Primăvara lui 1983. Sus, la Stână, cerul era parcă mai albastru și mai liber, decât pe oriunde altundeva. Ciobanii își vedeau, nestingheriți, de lucru, fiindcă acum, că venise primăvara, erau mai mult plecați cu oile și cu turmele, decât pe lângă Stână. Iar cum să nu fie multă liniște și mult bine, cât femeile își puteau vedea, nestingherite, de treabă, că bărbații lor erau, acum, mai mult plecați, clădindu-și barăcile după cum era probabil dispusă cantitatea de iarbă de pe pajiști, sau pe cât ar fi fost iarba, deja, de mare, pe toate pășunile, decât după orice altceva. Parcă totul ar fi fost ca un cântec care se desfășura după același refren. Dispoziția, așezarea pur geografică, a celor mai bune pășuni, și faptul dacă, pe afară, era sau nu lumină, dacă se înziuá, adică dacă soarele era ori nu pe cer! Cum oile începeau să mănânce, odată ce se trezeau, foarte dimineața, adică la revărsatul zorilor, atunci când câinii ciobanilor se mai opreau, cumva, din lătrat... Pentru că, nimic, să nu mai fi fost, acolo, în întuneric! Iar câinii, acum, tăceau! Pesemne lucrurile se mai domoliseră, întrucâtva, începuseră să capete, parcă, o altfel de rezonanță, cu lucruri mai pașnice. Sau poate este doar o părere... Nici nu bănuim ce avea să se mai întâmple, dacă lucrurile ar fi ieșit, cumva, din tiparele tipic câmpenești, care ascund, parcă, niște patimi foarte adânci.
— Apoi, Bogdănița, ce mai facem noi acum?
— Nimic. Doar stăm. Pentru că eu sunt cea mai frumoasă femeie din Stână. Un păr atât de arămiu, cum am eu, nu mai are nimeni. Sunt foarte mândră, de fapt, de mine...
— M-ai așteptat, Bogdana?
— Un pic, dragul meu. Numai un pic, am cam stat după tine, de fapt.
— Nu m-ai mai chemat, acasă, cu tulnicul... Și s-a tras înspre ea, cu trupul, de a cuprins-o, acum, în brațe.
— Ba te-am chemat? Nu ai auzit tulnicul?
— Da?
— Dar tu ai venit, Văsălie! Ai venit, Vasile, oricum! (S-a hlizit înspre el, făcând o față foarte frumoasă, numai puțin isteață.)
— Da... am venit... Cum să nu vin? Că am o nevastă frumoasă! ...Ce ai mai făcut, Bogdăniță, pe la stână?
— Mai nimic. Ce să îți spun? Poate, altceva? M-am jucat foarte mult cu părul meu arămiu.
— Nimic? Nu ai ajutat-o, poate destul, pe Ioana, pe mama? Sau te-a certat, că vrei s-o ajuți?
— Pe maică-ta? Ce e cu maică-ta? Apoi am frământat, de fapt, niște pâine, și niște colaci, cât pentru toată săptămâna. Laptele a fost, tot, coborât, în sat. Că au venit după el mașinile, să îl ducă. Și cașul, și brânza, și tot. Pesemne o iubești, pe maică-ta, mai mult decât pe mine, Văsălie... O spunea, parcă, cu o urmă de regret, ba chiar și de înțepătură, dar așteptându-se, foarte tare, ca Vasile Rizeanu să o contrazică.
— Mai mult decât pe tine? Glumești!
Și o apucă, și mai mult, înspre el, - boțindu-și-o - , așa repezită după cum era, către trupul său. Prin haină, îi simțea pieptul Bogdanei cum l-a atins. Apoi și pulpele ei tinere, către picioarele lui. O iubea, de fapt, foarte mult, pe nevastă-sa.
— Mă iubești, măi, Văsălie? Mă adori, sau ce?
— Te ador, de fapt, Bogdana Mihai! Pentru mine, ești cea mai drăguță nevastă! Pentru că ai cel mai frumos păr arămiu din lume!

Emilian Păun nu a știut ce s-a mai întâmplat, de pildă, în Găuleni, pe când Esmina avea nouăsprezece ani, pe când el douăzeci și unu, spre douăzeci și doi, oare, a luat-o pe fată, de acasă, cineva, ca să o ducă după el, dar nici despre ce ar mai fi făcut frații săi, în Păducele, nu mai știa Emilian Păun, chiar nimic. Ce v-o fi făcând, de pildă, cel mai mare, adică Iacob? S-o fi descurcând, foarte bine, cu gospodăria, acum că, de aproape un an jumătate, Emilian i-o lăsase, de întreagă, pe mână? Dar Denisia Păun? Ce făcea, oare, soruța lui dragă și cea mereu mezină? Se descurca, cu bine, la școală? De fapt, fata a reușit, cu bine, la treaptă, a intrat, apoi, cu bine, la Liceul acela din Păducele și în Clasa a zecea. A ajuns Denisia în Clasa pe care ea a vrut-o, cea de Chimie Biologie, a încheiat cu bine anul, ca să poată studia, și în continuare, Biologia și Științele Chimiei, și pare-mi-se că și Fizica, puțin... Dacă ea ar fi vrut, poate, să devină, încă, un medic bun, și să scape de corvoada unui statut simplu, acela de simplă femeie casnică, ca să nu ajungă cumva o simplă femeie măritată, așa ca mama ei, Horația... Că altfel, te-ai găsi întotdeuna în slujba unui bărbat căruia, toată ziulica, să-i facă un rând copii foarte frumoși, să îi poarte, pe fiecare, și să robotească, după cum o fac numai femeile. Dar sunt, și acelea, fericite. De fapt, Denisia nu se plânsese, niciodată, că era doar o fată foarte tânără, care urma să se mărite sau o plămadă de-a Satului. Însă asta nu a împiedicat-o să păstreze ambiții și să le slujească pe fiecare. Neapărat, ar fi vrut să devină Medic, iar apoi să întemeieze, ”Cu un bărbat, poate, frumos...”, o anumită stare și o familie bună. Nu ar fi vrut să rămână, de pildă, prea săracă, așa cum îi erau de pildă, părinții Ciobani. Fuseseră, și ei, Ciobani, pentru ei rămăseseră, la bătrânețe, doar starea lor mai bolnăvicioasă și sărăciile inerente, resemnându-se și retrăgându-se undeva chiar în inima Transilvaniei, fiind nevoiți să își ia, fiecare, în grijă, bătrânețea și, încă, mica lor ogradă, neputându-și parcă deranja foarte mult copiii, care aveau, bineînțeles, câte o pereche de aripi foarte mari și tinere. Ceva să fi fost foarte drept în viață? Și etic, ori compensatoriu? Copiii așadar plecaseră, de la părinți, tustrei, iar bătrânii, care se ocupaseră, în trecut, cu Ciobănia, rămăseseră obedienți și cu ochi mărunțiți și uscați de la prea mult plâns, undeva în urmă.

La Stână, treburile încep, ca peste tot, mereu, primăvara. Pentru că, pe timpul iernii, hrana pentru oi se împuținează, pe culmi și în pășuni, nu ai mai afla mai târziu nici măcar două fire de iarbă, dacă oile sunt coborâte, din pășune, odată cu împuținarea hranei și duse acolo unde mai este hrană încă, ba chiar înapoi prin satele proprietarilor, urmând ca reîntoarcerea oilor la pășunat să se întâmple abia spre aprilie, mai, în anul care vine. Ba mai mult, acolo unde animalele nu mai pot fi întreținute, de către proprietarii lor, pe măsură ce timpul e mai neprielnic, poate uscat, sau mai rece, se întâmplă de unii Ciobani săvârșesc actul de transhumanță, adică își coboară turmele (proprii, sau oile primite cu simbrie) până mai jos, coboară de pildă până înspre Moldova, sau mai la Sud, înaintând tot mai mult, departe de căși, coborând de fapt către Sud și către zonele mai calde și mai bune de pășune ale țării. Până când, și acolo, mai jos de Munți, se face poate mai rece și mai neprielnic, pentru oaie. Dacă, atunci când e foarte frig, oile sunt, toate, ținute numai în adăposturi. Sau înapoiate la sate. Apoi când vremea se mai încaldă nițeluș, oile sunt urcate, din nou, către munte, unde este, de fapt, locul de drept al ciobanului. Acesta este drumul firesc al păstorului, în Transhumanță, urmând să își întoarcă oile, dinspre câmpiile mai calde și locurile mai bune Iernitului, înapoi, înspre munte, abia în primăvară...

Este și aceasta Ciclicitatea ciobanului, în păstorit; despre aceasta este, de fapt, vorba, dacă este să notăm cum se realizează, de fapt, ciclul de Transhumanță, în zona Carpatic Meridională, dar și mai de departe, dinspre Apuseni. Dacă Ciobanii, poate, sunt cu toții pregătiți să conducă oile, din cauză că în zona de baștină nu găsesc hrană destulă, în perioada de toamnă târzie sau de iarnă... acesta trebuie că este ciclul de lucru al țăranului Cioban, munca lui cu oile, care, parcă, nu se mai termină niciodată.
Decât atunci când Ciobanul a obosit sau dacă a îmbătrânit.
Altfel, oaia e mereu pentru el!

De pildă, adunatul proviziilor, cu care să hrănească animalul. Munca lui, isprăvită doar prin mâinile foarte harnice, care nu s-ar da înapoi niciodată de la lucru, sau de bătut munții, cu picioarele, în sus (primăvara) și în jos (la început de toamnă), aceasta este, de fapt, treaba Oierului, care nu se odihnește mai niciodată, poate doar, mai ales, iarna. Decât când predă turmele și le împrăștie, pe la posesorii de drept ale oilor, dacă posesorul de drept le-ar vrea înapoi prin bătături. Ca să le dea la altcineva sau să le vândă.

De cele mai multe ori, săteanul, însă, se îngrijește de animale și pe timpul iernii. Cum să își dea animalul, pe nimic? Dacă vrea să le vândă, așteaptă atunci până la primăvară, capătă pe ele un preț mai bun. De la târg.

Apoi, și în bătătură, este desigur, mereu, multă treabă, cu toate animalele, care trebuie hrănite și întreținute, tot timpul anului, chiar și iarna, hrănite, adăpate, curățate, întreținute cu hrană, din rodul muncilor de peste an, de la holdă sau de la clăi, din simbriile de pe la câmp, din vânzări și alte plăți, din rodul câmpurilor cu grâne și din clăile ridicate de la culesul fânului de pe pășuni și din câmp. Dacă omul are cumva animale și dacă își ține animalul acasă, dacă, de pildă, oile lui nu sunt purtate de cioban, înspre zonele mai calde, înspre deal și câmpie, unde se întinde, simbolic, Raiul. Viața la sat nu este, așadar, foarte ușoară sau plină de comoditate, dimpotrivă, în bătătură, mereu este ceva de făcut, sunt treburi care nu cunosc amânare.(...)

Acum, ar fi fost inutil să își mai deranjeze copiii, erau plecați cam de mult, acum își creșteau, fiecare, rosturile. Emilian Păun pesemne era sâmbraș în vreo stână, după cum au aflat, că se făcuse păstor, și că îl înlocuise, la muncă, pe Iacob, care renunțase pentru o vreme să fie pădurar, pentru a prelua în grijă, gospodăria întreagă, cât Emilian nu era, acolo, și să aibă grijă de fiica mezină, Denisia Păun, pesemne, acum, o domnișoară. Ei știau toate acelea, cum să nu fi știut? Denisia avea, deja, cincisprezece ani... Iar Emilian Păun... Acum că trecuse un an de păstorit, nu a mai știut ce s-a mai întâmplat, de pildă, în Găuleni, cu Esmina lui, dar nici despre Păducele nu mai știa, Emilian, acum, chiar nimic. Cât despre părinții lor îmbătrâniți, pe care tustrei îi lăsaseră în urmă, nu ar fi știut nici atât. Dacă ești doar unul, cum să ai grijă și de oi, și de o soră? Dar, poate, când o să îți vezi, din nou, părinții? Timpul trece întotdeuna implacabil, iar Emilian nu a mai coborât de la stâna din munți, de un an de zile... Apoi, ce ar mai fi fost. Doar aceleași ritualuri pe care orice Păstor le respectă. Lucrul de peste zi, apoi odihna, care durează doar cinci sau șase ore. Și aceasta fără a te fi lăsat măsurat de vreun cocoș. În munte, nu te trezește niciodată nimeni. Doar uneori, mai latră răzleț câte vreun câine, sau câinii... Apoi, te trezești și vezi tu bine dacă cei cinci câini au păzit bine oile.

E doar Paza. O secundă îți este frică, mai ales dacă, cumva, era rândul tău, acela ca de Cioban, ca să ai în grijă și această sarcină. Dacă, de pildă, câinele nu a păzit bine? Dacă cumva câinii au fugit, peste noapte, dincolo de dealuri? Dacă cumva câinii au lăsat, în spate, stâna? Doar o secundă simți poate frică, pentru că știi că toți câinii tăi sunt foarte vioi și că ei își fac bine treaba. Oile nu scapă prea des. Iar, dacă ai câinele foarte ager, nu scapă nicio oaie. Dar și când scapă... Dacă oile scapă, cumva, în timpul nopții, și se risipesc, a doua zi ești înspăimântat și, de obicei, le găsești, pe toate, răspândite ici - colo. De aceea, un cioban bun, se recunoaște, mai ales, după câinii lui buni, care nu lasă niciodată vreo oaie să se depărteze de turmă și nu îngăduie, Doamne ferește, ca turma să o ia cu teleleu. În caz că oile apucă și scapă de prin îngrăditurile improvizate sau din locurile unde sunt ținute peste noapte... Un pic îți este teamă, când te trezești, să nu se fi rupt gardul, sau ca nu cumva câinii să fi plecat, de pe lângă ele...

— Te-întorci, atunci, Emiliene, la Stână?
— Stă să plouă, că văd nori grei. Trebuie să mă întorc! Că altfel, mâine... Tot lucrul de pe pajiște, să nu fi fost, Doamne ferește, în zadar. Sau mai ai nevoie, Văsălie, poate, de mine?
— Du-te, Emiliene, că Pătru... Cine știe ce face, acolo, cu toate muierile. Niciodată nu pune osul la treabă, decât dacă e strunit! Iar Ioana, știi tu cum e... Că e doar o muiere... Să asculte, Pătru, de Ioana? Când să fi fost aceasta?
— Da, măi, Văsălie, mă duc! Că Petru... Așa face. Doar ce vrea el! Și de ce nu s-ar fi dus... Să rămână, acum, pe lângă Stână, ar fi fost un lucru poate chiar frumos și bun, pentru că ar fi vorbit, toată ziulica, cu prostul de Petre, între două reprize de adunat brațele de fân de pe coastele în pantă, de pe toate costișele.

Când oile mai cresc, de capătă miei, sau caprele, de fac iezi, care se vor face, de mari, capre, atunci din ele, va lua Domnul binecuvântare, pentru ca ograda omului să sporească. Așa după cum omul, visează să aibă copii, și când îi capătă, de la Dumnezău, uită, pentru câteva zile, și de crescutul oilor, și de tot, de capre, de tot, întrebându-se de natura minunii, care le-a binecuvântat casa... de se numesc, pesemne, Părinți de Vlăstar. Apoi se pune, din nou, omul, de bătut, pe lângă oaia lui, câmpul, ca să aibă cu ce își hrăni copilul și ca să aivă o ogradă îmbelșugată întotdeuna, iar, pe când copilul va fi mare, va avea, și el, toate ale lui. Poate, în toate, este un fel de logică și o înțelepciune... Pentru că lui Dumnezeu Îi dai! Altfel nu ți-este bine!

În dimineața aceea a fost, parcă, altfel. Nu știu ce a avut. Emilian Păun s-a trezit în toiul dimineții, ca după un coșmar. Nu ar fi vrut să îi spună oricui. Nu ar fi vrut să afle de fapt nimenea. S-a ridicat, pur și simplu, bărbatul, din așternutul mirosind un pic a sudoare bărbătească, de după ce a dormit, aproape sărind, din el, pe două picioare. Un bărbat nu se sperie atât, Emilian Păun nici așa. Că este foarte voinic! S-a sculat, s-a primenit, spălându-se pe la subsuori și pe fața nițel încleștată, și-a pus o cămașă nouă, albă, de stambă, făcând o față cam neîndurată, și a ieșit, la repezeală, afară. Era supărat.
Dar numai din cauza sperieturii...

Nu are să povestească cu nimeni, nici măcar, cum mai glumea, povestindu-se, chiar pe sine, ca să se mai descarce, poate, câteodată, pe lângă Petre, prostănacul. Ieșind de fapt afară din casă, l-am găsit pe Cioban speriat. S-a dus înspre capiște. Înspre locurile cu fân, către șure, să vadă dacă cumva Văsălie era deja pe lângă fânețe. Cum spusesem, capul lui Emilian era plin de coșmaruri. Le-a privit o secundă, capiștile, fără să zăbovească, de fapt, cu ochii, prea mult pe ele, s-a trezit de fapt mai mult obosit, decât cât să capete vreun semn de odihnă și să se apuce, iarăși, de lucrările pe care le lăsase, chiar ieri. Nimeni nu era, încă, treaz la ora aceea. Să fi fost încă spre cinci și un sfert dimineața, iar noaptea se amesteca, încă puțin, cu albeața de ziuă. Apoi, ca de obicei s-a dus să le facă pe ale sale, să vadă dacă staulul era întreg și dacă se treziseră câinii. Oile erau bine. ”Poate, într-o zi, îmi fluieră, ele, mie... Că eu le tot cânt, cu fluierul meu de soc, parcă de năuc și numai de prostovan...”

— Te-ai trezit, Emiliene?
— De ceva vreme...
— Treci la oi, atunci!!!
— Da ce ai, așa de dimineață, Văsălie, hăi? Nu știi, poate, că, deja, am fost? Sunt bine, toate!
— Ai umblat pe la toate?
— Hăi!
— Dar ce ai, Emiliene? Ce-am zis?
— Ești tu cum ești și nu recunoști, măi, Vasile, nici pe păstorul bun, dar nici pe acela om!
— Eu? Dar ce ai?
— Mă invidiezi, măi, Vasile?, i-a replicat Emilian Păun. De câteva zile nu ai decât două vorbe cu mine, nici măcar picătura aia de zăbava nu o mai ai, ci multe voroave, doar pe seama mea!
— Ai ceva cu nevastă-mea?
— (S-a speriat.) Eu, cu Bogdana? Ce să am, măi, Văsălie? Ești nebun?
— Ai?
— Eu cu Bogdana ta, să am oareceva? Ești nebun!

***

Apoi... ce ar mai fi fost, în Păducele. De pildă, omul cu măgarul, Mărgineanu Codrin. Se mai întâlnise, pesemne cu Valerica Stan, care era, acum, ibovnica lui. De fapt, o găsise pe Valerica, te miri cum. De fapt, toată povestea cu Mărgineanu și cu Valerica fusese cam așa. Valentina Stratulat, care era sora Valericăi, era, de fapt, o femeie foarte frumoasă, dar căsătorită. Iar Mărgineanu, se cam uitase, fără, desigur, fără nicio speranță, către Valentina. Care era desigur căsătorită și cu familia ei. Mai mult, pentru aceasta, Codrin Mărgineanu se ținuse după Valerica, ca să mai audă, poate, de cealaltă femeie, adică Valentina, de care fusese foarte amorezat. Acum, se mutase la casa Valericăi, care era, de mult, o femeie singură și o văduvă. Acum, stătea, astfel, la Valerica, ce îl pusese să îi dea ei o parte din banii pe care îi câștigase Codrin, mutând măgarul dintr-un loc cu pădure, în altul. Desigur, pentru că femeia făcea aceasta, pentru că îi devenise ibovnică bună, la care se mutase, și pentru că, astfel, mai auzea câte ceva și despre Valentina, Codrin Mărgineanu contribuia, cu o sumă, la cheltuielile casei, deși aceasta nu i-ar fi făcut o plăcere foarte mare... Însă, în fond, femeia trebuia să îi gătească și să se țină după capul lui, să continue să îl piseze, poate, să iasă cu măgarul lui, și să fie spornic, în ceea ce privește tăiatul lemnului și optima lui vânzare, astfel încât gospodăria să fie poate optimă, atât pentru bărbat, cât și pentru femeia care îl ajuta să aibă, astfel, un fel de cămin...
...
— Valerica, am cu tine o vorbă!, a zis Mărginean, sperând ca Valerica să îl audă, din spatele curții. De fapt, se simțea foarte bine în noua lui gospodărie, și, cam tot timpul zilei, când nu umbla, cu măgarul, pe la lemne, îi plăcea să organizeze gospodăria Valericăi, care acum era la al treilea ibovnic, pe care îl căpătase, după ce rămăsese vădană.
— Zi-mi, Mărginene! Ce ai? Codrin?
— Nimic nu am. M-am răzgândit, draga tatei, că sunt ibovnicul tău. De fapt, Valerica, mă descurc foarte bine și singur! Ce mai face soră-ta aia, Valentina?
— E bine, Valentina.
— Nu mai vine pe la tine, Valerico?
— Tu știi că nu prea trece... Că are cei doi copii... Iar Mura a fost, săptămâna trecută, cam bolnăvioară. De a trebuit să stea, Valentina, pe lângă Mura, și să o îngrijească.
— Da, aia mi-ai spus!
— Păi, vezi!
— Să treci tu, într-o zi, pe la ea, ca să mai vezi ce face... Eu așa zic, ca să fii, și tu, o soră bună... Să vezi, și să îmi spui și mie...
— Ce să îți spun, Mărginene? Nu lași tu, mai bine, nebunia ta la o parte? (Și s-a supărat, știindu-și bărbatul cu probleme și cam năuc.)
...
Desigur, viața continua, în Păducele, foarte lent. Așa cum se întâmplă, de fapt, în toate satele de sub pădure. Si cam în același ritm. Unul care ar fi parcurs întreaga zi, doar după ce rânduiala cu lucrul în casă (demâncare, curățenie, primenire) și cu animalele ar fi început odată cu crăpatul de ziuă, și s-ar fi încheiat numai după ce toate animalele erau din nou în bătătură, și hrănite, numai după ce, de pildă, găinile si curcanul ar fi adormit. Este și aceasta un dat și un adevăr al satului...
...
O așa de firească certitudine, încât nimic din ceea ce se întâmplă într-un sat sau într-o bătătură sătească, nu îl poate ocoli. Poate, chiar că este un ritual general. Atât în casa bogatului, cât si într-una mai săracă... Atât în casa fericită, dar și în aceea mai năcăjită... Așa este, pur si simplu, peste tot, în sat. Ordinea și ritualul sătesc erau respectate.(...)

*** **


Înspre capiște, cât de multă liniște... De fapt, coșmarul fusese, nu altfel, decât înspăimântător, dar și plin de întâmplare. S-a pus cu palmele pe locul de dormit, simțind cum fiori îi străbăteau corpul, era de fapt speriat. Nu ar fi putut să o încurce chiar acum, nu ar fi meritat aceasta, mai ales că Emilian Păun era îndrăgostit de Esmina din Găuleni. Dar poate nu era nimic aici, doar o spaimă irațională. Poate a exagerat. Poate că nu era nimic. Ideea era că se certase cu Vasile Rizeanu, că Vasile Rizeanu ar fi crezut, de fapt, că păstorul Emilian Păun ar fi avut câte ceva cu Bogdana Clițău, care îi era lui Văsălie nevastă, încă de când fata ar fi avut nu mai mult de șaisprezece ani. Apoi întâlnirea, coșmarul... De atunci, de fapt, a intrat spaima aceea nemaipomenită și necontrolată în Păstorul cel cuminte și mult frumos, pe nume Emilian Păun.

Apoi, și-a adus aminte de ce îi spusese, mai demult, Preotul Târțan, din satul lui, Păducele, de pe lângă Sibiu:

— Emiliene, tu te-ai făcut, în ultima vreme, un bărbat frumos...
— De ceva vreme... Dar, sunt bine, domn` Părinte!
— Ia te rog, Emilian, sfatul acesta, de la mine, că nu vei greși. Tu, aici, nu ai un tată care să te sfătuiască, că e la Micești. De aceea, îți spun eu: Ai grijă, Emiliene, cu muierile! Mai ales, cu acelea căsătorite!

Înspre capiști, atât de multă liniște, că te-ai fi speriat...
Atât de multă liniște...

Poate că ar trebui să se ferească mai mult, și-a spus Emilian Păun, pentru că Vasile Rizeanu era de fapt un bărbat impulsiv, și cum să nu fie, cu o femeie tânără lângă el, și după părerea lui Emilian, Văsălie Rizeanu ar fi trebuit, poate, să țină mai tare de nevastă-sa... Sau poate doar aici erau numai îngrijorările încâlcite ale lui Emil, poate că Emilian Păun nu ar fi trebuit să exagereze aici câtuși de puțin... Dar, și-a mai spus, totuși ar fi trebuit să rămână ager la minte și să fie un pic mai atent... Dar să nu pună, prea mult, la suflet, spaimele acelea, care îl înfricoșau. Pentru că poate nu aceasta era realitatea. Bogdana numai se juca, totuși puțin vinovată, plăcându-l.

Într-o zi, și-ar fi adunat, de fapt, cele două sute de oi și s-ar fi întors poate în Găuleni, după Esmina Ioana Badea. Iar atunci are să fie, ca bărbat, cât se poate de fericit...

*** **

În Găuleni, ce sat să fi fost acela? Unul foarte mic, de la poale de deal, ocrotit de curbura cea dulce plină de tot felul de flori și de arinișuri. În copacii cu crengile scurte, unul sau doi cintezoi, de culoare negru-cenușie, sau câte un pițigoi mai voinic, vreun vrăbete sărind de pe-o creangă sau alta, sau poate toate frunzele de un verde aprig dădeau acum să se îndoaie pe sub pană de vânt, înfruntând râsete cristaline de curent de vânt amestecat cu mult soare, vestea că vara era prea bună și plină de mireasmă. Găuleni era un sat prea mic, dar întru ocrotire față de o fată frumoasă. De fapt, a sta cu picioarele în râu, fusese încă, de mică, ocupația ei preferată. Pe afară, să fi fost vreme de stare bună a soarelui, pentru că tocmai ce a început vara. În jurul ei, numai bine. Poate, nu la fel s-ar fi putut spune despre fata aceea care stătea acum fără consolare, aproape să dea în plâns, cu picioarele acum cufundate în râu, la fel cum îi era obiceiul încă de mică, probabil de la șase sau șapte ani, cu părul ei subțire acum în dezordine, venindu-i, când pe spate, când pe umerii goi, foarte lung, când și cum ajungând până pe pământ, de lung ce era.

Mâinile deschise, pe care și le întorsese în chip de palmă întoarsă spre soare, de s-ar fi arătat ca un trup de porumbel - mișcările ei delicate, se odihneau acum pe pământ, cu palmele în sus, pe lângă tot felul de pietricele, sau poate fata doar se sprijinea pe pământ, cu mâinile deschise care stăteau pe pământ, zăbovind întruna, tăcută, ca să privească cum curgea, simplu, apa, ochind-o mereu întruna, de i se lăsau lacrimile, ar fi dorit de fapt să o simtă, în timp ce ar fi curs, fără grijă, să înțeleagă râul și apa, în care și-a pus de fapt amândouă piciorușele.

Despre ea, ai fi putut spune că era foarte frumoasă, că întruchipa chipul cel mai nevinovat și perfect. O față prelungă, poate prea migdalată pentru cât de scundă era fetișcana, cu privire de migdale, ochii amândoi negrii, chipul totuși foarte armonios înspre bărbie, subit mărginit de ea, fapt care însă îi dădea un aer fermecător, foarte frumos și aparte. Era Esmina Badea.

Părul ei castaniu ar fi amintit pesemne de untul copacilor, de tot felul de rod din alunișul cel mai ascuns, părul îi scânteia, de fapt, cu niște luciri ca de chihlimbar arămiu-castaniu, drept în razele pline de strălucire ale soarelui. Dacă ar fi râs, i se formau un fel de flori de bujor în obraji.

Când Esmina era foarte mică, avuse părul galbăn, dar, acum, că crescuse, s-a mai închis, bătând acum pe castaniu. Dar mai avea și câteva șuvițe mai blondine, care o făceau foarte angelică. De ai fi spus că e un înger, nu fată... Ochii ei negri străluceau foarte frumos în întorsura de păr castaniu cu galbîn. Chiar că fata era plină de farmec.

— De ce nu ai păsări, deasupra ta, râule? Spune, de ce nu ai păsări, pe deasupra, ci numai stele și nori? Unde sunt de fapt păsările tale, râule? Ți le dau eu, râule, de lângă părul și de lângă picioarele mele...

Și poate că totuși era ca un înger... Fața ei albă, era numai bine încununată de părul acela lung, ușor cârlionțat, dar numai către vârfuri, și foarte lung, încât ar fi atins poate pământul grunjos, pentru că nu și-l tăiase de foarte mică, dacă fata, cumva, s-ar fi odihnit lângă râu și s-ar fi așezat jos, lăsându-și picioarele, de la genunchi în jos sau de la pulpe, să fie cuprinse de apă. Era, de fapt, foarte rece, apa aceea.

Era gheață, o tăia pe la amândouă gleznele. Dar Esminei Badea nu îi păsa prea tare de aceasta, ci își mișca câte un pic piciorușele în apa curată, ca să și le mai încălzească să știe măcar, de la mintea ei neputincioasă, că și le-a spălat că s-a jucat și ca să înțeleagă apa. Îi era, de fapt, nițel rece, acum, că stătea cu picioarele așa, în apă, dar nu îi păsa de aceasta, îi era bine încă, nu era chiar rău, să fi stătut, cu tălpile, în ea, dar cu toate că afară era plin soare, că era deja iunie, iar ea ar fi înțeles puțin, apa era, totuși, prea friguroasă și prea rece pentru piciorușele ei albe și foarte subțiri. Dar nu era chiar rău. Era parcă binișor.

— Poate că stelele tale, râule, ți-s mai frumoase decât păsările... Dar eu îți spun așa. Într-o zi, o să îți aduc păsări, pe deasupra ta, că, dacă un bărbat îmi va aduce măcar o pasăre, ți-o voi da pe aceea chiar ție... Îți voi da, râule, pasărea... Că și tu îmi dai apa ta, râule, ca să îmi pun picioarele în ea...

Iar, poate, dacă, cumva, ar fi avut părul încă, pe întregime, tot galbăn, ar fi fost pesemne cea mai frumoasă femeie din lume. Cea mai delicată, era, oricum... De fapt, așa o găsise, acum câțiva ani, feciorul acela, Emilian Păun. Îl ținuse minte bine pe bărbat, pe Emilian Păun. Era, până atunci, cel mai frumos bărbat voinic pe care îl întâlnise. Deși l-ar fi uitat un pic. Acum, Emilian Păun să fi avut un pic mai mult de douăzeci și doi. Iar ea, către douăzeci, de fapt abia nouăsprezece să fi împlinit, până acum. Dar de ce l-a uitat repede, pentru că o tânără fată nu trebuie să se gândească, prea devreme, la aceste lucruri, chiar dacă poate unele priviri și unele chipuri o mai tulbură, dacă cumva așa ceva se mai întâmplă, poate, cu fetele.

Iar râului îi vorbești, râul te ascultă, un râu trebuie să îl cunoști și să îl înțelegi, pe când, despre un bărbat străin, nu ai ști de fapt ce îți cere... Poate frumusețea, un fel de frumusețe... Dar poate îți dă, atunci, și din frumusețea lui, înapoi... Dacă e foarte frumos și bun, după cum, în mod real, cred că trebuie, pentru o fată frumoasă... Fetele frumoase pesemne merită mereu ce e mai bun, nici un pic mai urât decât sufletele lor.

De fapt, fata rămâne pesemne foarte curată până când se face mare și până când este luată de la părinți. Doar atunci, probabil, fata își îngăduie să simtă câte ceva mai mult, decât s-ar fi cuvenit, până atunci... Poate, toate fetele tinere uită, de fapt, repede, foarte repede, sentimentele din trecut, de la treisprezece-cincisprezece ani, și până capătă permisiunea, dată desigur de vârstă, ca să învețe și să își îngăduie sieși să simtă, față de un bărbat. Poate, până atunci, ele vorbesc cu frații și cu fetele, ca ele, de vârstă asemănătoare și cu toate păsările.

Ele numai își educă inima, după cum se schimbă anii lor și anotimpurile, și după tot ceea ce este frumos în păsări, în frați, în alte copile, de pe lângă ele.

Apoi, după ce ating o anumită vârstă, li se dă, poate, voie să se și îndrăgostească, și să fie luate de la părinți.

Așa era și cazul Esminei, cea mai frumoasă fată din Găuleni. Probabil cea mai simplă și cea mai frumoasă, și cu cele mai curate limpezimi, de o delicatețe foarte pură și foarte liniștită, înăuntrul pieptului. Că, poate, dacă peștii râului ar fi văzut-o, ar fi tremurat, în uda aceea, de cât de deosebită era fata. Dar râul ar fi rămas la fel de tăcut...

— Emiliene, poate îmi dai tu o pasăre... Dacă mai vii...

De fapt, îi rămăsese dragă lui Emilian Păun, dacă Emilian o văzuse, acum doi ani și ceva. S-a întâmplat acum aproape trei ani, când fata avea abia șaisprezece ani, fiind, pe atunci, ca o floare foarte tânără și foarte înflorită.

Era, de fapt, Esmina acea, cea mai frumoasă floare din Găuleni. Dar nu își îngăduia să simtă prea mult*, prea devreme, și de aceea poate gândurile ei nu erau furate, nici de lună, nici de iută, de niciun brusture prea surghiunit față de celelalte plante, de pe lângă apă, dar nici de razele prea calde poate ale soarelui. Ce să fi zis săraca Esmina?

Fusese, de fapt, un fel de timp de a se bucura din orice, numai după felul cum se scurgeau, unul după altul, anotimpurile și ce i-ar fi oferit poate ele: vântul cum trecea, drămuit, printre frunze, păsările, oricare ar fi fost ele, soarele, toate florile, mai ales albeața trandafirilor, un fulg de zăpadă, din aceia care aveau să cadă mai întâi, când cușma cea bună a iernii, se depunea, cu sute de fulgi prin ea, urmărindu-se, prin care îți treci degetele, și ți le treci, degetele, picioarele, ca prin apa râului, sau poate nu va lăsa deoparte o căutătură de om frumos, de care nu ar fi avut voie să se apropie. Pe care ar fi trebuit să o uite, căutătura, privirea, ochii aceia albaștri, nu i-a privit mult prea mult, pentru că poate i-ar fi tulburat, prea devreme, frumusețea sau inima.

Probabil, ar fi tulburat-o, pe fată, mult mai devreme decât s-ar fi cuvenit, și acesta este un adevăr. Dar dorul acela de a primi ceva de la un băiat, era totuși acolo... În afară de sentimentul acela cam ciudat, care un pic l-a simțit peste inimă, care însă i-ar mai fi îngrădit din libertate, Esmina îl mai ținea doar foarte vag minte pe bărbatul acela frumos. Fața ei albă, chipul întreg, ușor trist, ochii ei foarte verzi s-ar fi oglindit acum în oglinda apei, unde se juca, acum, cu amândouă piciorușele ei fragile, încă nepăsătoare, nițel prea tristă, iar vremea se scurgea, după ea, înainte.

Iar ea, Esmina Badea ar fi trebuit doar să crească, să se facă odată mare, pentru că frumoasă era... Era... Era... Doar un ecou, dinspre satul Esminei, cea mai frumoasă fată din Găuleni.
...

— Ce simpatic era, totuși, Emilian, acela... Era chiar drăguț. Iar eu trebuie să mă mărit. Oare ce ar însemna măritișul meu? Ce e aceea, un măritiș? Ce înseamnă, de fapt, măritișul cu pricina?
(Apoi, se mai gândea încă puțin…)

— Trebuie, pesemne, să fac multă treabă, în casele noastre viitoare, așa ca o mamă, și să fiu foarte drăguță cu viitorul meu soț.

Ar fi uitat, fata, orice gând, orice nepotrivire prea mare a gândului, dacă aceea îi îngrădea, poate, libera ei bucurie, dată de vârsta foarte tânără, chiar și la inimă.

Sau tristețea aceea inexplicabilă care poate o cuprindea parcă din dorul de a cunoaște mai mult, de a nu mai fi singură, cum, de foarte tânără a stat tot așa, adică singură, bucurându-se numai despre ea însăși și mereu cu piciorușele în apă, visând... în timp ce vrăbiile ar fi zburat pe lângă ea să o înveselească.

Cum s-ar fi explicat, totuși, tristețea ei, de fată foarte tânără? Poate dăduse peste ceva nepotrivit, peste omul nepotrivit. I se spusese ceva, de fapt.

Are să fie dată, peste un an sau poate peste doi, unui vecin bogat și urât, pentru că Nuțu fusese întâiul ei pețitor, din jur de șaptesprezece ani, Nuțu Bodolea, care împlinise, nu demult, treizeci și șase de ani, cu aproape încă nouăsprezece ani mai mare decât ea, așadar. Că ea avea acum șaptesprezece, era prea mare decât ea, a simțit-o instinctual, a lovit-o. Apoi, să fi fost promisă lui Nuțu, aceasta a speriat-o mult, lăsând-o cu o durere înțepătoare, în piept, despre care nu ar fi putut spune, câtuși de puțin, de unde ar fi luat-o, din ce colț năpădind-o și înspăimântându-i, din suflet, chiar și oasele. Zăcea, doar, cu picioarele ei frumoase, în apa aceea cam rece, nepăsându-i acum că râul nu ar mai fi ascultat-o. Probabil tristețea se abate, prea curând, peste unele suflete. În fond, bărbatul acela de treizeci și șase de ani nu ar fi fost, tocmai, un soț rău, așa se gândea Esmina. Neștiind prea mult ce era dragostea, săraca Esmina Badea, sau cum ar fi trebuit ea să arate.

Necunoscând, aproape nimic, despre cum s-ar fi simțit, poate, în piept, rânduneaua aceea mică, care dă din aripioare repede, repede, de o face pe femeie foarte fericită... Totuși parcă intuind că ar fi, știind de ea, câte puțin, cât de bună la inimă este rânduneaua. Aceea era Esmina, Lăpușneanca, fata cea mai frumoasă din Găuleni, care acum era supărată.
Poate cu mult mai inocentă decât fetele cam de vârsta Esminei. Avea, pe atunci, pesemne, optsprezece - nouăsprezece ani, de fapt, nu a împlinit nouăsprezece. ”Sper să nu mă mărite, și pe mine, anul acesta!” Era, însă, cea mai frumoasă copilă din sat, de o dulceață specială. Pesemne, și această lipsă a discernerii, pentru că nu putem picta altfel realitatea cu privire la fată, părerile ei cu privire la unele aspecte mai sociale, sau la unele fațete ale vieții. Această neputință a noastră o legăm parcă de un ideal nepătat, se mai explică și în cazul unor situații din Satele transilvănene, care parcă nu sunt de aici, și care, parcă, nu au niciun trecut. Ce să fi fost și cu acel sat, Găuleni?

Ne întoarcem, înapoi, dinspre Găuleni, pentru că vara s-a așezat, de fapt, peste tot, iar frumusețea femeii este de fapt cât se poate de trecătoare... Poate numai o iluzie... Emilian Păun o cunoscuse pe Esmina pe când ea avea doar cincisprezece ani, dar nu îi fusese dată, pe atunci, nici cea mai mică speranță, la mâna ei, pentru că fata era, încă, destul de mică, nici șaisprezece ani. I se ceruseră, pe atunci, cele două sute de oi, de către Învățătorul Stănică. Care însă nu i-a dat băiatului prea multe speranțe, pentru că fata fusese, pe atunci, foarte tânără. Acum au mai trecut doi ani de atunci, fata mai crescuse, a fost, pe jumătate, promisă, întristând-o ca pe-o văpaie care urma să se stingă. Lucrurile nu aveau să rămână, poate, așa... Sau cine să mai știe...

*** ***


În covată – o vedem lunguiață, chiar lungă, și nu rotundă, dar cu marginile bineînțeles mai învolte, fabricată din niscaiva lemn de stejar foarte tânăr, de mai puțin de cinci ani, femeile o păstrează într-un fel de dulap foarte mare, plin cu astfel de obiecte, ciubere, oale mari de alamă sau de metal, linguri imense și tot felul de ustensile, de amestecat, foarte utile când vine vorba de fabricat cașul din lapte de oaie, de pildă, amestecurile de fructe, dulcețurile și magiunurile, sau cele din legume, sau cine știe ce alte isprăvi... Este, în ea, așezat amestecul numit aluat, după ce, în prealabil, a fost preparat din făină, apă, apoi drojdie și frământat, de către Ioana. O dureau, acum, pe femeie, mâinile. Dar, privind, de departe, în acel punct fix, apoi la covata unde aluatul începuse să crească și să se rotunjească, drept în ea, se simțea din ce în ce mai liniștită, simțea, de fapt, cum îi stătea fericirea, în mâini, că, doar, isprăvise.
...
— Ioaaana! Ioana se întoarse, cum recunoscuse vocea. Era, de fapt, Bogdana Mihai, care se îndrepta acum, către ea, frumoasă și caldă, și cu pasul foarte vioi. Ioana zâmbi, o clipită, apoi s-a răstit:
— Ce mai vrei, Bogdana?
— Nimic, Ioană. Doar mi-a zis Pătru că pregătești pentru pâine. Și am venit să ajut...
— Treci și frământă, pentru tura a doua! Va fi runda a doua de pâine, așa încât va trebui să îți lași sudoarea în aluat!
— Da, Ioană!
...
Se apucă să ochească, repede, Bogdana Mihai, unde ar mai fi fost, poate, un vas potrivit. Îl găsi repede, era din lemn și, în lemnul plin de așchii, pe margini, parcă si-ar fi văzut viitorul. Doar o impresie scurtă. Pesemne se buimăcise nițel. Parcă Ioana strigase prea tare la ea.
...
— Dar mult aluat ai pregătit, Ioană! Parcă pre` mult pentru câți or mânca, din pâine, timp de o săptămână! Că după aceea, nimic nu mai e bun, că și vezi, pe dată, pâinea că s-a uscat!
— Vrei pesemne să faci niște colaci, Bogdana Mihai?
— Mă pun, Ioană! Că nu mi-e greu!
— Totuși, prea greu ai învăța, Bogdana! Că prea nu te-a pus bărbatu-tău la nimic, până când nu ai dat de ocheada cea dreaptă a soacrei! Ei, am, sau nu am, ochiul și învățătura în mâini, și știu, Bogdana, cum să le dau mai departe?
— Ca să învețe și tânărul, pesemne, Ioană! Ca să știe, pesemne, de la tine, toți care vor!
— Că doar nu l-oi învăța cum să facă colaci pe Văsălie, Bogdănițo!
— De ce nu?
— Că e bărbat, de-aia! Unui bărbat, doar o femeie trebuie să îi gătească, și să îl aibe în grijă, Bogdano! Cum o fac eu, că îi sunt mamă!
— Da, Ioana. Îi ești.
— Pun`te și fă colacul!
— Deja m-am apucat de el, dar lucrez prea încet. Ești prea strictă cu mine, Ioana!
— Sunt neînduplecată, de fapt! Dar așa trebuie!
— Chiar!, o aprobă, scurt, Bogdana Mihai.
— Că nu vreau ca nevasta fiului meu să fie, Doamne ferește, fără pricepere în mâini!
— Doamne ferește de asemenea păcat!
— Da!
— Atunci, deja, eu m-am apucat! Crezi, Ioană, că la maiauă mai trebuie, cumva, încă un ou sau două?
— Dacă îl vrei mai galbăn!
— Ce să fie galben?
— Colacii, că doar nu soarele! El e galbăn, soarele nostru, drăguțul. El, oricum, e galbăn! Da colacu` nu, decât dacă adaugi niște ou!
...
Nu a mai spus atunci nimic, Bogdana, amestecul l-a gătat, oricum maiaua pentru pâine, și-a spus Bogdana Rizeanu, ar fi trebuit a fi fost suficientă, cum numai-bine se ocupase mama lui Văsălie. Colacii, patru-cinci, sau câți ar fi ieșit, ar fi fost, însă, numai ai ei, care era soția lui Rizeanu Văsălie, adică numai și numai ai ei, că doar ea s-a gândit să îi pregătească, a pregătit de fapt amestecul și apoi s-a apucat de frământat colaci. Și-a așezat din nou, amândouă mâinile, foarte tinere, în aluat, continuând să frământe. Parcă aluatul aceea ar fi ascultat de ea, parcă ar fi crescut, ca un castel mic, de pâine, de sub mâinile ei, pe măsură ce femeia continua să frământe. Da, or să iasă numai minunat! Chiar bine!, și-a spus, gândindu-se la colacii ei, cu mâinile, nițel ostenite, afundate, încă, în aluat, simțindu-și fruntea că i se uda de broboane mărunte, de sudoare, părându-i-se femeii, acum, că ar fi avut fruntea sărată, ba chiar foarte abundentă de sare, așa cum era marea... Da, marea ar fi trebuit să aibă gustul broboanelor ei, dar marea, desigur, era foarte departe... De ce să nu se gândească, însă, la cât de salină era de fapt marea? Că era, de pildă, undeva foarte departe, o vedea cum era, sau cum i se părea că este, ovală toată, așa cum fusese și covata Ioanei, aceea din lemn, pregătită pentru maiaua pentru pâine, dar și vasul ei, al Bogdanei, tot oval ar fi fost... Era, ceva, poate, cu întruchiparea aceea ovală a unei banale coveți, semăna pesemne cu marea, și-a spus, visătoare, dacă marea, era, cumva, chiar ovală, sau poate, da, cerul, acela ar fi fost oval, ca o covată de lemn... Cine să știe, însă, toate chestiunile acelea delicate... Poate doar păstorul cel mai nou, poate că Emilian Păun, să fi știut, care umblase foarte mult, în viață. Sau poate nici acela, sau cine să le știe...
...
— Ce faceți voi două pe aici? Era Văsălie Rizeanu...
— Colaci, Văsălie! Facem colaci! Galbăni, așa cum e soarele! Dar Ioana, adică maică-ta face pâine...
— Care e albă, Bogdana! Nu galbănă! (Și a sărutat-o pe gură scurt).
— Cum nu?, a adăugat atunci Ioana. Că doar e din cea mai bună făină! V-am adus, dragilor, din cea mai albă, și din cea mai bună! Am ales făina din cei mai buni saci!
...Dar Ioana se supărase pe Bogdana Mihai, pentru ceea ce a spus, de față cu ea, lui Văsălie, părându-i-se că își lăuda viitorii colaci, nițel prea tare, în detrimentul pâinii pe care, acum, avea să o pună, afară, în cuptorul pe care, oricum, tot ea, Ioana, îl curățase. Pâinea ei din cea mai bună făină albă avea să iasă, oricum, mai reușit decât colacii Bogdanei.
...
— Vii și m-ajuți, Bogdano, să pregătim pâinile?
— Le dau eu formă?
— Nu, aici eu mă ocup. Că tu le faci prea mici. Doar să mă asiști, Bogdana, ca să înveți și tu, încă o dată. Și dacă nu pricepi, să întrebi, din nou.
— Ioană!
— Apoi Văsălie le și crestează, dacă vrea!
— Le crestez io, tușă Ioană! Că și io știu!
— Cu spatele de la cuțât!
— Aia știu! Că știu cum să fac!
...
În sinea lui, Vasile Rizeanu fierbea, însă nu ar fi explicat, nimănui, motivele care ar fi stat poate în spatele acestui sentiment, mai anost. De ce, uneori, simțea că femeia lui nu era prea prețuită prea respectată sau prea onorată, de ceilalți, în spațiul acela familial al Stânei, așa după cum ar fi meritat? Pentru că era foarte tânără și prea dulce la față și prea frumoasă? Că, doară, sărmana Bogdana și-ar fi dat, de fapt, toate străduințele... Ce să fi făcut, în această privință, Vasile Rizeanu, pentru că femeile, absolut toate, sunt de fapt invidioase una pe alta, și pesemne o atitudine de o mai mare obediență este și înțelepciunea, dar și dezonoarea nevestei prea frumoase... (Își spunea el, mai amărât). Poate că nora trebuia să rămână cu totul supusă mamei, altfel ar fi ieșit, afară din abordarea potrivită, numai necazuri. Dar Bogdana Mihai era o fată cuminte și caldă, cu Ioana, să fi fost totuși cel mai cald și mai simplu mod de a te supune mamei bărbatului...
...
Cât să fi avut Bogdana? Doar douăzeci și unu-doi de ani... Pare-mi-se, douăzeci și unu. Pe vremea aceea, Bogdana era frumoasă ca o gazelă foarte tânără, ca un animal bun, și ca floarea proaspăt de cules a lunii Mai. Ca bobocul cel mai frumos, din luna înfloririlor ca acelea de Iasomie. Pesemne, acestei luni plină de Iasomie, i se dăruiește, în general, frumusețea, pentru ca o femeie tânără, de la stână, să culeagă, din ea, cu degetele... Ca și cum ar isprăvi, cu ele, de frământat un soare bun de colac, și îl va unge cu gălbenuș, iar colacul ei va prinde o crustă aurie și va fi cel mai bun colac pentru bărbatul ei, de cumva femeie va rupe din el cu degetele ei frumoase și îi va da bărbatului ei să guste, din el. Și, de fapt, pe bărbatul ei îl hrănește cu flori. Îi pune iasomie în gură.
— Mă ajuți, Văsălie?
— Te ajut, Bogdana! Dar, la ce să te ajut?
— Să mă ții în brațe și să mă ajuți!
Pesemne, și acesta este numai un ritual casnic. Un bărbat și o femeie sunt, cu adevărat, foarte frumoși, numai când împărțesc iubire, numai atunci când se împart de fapt unul cu altul, și numai când nu le mai ajunge și nu mai e destul, parcă, din această împărțire onestă.
...
Dar aceasta este, cu adevărat, o altă chestiune. Pentru că dragostea este, mai mereu, inexplicabilă. Este aproape un paradox, de fapt...
...
Acum, ce putem povesti, de pildă, despre Bogdana Mihai Clițău. Fusese luată, pesemne, prea repede, din satul ei, a stat, de fapt, până la șaisprezece ani, pe lângă doi bătrâni, care îi fuseseră, până când fata crescuse, atât mamă, cât și tată. Apoi, în satul acela moldovean, a venit un cioban bogat și cam urâțel, care avea oile, însă, în Ardeal, tocmai în Munții Apuseni, și care a remarcat frumusețea tinerei fete, îi apăruse drept în drum, când negocia arendarea unei oi. Era Bogdana Mihai Clițău prea tânără, atunci, dar dacă ar mai fi stat bărbatul până Bogdana ar mai fi crescut, i-o ar fi luat-o probabil altul. Își dete repede seama, că ori ar fi fost prompt, ori ar fi pierdut o nevastă foarte frumoasă... S-a năpustit, aproape, după fată, până a aflat că o crescuseră bunicii ei, cam săraci și cam înaintați în vârstă, de altfel.
...
— Mi-o dați pe fată, sau nu mi-o dați? Că am oi multe, sus, la munte, și căși au, părinții mei, care mi-or reveni, după ce ai mei nu or mai hi... Dar mai mult, am un braț muncitor, care nu va obosi niciodată! ...Stau, de fapt, sus, în stână, în Valea Frumoasei, cu oile...
— Ți-o dăm, ficior, că noi vrem! Dar ai grijă de ie? Spune-ne!, a zis atunci bătrâna, fără să contenească să îl privească pe tânărul pețitor drept în ochi.
— Am, cum să nu am? Că doar Bogdana îi frumoasă! Merită, de fapt, totul!
— Să o iei atunci, și să faceți, amândoi, nuntă mare, că noi suntem bătrâni, și nu prea putem ajuta... Ce să facem și noi...
— Cum nu? Facem nuntă! Că dacă mi-o dați pe fată, eu doar aceasta speram!
— Facem, facem! Că fata vrea, că e a noastră! Cum să nu?
— Dacă ieu fata! Că o ieu, cum să nu? (S-ar fi înțeles ei, cumva...)

Și acestea fiind zise, și da!, aproape la fel ca într-o poveste, Ciobanul i-a pus un inel de aur alb Bogdanei, pe deget, și apoi, după nuntă, și după ce au stat, o vreme, în casa bătrânilor, a luat-o de fapt cu el, sus, la Stână, ca să îi fie nevastă, acolo unde se păstoresc turmele de oi, adică undeva în niște munți mănoși, numiți Apuseni și Cindrel. La început, fetei i-a fost mai greu, să se obișnuiască la stână, pe lângă mama lui Văsălie, adică Ioana Stăvete Rizeanu, care, la patruzeci de ani, părea adevărata femeie a stânei, apucând, parcă, în mâna ei vrednică, toată treaba, care ar fi trebuit, acolo, făcută. De fapt, bărbatul Ioanei nu mai era. Văsălie fusese crescut de Iona, de Veta, bătrâna, dar și de soțul ei, Florică Rizeanu. Ba, uneori, mai venea și mama Ioanei, pe la stână, adică Veta Rizeanu, iar, atunci, sărmana Bogdana își cam pierdea de tot statutul de femeie și de nevastă a celui mai avut păstor din zona stânelor. Ceea ce, la început, nu ar fi deranjat-o pe Bogdana, defel, pentru că era foarte tânără. Ca, mai apoi, vădit să o supere. Nu mai suporta să fie mâna a doua sau a treia, în stână, dar și în spațiul locativ, și ca celelalte femei să o supere... Dar aspectul acesta, semnificativ pentru ea, nu l-a știut decât Bogdana Mihai.

Cui să fi povestit? Unde să se fi descărcat, biata fată? Dar, cu timpul, s-a mai obișnuit. Poate că nu era, chiar ea, să se împotrivească certei așezări a lucrurilor. Ce să facă, Doamne, dacă nu era atât de impunătoare, pe cât ar fi fost Ioana Rizeanu? Sau Veta, care la șaptezeci de ani, se lua, în vorbe, cu toți ciobanii? Să fie ca Veta? Sărmana Bogdana? Nici aceasta nu ar fi fost în regulă, nici în ruptul capului. Apoi, nimeni nu i-ar fi luat anii de nectar dulce ai tinereților... Măcar de aceasta să fi avut parte. Bogdana nu și i-ar fi dat, pentru nimic, frumusețea sau tinerețile... Ioana, de pildă, era cam bătrână. Avea aproape cincizeci și doi de ani, și tată-său, Florică, era pe la câmpie, îngrijind la averi și la căși, iar Veta... era doar o bătrânică iute și prea certăreață...
— Ce faci, Pătrule, pe unde umblă femeile? Ce cauți tu, Pătrule, prin căși?
— Eu... Sunt bine.
— Cum ești bine, prostane?, s-a răstit, atunci, Veta. Treci, din căși, cu ceilalți ciobani, și pleacă de lângă femei, că nu e rost pentru tine, aici!
— Eu? Mă duc, Veto!
— Bată-te să te bată! Că toantă e, cu adevărat, lumea!
— Sunt, eu, tont?
— Nu tu! Lumea! Că lumea nu știe despre tine nimic, Pătrule!
— Ce să știe, Veta? Că strigi? Că ești o nebună?
— De ce îți pierzi, de fapt, tu timpul prin căși, Petre? Ca să nu muncești?
— Io?
— Și ce treabă ai dumneata cu toate muierile? Nu vezi că toată lumea te ia drept de tont și de băgăcios?
— Pe mine?
— Ce cătai la pernele alea ale femeilor? Vedeai de sunt parfumate sau nu? Ori ce cătai?
— Eu?
— Căutai miros de femeie, sau bani ascunși? Ce cătai? Prostule!
— Să nu-i povestești lui Văsălie, că mă omoară!
— Ce cătai?
— Eram, Veto, doar curios...

Dar, probabil, nu ar fi fost chestiunea tocmai așa. Ori cine să știe prea bine cum merge, în lume, Păcală, pe lângă Tândală. Apoi, ne uităm o secundă. Bărbatul, pierzându-și, de fapt, timpul cu câinii și cu fluierul, adică fluierându-le oilor și păzitorilor lor, de începeau să urle câinii pe-afară, imitând fluierul lui Petre, dădea, apoi, să intre din nou în casă, și să se ia, pesemne, după fundul femeilor, să vază... adicătelea... de pildă, că ce fac ele, acolo, în căși?
Dar Veta nu înțelegea nici acum ce ar fi avut Petre cu perinele Bogdanei, de le tot pipăia... Ce să fi semnificat, adică, aceasta, că Petre pipăia perinile Bogdanei Mihai? Căuta bani, sub ele, sau poate era numai un fetiș?
...
— Bogdanooo!
— Da, Petre! Iarăși, ai vinit?
— Iar.
— Dar de ce, măi, Petre? Să încurci lucrurile și să stai după fustele femeilor, în căși?
— Ești bine, Bogdana? Nu vrei să te pot ajuta?, a zis, în schimb, Petre.
— Lasă-mă în bruș, măi, Pătrule... De data aceasta a găsit-o supărată, dar Pătru niciodată nu îi cerea să îi povestească Bogdana nimic. Uneori, Bogdana se mai scăpa, însă, iar Pătru afla te miri ce...
— De ce să te las, tu, Bogdana? Pesemne, visezi tu la mine? Crezi că nu știu?
— Nu, măi, Pătru! Nu visez la tine! Ci la Emilian Păun, îți zic! Chiar la el visez eu!
— Te omoară bărbatu-tău, într-o zi!
— Bărbatu-mieu? De ce să mă omoare, măi, Pătru?
— Păi, dacă te uiți după Emilian! Că e frumos, că de-aia te uiți...
— Cum să mă uit, Pătrule? Tu vorbești prostii? Tu nu știi, niciodată, când o femeie frumoasă glumește, poate? Că pe ea o place toată lumea, și soțul, și toată lumea... Eu de-asta ziceam. Că eu doar glumesc, când zic că mă uit la Emilian Păun!
— Da, Bogdana, acum, am priceput! Că mai bine, nu s-ar fi putut povesti sau acorda explicațiuni!
— Ce să se acorde?
— Explicațiuni! E un cuvânt vechi! Așa zicea tata! În loc de explicații, explicațiuni!
...
Avea să uite, sărmanul Pătru, foarte repede ce povestise, de fapt, cu Bogdana Mihai, pentru că femeia întorsese, cu o foarte pricepută tehnică, discuțiile acelea, ca să se apere. Și ce să mai spunem despre faptul că Petre stătea cu femeile prin bătături? Pesemne, ar fi trăit din minciunelele unui trai pe lângă muieri. A umbla prin căși, poate nici el nu își dădea prea bine seama de ce se comporta așa. De ce nu îi plăcea să lucreze, cot la cot, cu ceilalți bărbați, ci că, în schimb, stătea numai pe la Stână, drept înăuntru, unde de obicei erau numai femeile. Apoi, Emilian Păun. Poate niciodată nimeni nu așază paie pe foc doar așa. Poate, cu adevărat, ar fi fost ceva acolo, cu Bogdana Mihai Clițău. Deși ea se tot chinuise ca nu cumva să i se vadă adevăratele sentimente, cu privire la tot ceea ce se întâmpla sus, în Stână. Era, în fond, doar o femeie de douăzeci și unu sau doi de ani, nu mai mult, sângele pesemne fierbea în ea, și tinerețea aceea vitalis, care macină pe oricare femeie. Pesemne acesta să fie cazul când vine vorba de o femeie tânără și foarte frumoasă.
Ioanei, însă, nu îi scăpa de obicei prea mult, îi văzuse, nu foarte demult, pe Bogdana și pe Emilian Păun, stând, doar ei doi, de vorbă, rezemați amândoi pe o capiște și, observase Ioana, într-o clipită, că parcă, privindu-se întruna, de năuci, și se zăpăciseră, de parcă numai atunci s-ar fi văzut de fapt unul pe celălalt. Parcă... văzuse acolo ceva, Ioana, bătrâna, adică soacra Bogdanei Rizeanu, crezuse că ar fi fost, de fapt, câte ceva, acolo, o ocheadă mai acidulată, dar nu povestise despre aceasta, cu nimeni. Poate o vorbă să îi fi scăpat pe lângă tânăra nevastă, mai demult... Dar Bogdana Mihai se apărase imediat și a luat-o, cât a trebuit de repede, pe Ioana Rizeanu, în răspăr și se apărase, cu un glas ascuțit și plin de revoltă:
...
— Ce spui, tușă, despre mine? Sunt numai tâmpenii, Ioana! Cred că trebuie să îți pui ochelari, ca să poți vedea!
— Tâmpenii, Bogdana? Las` că vezi tu tâmpenii!
— Alea îs! Prostii! Niște prostii chiar mari!
— Îs, Bogdano? Ce te prinde să stai cu Emilian, pe capiști?
— Pe mine? Dar acum, Ioana, pesemne că nu pot povesti? Nu am voie?
— Cu Emilian? Ce să discutați, voi doi?
— Eu numai îi țineam de urât! Dar tu cu Petre, Ioana, tu ce discuți?
— Cam ce vorbești tu cu Emilian, Bogdana, dar decent!
— Decent?
— Da!
— Eu? Nu am nicio vină! Că numai vorbim, ca doi nevinovați! La fel cum și tu mai vorbești câteodată cu Petre, sau cu Boloc!
— Văsălie știe? Vezi ce faci, noră dragă, să nu mă superi!!!
— Vasile? Dar ce treabă să aibă Vasile cu prostiile astea femeiești? Te crede pe tine, cu prostiile, sau pe mine, care îl iubesc, și care îi sunt nevastă bună, și care nu am avut niciodată treabă cu nimeni, în afară de el? Că doar mă știi, că sunt a lui Văsălie, de când lumea și pământul! Și încă-s nevastă frumoasă, nu așa!
...
Și cam atât a fost, discuția aceea, între cele două muieri. Nu i-a mai zis fetei nimic, apriga soacră, de parcă ar fi șters totul, în mintea ei, foarte repede, subit și-a dat seama că subiectul aluneca pe o pantă prea periculoasă. Așa să fi fost?! De fapt, își aducea aminte ce văzuse, nimic foarte ilicit, vreo apropiere, ceva... Sau se forța, în sinea ei, să se convingă, Ioana Rizeanu, de aceasta, pentru simplul motiv că așa ar fi fost poate mai bine. Dar realitatea că aceia doi vorbiseră, felul cum i s-a părut că îl privea, pe bărbatul cel frumos, Bogdana Mihai Clițău... Poate, ar fi fost acolo ceva... Iar Ioana Rizeanu era doar o soacră foarte ageră, ar fi trebuit să fie, de atunci, și numai pe paza cea mai atentă, spre buna propășire a familiei, spre a evita buclucuri mari, și doar ochi și urechi, în ceea ce îi privea pe cei doi. Care parcă se priviseră oleacă nepotrivit. Pentru că, poate, era, totuși, ceva ilicit, acolo... Cu tinerii, fiecare bărbat și femeie... Amândoi erau foarte frumoși, desigur, așa cum nu a fost, niciodată, probabil, Văsălie, și cum era, în schimb, Emilian Păun, un păstor înalt și foarte voinic, cu ochi mari și albaștri, pe sub sprânceană lucioasă și neagră ca de corb negru.
...
— Prea frumos l-a făcut Dumnezău pe Emilian, ăsta, eu așa cred! Și-a zis Ioana Rizeanu, mama lui Văsălie, când l-a mai văzut, pe feciorul acela, care începuse să aibă, pe numele lui, o mică turmă de nouăzeci de capete, astrânsă din ceea ce lucrase, un an, la stână, ca sâmbraș... Și cu ce bani mai avea el, cu ce mai căpătase pe munci suplimentare și că făcea ce i se cerea, cât de greu, dându-i pe toți ca să își mai cumpere niște oi.
— E frumos, bată-l tot binele și vina, de frumos, eu zic că numai să nu ne strice averea și familia!, a mai adăugat Ioana Rizeanu, cu un șuierat strașnic, din lăuntrul pieptului, geloasă nițel pe frumusețea bărbatului, dar și pe faptul că nu mai era, de la o vreme, o femeie chiar tânără, ca să îl vază, și ea, pe bărbatul acela, cu ochi foarte tineri. De fapt, Ioana Rizeanu avea cincizeci și doi de ani. Ciudate sunt, pesemne, faptele acestea de carte, petrecute, nu demult, la o stână, mai sus de satul Păducele... Capiștile erau, de fapt, la fel de liniștite, doar o pală de vântuleț continua să mai tremure câte un pai, sau două, din căpița îndesată până la refuz, cu paiul cel galbăn, ca părul fetei ăleia mai tinere... Dar nu ne interesează, de fapt, cum erau capiștile, la ora aceea, pentru că pesemne capiștile sunt, toate, la fel...
— Ce ai, fă, Ioana!
— Vorbeam si eu, de una singură, Văsălie! Doar boscorodeam! Că mintea și inima femeii e de păcat. Uneori, vorbește ca pentru sine!
— Aha...
— Că bărbatul acela este, de fapt, frumos! Dar și tu ești, că ai numai treizeci și doi de ani!
— Ce tot zici, muiere?
— Nimicăăăă! Să nu cuteze să facă cineva, un bai, de să ne strice familia!
— Ce să strice? Familia? Dar ce e cu tine, Ioană?
— Lasă-mă, copilule!
— Te las, că ești mămuța mea și te respect, Ioana! Că numai tu, Ioana, și Nea Florică! Cât m-ați crescut...!
— Și cât ți-a dat Florică, adică tata...
— Dar am și pus mâna, peste toate, dacă le-am înmulțit, Ioana! Și i-am făcut fericiți pe toți!
— Asta da! Că eu sunt bine, Vasile! Și că Florică este foarte mândru de felul cum te-ai descurcat, până acum! Mi-a spus chiar el, Stâna e de trei ori mai mare, de atunci!
— Te iubesc, mamă!

***

Într-o dimineață, se văzuseră, un bătrân, mergând, cu greutate, pe drumeagul, de la urcușul spre Odăier, care ducea până acolo, înspre Stână, alături de femeia lui. Era Florică Rizeanu, bunicul lui Văsălie. Lângă el să fi fost și o femeie cam trecută, care însă ar fi părut, nu alta, decât prea voinicea. Era, de fapt, Veta Birjar, după numele ei de fată. Că, apoi, cine vine, acum, la Stână? Era chiar bunicul lui Vasile Rizeanu, adică Florică Rizeanu, și cu soția lui, Veta, care, pentru o vreme, a lipsit, din rânduiala cea mereu bună, a Stânei de pe Cindrel.
...
Ioana Rizeanu s-a repezit, atunci, desigur, către tatăl ei, Florică Rizeanu, de altfel, nu îl văzuse cam de mult timp pe bătrân. De mai bine de șase luni de zile, cam, de fapt. De Veta era, însă, cam sătulă. Pentru că Veta Birjar era mai mereu cu gura prea mare, pe la stână, de îi striga și strica, Ioanei Rizeanu, toată rânduiala și toate socotelile, pe care abia ce apuca să și le facă.
— Văsălie...!! Te caută părinții tăi, Vasile, hăi! Haida, Vasile, de pe la clăi! (Niciun răspuns.) Văsălie!
— Lasă băietul, Ioană, că bine vine... (Era Florică Rizeanu.) Stai, amu, fata noastră, cu noi! Că aproape de șase luni nu te-am mai văzut, cel puțin eu... Care îs amu cam bătrân, și nu prea pot urca, atât de des, pe cum aș vrea, pe la stâni... Iar, aici, e mereu muncă multă... Că tu, Ioana, și cu bunul de Văsălie, țineți, de fapt, toată treaba, pe aici, așa cum e ea. Adică, foarte bine... Câți Ciobani mai aveți, acum, Ioană Rizeanu? Câți mai sunt, la simbrie? Sunt cu toții sâmbrași?
— Pesemne că e plecat acum cu oile, Văsălie! Mamă, tată, să știți! Că e plecat! Sunt numai cinci Ciobani, cu totul, amu`, la stână, tată!
— Noi numai că am trecut, Ioana Rizeanu! Că Veta mi-a zis, să vin cu ea, și eu, măcar o dată, în munte!
— Că bine că ați venit, că mie, Ioanei, îmi era foarte dor de voi, că numai pe la căși stați, și tu, dar Elisaveta mai vine, însă ne lipsiți, fiecare, mai tot timpul! De noi nu prea aveți prea mult timp... Dar e și greu, de vinit, din Deva și până aici...
— Îl chem eu, pe Vasile, că vine iute... Că mă recunoaște foarte bine, după tulnic!, a zis atunci Bogdana Mihai. ”Că după al meu, mai mereu vine!”
— ???
— După al Ioanei, mai întârzie, câteodată, din câte e obișnuit... Dar dacă îl chem eu... Că e plecat Văsălie, pesemne. S-a dus după turma lui mare de oi. S-a luat după Emilian Păun și după ceilalți Ciobani, de s-au dus tot pe dealuri, dintr-un deal pe alt deal, cu turmele de oi după ei, că acum sunt mai bine trei sute sau chiar cinci!
— Cheamă-l atunci, Bogdana Mihai, a zis Ioana, că după al tău, știe sigur că trebuie neapărat să vină... După tulnicul meu nu ține, mereu, seama! Dar al tău, e mai deosebit...
— Mă duc după tulnic!
— Du-te, atunci, Bogdana...! Că noi te așteptăm!
Apoi, se repezi, Bogdana Mihai, drept în casă, unde știa că a lăsat, ultima dată, tulnicul, chiar la locul lui obișnuit. În casă, însă, tulnicul ei frumos nu era pe nicăieri. L-a căutat, zorindu-se, foarte mult, să îl găsească. Tulnicul, oricum, nu era pe nicăieri, chiar dacă ea l-a căutat. În ziua aceea, tocmai Ioana l-a chemat, înapoi, pe Văsălie Rizeanu, de sus, de pe deal, sunând cu tulnicul ei mai mare, care nu ar fi scos, însă, sunete atât de frumoase ca ale aceluia al Bogdanei Mihai...
— Unde îmi e, Doamne ferește, tulnicul? (L-a tot căutat, fără să îl mai găsească.) Apoi, pentru trei zile, a stat, prin odăile Stânei, căutând, dar nu l-a mai găsit. Apoi, în ziua când Petre a revenit, înapoi, de la turme, s-a dus, din nou, la Petre...
— Mi-ai luat, iară, Petre, tulnicul?
— Tura asta, nu! Nu m-am atins de tulnicul tău, Bogdana!
— Nu?
— Nu e la mine, acum!
— Emilian Păun a venit, s-a urnit, și el, de la stână? E, acum, și el, poate, în pajiște?
— A venit, și el... Si el, și Boloc... Emilian e tocmai în spate, adică, pe la fânețuri... Vasile, după cum ști, e încă în munte. Că a trebuit să rămână cu oile, că, doar, pe simbria lui sunt toate, că ai lui suntem în stână! Ai lui Rizeanu, suntem! Noi ce să luăm, Bogdana Mihai... Că sunt numai firimituri... Măcar vreo zece oi, să ne fi dat în plus, pe an... Dar ce să facem, dacă suntem, și noi, niște Ciobani mult prea sărmani... Stăm, în simbrie, ca proștii, așa după cum putem! Cu tainul care ni se dă, și nu cu un altul!
— Boloc unde e?
— Cred că e în casă, cu Ioana Rizeanu!
— Și Emil?
— Emilian Păun, adică? De ce i-ai spus Emil?
— Așa mă lasă el să îi zic, adică Emil... Unde este, Petre, de fapt, Ciobanul despre care te-am tot întrebat? Ce mă ții ca de proastă? Nu îți mai dau niciodată tulnicul meu!(...)

De pildă, la stână. Toată lumea își aducea aminte, cum fusese, în vara trecută, pe la stână. Mai ales Emilian, dar și Ciobanul Boloc sau Bogdana Mihai. Că ea avusese, de fapt, peripeții cu tulnicul, că nu îl găsise, când a vrut să îl cheme pe Văsălie, dar și cu Emilian Păun, să fi știut Bogdana Mihai. Dacă ar fi fost să asocieze, poate, un cuvânt, acelei veri, i-ar fi zis, poate că e dragostea. Din vara aceea, să fi trecut, deja, atât de mult timp... Deși să nu fi contat aceasta foarte mult, în ordinea cea reală și în sensul real al lucrurilor. Multe aveau să se mai întâmple, încă, pe la stână... Că patimile sunt mari! Patimile, dar și toate pătimirile! Pentru că din prea multă patimă, în suflet, pesemne e strai numai prielnic și pentru o pătimire, cum să nu se îndrăgostească, de pildă, Bogdana Mihai? Sau lucrurile, poate, să nu degenereze, cumva, de aici? Ce treabă a avut, de fapt, Bogdana Mihai Clițău, cu Emilian Păun, Ciobanul, în vara aceea, a anului 1983, când era atâta dogorire afară și de caniculă?

— Cauți, Bogdana Mihai, poate, tulnicul? Cauți, femeie, tulnicul tău frumos? Că, e la mine. Acum am aflat, Bogdana, că îl căutai...
— Ești nebun, măi, Petre? Zi-mi! Nu am pe lume nimic mai drag, decât tulnicul ăsta! Că am vrut să îl chem pe Văsălie, din munți! Ca să vie, înapoi! Că eu caut tulnicul ăsta de trei-patru zile!
— L-ai chemat? Pe Vasile?
— Nu l-am chemat, Petre, că nu am putut. Pentru că trei zile pline, nu am dat de tulnicul aila! A trebuit să îl cheme pe Văsălie, chiar Ioana! Că eu nu am avut niciun tulnic! Iară l-ai luat?
— Nu ai dat de tulnic?
— Nu!
— Și l-ai căutat mult? Adică, tulnicul...
— Foarte mult, Petre! Dar iar te ții, ca un scai, de mine, Petre?
— Dar tu ții, Bogdana, la Vasile Rizeanu?
— Un pic. Dar tu te-ai șmecherit, un pic, Pătrule! Adică pari mai... cum să spun... isteț! Că nu erai, tu, așa, măi, Petre!
— Chiar par? Parc, Bogdana, un pic, ca Boloc? (A început să zâmbească). E bine de fapt că ți-am găsit eu tulnicul, că altfel... (Bogdana Mihai s-a dus drept la Ioana, care era, și ea, prin preajma stânei):
— Ioana, mi-a găsit Petre tulnicul...
— Dar, pe unde l-a găsit?
— Petre? Nu știu unde a dat de el! Că era tulnicul meu frumos...!
— Unde ai găsit tulnicul meu, Petre?
— Eu?
— Că tura aceasta nu țiu minte, măi, Petre, să ți-l fi înmânat!
— Dar ce aveți, amândouă, cu mine, amu, fetelor? Nu sunteți fericite acum că l-ați găsit? Că nici nu mai știu unde am dat de el. L-am ținut eu, și am tot cântat, dacă l-am găsit, tulnicul acesta, al Bogdanei Mihai. Acum, abia, am aflat, că îl căutai... Că tulnicul, de fapt, era la mine. Eu, numai că l-am găsit!
— Dar eu nu te-am auzit, cu tulnicul, băi, Petre... Dacă zici că l-ai folosit astăzi... Anume dacă ai sunat din el... Pe cine ai chemat, de fapt, tu, cu tulnicul meu?
— Că am fost, cu el, cu oile. M-am jucat, cu el, mai sus de deal. (Dar se speriase, Petre, puțin. Cât să îl ia cu toate sudorile. Ce a avut, de fapt, cu tulnicul Bogdanei Mihai. De fapt, să fi chemat pe cineva, de la distanță, de pe dealuri... Dar să nu fi povestit, despre aceasta, cu cele două femei. În fond, fiecare om are, câteodată, secretele lui... Pe care, poate, nimeni nu le va descoperi vreodată.)
Soarele bătea, prin stâni, aprig, chiar dacă suntem sus, în munte. Pârjolea, de-a dreptul, ierburile, din care trebuiau să ia, cu buzele, toate oile. Dar mult zăduf se învinge cu apă foarte rece. Să cauți un izvor, de pildă. Și să bei din el, să nu îți mai fie cumva sete, și să te astâmperi. Doar că, pe afară, s-a mai încălzit, din ce în ce mai mult, ba era chiar să fi fost o zăpușeală de-a culmea. Bogdana Mihai era, acum, fericită, pentru că dăduseră și margaretele sălbatice, cu o față de petale ca oul, de Bogdana și-ar fi putut împleti, și în continuare, coronițele, făcându-le amu cu margarete, ca să fie frumoasă. Chiar dacă, Văsălie Rizeanu dădea tot mai rar, pe la Stână, că era de fapt plecat cu oile după el, că ar fi trebuit, de fapt, să se cam ducă cu ele, înspre câmpuri nițel mai mănoase.

O vară aprigă, și o lună ca de cuptor, plină cu margarete ca oul, dar acum, la ora aceea, să fi fost înspre schimbul sulițelor soarelui, încă, nițel mai răcoare, avea însă în curând să se mai încălzească. Prin câmpuri, dăduseră ierburile, să se pârjolească pe sub soare toate, plantele ciobanilor, osul iepurului, câteva fire de sunătoare și traista ciobanului. Plantele și soarele obosiseră, dar continuau să se întărească pe la tulpine și pe la cocenii cu semințe, de le circula, prin ele, seva verde așa ca nebuna.

*** *

De fapt, fusese profesor de Matematică, în trecutul său. Mai ales înainte de plecarea Laurei, sora cea mică a Mioarei Ștefan și fata sa, care rămăsese undeva într-un sat din sud, profund afectată de moartea mamei. De fapt, cum să nu o înțeleagă, toată lumea, pe Laura, durerea ei... Acum se sprijinea pe soț și pe propria ei familie. Dar, nu, neliniștea aceea febrilă, teama care îi penetra carnea acum scofâlcită, nu îl mai părăseau niciodată. Apoi, pierderea ocupației care îi asigurase, un timp, normalitatea, starea cea mai normală a lucrurilor. Faptul că, de mult, nu mai văzuse un catalog, în realitate, sau măcar câte o bucată de cretă, ar fi fost bine făcută, lunguiață și albă, de mult nu mai știa cum arătau un set cu bucăți de câte zece crete, acum ar fi fost, poate, cum cel mai umil, slab, slăbit, temător, cu frica stându-i de-a dreptul prin oase, nu în sânge, pentru că sânge nu i-ar mai fi curs, de altfel, prin vene, ci poate numai așa, să se facă, de viață, că ar curge, ci ar fi slăbit, ar fi fost slăbit și uscățiv, de i-ar fi mirosit pielea, prea umil pentru ca inima să îl mai poată cumva asculta acum, apoi, venise liniștea aceea și frica de a trăi, care i se cuibăriseră încă și mai adânc în oase, pentru că inima i s-a învechit, de fapt s-a făcut veche, în el, drept în piept, și nu mai pompa pesemne decât foarte puțin, insuficient, iar el a devenit atunci trunchi, un copac plin de noduri, un os, fără niciun bai de niscaiva seve mai bune. Poate ceva ar mai fi fost, încă, acolo, ceva non-vital, care nu ar fi avut legătură cu inima, cu treaba ei, ci doar cu oasele, unde ședea de fapt frica... Poate prin trupul acela ar fi curs un fel de poșircă, pentru că demult nu mai trăia, el, în schimb îmbătrânise demult. Ce să mai faci cu un trunchi obosit? Doar trudești, ca să nu cazi cumva la pământ, dacă el te prinde poate nepregătit...

— Eu mă duc către școală, dragă tată! Că nu mai pot aștepta niciun pic, pe loc, adicătelea că nu pot ajunge, altfel, la timp ca să îmi încep clasa, orele!
— Du-te, Mioaro, atunci. Du-te, dacă trebuie să ajungi!
— Da, tată!
— Că mă descurc eu, cumva!
— Da, Papa! Mă duc și eu atunci, tată!
— Știi ce mă gândeam, draga tatei? Acum, că a trecut atâta timp, de când... Cum să spun. Aș vrea, când mor, să stai tu pe lângă tata. Să fii, și tu, lângă el. Că toate lumile și străinii sunt răi, draga tatei...
— Tătucă, de ce te gândești la prostii? (Și o spaimă nemaipomenită i-a săgetat trupul.) Eu mă duc la școală, tătucă, iar dumneata să nu mai vorbești prostii, că te bat!
— Doar tu mi-am mai rămas, Miorițo... Doar tu și văzduhul! (Și se entuziasmase ca un om nebunuț și ca un bătrân.)
— Nu vorbi tâmpenii, Papa, că te bat! Văzduh, ca văzduh, dar dacă dumneata nu lași țigările matale, chiar și văzduhul te consideră, tătuță, de prost!
— Da, Mioara. Văzduhul e ușor, știi? Știi aceasta, draga tatei?
— Da, cum să nu știu, Papa... După cum mi-ai explicat dumneata, atmosfera e foarte ușoară, adică, de fapt, aerul!
— Da, draga tatei! Să le spui, acolo, la școală! Că e ușoară, atmosfera! Așa ca o pană de gâscă!
— Eu mă duc, papa, că sunt așteptată la școală!
— Mi-e dor, draga tatei, de Laura!
— Și mie, tătucă. Că Laura e sora mea...
— Crezi că Laura m-a iertat, că nu am avut mai mare grijă de maică-ta?
— Da, tată. Eu așa cred. Și că m-a iertat și pe mine, pentru că nu am înțeles-o. Eu și Laura nu ne-am înțeles, de fapt, una pe cealaltă. Pentru că Laura era foarte frumoasă și pretențioasă, cu privire la toate, iar eu, tati, doar o tâmpă...
— Cine să înțeleagă de fapt lucrurile, dar eu țin de fapt foarte mult la tine, Miorița! Ești ce are tata mai bun!
— Da, tati...
— Și ești și frumoasă!
— Îs?
— Acum le predai Fizică, așa ca un bărbat! Că bărbătoasă ești, și nu frumoasă! Ca un matematician, așa ești tu, exact cum eram și eu! Așa le predai, Mioară, așa cum as face-o eu, exact ca un matematician! Te-a ajutat ce te-am învățat, adică ce ți-am explicat? Să te fi ajutat, și pe tine, un pic, explicându-ți, pe îndelete, din manualele tale... Fizica nu se schimbă prea mult, odată cu trecerea anilor...
— Trebuia tu să le fii profesor, nu eu tătuță... Că ești cel mai bun dintre buni... (S-a supărat, auzindu-l pe bătrân. Dar numai ca o părere...)
— Eu sunt doar un bărbat plin de răni și de sechele, draga tatei. Iar aceasta, până acum, nu am spus-o chiar la nimeni. Sunt numai un ram cam bătrân și rupt. Ăsta sunt, un copac!
— Da, papa!
(De fapt, se ținea încă bine, iar pe Mioara o avuse, de la soția lui, foarte târziu, la patruzeci și cinci de ani. Pe Laura, mult mai devreme, ea fusese de fapt frumoasa familiei și se măritase de fapt foarte devreme, rămânând pe lângă soțul ei.)
— Îți aduci aminte de maică-ta, Mioara? Că eu o văd În fiecare noapte.
— În fiecare noapte, tată?
— Când așez capul pe pernă, atunci, de fapt, mă gândesc, cel mai mult, la ea. Uneori o și visez. Iar dimineața, gândindu-mă la visul pe care l-am visat, pesemne, cu o noapte în urmă, mă trezesc că râd sau chiar și că plâng, de unul singur...
— La fel și eu!
— Da, Mioara! Da! Cred că sunt nebun! (De fapt, Mioara Ștefan își înțelegea foarte bine tatăl. Și îl cunoștea foarte bine. Uneori, despărțirea de o persoană foarte dragă, îți lasă, în suflet, furtuni.)
— Să nu mai tușești, așa, papa, și să te lași de fumat! Îmi promiți?
— Da, îți promit, draga tatei. Dar cred că, mai greu ar fi, de pildă, sau mai ușor, cred, să mă fac profesor, în locul tău!
— Știi, papa... Când eram foarte mică, mi-ai spus dumneata ceva...
— Ti-am spus foarte multe, draga tatei, pe când erai micuță...
— Da, Papa! Întotdeauna m-am gândit la ce ai spus, dar nu am înțeles niciodată, foarte mult. Iar dumneata, așa să îmi zici. De ce nu stau porumbeii, de regulă, sau mai bine spus, că nu stau niciodată, dar niciodată, pe clădirile bisericilor. Ai zis doar așa, doar așa ai spus, atunci, papa? Că nu stau porumbeii, acolo?
— Ce-ți veni cu ciudățenia aceasta, Miorița Ștefan?
— Când erai mică, mi-ai arătat o Clădire bisericească, în fapt, foarte deosebită și înaltă, mi-ai explicat că nu o să văd, toată viața mea, vreun porumbel, pe vreo biserică, vreodată, adică aceasta nu s-ar fi întâmplat niciodată, ca eu să văd... Și chiar așa a fost, încât nu am văzut, niciodată. Nu știu de ce, tati.
— Nu mai țiu minte...
— Aceasta, pentru mine, a rămas, tată, un fel de obsesie, ca un fel de paradox, pe care nu l-am înțeles, niciodată, nici chiar până acum. De ce nu stau porumbeii pe clădirile bisericilor, tătuță?
— Ehei...
— O să descopăr într-o zi taina aceasta, papa! O să aflu! Și o să înțeleg! Știi de ce? Pentru că prostia aceea chiar e adevărată. Și nu am văzut niciodată vreun porumbel pe vreo clădire de Biserică, ci doar pe clădirile foarte înalte, care niciodată nu era cazul pentru o Biserică!
— E doar o ciudățenie, Miorița. Că mi-am adus, acum, aminte. Mi-a spus-o, și mie, tata, la rândul lui. Dar nu am văzut, nici eu, toată viața mea, vreun porumbel, așezându-se pe vreo biserică. Poate nu le place, la biserici, ceva... Cum sunt construite ele... Cine știe... Poate e prea multă sfințenie, în lume, draga tatei, eu așa zic. Iar porumbeii nu înțeleg aceasta, de fapt, și că e sfânt, totul!
— Da, papa! Eu mă duc...
— Te duci, Miorița?
— Da, tată!
— Ca o femeie cu poalele pline de mere, așa să te duci!!!
— Ce, papa?
— Doar mă gândeam la ceva... O femeie cu un coș de mere, sau cu mere, la ea, e întotdeauna foarte frumoasă, chiar dacă alții îi spun altminteri...
— Nu sunt, poate, frumoasă, tătuță?
— Ești. Cum să nu fii frumoasă, draga tatei? Dar să ții merele, după tine, că nici pe Biserici nu se așază porumbeii, de altfel așa cum tu ți-ai adus foarte bine aminte! Pentru că, uneori, nu vor...
— Poate porumbeii să sparie de Dumnezeu, papa!
— Ei, vezi? Că nu știi?
— Mă duc, papa! Copiii mă așteaptă, toți!
— Te așteaptă?
— Toți, papa! Toți!
— Ce crezi despre Nuța, draga tatei? Nu-i așa că Nana Nuța ne ajută, acum, foarte mult? Despre atmosferă le-ai povestit, copiilor, că e foarte ușoară, așa după cum ți-am spus eu, să le spui?
— O să le povestesc, tată, și aceasta! Că e foarte ușoară!
— Ei, vezi? Draga tatei...
— Mi-ai tot spus!
— Draga tatei...
— O să le povestesc tot ce îmi povestești dumneata, de fapt, tătucă!
— Nană Nuță îți place? Dacă mă reînsor într-o zi, ce zici, Mioara Ștefan? Nu sunt eu, încă, un bărbat bun? Și nu merit eu, poate, aceasta?

Și-a pus, Miorița Ștefan, atunci, drept pe spate, rucsacul cel greu de prea multe manuale și de cărți, și dusă a fost, de-a lungul uliței, care ar fi dat înspre Centrul școlar din Păducele.
Săptămâna aceea ar fi fost despre nu mai puțin de doisprezece ore de Fizică, dintre care patru, la două Clase de a Opta, cum Păducele era de fapt un sat mare și care avea un Liceu pe măsură, cu câte trei, sau chiar patru Clase, din fiecare an, dar și un Perimetru gimnazial, deservind, amândouă, vă spuneam, sate din toată comuna Sântei, pe care o deservea. Ce să te faci, și cum să nu fie oable, toate? Dacă Păducele era un sat atât de bun și atât de domnos, cu un Director care se ocupa, atât de bine, de toată viața scolastică? De fapt, domnul Andrasi Imre conducea ambele Instituții, deservind, măcar în parte, întreaga comună. Adică ar fi venit liceeni și copii din toată comuna, deși licee mai erau. Care după cum ar fi vrut și putut. Atât Liceul cât și Școala Gimnazială din Păducele, erau bine puse la punct, dar pe aceasta noi o știm deja, de fapt... Revenind, poate, foarte lin, de sus, din munte, până mai înspre câmpie, în Păducele, poate, aici, întâmplările sunt mult mai line și mai molcome și nu au fierbințeala aceea care se mai întâlnește în unele suflete de bărbat, de pe la stână. Care întâlnește o muiere frumoasă, una care să fie iubită, pesemne, și de altcineva. De fapt, Emilian Păun nu a avut cum lupta... Însă în Păducele, cum să se mai simtă, mai puțin, sau mai mult, altceva, decât molcomia neîntâmplării... Poate, Emilian Păun ar fi trebuit să rămână, demult, în Păducele, pe lângă Denisia și fratele Iacob, nu să se avânte, poate, în Munte. Dar aceasta este desigur o altă poveste... În casa lui plină de cărți, din cele mai diverse, Nechifor Ștefan, zis și ”Domnul Pălărie” (Și aceasta pentru că, de când se știa el, încă de la optsprezece ani, nu ieșise din perimetrul casei, fără ca cumva să nu poarte acest accesoriu, foarte la îndemână, de altfel) nu pregeta să nu își aștepte fătuța, singura care rămăsese, pe lângă el, din cele două. În casă, se auzea același sunet, care uneori se amesteca cu cântecul păsărilor de afară, era de fapt pendula, veche din 1921, care, într-un fel, foarte monoton, bătea. Ce ar mai fi avut tihnă să facă acum? Știa, pe de rost, chiar și acum, toate rezolvările, dintre cele mai dificile, din Gazeta Matematică, chiar vă povestesc că avea toate numerele din Gazeta Matematică. Tare demult, pregătise olimpici. Dar, acum, pesemne, nimeni nu mai avea prea multă nevoie de el, pentru că era bătrân. Iar copiii de la Liceu, pentru că a predat matematică de fapt la un Liceu, probabil ar fi râs de el, acum, și de bătrânețile lui. A apucat, cu o mână, ceașca de cafea. De fapt, se gândea, ar trebui să renunțe, odată, și la obiceiurile acelea nepotrivite, care, credea el, îi făceau atât de mult rău, ca de pildă, fumatul, și ceașca etern plină, pe care o tot reumplea, din lichidul acela blestemat și foarte dulce, de-a lungul unei zile întregi.
...
— Ai venit, draga tatei?
— Da, tătuță...
— Când mi te măriți, și tu, Mioriță? Când te duci, și tu, ca să te căsătorești?
— Când oi găsi și eu pe cineva, Papa...
— Dar nu ai găsit, fata tatei?
— Încă nu.
— Dar cauți?
— Nu.
— Pesemne așa suntem noi, Mioara Ștefan. Suntem monotoni ca și ceasul acesta ce tot bate, fără ca în inima noastră să se schimbe mai nimic...
— Crezi că sunt urâtă, Papa?
— Nu ești, cum să fii? Nu vorbi prostii mari, Mioara...
— Știi papa, am întâlnit, foarte demult, un om cu un măgar, era pădurar, Papa... Și un om foarte urâcios, la fire și la chip. Mi-a fost, aproape frică, de el...
— Așa... Să nu vorbești prea multe cu străinii, fata mea!
— Stai să îți zic! Tot mai demult, am cunoscut un păstor... Se numea Emilian Păun, adică Păun, de la Micești, parcă. Dar, tătuță, om sau bărbat mai frumos, decât el, eu nu am văzut niciodată, în toată viața mea. Și nici nu cred că ar putea fi mai deosebit...
— O, fata tatei... Să te ferești de străini, pentru că eu sunt bătrân, și nu te mai pot apăra...!
— Mă feresc, tată! Cum să nu mă apăr, si cum să nu țin, poate, la inima mea? Dar mai tare mă ferește dragostea dumitale, decât orice pe lumea aceasta... Că e bună...
— Of, Mioaro!!! Ce s-a întâmplat, de fapt, cu tine? Și de ce mi te-ai schimbat?
— Nu sunt schimbată, tată! Poate aceasta să fie de fapt, problema cu mine. Că eu nu mă schimb niciodată. Pentru că eu, de fapt, numai bat pasul pe loc!
— Niște păreri prea rele... Într-o zi, trebuie să te căsătorești...
— Da, tată... Dar eu nu mai prea...
— Păreri rele...
— Tot prea bat pasul pe loc, tată!



Fragmente (ample) de ROMAN: ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”