agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-09-26 | [This text should be read in romana] |
Se înserează peste sat și peste toată valea Someșului, e o seară caniculară, deși soarele s-a scurs după dealul dinspre apus, aerul e încă încins și tremură ca o perdea străvezie în lumina slabă a înserării. Noi, ceata de băieți, ne întoarcem veseli și gălăgioși de la scăldat, răcoriți oarecum de apa Someșului, după o zi toridă în care am trebăluit cu părinții la câmp, la adunat de fân, iar apoi am primit drept recompensă două-trei ceasuri de scaldă în apa aproape fiartă a bătrânului nostru râu.
Suntem nerăbdători să mâncăm ceva pe apucate și să luăm niscaiva haine pe noi, mai de doamne-ajută, că e nuntă în sat și vrem să luăm și noi parte, de pe margine, la procesiunea mirilor de-a lungul uliței și apoi la slujba de cununie de la biserica din sat. Noi, băieții, adunați ciotcă, ne uităm la cei doi miri, țepeni în hainele lor de gală, încinși de căldură, roșii și frumoși ca doi trandafiri, la lumea pestriță în straie de sărbătoare adunată în uliță, la fetele bronzate și mai mult dezbrăcate ce-și însoțesc părinții ori bunicii la ceremonie. Eu sunt îndrăgostit lulea, pentru prima oară în viața mea, de mai bine de o lună, de una dintre fete, domnișoară venită de la Cluj în vacanță la bunicii ei, va merge și ea în toamnă la liceu ca și mine, mereu îi arunc priviri pline de înțeles și fac gesturi îndrăznețe de amorez, dar ea nu prea dă mare atenție strădaniilor mele de băiat sărăcuț și visător de la țară, ceea ce mă face mereu melancolic în ultima vreme, suferind din dragoste neîmpărtășită. Cea pe care o socotesc viitoarea mea iubită e într-o rochiță albastră ca cerul, scurtă și foarte decoltată, care-i vine de minune, așa cum e ea, ca o păpușă blondă cu ochi albaștri, bronzată și frumos coafată, ca în revistele cu actrițe de film pe care le țin ascunse în cufărul cu secrete din camera mea. Tinerii miri sunt de o frumusețe de poveste, iubirea lor e și ea de poveste, toată lumea îi admiră pentru frumusețea și mândria vârstei lor, dar și pentru dragostea nețărmurită ce și-o arată. „Așa vom fi și noi”, îi spun în gând celei pe care o consider de pe acum iubita mea. „Ne vom iubi infinit! Dragostea cea mare e nemuritoare, ea nu va avea sfârșit!” Sunt entuziasmat la gândul că, într-un viitor oarecare, ne vom căsători cu siguranță și noi, la fel ca mirii de față, sunt absolut convins că suntem predestinați unul altuia, pentru vecie! Mă uit intens în direcția ei, aș vrea să-i întorc privirile spre mine prin telepatie, dar ochii ei privesc larg deschiși la mireasa în rochia ei albă, învoaltă, probabil se vede și ea mireasă peste ani, dar nu sunt deloc sigur că se vede cu mine. Poate cu altul! Cine știe... Asta îmi stârnește din nou tristețea mea de copil mare cu capul plin de povești și romane de dragoste citite sub umbra bătrânului nuc din grădină, ori în fânul din șură, atunci când plouă și răpăie picăturile pe acoperișul de draniță, iar eu visez cu ochii deschiși. Intrăm cu tot alaiul în biserică, totul e pregătit pentru ceremonia de cununie, pe care o știu pe de rost de la alte nunți din sat, nu urmăresc prea mult cântările preotului și cântăreților din strană, admir doar perechea de tineri și din când în când trag cu coada ochiului spre iubita sufletului meu, care nu-mi aruncă nici măcar o privire cu ochii ei albaștri de peruzea. La un moment dat are loc depunerea jurămintelor tinerilor miri în fața preotului și aud clar, în rostirea lui solemnă și gravă, cuvintele: „Și te voi iubi, până când moartea ne va despărți!” Simt undeva, în pieptul meu firav de puștan de nici cinsprezece ani, o lovitură rece și dureroasă ca de cuțit. Cum adică? Iubirea nu e veșnică? Ea nu e nemuritoare? Nu ne face și pe noi nemuritori odată cu ea? Ce fel de iubire e aceea care se sfârșește în orice clipă în moarte? De ce? De ce? Parcă-mi răsună ca niște dangăte de clopot întrebările în mintea mea încă fragedă, de adolescent. Dacă moartea va tăia totul la un moment dat, atunci ce sens mai are o iubire trecătoare? Ce folos să iubești cu o dăruire totală și o patimă nesfârșită, dacă iubirea nu e infinită? „Iubirea e mai tare ca moartea”, citeam eu undeva în epistolele Noului Testament și în romanele mele de dragoste. „Iubiții se vor regăsi și se vor iubi și dincolo de mormânt!”,„Iubirea trece și dincolo de moarte și ne face nemuritori!” citeam eu de atâtea ori. Și atunci? Cum poate spune părintele: „Te voi iubi până într-o zi, până când moartea ne va despărți!” Dintr-o dată îmi scade entuziasmul până la pământ. Și pentru nuntă și pentru viitoarea mea iubită și pentru iubirea noastră infinită. Ies grăbit și agitat din biserică, strecurându-mă cu greu prin mulțime, enervez câțiva moși simandicoși și câteva babe cernite, umblu o vreme hai-hui pe ulițele satului luminate de becurile din stâlpi și de luna palidă apărută de după Dealul Cetății. „Până când moartea ne va despărți...” îmi reverberează mereu în minte. Deci, moartea ne va despărți într-o bună zi... în oricare zi... și atunci totul se va topi în neant și iubirea noastră cea mare se va destrăma ca o pânză de păianjen iluzorie... Ajung acasă mai devreme decât se așteptau ai mei. ”Ce-ai pățit? Ce ai, de parcă ți s-au înecat toate corăbiile în Someș? De ce n-ai mai stat la cununie, că ție îți plăcea?” „Nu-mi mai place!”, arunc eu vorbele în treacăt, spre uimirea părinților mei și mă duc direct în șura cu fân unde mă arunc pe burtă, mă îngrop în fânul proaspăt adus de la câmp, mirosind încă tare a flori sălbatice și plâng îndelung, cu suspine, până adorm și visez o fată cu părul de aur prins cu un ac de argint împodobit cu perle, într-o rochiță albastră ca cerul fluturând pe trupul frumos bronzat lucind în soarele amiezii, săltând veselă prin iarba înaltă și florile multicolore din poiană, venind spre mine cu brațele deschise, o cuprind apoi toată, cu tot sufletul meu și o iubesc îndelung, în lumina soarelui arzător, în zborul de fluturi săltând peste tot, în zumzetul lin al albinelor printre flori și în clipocitul vesel al izvorului de sub copaci, un timp nesfârșit, ca pentru veșnicie... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy