Tunetele răsunau asurzitor, ca niște pături imense scuturate de mâini nevăzute deasupra orașului. Cerul amenința cu ploaie și grindină, iar orizontul întunecat părea să apese peste grijile oamenilor ca o sentință. Venise timpul răbufnirii. Gesturile deveniseră egoiste, iar ura se revărsa pretutindeni. Cuvintele dispăruseră. Comunicarea era violentă, goală, lipsită de sens. Privirile, fade și încastrate în orbite, izbeau fără direcție.
Era a doua zi după primul tur de alegeri. Pe străzi, oamenii se mișcau ca somnambulii, derutați, înspăimântați, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Disperarea cucerise societatea și o dezbinase. Cei doi candidați rămași în finală provocau valuri de tensiuni sociale. Scindarea se produsese pe criterii de educație, venit și statut. Ura guverna.
În acea dimineață, Eusebiu coborî în stradă. Autobuzul sosi la timp, iar el se grăbi să urce. Era aglomerat, iar locul preferat, lângă geam, părea imposibil de atins. Observă un bătrân sprijinit în baston, care se deplasa greu. Îi întinse mâna, dar acesta refuză. Atunci, Eusebiu îi oferă locul.
După o tăcere apăsătoare, bătrânul vorbi: — Ce bine că mai există gesturi de normalitate. Mi-ai oferit locul.
Eusebiu zâmbi blând:
— Dumneata spui că sunt tânăr, dar am o vârstă. Știți ce lipsește societății? Comunicarea.
Bătrânul îl privi curios. Eusebiu continuă:
— Nu v-aș putea spune ce ochelari frumoși aveți? Ce ochi deosebiți?
Bătrânul zâmbi, măgulit. Dar când Eusebiu aduse vorba de politică, de Nicușor Dan, zâmbetul se stinse:
— Pe globalistul ăla care a vândut țara? O fi bun la matematică, dar nu e suficient.Primi răspunsul ca o palmă pe obrazul său.
Eusebiu observă ochelarii cu ramă franțuzească și șapca „Made in China”:
— Globalism? Dar aveți lucruri străine. Nu știți că există un circuit mondial al mărfurilor? Bătrânul înghiți în sec iar ochii îi trădară încleștarea. Mintea sa refuza conexiunile logice. Ca o ripostă azvârlii printre dinți replica pe care o credea general valabilă.
— De ce nu mai funcționează întreprinderile românești?
Eusebiu nu se grăbi să răspundă.
— Le-au furat! concluzionă tot bătrânul
— Cine le-a furat, neică? Nu defilau muncitorii cu „Nu ne vindem țara”? Au dat-o gratis, îți spun... susținu Eusebiu.
Tăcerea dintre ei deveni grea, ca o piatră pe care cei doi nu o puteau sparge.Autobuzul înainta spre centrul orașului. Eusebiu se ridică, simțind nevoia să coboare. Aglomerația, ideile obtuze, îl sufocau.
Pe stradă, absurdul îl învălui din nou. Mulțimea scanda dizarmonic: „Vrem turul doi înapoi!” Decizia instanței supreme de a anula primul tur de alegeri din anul ce trecuse stârnise haos.Însă era o era decizie logică la avalanșa de minciuni declanșată intempestiv. Un soldat dac agita un steag cu cap de lup, aruncând sudalme. Un individ scund, cu pantaloni roșii, autoproclamat lider, era adulat de mulțime. Lângă el, „Bunica”, cu mătănii mari și o icoană ortodoxă, striga:
— Afară cu străinii! Să vină Putin să ne salveze!
Eusebiu privea mut. Ura nu mai avea legătură cu politica. Era o energie întunecată, o disperare născută dintr-un egoism periculos. Sirenele poliției se auziră. Televiziunile filmau haosul. O mașină acuzată de știri false devenise ținta mulțimii.
Simțea frica. Liniștea bruscă îi atrase atenția. Poliția escorta un individ acuzat că atentase la siguranța statului. Convoiul amplifica tensiunea. Eusebiu ridică privirea spre cer, căutând semnele ploii. Dar ochii îi descoperiră un spectacol uluitor.
Pe un cablu întins între două blocuri, un bărbat traversa, ajutat de rețeaua de fibre optice. La capătul cablului, o femeie se refugia pe balconul unui apartament incendiat. Bărbatul, în vârstă, dar atletic, înainta cu hotărâre.
Eusebiu se opri în mijlocul drumului. Trecătorii se strângeau în jurul lui, privindu-l fascinați. Norii coborau, ca și cum ar fi vrut să-i protejeze pe protagoniști. Cei doi se sprijineau unul pe altul, ca două ființe ce se iubesc în disperare, înfruntând furtuna.
Vântul ridica mesele de la barul vecin, smulgea scaunele, fura perdelele de soare. Oamenii abia se mai țineau pe picioare. Eusebiu se lipi de un pom, privind speriat cerul și siluetele celor doi. Era convins că vor cădea.
Și nu a trebuit să aștepte mult. Un capăt al corzii s-a desprins. Cei doi au fost smulși ca niște frunze.
Ruinele reci și tenebroase ale fostului conac i-au primit în tăcere.
Eusebiu a rămas nemișcat. În acel moment, a înțeles: societatea nu se prăbușea din lipsă de lideri, ci din lipsă de legături. De frânghii între oameni. De gesturi simple, ca un loc oferit în autobuz. De priviri care nu judecă, ci înțeleg.
Cerul se deschise brusc, iar ploaia începu să cadă. Nu era o pedeapsă. Era o spălare.
Eusebiu a pornit spre casă. Nu mai fugea de absurd. Îl înfrunta.