Abia m-am desprins din brațele tale, ca un prunc îndragostit de frumusețea ta. Acum stau singur ca un palid visător așteptând să apari din nou în visul meu de copil. În fiecare noapte te visez să-mi fi aproape, toate clipele petrecute în prezența ta sunt veșnice amintiri, întotdeauna voi încerca sa păstrez fiecare seară în care visez, în amintirea noastră! Cât de frumoasă ești în visul meu, atunci când zâmbetul tău învăluit de mister plutește spre mine! Nimeni nu poate să îmi aduca fericirea, doar tu știi totul despre mine, mă cunoști atât de bine cum nimeni nu a reușit să mă cunoască până în ziua de azi. Te privesc uneori atât de senin încât îmi pare că fericirea este atât de aproape de mine, mai trebuie doar să întind mâna după ea, dar nu pot ajunge. Mă simt prins în mrejele abisului singurătății, lăsându-mă pradă pustietății: mai aveam atât de puțin să strâng în brațe fericirea încat copilul din mine a început să plângă cu lacrimi amare. Visul meu lucid s-a sfârșit aici în seara aceasta, o tăcere zgomotoasă mă înconjoară pretutindeni în cameră, o poveste fără un sfârșit care mă chinuie în clipele tăcute ale nopții la mine în cameră.
Nu mai pot adormi, simt că îmi plesnesc tâmplele, doar un glonț rece aș vrea să mă răcorească trecând sfios prin capul meu: să scap de durerea grea ce s-a așternut precum o coroană de plumb asupra sufletului meu. Am stat treaz toată noaptea, gândindu-mă la fericire, amintindu-mi mereu de chipul tău de fecioară coborâtă dintre îngeri. Poate că fericirea pentru mine înseamnă doar să te privesc pe tine – mireasă a sufeltului meu – cum îmi zâmbești atât de armonios încât stelele cerului sunt invidioase pe zâmbetul tău, poate sunt fericit și nu pot să îmi dau seama, probabil ca voi fi fericit doar să știu ca tu ești lângă un om care să te merite și lângă care tu vei fi cea mai fericită, mă mulțumesc și cu atât, numai sa stiu că ție îti este bine și ești fericită. Nu pot înțelege ce se întâmplă cu mine când te privesc atât de visător. Pentru mine există o veșnică melancolie ce mă urmărește și îmi veghează fiecare pas, posibil ca fericirea să nu mai existe pentru mine niciodată.
Abia aștept sa mă cuprinzi din nou cu brațele tale care alină atâta suferință! Răsfoind timpul amintirile sunt to mai încarcate de emoție, durere, neputință, apoi apar regretele, știu că putea să fie altfel, însă povestea noastră are un sâmbure de fericire.
Visam cu ochii deschiși încă din copilărie la fericirea absolută, cea pe care tocmai am pierdut-o prin tine, numai lângă sufletul tău îmi bate mie inima, în rest sunt un mort viu; atât de trist astăti îmi aduc aminte de potecilecu parfumul iubirii. Cum să nu te îndrăgostești de o astfel de frumusețe rar întâlnită – nu găsești așa ceva decât la poarta raiului – și cum să nu fie ușa deschisă când zâmbetul ei arde pe buze încă de-aseară când ultima sărutare a fost chiar în colțul străzii, când i-am spus prima oară cât de mult o iubesc, iar de atunci nu am încetat să o iubesc nici pâna astăzi și nici nu cred că iubirea asta mai poate murii vreodată; iar totul se petrecea înainte de a ajunge la poartă pentru a rămâne învăluită în mister dragostea noastră.
Poate chiar mâine am să mă îndrăgostesc din nou de aceeși fată, care nu demult o visam, sperând să obțin măcar o picătură din parfumul iubirii ei, care și astăzi îl simt cum plutește în aer amintindu-mi de potecile copilăriei cu mirosul dulce de nostalgie căruia îi duc dorul. Așa visam de frumos în copilărie că uneori rămâneam lângă geam cu orele numărând din când în când fulgii de nea ce se așterneau ușor pe pământul cald de-o vara-ntreagă; câtă iubire poate să poarte un om în sufletul lui când emoțiile sale îi copleșesc și ultima dorință!
Atunci iată visul meu de copil, privește-l cu ochii limpezi!
În parc: nimeni, la o oră atât de târzie din noapte. Atâta pustiu și tristețe domnește în tot parcul, încât se aud doar frunzele ce foșnesc fără-ncetare. Atunci doar eu cu pasiune o iubesc în miez de noapte și mă dăruiesc cu totul pentru totdeauna, ceea ce nu aș fi crezut. Mai ții tu minte câtă dragoste și câta iubire îti dăruiam, iar în noaptea aceea am hotărât să mergem prin Cișmigiu, după ce am ieșit de la teatru – prima seara la teatru, în care tu nu aveai voie sa ajungi mai târziu de ora unsprezece – dar am stat în parc, am coborât pe lac, ne-am sărutat sub pod și am sfarșit pe-o banca la rondul scriitorilor, unde cerul se luminase iar stelele străluceau cum nu am mai vazut niciodata în bucurești de atuncea, atunci eu m-am dăruit cu totul și ne-am jurat iubire veșnică ca mai apoi să mergem să mâncăm cartofi prăjiți, nici tu nu mai știi cât de frumos a fost, parcă a fost ieri și nu mi-am dat seama cum au trecut trei ani langa tine. Ne-am plinbat atunci pe malurile lacului neclintit de vreme până când eu am gustat prima lacrimă de iubire cu parfumul copilăriei. Cu o dulce nostalgie i-am rostit atunci cuvinte al căror înteles nici eu nu îl voi descifra vreodată; o iubire fără hotar de-un abisal sentiment atât de adânc în sufletul meu, crezând că este fericirea împlinită.
O tăcere atât de tristă era așternută peste parc, doar iubirea mea pentru ea – un izvor tăcut de patimi – plutea în aerul rece din parc. Un loc unde nu te puteai întâlni decât cu tine însuți, în noaptea celei mai curate singurătăți.
A fost cel dintâi sărut, învelit de o tăcere amară ce se anină-n pragul lacrimilor dulci, atunci pot spune că am gustat cu atâta ardoare lacrima caldă a sărutului divin, poate doar gustând lacrima ei am fost fericit și doar atunci am simțit emoția ca un fulger topit în adâncul sufletului meu. Parca eram furat pentru minute bune de visul meu de-odinioară, atunci se împlinea totul, toată viața mea care încă zace în brațele ei, așa de trist și singur m-am simțit în acel moment cu toate că eram fericit lângă ea, dar eram mai pustiu ca niciodată pentru că viața mea din acel moment nu mai îmi aparținea era toata a ei, de atunci și până când voi muri, cel mai sigur lucru în viață. Eram sub raza celui dintâi sărut ce ne veghează de atunci pas cu pas, pâna când vom respira pentru ultima dată. Astfel s-a așternut asupra mea o flacără mistuitoare ce arde fără de-ncetare în adâncul inimii mele ce iubește cu adevărat.
Probabil că aș fi stat în parc pe banca acea o veșnicie să-I povestesc pe rând fiecare idilă de iubire a fiecărei stele de pe cer și să o alint cu vorbe cum numai eu știu să o fac; atunci mi-aș fi dorit ca timpul să se opreasca pentru o vreme, să-I povestesc toata fantezia mea; numai să îi simt atingerea ca o petală de trandafir și să o cuprind cu totul în brațe, numai atâta și aș simți cum sunt mistuit de flacăra iubirii inocente, grele, unice și într-un final imposibilă.
Sunt zile în care pr atât de abătut de gânduri, iar asta nimeni nu poate înțelege, nici măcar tu nu mai vrei să mai ma înțelegi, singura care ai putea, înainte să te cunosc trăiam dintr-un vis de iubire și m-am gândit la tine mai mult de un an de zile, dar nu am îndraznit; acum visul de iubire a fost realitate, s-a împlinit, nu poate muri niciodata dar noi vrem să îl îngropăm, să-l ignorăm, să uităm de el, dar el e tot mai viu pe zi ce trece. De ce nu putem fi fericiți fără limite în universul în care traim?
Poate ecoul trist al copilăriei mele mă urmărește și astăzi; când stăteam singur la geam visând cu ochii limpezi un vis ce-l credem stins, dar ne luminează viața toată, cu lacrimi ce ne curăță privirea; eram doar un copil uitat ce aștepta cu nerabdare prima sa iubire.
De atunci am început să petrec ore înșir alături de mare: îmi plăcea să o privesc tăcut și neatens de vreme, să ascult cum valurile spre țărm aleargă… și acum îmi amintesc, tu, izvor pustiu de iubire! Câtă iluzie la mal de mare a fost întotdeauna, câte și mai câte povești de dragoste s-au regăsit la malul mării.
Sărutarea amară a destinului nu pot să o înțeleg ți de ce trebuie să renunț la tine, de atunci un fior diafan îmi mistuie speranțele de a te mai revedea măcar încă o dată, să simt parfumul tău și să mor uitat de lume așa cum în copilărie priveam senin în largul mării, știind fiecare poveste de iubire dintr-un târziu apus de soare.
Ușor mi-acopăr ochii înlăcrimați în sângele sfâșiat de atâta durere și suferință și adorm lângă focul ce spulberă speranța că te voi revedea, prefer să mă pierd în valurile mării.
Am încercat întotdeauna să aflu întâile versuri ale lumii culese din rouă, pentru a putea cunoaște răspunsul limpede din adâncul trist al sufletelor noastre. Într-un final oameni păstrează în suflet un gram de tristețe numai de ei știut, nici cea mai tainică înțelepciune nu poate deslușii emoția iubirii. Fiecare dintre noi are o dorință tăcută și în fiecare dintre noi arde o tristețe nestinsă; atunci fericirea este o mască a iubirii ce ascunde după ea tristețe! Fără masca fericirii probabil că am trăi cu toții într-un abis de-o eternă tristețe, iar dacă nu ar fi iubirea atunci un geamăt amar, prelung și stins de durere s-ar așterne pretutindeni în sufletele noastre, fără urmă de fericire.
Nu îmi văd viața înaintea ochilor fără tine și ma chinui să respir în fiecare secundă care mi-a mai rămas din viață, mă chinui ca în iad pentru ce am facut și sufăr ca ultimul câine în fiecare clipă vărs tot ce am în mine, iar tu te-ai oferit altuia și mă arunci la gunoi, sunt mult prea inutil pentru viața care mi-a mai rămas de trăit și tu știi asta.
Deși cu toate astea văd cum iubirea zi de zi plutește-n aer pe lângă noi: dacă primim cu o dulce îmbrățișare iubirea, nădăjduiesc că vom uita iluziile amăgitoare; atunci iubirea – un izvor nesecat de fericire – va curge peste sufletul nostru.
În copilărie unul dintre cele mai frumoase vise era să îmi închipui iubirea goală și adoleșcentă sub înfățișarea frumuseții divine, înceleștându-se de sufletul meu cu toată nebunia pasiunii ei. Era o imagine care mă tulbura mereu gândindu-mă cât de plăcut era să te îndrăgostești de o fată ce numai în povești găseai…
Uneori eram prada celor mai nebune gânduri când visam cu ochii deschiși spre o realitate crudă, dar nu-mi păsa de nimic, în lumea asta, decât să întâlnesc o fată cum numai poveștile cunoscuse fete atât de frumoase. Să mă îndrăgostesc nebunește de tainica mângâiere ce numai o fată suavă de împărat știe să ți-o ofere, alinându-ți suferința.
Atunci doar visam ca un copil, cu ochii înlăcrimați de durere fiind atât de singur la geamul suferinței, tăcut și străin de tot ceea ce se întâmpla în casă. În camera mea era o liniște ciudată pentru un copil, din când în când o răsuflare adâncă și liniștită ritma tăcerea care avea să-mi fie mai târziu un prieten sincer ce-l regăsesc și astăzi în ecoul singurătății mele…
Astăzi, când soarele șovăitor dimineața îmi dezmiardă chipul maladiv, gândurile se adună-n mintea mea bolnava de atâta amăgire. Atunci un surâs copilăresc se așează bland pe buzele-mi crăpate de frigul de afară ce peste noapte a înghețat geamul. În toată această tăcere tristă stăteam dezolat , întins pe patul meu călduros: cât de mult mi-aș dori să fie lângă mine acum; să-mi aline suferința precum o fată de împărat; să mă răpească și să fugim pe plaiul fericirii, dezmierdați de razele calde ale soarelui. Iată cea mai adâncă dorință a singurătății!... Lăsându-mă purtat de naivul surâs am visat vreme de o zi ca un copil plin de speranță…