``Pilgrim, how you journey
on the road you chose
to find out why the winds die
and where the stories go.
All days come from one day
that much you must know,
you cannot change what`s over
but only where you go.

One way leads to diamonds,
one way leads to gold,
another leads you only
to everything you`ve told.
In your heart you wonder
which of these is true
the road that leads to nowhere,
the road that leads to you.``(Rona, Pilgrim)

Stele mai licăreau încă deasupra apelor cînd s-a trezit căpitanul. O oglindă tulburată doar de ruliul discret al vasului de croazieră. Deasupra adîncurilor impenetrabile unde concentrice se estompau pînă acolo unde imensitatea abea vălurită se unește cu cerul.
Ofițerul de cart îi prezentă raportul. Nu se semnalaseră incidente. Nu reușise să stabilească locul în care se aflau, cu toate că cerul limpede îi permisese sondarea acestuia în profunzime. Constelații cunoscute atît de bine de mateloți își modificaseră poziția, astfel încît păreau de nerecunoscut. În rest liniște, o liniște profundă, apăsătoare, nestingherită de valuri, nestingherită de vînt...
Poate vegetația, fauna de pe țărmul aparent nelocuit vor furniza mai multe amănunte, își spuse căpitanul, apoi coborî în sala de mese. Lumea se adunase deja pentru micul dejun. Mesele îmbietor aranjate erau în mare parte ocupate. Preferă să se servească singur, alegînd de la bufetul suedez doar cîteva produse de patiserie, pregătite cu mare rafinament de bucătarul șef (un artist în cele culinare) și un ceai din florile plantei. Înlocuise cafeaua de altădată. Acest ceai îi dădea multă energie și-i crea o stare de bună dispoziție.
Se așeză la masa sa unde se aflau adunați membrii echipajului care urmau să îl însoțească în mica expediție: doi aghiotanți, cîțiva pasageri și o asistentă. Vocile mesenilor se împleteau într-un vuiet de o tonalitate joasă, plăcută, revigorantă. Privi în jurul său ca și cum ar fi vrut să memoreze chipul fiecăruia. Era o curiozitate a căpitanului să studieze natura umană. Anii îndelungați petrecuți în slujba oamenilor l-ar fi putut face pe oricare altul să creadă că aflase suficient de mult, că nu ar mai fi nimic să cunoască. Dar asta ar fi însemnat să se îmbete singur cu apă rece. Trebuia să admită, de fapt, nu se cunoștea nici pe sine însuși. De cealaltă parte a mesei pasagerul clandestin zîmbea. Cu siguranță îl ghicise din nou. Iată un om pe care el nu reușise încă să-l citească. Urmase un gînd, un instinct și poate greșise în aprecieri dar ceva îi spunea că nu era cazul să tragă încă nici-un fel de concluzii.
În dreapta căpitanului se afla unul dintre aghiotanții care urmau să îl însoțească pe țărm. Un om meticulos, organizat, foarte responsabil. Un bun executant dar care ezita întotdeauna și cel mai adesea se eschiva atunci cînd trebuia să ia decizii. Al doilea însoțitor era tocmai opusul celuilalt, zgomotos cam dezorganizat dar intuitiv. În situații extreme afla soluții excelente. Dintre pasageri un oarecare respect îi inspira cel căruia toată lumea îi spunea Profesorul, datorită felului său de a fi pedant dar elegant, asemenea unui gentlemen al unor vremuri trecute. Privirea căpitanului stărui o clipă asupra Misionarului, un creștin devotat cauzei sale, apoi asupra artistului prestidigitator, la origine inginer, care-și descoperise tîrziu vocația de scamator, inițial doar un hobby, apoi, în urma succesului marcat, o adevărată ocupație. Asistenta care urma să le acorde primul ajutor în caz de nevoie, era o femeie trecută de 30 ani, foarte pricepută în meserie, un om de nădejde capabil să facă față unor situații de stres extreme.
Ancora fusese aruncată în apele acum incendiate de soare ale golfului. Coborîră în mica ambarcațiune pregătită cu toate cele necesare pentru o scurtă expediție. Porniră. Rămînea în urmă silueta albă și elegantă a vasului. Un copil agita o batistă în semn de bun rămas. Zîmbiră.
O explozie de lumină săgetă cu mii de ace vii ochii pasagerilor. O senzație stranie puse dintr-o dată stăpînire pe căpitan. O stare de nedefinire a întregului corp, o durere violentă pornită din creierul care zvîcnea sacadat într-o mare de flăcări coborînd de-a lungul șirei spinării, către membre, unde strigătul de alarmă al nervilor asediați stăpîni pentru o clipă totul. Apoi șocul puternic al simțurilor transformă plexul solar într-o cavitate care absorbi întregul corp. Pulsînd creierul se prăbuși printr-un culoar de-a lungul unui ocean de întuneric.