Alerg spre el. Mă opresc în fața lui zâmbind radios.

Îl iau brusc în brațe. Nu mă respinge.

- Oh, ești scopul căutărilor mele! În sfârșit!

Se uită perplex.

- Știi cine sunt? îl întreb.
- Știu.
- Cine?
- Unul dintre cele cinci idealuri, mă privește visător.
- Oh, să nu mă dezamăgești! Doi ani...

Avea un cercel în sprânceană, care-l făcea să pară sfidător și sceptic, atunci când nu avea privirea aia.. Dar eu știam că nu era așa. Îi cunoșteam profunzimea, dar pe el, între pereții mucegăiți ai societății- prea puțin.

- Spune! Cine sunt?

Tace. Tace.. ca și cum ar ști totuși cine sunt.

- Ești fata cu aripi! spune, cu foarte puțin entuziasm. Știa.

Zâmbesc larg. Îl îmbrățișez cu privirea, lăsându-l, îndemnându-l să-mi citească gândurile. Dar pare că nu vrea. Se vede că știe mai mult decât spune. Important e că și-a dat un vag consimțământ pentru mai departe: „Ești fata cu aripi!”. Radiam.. și lăsam să se vadă asta. Îmi lipsea nespus asemenea sentiment de fericire. Nu-l mai încercasem de la ultima mare bucurie a copilăriei. Oricum, toate erau mari atunci. Acum.. prea puține nu sunt anoste.
Eram fericită. Nu mai era nevoie să spun nimic. Eram sigură că simțea la fel. Doar el începuse. Nu se putea să fi uitat, chiar și după doi ani. Nu era nevoie, dar totuși simțeam nevoia să spun ceva, de frică să nu-l pierd. Sau poate că tăcerea ar fi mai înțeleaptă. Să-l las să simtă. Și dacă nu simțea nimic? Nu aveam de unde să știu.. aveam doar încredere.
Știam că îl voi pierde. Curând, la prima geană a dimineții. Trebuia să mă grăbesc.
De ce mă gândesc la ceva convențional? Poate pentru că ultima dată când i-am scris am zis că nu am nimic de pierdut. Răspunde sau nu. Dar nu s-a întâmplat nimic. Asta m-a făcut să cred că am stricat tot.

Acum îl aveam sub control, în fața mea..

- Pentru tine am desenat aripile, n-ai știut niciodată – și tu.. mi-ai asociat o steluță întoarsă pe dos, ca să te poți revanșa. Nu ai uitat tot, nu-i așa? i-am zis în gând.

Era absurd ce gândeam, nici nu mă cunoștea. Dar aveam încredere că nu i se părea ciudat comportamentul meu. Era și el un visător idealist, care îmi dezvoltase candva latura fantazistă a conștiinței. Nu mai trăiam în aceeași lume acele câteva ore de metaforizare reciprocă.. el m-a învățat. Conversații pline de ezitări, pe care le păstrasem atâta timp ca un cerber.
Dorința de a-i vedea privirea neîngrădită de cârlionții care-i cădeau pe frunte mă obseda. Am venit după el, găsindu-l într-o așteptare melancolică. Părea că pe mine mă așteaptă, dar nu ar fi recunoscut-o niciodată. Mereu mi-a plăcut să-mi fac iluzii.
Bineînțeles că îmi va răspunde evaziv la privirea insistentă. Era atât de binefăcător sentimentul de a-i recunoaște obiceiurile până acum atribuite doar din bănuială sau presupunere. Singurul la care nu mă gândisem era faptul că fumează. Și asta pentru că e un lucru lumesc, iar eu îi divinizam portretul într-o adevărată transă, la o înălțime considerabilă de sol - deci nimic real.
L-am tras pe marginea bordurii și l-am privit, cât timp țigara mi se consuma nemișcată între degetele ținute la o distanță relativă de haină.
Nu știu ce mi-a răspuns. Nu am să știu niciodată. I-am spus odată că e efemer, în speranța că va remarca dorul meu și va fi temporară lipsa lui dintre ferestrele mele de pe desktop.
Aș fi vrut să stau în genunchi pe asfalt, în ceață și fum, cu capul pe genunchii lui și să-l rog să mă învețe despre el. Îl idolatrizam. De ce? Nu știu. Pentru că nu pot ști nimic despre el, oricât ar vorbi. Pentru că are privire care spune multe, dar nu înțelegi nimic. Mi-a tulburat pacea interioară cândva. Poate că totuși n-a existat niciodată, cum nu există idealul nimănui cu adevărat; iar acum, nici măcar virtual nu mai e.