Tanti Saveta strigă la mine să fug acasă. Numai cât mi-am pus rochița galbenă de pânză, mi-am prins părul măturele și am făcut câțiva pași pe drum, că toată lumea îmi spune să mă duc acasă. Dacă mă uit spre cer, văd nori negri-roșietici, dar nu plouă. De unde o fi scornit ea că vine furtuna?
Voiam să mă plimb pe drum, să vadă lumea că am rochiță nouă. Vrăbiile se spală în praf. Mie nu-mi place asta. Dacă te speli așa nu ești niciodată curat! Mama nu este acasă. Este plecată la câmp. Sora mea iese în poartă și mă strigă. Eu nu știu de ce am frați și surori. Acum suntem numai eu și Elena. Ea e mare și face treabă în curte. Mie nu-mi place să fac treabă că-mi murdăresc rochița.
Ea îmi citește câteodată, „Fata babei și fata moșului”, și crede că eu sunt fata babei. Am văzut-o în poză, dar avea pistrui pe față. Eu nu am pistrui și nu sunt așa de vorbăreață ca ea. Poate o să mai cresc. Aseară am crescut, când m-a măsurat tata. 5 centimetri. Eu n-am simțit nimic.
Oricum furtuna a venit. Elena aprinde candela și o lumânare de la Înviere. Și înfinge toporul în pământ către răsărit. Așa face și mama când e acasă. Numai că ea mă pune să citesc o rugăciune la icoană, ca ploaia să fie curată. Când ploaia nu e curată, din cer cade gheața și oamenii oftează.
O întreb pe mama de ce nu citește ea rugăciunea. Mama îmi spune că un copil îl înduioșează pe Dumnezeu mai mult decât un om mare. Eu l-am înduioșat pe Dumnezeu de multe ori.
Vântul deschide poarta și o trântește. Elena mă ceartă că n-am pus poarta în clanță.
Eu stau la geam și văd fulgerele. Mama nu mă lasă să stau la geam când e furtună, să nu mă trăsnească. Nu știu cine trăsnește, dar eu o ascult.
Elena are mâncarea pe foc. Poarta se trântește mereu. Iau pantofii tatei în picioare, și fug prin ploaie. La poartă este un om. Un om străin. Străinii n-au casă. Bat în poartă când e furtună și părinții mei îi primesc în casă. Mie îmi place asta, pentru că străinii povestesc frumos. Mă întreabă dacă-l primesc de ploaie. Mama primește toți oamenii de ploaie. Îi spun că da. Stăm în picioare, pe prispa casei. Prispa e de ciment și e curată. Plouă ca de la un furtun. Pe mine ploaia mă face să râd. Omul are o pelerină neagră în cap, care-l apără de ploaie. Este mulțumit că l-am lăsat să stea la noi.
Râde când mă vede cu pantofii tatei în picioare. Mă întreabă dacă mă strâng. Cum să mă strângă dacă sunt așa de mari?
Din buzunar, scoate o pungă de hârtie și o întinde către mine. Are pâine. Nu-mi place pâinea lui cum arată. Îmi spune că-i pâine de casă. Ce-o fi aia pâine de casă? Pâinea-i pâine! Iau o bucățică și o gust. Brrr! Ceva mai sărat n-am mâncat niciodată.
Omul mușcă din pâine fără să se strâmbe. I-o fi foame. Are barba albă, cred că e cam țepos. Privește spre cer în timp ce mănâncă. Ploaia nu l-a speriat. Nu pare grăbit, nici supărat! Mi-a spus că ploaia se va opri în curând. Și atunci voi vedea curcubeul.
Îmi este frig. Mestec încet bucățica de pâine sărată. Îmi este rușine s-o arunc.
„Curcubeul e legământul lui Dumnezeu, că n-o să mai fie un alt potop”.
Ce multe știe străinul acesta. Dacă nu-l primeam, poate răcea. Elena nu știe unde sunt. Iese din bucătărie și vine spre mine. Mă întreabă de ce vorbesc singură? I-l arăt pe omul cu pelerină, bucuroasă. Elena nu-l vede. Mie îmi este rușine că ea nu-l vede. Omul de sub pelerină este foarte înalt. Deschide poarta încet și pleacă pe drum. Unde-i? Era aici și mi-a zis că o să văd curcubeul.
Ploaia s-a oprit. Elena este supărată pe mine. Dacă o să răcesc, este numai vina mea. Mama ajunge acasă când a stat ploaia. Deasupra mărului din curte a apărut curcubeul.