bătucit. Am reușit cu Lisandru de l-am mai încropit. Dar tot ne mai trăbă barem o ușă și o fereastă. Da, de unde, că n-avem bani. Înainte de-a-mi lua bărbatul la cătane și de-a-l duce la război tot mai făceam câte un ban vânzând mături pe la târguri ori ducându-le prin sate, când aveam cal și căruță. Dar acuma... acuma... o venit și bărbatu-meu, Rusalim, de la război, dar fără un picior, că are unul care-i de lemn. Mânca-i-ar iadul pe ăi de-o început războiul. Cu Rusalim am avut noroc că m-au lăsat să plec, de-acolo, de unde mureau oamenii ca muștele.
- Cum așa?
Apăi, o dat ordin domnul marișal că muierile care au bărbații la cătane, în război, să fie aduse în țară, împreună cu copiii lor, în satele de unde au fost duse.
Gheorghe, auzind ce povestește femeia, și-a adus aminte de Prislop, cătunul de lângă Rășinari, populat numai de țigani cu mulți copii. Parcă-și amintește și de unul care venea, împreună cu nevasta și câțiva copii mici. Ăsta să fie Rusalim? Glumea, la vremea aceea, pe seama lui, pentru că punea în aceeași traistă tot ce primea de la oameni în schimbul măturilor de curte ori a coșurilor de nuiele: bucăți mai mari sau mai mici de pâine, boabe de fasole, slănină râncezită, oase afumate, cartofi, varză iar, dacă se nimerea să fie în săptămâna luminată, cea care urma duminecii Paștilor, cozonac, pască și ouă roșii.
După ce o auzi pe țiganca Floare că zise bogdaproste și ăl de sus să vă dea însutit ieși și el în tinda unde sporovăiau femeile.
- Dar ce-i cu tine, Gheorghe, n-ai dormit bine? Că parcă nu ți-s toți boii pe acasă
Le povesti visul ce l-a avut chiar înainte de a se trezi și întâmplarea cu icoana sfântului.
- Dacă nu mă credeți haideți s-o vedeți.
Au intrat în camera de unde ieșise nu de mult Gheorghe. Era așa cum le povestise el.
- Nu-i lucru curat, zise soacră-sa.
Nu se poate, își zise el. Trebuie să fie o explicație. Doar nu va crede, de-acum încolo, în toate lucrurile astea băbești. Nici maică-sa, care n-a prea ieșit din satul său, n-ar crede, și așa l-a învățat și pe el.
Și totuși el se gândește la nen-su Nae care a fost chemat din nou pe front, acum când rușii aproape au intrat în țară și era nevoie, mai mult ca oricând, de înlocuirea ofițerilor care au fost acoperiți de glii străine sau au fost luați prizonieri.
Cu groază și-a dat seama Gheorghe că visul său și semnul cu icoana au fost bine interpretate de Cartea de vise pe care o avea vecina Soriță. De vei visa că ți s-a stricat o unealtă pe care o folosești zilnic ori că ți se va sparge o icoană, o mare nenorocire se va întâmpla în familia ta, scria acolo în acea carte.
De aceea, când cumnata Victoria l-a așteptat într-o zi în fața Arsenalului și l-a anunțat cu lacrimi în ochi și printre hohote de plâns, că Nae a căzut în apropierea Iașului, el a întrebat-o când. Și tot el a a uimit-o întrebând dacă s-a întâmplat într-o duminecă de dimineață?
-Da, în 11 iunie! De unde știi?
Nu i-a mai spus de acel vis pe care, probabil, nu-l va uita toată viața.