La solitude, n’existe pas...

Lăsând la o parte solitudinea văduviei, ce înseamnă singurătatea asumată sau suportată? Cea asumată, de regulă este a fericiților, desigur, pentru care timpul personal este degustat ca o delicatesă. Cunosc pe mulți dintre cei care își savurează diminețile de week-end dăruindu-se celor mai excentrice preocupări iar serile se îmbată cu muzică, filme, cărți sau machete din lemn de balsa. Singuratici mulțumiți de/și cu sine, aproape toți cu profesiuni excitante și prieteni asortați. Mult mai rari sunt singuraticii „fericiți” din cartierele de blocuri, bătrânii, bolnavii, urâții, săracii.
Cele două exemple sunt însă extremele între care gravitează o populație mobilă, care își schimbă periodic starea civilă și își trăiește singurătatea ca pe o stare de spirit pasageră. Singuratici veseli dimineața, triști seara, deprimați în nopțile de insomnie, regretând lipsa unui umăr pe care să-și așeze capul. Solitari meteosensibili, pe care nopțile lungi de iarna îi aduc în pragul disperării.
Si totuși, zic eu, singurătatea absolută e rară. Frecvente sunt numai vacanțele iubirii.

...quand meme!

Pe vremuri, sexualicește, femeile nu erau foarte disponibile. Din varii motive. Dacă erau neveste, pe durata unui an se putea lua în calcul și posibilitatea unei nașteri și alăptatul. Dorința era obligată să parcurgă traseul dificil al așteptării și, culmea, reușea! Astăzi, a fi îndrăgostit este sinonim cu „riscul afectiv”. Telefoane neașteptate, tabieturi sfărâmate, gânduri nomade, iluzii. Merită oare efortul? Se pare că nu. Statistica căsniciilor care practică „singurătatea în doi” este la fel de descurajantă. Mai bine singur. Nu tu microbi, nu tu boli, promiscuitate, trupuri transpirate, scrumiere pline li, mai ales, nu tu emoții... Nici o emoție!
Dar dacă crezi în dragoste, dacă simți nevoia disperată de a iubi și a fi iubit, ce se întâmplă? „Intimitatea emoțională se realizează în lumea imaginară a dorinței – spun psihologii – nu în cea a trebuinței. Trebuința patologică (?) poate ucide schimburile afective.” Cu alte cuvinte, ascundem această dorință, la care nu știm (oricum) să răspundem. Și-atunci, dragostea nu e decât o iluzie, pasiunea o boală, afecțiunea un cuvânt fără sens, cuplul o noțiune perimată?
Literatura, cinematograful, telenovela preferată, tata și mama, toată lumea minte?