damian stătea liniștit în pătuț. în cinci luni de cînd venise pe lume nu a plîns niciodată. așa l-am găsit. nu poți plînge ceea ce nu vezi. se născuse fără ochi și taică-su apelase la mine poate îl pot ajuta. medicii de la noi habar n-aveau ce e aia anoftalmie.
m-am uitat la damian. stătea liniștit în pătuț mi se părea că e un copil de ceară așa cum vezi în ieslea de Crăciun. în loc de ochi avea doar două linii. nu poți plînge ceea ce nu vezi. brusc mi-a trecut prin cap faptul că bunică-miu nu m-a recunoscut cînd m-a văzut ultima oară. oare ce-ar fi să îngrop ochii lui în orbitele lui damian. poate unul din ei mă va recunoaște.

dacă s-ar fi născut cu nervii optici ar fi avut o șansă. dar nu.

cîteodată îmi duc mîinile spre orbite și-mi vine să-mi scot ochii. mi-aș fi dorit să nu-l văd niciodată pe taică-miu legat de pat în secția de psihiatrie. mi-aș fi dorit să nu văd niciodată o femeie. dar nu. niciodată nu am curaj. ochii rămîn tot acolo și zilele trec prin ei ca niște soldați la trageri de noapte.

stau întins pe parchet și mă imaginez orb. lumea mea e o lume de voci. mă plimb printre ele uneori mă ciocnesc de o voce zîmbesc în semn de iertare. dacă vreau o femeie mă plimb la braț cu o voce. ca de de exemplu acum. stau de vorbă cu o voce îmi spune că cine o iubește trebuie să iubească pisicile să fie vegetarian și să nu fumeze.
o altă voce îmi ține lecții despre răbare și despre faptul că lucrurile care mor nu sînt importante. vocea se stinge ușor probabil nu era importantă.

o pasăre moartă a zăcut două zile lîngă gardul episcopiei. prima dată am lovit-o cu piciorul să se desprindă de gheață. stătea crăcănată ca o curvă mi-am zi că într-un final moartea e o curvă care îmi pune în cafea somnifer și mă trezesc apoi fără nimic din ce-am avut.

damian are acum patru ani. n-a plîns și n-a vorbit niciodată. nu l-am ajutat cu nimic. s-au strîns doar două mii de dolari pentru o proteză oculară.

de cîte ori am stat așa întins pe podea și am așteptat să se sfîrșească totul. beat cu fiolele de algocalmin la cap într-un fel de orbire într-un fel de refuz. în lumea mea moartea e o voce care se stinge ușor probabil nu e importantă.

singura problemă e că nu știu cînd pleacă cineva. uneori se tace zile întregi și-mi vine să cred că undeva a avut loc o explozie care a ras totul de pe fața pămîntului și eu eram atît de în mine încît am ratat-o. femeile se cheamă femei pentru că pleacă. moartea se cheeamă moarte pentru că nu vine niciodată.

astăzi sînt damian și nu am vorbit niciodată. mă duc la serviciu de fapt în lumea mea serviciul e doar o sinapsă. mă lovesc de voci zîmbesc în semn de iertare. în locul ochilor am doar două linii. podeaua pe care stau întins nu e podea e un gol în care îmi imaginez că fac dragoste și nu ratez nici o explozie.