-Pain is beautiful, but it hurts too much.
-No, it’s just that you can’t feel anything but pain.





Nu-mi plac spitalele, ba chiar mă feresc de ele. Oamenii bolnavi îmi provoacă altceva decât milă, îmi dau o senzație de greață, iar doctorii teamă. Ce căutam atunci în mijlocul lor mă întrebam tremurând tot din cap până-n picioare. De ce eram prizonier într-un spital cu porțile deschise?
-Apendicită? Sunteți siguri? Trebuie să fie o greșeală! Dacă doctorul spune apendicită, tu trebuie sa-l crezi, să te supui? Uite, masa de operații… dar, nu se poate, încercam eu să obiectez privind îngrozit lumina ce reflecta cearșaful alb, restul rămânând în întuneric. Se putea foarte bine ca totul să fie în imaginația mea: vedeam numai obiectul care mă îngrozea, dar asta nu însemna că salonul nu era cu totul luminat.

Ma simțeam împins pe la spate de mâini cu mănuși albe.
-E o greșeală, repetam eu, nu cred că e bine.
-Nu crezi? Asta înseamnă că nu ești sigur. De ce să nu crezi? mă întrebau ei. Doctorul are întotdeauna dreptate. De ce nu ar avea și acum, ce argumente ai? Pe ce te bazezi când faci astfel de afirmații?
“Nu mai știu”, gândeam eu. Un sentiment, atâta tot. Ceva în interior, dar nu-mi aminteam. Nu puteam să-mi dau seama de ce eu aveam dreptate și nu ei. Cert este că începeam să mă îndoiesc de mine însumi. Poate într-adevăr, neavând nimic care să-mi susțină spusele, nimic pe care să mă bazez… era posibil să mă înșel iar doctorul să aibă dreptate. Dar sentimentul acela de teamă nu mă părăsea și m-am trezit întins pe masa de operații fără să pot riposta, cu lumina picându-mi direct pe față. Nu mai vedeam nimic în jur, doar mănușile lor albe și acul de la seringă strălucind. “Toate acele sunt atât de mari?” mă întrebam eu în timp ce îl apropiau de mâna mea dreaptă, chiar la încheietura de la cot. Ace! Era mai mare decât credeam eu că ar fi trebuit să fie, deși luam serios în considerare posibilitatea ca imaginea să fie distorsionată din cauza fricii.
-Nu e bine, am spus eu neputincios, strângându-mi mâna și nelăsând loc acului să caute vena.
“Stânga… ar trebui să fie mâna stângă, nu-i așa?”
-Nu e neaparat nevoie să relaxezi brațul, am auzit o voce venind din lumină. Și fără să mai aștepte, a înfipt acul adânc. Nici dacă voiam nu mai puteam relaxa mâna. Simțeam serul intrând cumva în venă, dar cea mai mare parte s-a scurs afară, lăsându-mi mâna amorțită. Inima mi-a luat-o razna iar panica îmi dădea o alură isterică.

-Mă doare, am țipat. “Doctorii nu ar trebui să facă astfel de lucruri de capul lor, ba din contră, ar trebui să fie atenți la pacienți. Nu vreau operație de apendicită, nu am nevoie. Nu am nevoie pentru că am făcut deja una. Nu mai e nimic acolo de scos, niciun apendic. Acesta era motivul pentru care mă temeam dar nu-mi aminteam.” Acum știam și am spus cu voce tare ce gândeam.
-Uite semnul, m-am rugat eu de ei arătându-le cicatricea micuță de deasupra bazinului în partea dreaptă. Iată dovada! Acum lasă-mă să plec.
-Operația aceea nu a fost bine facută. Încă a mai rămas ceva acolo, de aceea trebuie să te tăiem din nou.
“Ceva?” Poate avea dreptate. Dacă mai rămăsese ceva, atunci trebuia să mă opereze, dar parcă tot nu eram convins. Asta e o operație simplă care durează mai puțin de o oră, și nu avea ce să rămână acolo atâta timp.”
-Scoate acul, am urlat eu din nou nemaiputând sa gândesc de durere.
Sângele a țâșnit în sus, stropindu-mi fața. Îi simțeam căldura și îl vedeam strălucind pe halatul și mănușile albe ale doctorului. Nu puteam să-l opresc oricât de mult apăsam.
-Stai, am țipat eu din ce în ce mai disperat văzându-l cum se pregătește să mă taie. Încă nu am adormit. Anestezicul nu și-a făcut efectul, sunt încă treaz. Treaz!

În ultima vreme, m-am gândit destul de mult la ceea ce este real și ceea ce nu. Fie că e creat de imaginația mea, noaptea când dorm sau ziua când visez cu ochii deschiși, simt totul ca și când ar fi real. Simt panică, supărare, furie și durere. Niciodată nu-mi bate inima de fericire sau bucurie.
Îmi pun căștile pe urechi și mă trag aproape de ecran pentru a intensifica senzația, pentru a mă transfera în lumea lor, lumea pe care o iubesc atât de mult, pe care o doresc dar nu o pot avea… pentru ca nu sunt sigur că există. Nu știu cu adevărat ce este real și ce nu. Poate totul este așa confuz deoarece eu vreau sa fie, eu sunt de fapt cel care nu vrea să admită această realitate care îmi provoacă numai durere. Această realitate care îmi invadează ca o molimă visele și mă face să mă simt și mai confuz. Cine sunt eu nu mai contează, nu mă mai interesează. Nu vreau să fiu cine sunt, vreau să fiu oricine altcineva, să trăiesc viața altcuiva.

Aveam ciudata impresie că știu cine sunt, deși mă port cu totul altfel față de oricine. Purtăm câte o altă mască în preajma tuturor acelor ființe numite oameni. Măști sociale, pe care nu le dau jos decât în cele mai intime clipe ale mele. Atunci când sunt singur, când visez, când uit de tot, sau cel puțin așa credeam. Apoi mi-am dat seama că și atunci purtam o mască, nu neapărat una socială, dar una de alt fel. Poate că omul e creat numai din măști, pe care oricât le-ar schimba sau ar încerca să le dea jos, nu va reuși niciodată să se uite în oglindă și să spună “Uite, acesta sunt eu cu adevărat. Acestea sunt adevăratele mele gânduri și dorințe.”

Ma gândesc destul de mult în ultima vreme la cine sunt eu cu adevărat, și am avut ocazia de curând să aflu răspuns la o întrebare care mă neliniștea de ceva timp. Ce se întâmplă atunci când îți aduci prietenii într-un loc atât de încărcat de amintiri încât o nouă mască preia controlul asupra ta și nu mai ești tu însuți? Toate acele amintiri te invadează și dai pe afară plângându-ți de milă. “A fost rău? Am avut dreptate? Compătimește-mă, spune-mi că nu e vina mea.” Gânduri ce nu îndrăznești să le lași să iasă la suprafață nici măcar atunci când ești singur, le pui acum pe tavă. Iar cei ce se numesc prietenii tăi te privesc înțelegător, vor să afle totul și te încurajază să spui. Râcâie, rîmă și scarmă rana sângerândă, conștient sau inconștient. Poate mă vor accepta în continuare și cu alte măști decât cele cu care sunt ei obișnuiți, îți spui. La urma urmei nu are nimic de-a face cu ei. Oamenii sunt curioși iar ție îți place să fii descoperit, cu bune și cu rele. Vrei să împarți povara cu ei și să crezi că aceste confesiuni vor strânge și mai tare legătura dintre voi, prieteni la cataramă. Dar totul este o capcană, un cuvânt în plus și prietenia se destramă ca un fum în aer, un vis plăcut în care fiecare avea secrete dar nimeni nu întreba de ele. Barierele au fost trecute, mărul mușcat se rotește în cădere spre pământ, ochii lor plini de curiozitate își schimbă strălucirea în ceva mat, iar tu ești privit… altfel. “Nu vreau să spun nimic.” Așa începe totul. Nu vreau dar spun, pentru că oricât aș nega, vreau. Neg doar pentru a mă convinge. Sunt conștient care e prețul acestor confesiuni, dar în același timp eu nu am prieteni, nu vreau să am. Și atunci cum să pierzi ceva ce nu ai avut niciodată? Aprobarea aceea de mai puțin de o oră s-a dus, iar jumătate din povara pe care am crezut că am pierdut-o, a fost înlocuită cu alta de o mie de ori mai grea. Și vreau să uit, să dispar, să mă întorc la realitatea mea, aceea în care simt, singura în care pot să respir și în care e posibil să-mi bată inima. Faptul ca întâlnim o persoană e mâna sorții, dar când ne despărțim e mâna noastră.

Realitate. Ma gândesc destul de mult la asta în ultimul timp. Durerea provocată de ac a fost reală, sângele cald care-mi umpluse fața - îl simțeam cu adevărat, la fel ca panica și teama. Mi s-a oprit respirația când am simțit povara invizibilă ce m-a apăsat dintr-o dată, dar am negat totul. Realitate este ceea ce eu numesc așa. Nu are nicio legătură cu percepția comună a oamenilor. Mi-am rugat prietenii să mă ajute la examen.
-O idee, am spus rugător. Mă descurc eu apoi. M-au privit disprețuitor și au coborât capul în lucrare.
-Așteptați-mă și pe mine, îmi strâng lucrurile și vin.
-Noi plecăm înainte, cinci minute contează.
Ce căutam eu în curtea bisericii, eu care nu merg niciodată la biserică? Priveam în sus la fulgii mari și reci de zăpadă ce îmi atingeau fața în timpul verii. Un vis? Inima îmi bătea de furie, atât de tare încât mă durea. Durere… eram de pe acum obișnuit cu multe tipuri de durere. Ajunsesem s-o iubesc, singura pe care o mai puteam simți.

I-am privit urcându-se în mașină și am fugit după ei. Nu am avut niciodată prieteni, nu i-am dorit, și atunci de ce mă doare atât de tare? De ce fug după ei acum atât de disperat? Am alunecat pe gheață în fața mașinii și m-am temut că nu or să mă vadă și or să treacă peste, sau chiar dacă or să mă vadă, tot or s-o facă.
-Ai chef de ceartă, foarte bine că și eu am! Am țipat eu în mijlocul străzii uitându-mă urât la ea. Acum are un iubit, nu mai are nevoie de un prieten, am încercat eu să gândesc rațional, nu are nimic de-a face cu măștile. M-a ocolit cu mașina și a plecat mai departe fără să se uite în oglinda retrovizoare.
Durerea aceasta este reală? O simt, dar ceva nu este în regulă. Ceva nu se potrivește. Întâmplările nu sunt prea departe de adevăr, doar că eu nu-mi amintesc care e adevărul. Fie că era vis sau realitate, un singur lucru îmi mai rămânea de făcut. Mi-am scos masca ce o purtam în fața lor și am înlocuit-o cu cea a singurătății. Stăteam cocoșat din cauza poverii și respiram greu, scoțând aburi pe gură.
-Zăpada asta este atât de frumoasă, am spus eu târându-mi picioarele spre locul unde îmi rămăseseră cărțile. Nu le pot lăsa să se ude în zăpadă.