Un soare puternic o întâmpină pe Ana în ziua în care s-a externat din spital. Cu fișa de ieșire în mâna stângă se chinuia să deschidă poarta de fier a Spitalului Militar unde ajunsese datorită bunăvoinței fostei ei directoare.
La ea în oraș nu găsise ajutor, situația în care se presupunea că ar fi putut avea un cheag de sânge pe creier i-a determinat pe doctorii comozi să o paseze unui spital care în opinia lor ar fi avut aparatura necesară unei examinări complete.
Adică un tomograf.
Ana n-a avut de ales. I se părea însă că toată viața ei e o cursă continuă din care nu are cum să iasă sau să se oprească, să respire liniștită. Și era ciudat...De fiecare dată când credea că a ajuns la un capăt, drumul se ramifica în continuare și alte noi orizonturi încâlcite se întrezăreau. Se învinuia singură pentru toate și mai ales pentru faptul că acele situații care se prăvăleau parcă una după alta, o îndepărtau în fiecare zi tot mai mult de Andrei.
Și el crescând, la început i s-a părut că suferise...Când se întorcea la început de la acea secție de confecții, cu un ou de ciocolată și cu câteva fructe, îi sărea în brațe și-o strângea cu atâta suflet că simțea cum se sufocă. Dar mai târziu n-a mai fost așa...Andrei abia întorcea capul s-o privească, cufundat în lumea lui cu mașini și tot felul de personaje trimise de Dan în pachetele ce soseau regulat din Italia. Adesea îl surprinsese vorbind singur, mai ales prin somn...I se părea că râde mai mult dormind decât în realitate.
Pentru toate astea, precum și pentru îmbătrânirea vizibilă a mamei ei, Ana se simțea vinovată și-ar fi făcut orice să reușeasă să transforme zbuciumul ei într-o viață normală.

A așteptat o zi întreagă pe holul spitalului. Avea trimitere dar aveau prioritate alți pacienți care reușiseră să prindă bon mai devreme. Erau din oraș, Ana deși prinsese trenul la ora 6 dimineață, a trebuit să meargă trei ore cu el și-apoi până a găsit spitalul, orbecăind aiurea pe străzi aglomerate ce păreau toate la fel, au mai trecut câteva ore bune.
Spitalul era impunător, holurile mișunau de doctori însoțiți de studenți și de oameni suferinzi.
-O să intri domnișoară la vizită dar va trebui să aștepți până-i consultă pe cei deja programați. Nu e o urgență la tine.
Toate scaunele erau ocupate de pacienți care din plictiseală sau din curiozitate o priveau cum se îndreaptă spre ușă. N-avea la ce să stea în sală, s-ar fi privit ochi în ochi ore întregi cu acei oameni de parcă și-ar fi vânat simptomele . O pândă hipnotică despre care Ana știa...nu era prima dată....
Așa că preferă să iasă în curtea spitalului. Își aprinse o țigară și-o fumă privind spre oraș. Se lăsă pradă gândurilor legate de normalitatea pe care oamenii o trăiesc, de felul lor liniștit sau agitat cu care merg pe străzi, despre ea ca spectator întâmplător al unei lumi diferite, a unei lumi totuși obișnuite. Știa că dacă ar fi intrat mai adânc în reflecții, totul ar fi fost desigur doar o aparență. Plăgile societății sau a indivizilor supurau desigur, dar aparenta liniște a acelei dimineți o întristă destul încât să-și dorească să mai fumeze încă o țigară. Sacoșa cu "plocoane" pentru doctor o sprijinise între picioare și-așa, cum stătea aplecată cu ochii împăienjeniți de somn sau de gânduri, zări staniolul roșu al pungii cu cafea și-și aminti de frate-su. De la el era cafeaua, precum și un parfum ambalat destul de pretențos despre care auzise că e "de firmă".
Avea sarcina să-l sune imediat ce ieșea de la vizită să-i spună rezultatele.
Despre el știa că e mai mult decât bine și că n-avea să vină acasă nici în acel an pentru că-n afară de părinți și de ea, nimic nu-l putea determina să-și amintească vizual de viața pe care o lăsase. Căpătase viză de rezidență și avea o mulțime de prieteni acolo. Din poze și prin intermediul telefonului o cunoscuse și pe prietena lui care-i devenise de curând cumnată. Cei doi au găsit o biserică ortodoxă rusă și au fost primiți să-și unească destinele spunând un "si" în loc de "da" în fața lui Dumnezeu și a unui preot italian de origine rusă.

Se ridică în cele din urmă și porni să se întoarcă spre sala de așteptare. Era încă frig afară și-și simți capul amorțit. Ameți și privirea tulbure i se intersectă cu cea a unui stagiar care-i deschisese ușa și-i făcu loc să intre. Plecă ochii de parcă a-l privi era interzis și se strecură ținându-se la distanță de o eventuală atingere. Acesta o privi insistent, zâmbindu-i ușor ironic, ca și cum i-ar fi ghicit slăbiciunea.
Găsi loc liber și se așeză cu fața roșie, nervoasă pe timiditatea ei excesivă și ridicolă.
Tânărul student însă avea probabil cabinetul undeva în incintă, pentru că Ana îl surprinse trecând des pe lângă scaunul în care se îngrămădise ea ținând sacoșa strâns la piept, parcă pentru a se proteja de cine știe ce pericol.
Ar fi vrut să-l ignore dar deja trecuseră ore bune de când aștepta și i se fixase instinctiv ochii pe ușa ce nu se mai deschidea, a doctorului de gardă. Îi era imposibil să-l evite. Și-atunci în minte-i încolțiră presupuse situații în care el ar fi avansat venind și întrebând-o ce-i cu ea acolo iar ea desigur îi va spune că a venit cu o problemă, și-apoi l-ar ruga să facă ceva, să intervină că s-a săturat să aștepte iar acasă o așteaptă copilul ei care e lăsat în grija unei mătuși că n-are tată. Privirile lui n-ar mai fi încărcate de siguranța unui flirt reușit, ochii i s-ar mări, ar privi-o ca pe o nenorocită a societății și-apoi ar fi încetat să mai zâmbească...
Se trezi din scurta visare auzind voci ce anunțau un sfârșit de vizită. El era acolo în cadrul ușii iar ea îl privi drept, cu gândul la scenariul anterior improvizat. Trecu pe lângă el și intră în cabinet. Acolo o întâmpină o asistentă subțirică și bine întreținută care-i luă cu mâinile ei mici, cu unghii fin pilite și vopsite într-un roșu strident biletul de trimitere și radiografia. Făcuse radiografie la coloana vertebrală deoarece făcuse greșeala să vorbească despre durerile de spate de care suferea, pe lângă cealaltă problemă.
-Prea multe nu-ți pot spune tânără domnișoară, începu doctorul să vorbească după ce o examinase. Insistase mult pipăindu-i spatele, comprimându-i coastele întorcând-o pe toate părțile așa dezbrăcată într-un maieu cum i se sugerase că ar fi bine pentru ca doctorului să-i fie mai ușor. Mâinile lui erau moi și calde iar Ana nu simți acea jenă care-o încerca de obicei supusă unei astfel de situații.
-Coloana ta pare profund afectată și probabil procesul nu e actual, s-a produs în timp. Nu mă pot baza pe radiografia cu care ai venit din care ar reieși că situația nu e deloc bună...În legătură cu traumatismul tău știi desigur că trebuie să te internăm să faci acel tomograf pentru a vedea clar care e situația.
-Păi dacă se poate mă internez chiar azi.
-Cum vrei. Du-te și anunță-i pe ai tăi.
-Sunt singură, nu m-a însoțit nimeni. Ar fi fost dificil cu transportul.


Acum a ieșit...Chiar dacă încă nu știe sigur dacă e vindecată la cap. A stat o săptămână sub tratament, a făcut tomograf, a văzut că era într-adevăr un cheag despre care doctorul spunea optimist că s-ar retrage pentru că nu pare să fie mare sau de altă natură...
Chestii improbabile în legătură cu spatele, un diagnostic dat cu voce blândă, despre o boală care va degenera în timp dar pe care dacă o va menține sub tratament îi va întârzia efectele distructive.
-Câți ani vrei să-ți dau domnișoară? Cu indulgență zece apoi vei avea nevoie mai mult ca sigur de proteză. Spondilită anchilozantă galopantă se numea iar Ana fumase mult auzind pronosticul. Deși i se interzisese să fumeze...
Era cald afară, la colțul străzilor stăteau țigănci cu buchete de ghiocei și viorele iar Ana aproape se-nnecă în saliva care-i invadase gura, ca efect anterior lacrimilor, gândindu-se la grădina cu flori de-acasă și la mama ei cărei va trebui să nu-i spună nimic. Și simțea o nevoie acută să se jelească cuiva, oricui, să-i oprească pe stradă și să-i întrebe ..."va fi bine?"

Zilele trecură iar ea se încurajă singură sau poate i se păru că renaște odată cu natura a cărei veselă pornire îi năvăli în suflet, copleșind-o în fiecare dimineață când se trezea să-și bea cafeaua sprijinită de stâlpul casei, cu ochii căutând la schimbările vizibile din jurul ei.
Apoi într-o zi de duminică îl îmbrăcă pe Andrei, făcu geanta și-și luă rămas bun de la mamă-sa pe care din acea zi, lumea din sat o va vedea frecvent, stând pe prispă și așteptând-o pe Ana, mai ales la fiecare sfârșit de săptămână.

-Andrei...nenea și cu tanti ne-au permis să locuim la ei acasă. Dânșii au un apartament și le e milă de căsuța pe care au părăsit-o, așa că noi o vom amenaja și vom sta aici.
Andrei le zâmbește celor doi bătrâni care stau aplecați deasupra lui temători să nu-l deranjeze sau să-l sperie.
-Bunica nu vine cu noi? Că eu m-am învățat cu ea și aici nu cunosc pe nimeni.
Bătrânul îi luă mânuța plinuță și tremurând, i-o sărută cu gingășie.
-Și noi putem fi bunici...n-avem nepoți, n-avem pe nimeni...n-ai vrea să fii tu nepotul nostru?
Ochii bătrânei se umplură de lacrimi, pe care le șterse îndelung cu șorțul ei cu carouri în culori vii.
-Mamă, se poate?
-Sigur mamă...dacă tu vrei...se poate.

-Noi n-o să te deranjăm, doar dacă ai nevoie de ceva ...și dacă nu poți să-l înscrii la cămin, putem sta noi cu el, nu e nici o problemă, toți copiii vecinilor noștri au stat cu noi până au crescut să-i poată da la cămin.
Ana intră în căsuța mică și o furnicătură ca o neliniște a sufletului, îi gâdila coșul pieptului.

Avea multe de făcut dar camera era așa micuță și intimă încât nu voia altceva decât să-și așeze lucrurile și să se întindă în pat pentru a putea savura acele clipe.

Următoarele zile, până s-a încheiat săptămâna, și-a văruit camera, a reparat un dulap vechi, și-a cumpărat o comodă pe care și-a pus televizorul cu care bătrânii au venit într-o dimineață, ducându-l agitați, învelit într-o pătură și prezentându-l ca pe-un trofeu Anei.
-Să vezi și tu una -alta...nu poți sta ca o călugăriță.
Toate parcă decurgeau deodată de la sine, iar seara se adunau la o masă sub o vie bogată căreia îi pocniseră mugurii, ei și vecinii de la casele din față, povestind care, ce-i trecea prin cap. Atmosfera era atât de calmă, simplă și vibrândă de bună dispoziție încât în câteva zile Ana s-a simțit nestingherită în sânul acelui cerc.
După ce plecau toți, îl chema pe Andrei care acum avea prieteni în copiii vecinilor și amândoi strâns lipiți unul de altul adormeau adesea cu televizorul uitat deschis. Amândoi urau întunericul și vocile virtuale le dădeau amândorura impresia de normalitate.

Poate ar fi fost chiar o felie de fericire tot acel timp care trecea nestingherit, dacă n-ar fi fost telefoanele ce veneau ca o amenințare de la Dănuț.
-Tu Ană...am citit despre boala ta, ăia nu ți-au spus concret dacă te-ai vindecat la cap, stai așa inconștientă de ce pericol te poate paște. Trebuie să faci fizioterapie, băi de nămol și-o mulțime de alte tratamente...de ce nu vrei să vii aici, mi-ar fi ușor să te ajut, marea e la câțiva pași de mine, am cunoștințe, ai face un control amănunțit aici, știi cum sunt doctorii în orașul ăla, habar n-au de nimic, poate nici nu e așa cum au zis...
-Măi Dănuțule...cu mama și cu tata cine rămâne? Eu muncesc până sâmbătă apoi plec la ei. Au îmbătrânit odată cu casa aia pe care nu mai au putere s-o întrețină. Grădina, via, animalele...Îi ajut, trebuie s-o fac, cu cine rămân ei?
Acum e bine, am un loc de muncă plăcut, oamenii din jurul meu sunt altfel, am liniște și nu mă doare nimic. Nu mai am nici coșmaruri, de ce să o iau iar din loc, să construiesc iar într-o lume pe care eu n-o cunosc, știi cum sunt eu...
O să fie bine de această dată, ai să vezi.

A avut dreptate. Era bine. Librăria unde a fost angajată se afla în centrul unui complex de magazine care aparțineau toate unui singur "patron", după democratizare, care se nimerise a fi un om puternic, destul de înțelegător și generos cu angajații pe care-i avea. Dintre toți, de doi Ana s-a atașat destul de mult. Victor și Dana erau vecinii care o încadrau, ei fiind vânzători, el la o farmacie umană iar ea la una veterinară.
Dimineața o așteptau cu cafeaua făcută și i se confesau pe rând cerându-i insistent păreri pe care Ana refuzase la început să le emită dar de care mai târziu cei doi țineau neîndoit cont.
Mediul se schimbase, acei oameni nu se asemănau nici pe departe cu cei pe care-i lăsase condamnați la ură și ignoranță în acea margine a orașului de care ea se îndepărtase.
Erau deschiși, poate uneori prea exuberanți și impulsivi în a-și manifesta stările, într-un mod cu care Ana nu era obișnuită.
Ea a rămas aproape la fel de tăcută, în parte pentru că nu voia să-și expună neîmplinirile public și-apoi pentru că-i plăcea mai mult să-i asculte.
Nu era lumea inocenței, nici pe departe, termenul de amant și aventură, lacrimi de frustrare și chefuri ce-i găseau dimineața cu ochi tulburi, toate acestea și multe altele ale societății în schimbare defilau sub ochii ei zilnic. Dar se putea ține la distanță, nu era forțată de nimic, privea din umbră și faptul că-i consola sau îi sfătuia pe ceilalți o făcea să pară de-a lor.

Seara se întorcea uneori obosită mai ales de stăruința cu care se obișnuise să le trateze oscilațiile. Cu privirea rătăcită făcea cumpărături în fugă, trecea strada și se ascundea de toate în căsuța cu vie la poartă de care se atașase atât ea cât și fiul ei. Noaptea relua, înainte de a adormi, la analizat problemele celorlalți, minunându-se singură cum se străduiesc unii să-și complice viața fără sens.
În acest fel se putea distrage de la propriile ei gânduri legate din ce în ce mai des de ceva ce-o măcina progresiv mai ceva decât boala de oase de care aflase că suferă.
Nevoia de iubire...
Se afișa uneori atât de imperioasă, încât simțea deodată că transpiră , că inima îi bate aiurea, că trupul i se încălzește necontrolat gata să-i explodeze și-atunci se ridica și ieșea în curte, în întuneric, își aprindea țigara și se ruga să-i vină-n minte ceva care s-o facă să uite. Dorința aproape animalică de mângâieri, de cuvinte de dragoste o năucea aproape. Se certa, se ridiculiza singură, de parcă din ea deodată se desprindeau două egouri, fiecare cu personalitatea lui.
De-ar fi avut curaj...ar fi putut să-și permită și ea o aventură...de ce nu...e tânără, Dana o încuraja mereu în această privință și nu era lipsită de admiratori...
Dar cum să facă așa ceva? Cum l-ar mai putea privi în ochi a doua zi pe respectivul om, cum s-ar putea privi ea în oglindă?
La naiba cu oglinda...ceilalți cum se privesc. O să facă și asta. Mai bine așa decât să spere că-și va găsi vreun bărbat care să accepte să o ia de soție cu tot cu copil, să-i reproșeze apoi toată viața ce favor i-a făcut, ce generos a fost și toate alea...
Se duse și ea într-una din zile și se privi în oglindă. Timpul n-a vrut să aibă de-a face decât cu sufletul ei. Ar fi vrut să vadă acolo reflecția unui chip mai feminin, mai matur dacă se putea, n-o încuraja cu nimic privirea ei de inocentă rătăcită.
Andrei însă o aduse la realitate chemând-o la culcare.
-Ce faci mami, cu cine vorbești?
-Cu nimeni...
-Crezi că nu te-am auzit? Vorbești singură, recunoaște. Și eu mai vorbesc așa...
-Dar tu poți vorbi cu mine, de ce singur?
-Nu știu, așa-mi vine, cred că mi-am făcut un prieten imaginar și vorbesc cu el.
-Păi și eu tot cu el vorbeam...vezi, de asta m-ai auzit.
-Și ce-ți spunea?

Ana începe să-i povestească dar Andrei adoarme cuibărit în brațele ei. Lângă el simte că somnul o cucerește deodată. Căldura trupului lui micuț e ca o vrajă care o copleșește invadându-i cu iubire toate simțurile.
Și devine deodată fericită că-l are, că-l simte, că toate au trecut și ea tot este.