Dincolo de muntele alb

Vă povestesc acum o întâmplare auzită dincolo de muntele alb, acolo unde speranța strălucește pe cer cum strălucește la noi soarele.
Când a început, ca oră exactă, nimeni nu știe, însă orologiul din turnul vechiului castel arată ora la care s-a sfârșit: 7 dimineața. Amintindu-mi mersul lucrurilor pe acel tărâm, aș spune că s-a sfârșit la răsăritul soarelui, un soare care șapte ani mai târziu a devenit speranță.
Fără a o lungi, vă spun că a existat un prinț îndrăgit, dar singur. Cel puțin așa se simțea el.Și prințul nostru a hotărât să renunțe la tronul lăsat de tatăl său, și să plece în căutarea iubirii. La fel cum probabil citiți și voi, a citit și el basme în care călătorul își găsea marea iubire, o salva din cele mai incredibile situații, iar aceasta, drept recunoștință, rămânea alături de el pentru tot restul vieții.
Mă întreb cine o fi scris basmele acelea ? Nu vă mirați de nedumerirea mea. O să înțelegeți când veți auzi și restul poveștii. Pentru că acesta a fost abia începutul.
Prințul a bătut tărâmul în lung și-n lat, până ce a dat de o tânără frumoasă ce culegea flori. Nu cred că mai are rost să vă spun că a fost dragoste la prima vedere. Ochii ei, zâmbetul, gesturile, pur și simplu, îl fermecau. Însă nu a trecut mult timp până să-și dea seama că e doar atât – frumoasă. Căuta, nici el nu știa ce, însă căuta ceva mai mult decât frumusețea. Atunci a plecat, într-o noapte senină, să caute… acel ceva. Fata părăsită, cu ochii în lacrimi, la răsăritul soarelui, l-a blestemat să călătorească mereu, așa cum ea se va regăsi pentru totdeauna în natură. Bătrânul înțelept, Anul, căci exista așa ceva, cel care avea grijă ca după zi să urmeze noaptea și după noapte ziua, auzind blestemul fetei, s-a supărat și a prefăcut-o în primăvară. Supărat și pe prinț, l-a prefăcut în vânt. Fără să vrea, vorbele fetei prindeau contur.
Prințul, neștiind de transformarea sa, căci se vedea tot om, continua căutarea. Pe un câmp, într-un lan de grâu, a dat de o fată harnică, care cu secera culegea spicele. A plăcut-o, vă închipuiți doar. Ea simțind adierea s-a oprit din cules și a închis ochii. Atunci a sărutat-o pe obraz, iar ea, continuându-și munca fără a schița un zâmbet măcar și fără a spune un cuvânt, l-a indignat. Hărnicia nu îi era de ajuns. A hotărât să o părăsească și pe aceasta. Fără adiere, istovită de atâta muncă, fata a leșinat. În căderea sa a dat peste seceră, iar aceasta i-a străpuns inima. Bătrânul înțelept, simțindu-se responsabil într-o oarecare măsură, nu a lăsat-o să moară, ci a prefăcut-o în vară.
Prințul căuta în continuare. Pe zi ce trecea, devenea tot mai indiferent, tot mai rece, pierzându-și treptat speranța că va găsi ceea ce caută. într-o vie a dat de o fată singură ce fredona cântece de dor. Și-a închipuit că are pe cineva, undeva, departe, și s-a apropiat de ea, vrând să-i redea zâmbetul. Aceasta, simțind un vânt rece a lăcrimat. Speriat de reacția fetei, i-a vorbit, însă aceasta continua să lăcrimeze ca și când nu l-ar fi auzit. Nedumerit, a hotărât să plece și din acest loc. Să caute iubirea, evident. Bătrânul înțelept, intrând în rutină, a prefăcut-o în toamnă. Probabil și-a găsit el motivele, însă nimeni n-a știut să mi le spună. Așa că, la rândul meu, am să trec peste acest detaliu. Uneori motivele nu sunt importante, ci urmările.
Prințul, căci el e personajul principal în această istorisire, a dat de o fată cu ochii sticloși. După atâtea căutări era aspru, nepăsător, lipsit de speranță. Ce s-a întâmplat mai departe nu știu să vă spun, însă locuitorii acelui tărâm, vă amintiți, cel de dincolo de muntele alb, presupun că aceasta a fost prefăcută de bătrânul înțelept în iarnă. Și pentru că adesea se vorbea de cele patru fete, oamenii locului au născocit o noțiune care să le reprezinte – anotimpurile.
Ce s-a întâmplat cu prințul ? Unii zic că e vântul, că retrăiește drumul său, alții că ar fi ceasul din turn, care a înghețat o dată cu formarea anotimpurilor, înainte de răsăritul soarelui. Femeia care m-a găzduit cât timp am stat acolo spunea că prințul a rătăcit șapte ani, după care s-a prefăcut în speranță, luând locul soarelui. Sub acest chip, veghea fetele pe care le găsea perfecte sub forma întregului, a anotimpurilor, dar oferea, în același timp, speranța pe care el și-a pierdut-o.
De bătrân nu mă întrebați? Vă spun eu oricum. Fie e anul condamnat să aibă grijă de bunul mers al celor patru anotimpuri, fie e muntele alb, ce desparte lumea noastră, a celor ce se bucură de prezența soarelui, de tărâmul speranței.
În sine povestea e confuză, nu știu ce concluzie v-aș putea oferi ca încheiere, însă am eu o părere pe care țin să v-o împărtășesc : luați poveștile ca atare, nu vă încredeți în ele, trăiți clipa pentru a fi cu adevărat fericiți, căci acest sfat nu vi-l dau eu, el vine din antichitate și se îndreaptă spre viitor.