Se aduna vecinătatea, în serile lungi de toamnă, la desfăcutul cucuruzului. Se apărau, mai ales copiii, de frigul pătrunzător, îngropându-și picioarele și chiar pieptul, în frunzele albe, ușor foșnitoare. Și câte nu se mai povesteau. Într-o seară până târziu au vorbit despre nucul ăl mare din curtea Săbăiței în care s-ar fi aciuit Ducă-se pe pustii. Alții ziceau că nu-i Ducă-se pe pustii ci sufletul vreunui răposat care nu poate avea hodină pentru că nu i s-ar fi făcut slujbele rânduite, de parastas, ori că niciodată n-a fost trecut pe vreun pomelnic. Oamenii când treceau prin fața acelei case, care aproape nu se vedea de nuc, își făceau cruce. Femeile și copiii mai apăsat iar bărbații mai cu fereală, ori numai cu limba în gură. Unii nu credeau în astfel de povești. Până într-o zi înspre seară. Atunci vecinii, dar și alți oameni care s-au nimerit să fie mai pe aproape, au auzit zgomot de țiglă spartă. Nu, nu era doar o părere. A doua zi de dimineață casa învățătorului Iordache, aflată la vreo două sute de metrii de nucul Săbăiței, era ciuruită. Mai bine de jumătate din țigle nu mai erau la locul lor. Unele erau sparte, acolo pe acoperiș, altele căzute pe lângă casă. De unde or fi venit pietrele? că ulița îi acoperită doar de nisip bătucit. Doar dincolo de grădina Săbăiței era o vale, mai mult seacă,având pe fund pietre,unele mai mari ca cele ce au spart țiglele,altele mai mici.
Încet, încet, pe drum, în fața casei lui Iordache s-au adunat câțiva bărbați, femei și copii. Într-un târziu a ieșit cu o căldare goală în mână doamna lui Iordache.
- La ce vă uitați oameni buni?
Doar bătrânul Calborean îi răspunse într-un târziu.
- La casa dumneavoastră. Ce a fost azi noapte pe aci?
- Ce să fie ? Liniște și pace.
- Chiar n-ați auzit nimic?
- Ce să auzim?
N-apucă bătrânul Calborean să-i răspundă că de acolo de sus, dintre caferii dezgoliți, se auzi un miorlăit, parcă al unei mâțe uriașe. Nu numai miorlăitul a fost auzit de oamenii adunați,ci au văzut și o mâță neagră care dintr-o săritură a atins pământul și a început a fugi pe drumul ce duce spre Dealul viilor. Nu, n-a fost doar o părere, a fost o mâță mare care fugea. Martori puteau fi oamenii ce locuiau în ulița de-i zice După garduri care abia au reușit să-și liniștească câinii ce erau cât pe aci a-și rupe lanțurile. De bună samă la mâța aceea uriașe slobozeau lătrăturile.
Povesteau ei oamenii, dar mâinile nu li se opreau din ruptul foilor de pe cocenii de cucuruz. Copiilor au început să li se ridice părul de sub căciulă și dacă găseau vreun cucuruz cu boabe roșii îl ascundeau, că așa era învoiala: cel ce găsește primul un astfel de tulău poate să meargă la culcare. Ori de cât să meargă singuri în casă, mai bine să stea să lucreze și să asculte povești care-i speriau. Și cum să nu-i sperie povestea spusă de lelea Ană care zicea de niște strigoi nevăzuți ce se puteau face ca un fir de ață ca să intre pe gaura cheii să-i vadă pe oameni. Și, când aceștia adormeau, se duceau în grajd ca să se înfrupte cu laptele din tâțele vacilor. No, vezi, de ce câteodată, vacile nu mai dau lapte la mulsul de dimineață?
-Strigoii sunt doar în mintea omului zise Susană. Iată ce s-a întâmplat, în satul unde m-am născut și am fetit, înainte de a mă mărita cu Ilie. Îi departe până acolo. Șepte dealuri trăbă să sui și șepte văi trăbă să scobori ca să ajungi. Da, și pe acolo, ca și pe aici, oamenii la clăci, vorbesc despre strigoi. Și zic oamenii, de pe acolo, că morții cărora nu li s-au făcut în biserică pomenirile cuvenite se transformă în strigoi și iasă din mormânt ca să-i sparie pe oameni. Și numai într-un fel poate fi făcut strigoiul să nu mai vină. Să fie așteptat, noaptea, la doisprezece, la mormânt. Și când va ieși, un om curajos să-i înfigă cu putere furca de fier în piept. Da, cine să meargă în puterea nopții să înfrunte strigoiul? Că numai gândul să mergi noaptea în progadie te înfioară. Un ficior, căruia abia începuse a-i miji tuleiele zise: mă duc eu că tot am furcoiul la mine și nu mai este mult până la miezul nopții, că tot o murit Văsălia lu Dragosân.
Toți oamenii de la clacă știau despre moartea năprasnică de care o avut parte Văsălie. A fost găsit aproape putrezit în pădure. Trăbă că a căzut un stejar peste el, și era singur, săracul, iar calul, cu hamul pe el, o venit într-o fugă până acasă. Până să-l găsească, până, să-l aducă, ori fi trecut vreo câteva zile așa că l-au înmormântat la repezeală. Popa nost nu era în sat, să-i cânte prohodul, ori numai să-i cetească din Cartea Sfântă, că era dus la o slujbă de maslu în satul soacră-sâ.
Cu furcoiul în mână s-a dus, în puterea nopții, băietanul la mormântul lui Văsălie. A așteptat,în genunchi,să audă dinspre biserica sașilor sunet de clopot care vestea miezul nopții și trecerea într-o nouă zi. Luna tocmai ieșise dintr-un nor dând la iveală umbre ce i se păreau că zboară . Văzu că, parcă, se mișcă pământul din care ieși o arătare. Nu putea fi decât Văsălie transformat în strigoi. Înfipse cu putere furcoiul în pieptul arătării. No, știu că de-acum, și până-n vecii vecilor vei avea liniște Dădu să se ridice dar arătarea nu-l lăsa. Mai încercă încă odată, și încă odată, dar mereu era tras cu putere în jos.
Acolo, întins pe pământ l-au găsit oamenii a doua zi dimineață. Avea furcoiului în mână. Numai că înainte de a se înfinge în pământ furcoiul i-a trecut și prin poalele cămeșii. Avea părul alb, ca a unui bătrân, o privire pierdută iar din gură îi ieșeau niște sunete de neînțeles. Și așa a rămas până la adânci bătrânețe.