Azi sunt un copil mai mare. Trebuie să nu plâng, și să mă prefac că durerea nu există. Obrajii mamei mele se adună în palme și sunt speriați de beția omului căruia trebuie să îi spun tată. În jurul nostru nimeni. Doar agonia unui om care a murit de atunci în fiecare zi și tot o să mai moară. El nu știe că sufletele nu rămân în loc să aștepte sfârșitul, ele grăbesc sfârșitul. Sfârșitul lui a râmas în curtea aia, chiar dacă azi mă așez uneori la masă cu el și îl simt vulnerabil.

Toată curtea s-a ascuns în oameni și oamenii s-au ascuns în ei. Ochii lor nu se uită în geamul spart. Ochii lor fug în stradă sau într-un televizor, rămân închiși ca și cum n-au știut că pot vedea. Mă ridic din genunchii mamei și adun cioburi. În fiecare arăt altfel. În fiecare sângele meu pare altceva și tot adun. Mă grăbesc să nu cadă oameni să se taie. Pe jos sângele meu sau al lui nu mai contează. Contează liniștea de care am nevoie. Contează ca el să se oprească să obosească. Mă întreb dacă nu îl dor mâinile. Dacă venele din gâtul lui nu se satură de el să plesnească. Dacă geamul nu a obosit să se tot spargă.

Mama mea stă într-un colț. Mama mea e ca un copil de care trebuie să am grijă. Iar la el ar trebui să se uite mama lui și să îl iubească. Ea nu știe. Sunt un copil și învăț sentimente pe care nu le cunosc, mai târziu am să îi spun că îl urăsc înainte să îl iubesc. A doua zi liniștea de care am nevoie se așează în suflet după o noapte lungă, și sunt iar un copil.